Spre un stil românesc

 

Suntem în secolul când arta, prinsă între hotarele unor anumite țări, unde i s-a determinat un caracter, un stil, începe să rupă legăturile care nu-i îngăduiau să se miște decât într-o anumită direcțiune, încercând să se indrumeze pe căi mai libere, nestăpânite de tradiție, și care îi îngăduie să se dezvolte cum îi convine mai bine, sau așa cum cer legile naturale ale frumosului. Cât privește noile forme de artă, îți vine să crezi că ceea ce odată se-nțelegea prin stil, nu-și are astăzi rolul decât atât cât acesta corespunde unei idei de simplu gust, un gust care, liber de orișice tradiție, variază de la om la om...

Mai toate încercările în stil așa-numit românesc au ca punct de plecare o decorațiune prezentată prin cusături naționale, ouăle de Paști, crestăturile pe lemn din obiecte de industrie casnică, cum și decorațiunea monumentelor religioase: biserici, mănăstiri, pietre mormântale, troițe, scaune etc. Și în toată această decorațiune se disting bine două caractere deosebite: caracterul rustic-național și caracterul religios-bizantin. Câteodată aceste două caractere ale artei întâlnite pe pământul românesc se asociază, aceste două feluri de a compune decorațiunea se contopesc cu intențiunea vădită de a reda un tot omogen care, pentru că rezumă mai multe caractere ale artei românești ar putea fi — așa se speră cel puțin — un complet rezultat, după cum e și o netăgăduită chintesență a diferitelor curente de artă care vor fi străbătut odată țara noastră, pe lângă care se alătură, firește, elementul dovedirii autohtone. Așa încât, pentru un decorator ce vrea să pară român, arta decorativă se rezumă în reproducerea mai mult sau mai puțin fidelă a artei din industria casnică sau a artei bizantine păstrată în monumentele religioase. Următor acestei convingeri, decoratorul nostru, atunci când e chemat să decoreze ceva, răscolește în mulțimea de cusături naționale sau decorațiuni bizantine, de unde ia la întâmplare motive, pe care apoi le întrebuințează în opera ce are să facă și care, pentru aceasta — cine ar tăgădui! — e în stil românesc. E vorba de a decora o copertă de carte, un timbru poștal sau o cutie de chibrituri... Foarte bine; se iau cusături naționale, se copiază un motiv mai mult sau mai puțin potrivit și se înconjoară cu el chenarul cărții, sau pentru un timbru poștal sau cutia de chibrituri se ia — nu înțeleg deosebirea — o ghirlandă de foi împletite, cunoscute sub numele de rinceaux, întâlnită în decorațiunea din toate timpurile, mai mult a Renașterii, cât și binecunoscutul brâu bisericesc format din trei ciubuce împreunate și răsucite la distanțe egale. Modul acesta de a înțelege decorațiunea pare că găsește o confirmare și în vederile unor arhitecți, care au recurs la aceleași motive pentru a decora unele case. Am văzut o casă de la Podul Mogoșoaiei o arhitravă decorată cu motive de cusături naționale scoase în relief; cât despre acel brâu bisericesc, acesta 1-am întâlnit la clădiri numeroase. Negreșit, problema, așa cum o pun colaboratorii noștri, e cum nu se poate mai ușoară și de aceea chiar se rezolvă cu atâta ușurință. Chestiunea este de a prezenta o compozițiune care, dintr-o singură privire, așa cum se întâmplă cu stilurile istorice, să lase să se înțeleagă că e vorba de un stil românesc. Și pentru aceasta cum s-ar putea ajunge la scopul propus? Arhitectul, se înțelege, va utiliza elemente de construcție, cunoscute ca aparținând felului de construcție național-rustic sau bizantin-religios: plan înscris într-un rectanglu fără multe ieșituri sau goluri, parter cu gârlici, etaj cu cerdac flancat de coloane joase sau stâlpi, cum se vede la culele boierești sau la casa țăranului, acoperiș cu șarpantă în pavilion și acoperit cu olane sau șindrilă, aceasta pentru clădirile civile. Pentru cele religioase va folosi tradiționalul caracter bizantin. Decoratorul va împrumuta din motivele de industrie casnică sau din decorațiunea bizantină formele de cusături în linii geometrice, linii în zig-zag, steluțe înscrise în cercuri, ochiuri, puncte ce se întâlnesc pe lemnul lucrat de țăranul nostru, ciubuce, așa¬numitele brâuri care înconjoară bisericile, rozete care decorează pereții catedralelor, împletituri pe linii de pe evanghelii, imprimate sau manuscris și alte motive luate din bogata artă veche pe care compozitorul timpului nostru o întâlnește pe pământul patriei noastre. Dar toate aceste motive, cu întreg acest sistem de a compune, de a înțelege arta, aparțin unor anumite tradiții și, mai ales. unor domenii de care nu ne putem apropia fără riscul de a alunga din opera noastră sensul operei, rațiunea ei de a fi, care trebuie să rămână întotdeauna în perfect raport cu destinația ei, cu locul unde se produce, într-un cuvânt cu caracterul ei. Tăranca română, care a pus fir lângă fir pentru a face o scoarță, a făcut aceasta potrivit felului ei de a vedea un decor; Țăranul care crestează lemnul cu figuri și puncte în zig-zag, face aceasta după cum a înțeles el că trebuie făcută infrumusețarea locuinței sale. Decoratorul arab care a compus acele faimoase rozete, acele combinațiuni ingenioase de cercuri și dreptunghiuri, a făcut aceasta pentru că cerințele religiei sale, care nu-i îngăduia o decorațiune cu figuri, îl constrângeau la pure combinațiuni lineare, unde de altfel, se putea aplica în larg renumita știință matematică a arabilor. Cu alte intențiuni și din alte principii deci s¬a executat un sistem de decorațiune, ca și orice manifestare artistică sau cultural cadrează numai cu ideile în curs. Să luăm un exemplu și să luăm unul de la noi. Cu toții știm ce este o culăl: o casă boierească întărită pentru a rezista unui dușman năvălitor. Cula aceasta, potrivit destinațiunii sale, e clădită afară din oraș, departe, la țară, într-un loc care, mai întâi de toate, să prezinte, prin situația sa strategică o garanție împotriva unor atacuri. infățișarea exterioară a culei e un paralelogram cu mase mari, fără nicio decorațiune sau cu una foarte redusă, fără ieșituri (saillie) lăsând zidurile drepte ca un parapet. Sus de tot însă, către patul superior, pereții, care până aici păreau ca niște ziduri de cetate, își întrerup masivitatea lor pentru a lăsa loc unui cerdac, un pridvor cu arcuri plin-cintru sau trilobate (Cula din Groșera), susținute cu coloane bondoace. Aici, în acest pridvor, ascuns de înălțimea zidurilor, boierul pribeag își petrecea zilele așteptând ca țara să se curețe de năvălitori. Si cula, acolo unde-i așezată și pentru ce e așezată, face un efect minunat de frumos în mijlocul dealurilor sau în vecinătatea unui teren pietros, în pantă, greu de urcat pentru acei ce s-ar încerca să ajungă la refugiul boierului. Cât de bine se armonizează masele nude ale pereților culei cu pereții râpoși ai dealurilor, prăvălită pe coastele lor și formând trup cu ele. Transportați însă cula la oraș și încă la București, orașul cel mai sacrificat unei arhitecturi cosmopolite. Ce efect vor face masele acelea nude, fără decorații, cerdacul acela cu coloane joase de un aspect atât de tainic, grav și posomorât, alături de casele cu o arhitectură barocă de la noi, cu cornișe clasice ca nume, cu ferestre suprapuse de frontoane, cu o decorație lipsită de bun simț? Ce legătură s-ar putea închipui între un edificiu destinat — și cu o destinație marcată prin aspectul ei exterior — a servi de refugiu și apărare pe vremuri de războaie și între aceste case de speculă, cârciumi, prăvălii etc.? Evident, niciuna. Poate însă credem că nu inseamnă nimic această adaptare a aspectului exterior al unei clădiri cu vecinătatea. Dar frumusețea atât de lăudată, sublimul atins de grecii antici în edificiile lor, în particular Parthenonul, nu constă tocmai în această armonie a edificiului cu împrejurimea? Ar fi fost oare Parthenonul atât de frumos, ar fi reușit atât de bine și atât de sublim totodată coloanele canelate, frontonul cu basoreliefuri, friza, metopele și celelalte, dacă în loc de a se singur pe culmea Acropolei, în loc de a se profila pe cerul verzui al Greciei, ar fi fost așezat în centrul Agora-lei din Atena sau, cu atât mai mult, pe piața unui oraș modern?

Dar în decorație? Ce efect ar face un brâu bisericesc, un decor arab pe o cutie de chibrituri ale regiei? Sau dimpotrivă, cum se leagă un decor împrumutat cusăturilor naționale cu aspectul hieratical sfinților dintr-o biserică? Hotărât: în privința aceasta căutăm a concilia idei, care aparțin la popoare deosebite, cu simț artistic deosebit, idei care se ciocnesc, se exclud una pe alta. E sigur că artistul arab, care a alcătuit acele rozete, țăranul care a crestat furcile de tors sau stâlpii. Vezi interesantele discuțiuni dintre domnii Al. Tzigara și Theohari Antonescu în „Convorbiri literare", 1907. porților, țăranca care a întocmit izvoade pentru lăicere s-au gândit la cu totul altceva decât la ceea ce gândim noi când le împrumutăm întotdeauna desenele. Aceasta ca o incompatibilitate în raport cu destinația obiectelor destinate. Să examinăm chestiunea și sub raportul originii decorațiunilor.

Decoratorul, care împrumută motive din arta populară precum și arta veche românească pe care le aplică întocmai în compozițiunile sale, nu s-a gândit, desigur, că prin aceste motive vor fi unele a căror proveniență trebuie căutată în altă parte decât pe pământul țării sau că, în trăsături generale, această decorațiune se întâlnește întocmai și la alte popoare, care posedă la fel cusături naționale ca și ale noastre, sau o decorațiune religioasă întocmai ca a noastră. Că, prin urmare, o naționalizare prin aceste motive, folosite așa cum se găsesc — notați aceasta — ar duce la un rezultat cu totul opus, care, dacă nu e o desnaționalizare, nu e însă mai puțin o afirmare simultană a caracterului unei națiuni, cu care trebuie să fi avut, firește, legături în trecut, fapt ce va scoborî mult calitatea inventivă a decorațiunilor noastre. Ni se va putea prea bine obiecta că și în alte țări sunt elemente de artă, că sunt stiluri care se întâlnesc și aiurea, fără ca pentru aceasta să se tăgăduiască acestor țări dreptul de a poseda în monumentele de pe solul lor, un stil. De exemplu, stilul gotic e și în Franța, dar și în Italia, în catedrala din Milano. Dar tocmai aici stă nepotrivirea între ceea ce dorim noi și ceea ce nu s-a putut nici în alte țări. Francezii, a căror paternitate asupra celor două stiluri, romantic și gotic, nu mai poate fi pusă la îndoială, nu s-au gândit — ce puțin șoviniști! — să boteze aceste stiluri cu numele de francez; au lăsat, din contră — fără ca pentru aceasta să înceteze de a fi patrioți ca aceste două stiluri de artă să trăiască în orișice țară, fără ca să pretindă tributul numelui de național, numele francez.

Și când te gândești că noi voim să dăm un botez românesc stilului bizantin, pe care îl întrebuințăm, stil ce nici nu are măcar originalitatea stilului francez român sau gotic!

Nu voi mai insista aici asupra influențelor străine din decorațiunea națională_ Am arătat în altă parte care sunt aceste influențe, ce parte de originalitate ne rămâne nouă și, mai cu seamă, am relevat faptul cum motivele întâlnite la noi se întâlnesc și aiurea, la alte popoare străine. Și pentru a preciza un exemplu, am arătat cum cusăturile, așa-numite naționale, se întâlnesc și la ruși, finlandezi, bulgari și albanezi. Orice se poate întâmpla unui decorator care are dorința să creeze un stil românesc cu un sistem de decorațiune, unde n-ar face decât să combine între ele motive din cusăturile naționale. Pe de altă parte, dat fiind că folosim atâtea motive zise bizantine, stilul sorit românesc va fi în mâinile unui decorator o reuniune de elemente decorative, fără nicio legătură între ele. amestecate, o concentrare laolaltă a unor motive aparținând la mai multe stiluri, la mai multe epoci. Un exemplu:

Decoratorul român are de decorat un portic sau o bolnită la o biserică. Pentru aceasta se gândește, cum e și firesc, la pridvoarele atâtor biserici vechi din țara noastră. S-a oprit, ca fiind mai frumoase, la una din bolnitele bisericii Colțea, Cozia sau Horezu. De la acestea ia ușa. Pridvorul însă e susținut de coloane, care, reunite prin arcuri lobate, lasă suprafete bune pentru decorat. Pentru coloane, decoratorul arhitect s-a gândit neapărat la niște capiteluri bizantine, ca acelea de la Ravena sau ca acelea de la Horezu; cât despre fețele arcurilor, ele trebuiesc decorate neapărat cu medalioane reprezentând sfinti și legate între ele prin coarde de viță înnodate în funde, în jurul cărora atârnă ciorchini de struguri. Ce se-ntâmplă însă? Ușa de biserică va fi un exemplu de artă a Renașterii, capitelul un motiv de artă bizantină, împrumutat și el din decoratiunea iudaică, iar decorațiunea pictată o reeditare a stilului bizantino-atonist, care și el variază după epoci. Mai adăugați un decor în stalactite sau de săgeti arabe, o decorațiune pictată, formată din mici careuri, care, alcătuite ca pe canava, pornesc dintr-un centru pătrat până ajung de formează o cruce, adică un decor egiptean; mai adăugați — decoratorul nostru încearcă cât mai mult — motive de frunze împletite din decoratiunea armenească, și am terminat cu tinda bisericii. Până aici însă decoratorul nu a ajuns și nici nu are pretentia să zică că ceea ce a făcut e în stil românesc. Afară de aceasta, în arhitectură și decoratiune religioasă trebuie să tinem seama de o tradiție, tradiția zisă bizantină — în anume mod și anumită măsură însă oricare ar fi elementele componente ale acestui stil tradițional. Iată însă că decoratorul a pătruns și în narthexul bisericii, de aici în transept și apoi prin tâmplă în altar. Decoratorul are veșnic în minte naționalizarea decorațiunii.

Pentru costumele sfinților ar fi nimerit ca, păstrând tăietura, să se aplice pe piele... motive naționale. Ce ispită...! ce succes" Pantocratorul, Panaghia și toate fețele sfinte și-au cusut pe veșminte altițe, pui și alte motive naționale, printre care nu e de mirare să găsești tocmai acele motive dovedite de noi ca aparținând unei decorațiuni casnice străine. Mai rămâne de „naționalizat" tâmpla cea din veci pomenită cu înflorituri bogate, cum e cea de la Paraclisul Mitropoliei sau de la Biserica Scaune. S-au luat pentru aceasta crestături pe lemn, cu care țăranul își înflorește ușile, s-au sudat tăbliile porților împărătești, tocmai cum țăranul își încheie tăbliile ușilor și s-au pus aceste motive de artă casnică românească, motive oarecum primitive, alături de foi de viță și ciorchini de struguri, stilizate după motive corespunzătoare din decorațiunea pictată bizantino-atonistă. Intențiile vor fi bune; cum rămâne însă cu naționalitatea motivelor, care așa cum sunt luate, nu numai că nu sunt toate exclusiv naționale, dar ele aparțin unor stiluri, unor epoci despărțite între ele prin veacuri și, mai cu seamă, ele aparțin mai multor popoare. Dar să ieșim din decorațiunea bisericească, unde ar putea găsi să zicem, o justificată primire orișice motive bizantine, motive care nu sunt altceva decât motive iudaice, arabe, persane (- nu și cele „naționale"-) sau armenești. Care e rostul unui motiv de origine egipteană sau arabă pe un timbru poștal sau pe un calendar de perete, unde decoratorul și-a propus să facă uz de noul stil românesc. așa cum îl înțelege dânsul. Este iarăși un motiv serios de a folosi un sistem de decorațiuni de origine rustică la monumente de artă cu caracter religios-istoric? Vom răspunde intrând în a treia parte a dezvoltării temei noastre, aceea a analizei decorative.

Artistul sau decoratorul care folosește elemente populare într-o operă în vederea naționalizării artei, pierde din vedere că aceste elemente, luate așa cum se găsesc, nu corespund principiilor de compoziție decorativă modernă. Sunt convins că orice om de artă, când admiră materialul decorativ popular, admiră însușirile unor decoratori care compun călăuziți numai de simțul lor artistic. Cu alte cuvinte. se laudă cu un simț artistic neformat prin studiul principiilor decorative, neîntregit prin cunoașterea de aproape a compozițiunii decorative. Intr-un cuvânt, avem să ne pronunfăm asupra unui simț decorativ lipsit de unele însușiri artistice ce se cer neapărat pentru ca producțiunile acestui simț artistic să fie recunoscute drept perfecte. Și alte popoare posedă această artă populară, și în această artă populară se găsește anume această decorație primitivă. Dar nu această decorație primitivă formează arta decorativă, materialul decorativ întrebuințat în monumentele de artă durate de acele popoare. Un exemplu: grecii au cunoscut și ei o decorațiune geometrică, o încondeiere cu linii a vaselor, o crestare, o zgâriere cu un vârf ascuțit a obiectelor de artă ceramică; dar nu aceste obiecte de artă populară, reprezentând o decorațiune primitivă, au fost întrebuințate în decorațiunea greacă, decorațiunea din epoca de splendoare a artei grecești. Orle, palmetele, perlele, triglifele. denticulele, motivele din flora și fauna din vechea decorațiune miceniană și celelalte au înlocuit la timp și în mod firesc decorațiunea populară și au înlocuit-o chiar și în decorațiunea din industria casnică. De aceea s-a și zis că grecii erau un popor de artiști. Cine cunoaște vasele grecești, știe că acestea erau adevărate obiecte de artă, unde desenul academic și compozițiunea erau mânuite cu aceeas: siguranță ca și în zilele noastre. Și mă întreb ce ar fi fost, dacă grecii s-ar fi oprit la acele decorațiuni de artă casnică de pe fibule, unelte, vase sau alte obiecte casnice. așa cum se vede și în arta noastră populară?

Așa fiind — pentru a relua firul discuției orișicând aceste cusături, aceste săpături pe lemn, aceste crestături pe furcile de tors, pe cozile de linguri și pe alte obiecte de gospodărie casnică, examinate de lumina științei decorative moderne_ vor prezenta lipsuri, imperfecțiuni, care, firește, nu se puteau înlătura la artistul care le-a făcut, țăranul sau țăranca noastră. Totuși, așa cum sunt, ele cadrează de minune cu obiectele pentru care sunt făcute, și suntem convinși că nicio altă decorațiune, oricare ar fi ea, nu s-ar potrivi atât de bine cu obiectele din gospodăria românească. Nu e oare aici tocmai prezența a ceea ce se cheamă caracter? Nu e oare caracterul oarecum primitiv al decorațiunilor de artă casnică, decorațiuni pentru obiecte — și ele oarecum primitive — care fac farmecul compozițiunilor decorative țărănești? E locul aici să spunem; viitoarea pregătire artistico-industrială a țăranului trebuie îndrumată cât mai mult în sensul păstrării nealterate a felului de a înțelege decorațiunea din industria casnică — afară bineînțeles de o posibilă perfecționare a acestor decorațiuni, fără a ieși din caracter însă, tocmai pentru a afirma în prezent, ca și în vremurile viitoare, un caracter, același, neștirbit, propriu rustic românesc. Prin urmare ar fi o greșeală de a transpune, așa cum se găsește, caracterul rustic primitiv al decorațiunilor de artă casnică în opere cu caracter orășenesc înaintat, din artă decorativă modernă. Un acoperiș de casă în piramidă, ca un pavilion acoperit cu șindrilă sau olane, așa cum se vede la casele de țară, nu va sta bine unui palat de la oraș, care, potrivit edificiilor publice între care e așezat, urmează să aibă un coronament, un acoperiș mai cu seamă, ale cărui mase se accentuează printr-o bogăție de proeminențe sau goluri (lucarne, cupole, turnulețe etc.) la etajele și încăperile cele numeroase ale palatului și pentru aceasta, șarpanta, acoperișul rustic e primitiv. Această șarpantă cu pavilion a acoperișurilor, acest sistem de a construi un acoperiș, e întâlnit azi la unele popoare, socotite barbare. Vitruvius, citat de Viollet-le-Duc, descrie sistemul de construcție al caselor locuitorilor din vechea Colchidă, sistem ce e și al țăranului nostru. Iată pagina lui Vitraviusi:

„Pentru a face acoperișul — pân-aci se arată cum se construiesc în paiantă pereții ce se lipesc cu «terre grasse» - ei pun succesiv arbori, din ce în ce mai scurți, pe fiecare față, așa încât să ajungă la centrul piramidei și, acoperind totul cu foi și cu argilă, ei compun un acoperiș în pavilion, după moda lor barbarr. Iată deci, că acest fel de a construi nu numai că nu e exclusiv al țăranului nostru, dar e un procedeu, care — fiind și al altora — corespunde unei primitivități și care, e drept, e în perfect acord cu nevoile țăranului; nu se leagă însă cu caracterul unei arhitecturi orășenești, unde asemenea acoperișuri în pavilion, fie chiar la edificii cu alt sistem de construcție — tocmai aci stă dezacordul nu fac un efect normal, și cu atât mai mult, armonic. Deci, în legătură și cu ce-am mai spus, avem a face cu începuturi de artă comune la mai multe popoare deodată. Prin urmare, nu poate fi vorba de naționalismul unei arte proprii, care să poată fi împrumutat. Aceste începuturi sunt expresiunea imediată a unei necesități, fie că ea e redusă numai la ceea ce poruncește un instinct de conservare sau că trece puțin mai departe, la nevoia ce o simte omul de a înfrumuseța obiectele ce-1 înconjoară, necesitate care e aceeași la mai multe popoare și la mai multe timpuri. De aceea, poate, ele se și aseamănă, nevoia de a clădi un adăpost repede și simplu, unită cu aceea de a înfrumuseța oarecum acest adăpost, stăpânind pe orișice om din orișice parte a lumii.

Când zicem felul de a construi al țăranului nostru, nu trebuie să înțelegem o artă de construcție proprie, cu un caracter exclusiv local. Primitivitatea, pe care am găsit-o în construcția casei locuitorului din colchida, aceeași pe care o întâlnim in construcția casei românului nostru, nu poate constitui, prin sine însăși, un element de artă, care ar putea fi folosit ca un element național într-un stil de formațiune. Cusăturile naționale românești se găsesc și la finlandezi, ruși, bulgari, sârbi și albanezi; crestăturile pe lemn de la casa meșterului Antonie Mogoș din Muzeul de Artă Național se întâlnesc și pe hambarele de grâne mai vechi ale țăranilor norvegieni, construite prin același procedeu ca și hambarele și ca orice case de lemn ale țăranilor noștri. Un stil, care ar folosi exclusiv aceste elemente ar fi numai un stil popular, limitat la o concepție decorativă inferioară și atâta tot.

D-1 Grasset, ocupându-se de câteva produse ale școlii de arte decorative „Domnița Maria", lucrări unde decoratorul francez crede a vedea un abuz de motive naționale, se exprimă astfel: „...Totuși cred că astfel de tendințe nu sunt bune pentru a începe, pentru a determina o orientare; dar că, sub niciun pretext. mai ales sub acela de artă națională n-ar trebui să revenim la o primitivitate care poate ajunge la barbariel. Prin urmare, nici pe motivul unui patriotism rău ințeles_ desigur, nu trebuie să folosim — așa cum o facem — cusăturile naționale și celelalte decorațiuni de artă casnică, pentru simplul motiv că, după cum observă mai departe d-1. Grasset: „nu ne este permis în acest al XX-lea secol să facem pe ignoranții sau pe naivii". Avem datoria să cerem vremurilor care vin noi învățături, noi forme. tocmai pentru că în ideea de progres se cuprinde și acea lepădare de unele forme ale trecutului. [...].

Căutând în mulțimea de izvoade românești, vom da peste unul care are aparența a patru cârlige, care privesc fiecare marginea decorului și care sum grupate în jurul unui centru, un pătrat. Motivul mai are la cele patru colturi, patru mici pătrate lucrate în fluturi, destinate să umple golurile lăsate de cele patru cârlige, ale căror siluete aduc cu o inimă. Din acest motiv se poate foarte bine forma un motiv de raci, suprapuși perpendicular. Și iată cum: Cele patru cârlige pot, printr-o completare stilizată, să devină picioarele și cele două mandibule ale celor doi raci, care se suprapun: capetele racilor, simplificate până la schemă, se adaugă între brațele cârligelor, transformate acum în mandibulele racului; tot astfel cozile lor cele solzoase. Cât despre pătratul din centru și cele de pe la colturi, ele vor servi de cadru unor motive stilizate în usturoi, sau dacă voiți, cu fire de pătrunjel sau orice aliment vegetal, care însă să fie — cum e usturoiul — cu o dimensiune în proporție. Motivul astfel stilizat se va repeta de un număr de ori, până ce completează lungimea unui perete. Cum însă o sală de mâncare trebuie să aibă întotdeauna treimea inferioară a peretelui vopsită închis sau căptușită cu tăblii (boiserie), vom adăuga la banda de raci un soclu lat până la dușumea și în care se va zugrăvi, în mod absolut schematic, ploștile românești, despărțite între ele prin linii perpendiculare, stilizate între ele într-un fel oarecare. Alt motiv: În gospodăria casnică populară se întâlnesc, printre atâtea interesante obiecte decorate, și unele linguri, ale căror cozi reprezintă capete de cocoși. Printr-o stilizare care să nu se depărteze prea mult de caracterul stilului țărănesc, s-ar putea preface desenul acestor cocoși, pe care colorându-i, să-i întrebuințăm ca decor la oricare altă sală de mâncare. Iată cum un motiv național poate trăi printr-o decorațiune cu pretenție de artă modernă, înlesnind astfel alcătuirea unei decorațiuni, care poate fi în același timp și într-un stil românesc. Dar această naționalizare a viitorului stil poate fi împinsă și mai departe. Avem de decorat o cortină de teatru, nu zic „românesc", pentru că o astfel de cortină ar putea fi folosită la orice teatru: Pe un fond care simulează o primă draperie, am distribuit în tonuri foarte discrete, aproape contopite cu culoarea generală a draperiei, capete de cocoși care ar putea să insemne „reclama" cum și semnalul unui sfârșit de noapte, aluzie la terminarea târzie a spectacolelor. Pe o a doua draperie, cea de pe primul plan, vom zugrăvi, în partea de sus, motive naționale alese, în culori șterse însă, iar în partea de jos, pe o bandă lată și pe un fond de mozaic — artă bizantină tradiție de teatru — dacă se poate zice — românesc și anume, deoparte: Vicleimul și Steaua, bineînțeles tot stilizat, iar de alta, Călușarii. Pe poalele draperiei vom putea folosi orice motive, care însă vor avea legătură cu ansamblul. in sfârșit, această principală draperie, decorată astfel, va fi strânsă deoparte și de alta, nu cu banalele ceaprazuri și frânghii aurite, ci de mâna unui geniu înaripat, geniul artelor, simbolizat printr-un înger purtat pe mici nori, ca cei de pe manuscrisele bizantine. Dacă însă vi se pare că acesta este prea românesc, putem, fără a strica nimic caracterului general și chiar compozițiunii, să zugrăvim pe draperia din fund, într-o bantă corespunzătoare cu lățimea celei de pe prima draperie, un defileu de zâne, simbolizând artele: poezia, pictura, sculptura, arta dramatică, tragedia, comedia, coregrafia etc., care se indreaptă spre templul artelor, indicat printr-un templu antic, către fundul decorului. in această compoziție am dat românismului aceea ce ni se pretindea de la un stil românesc și, totodată, am impăcat și pretențiunile artei decorative moderne, față de care, o astfel de compoziție nu-i rămâne — cel puțin o credem noi — cu nimic datoare. intr-un ecran, într-un vitraliu, se poate face același lucru. intr-un vitraliu pentru o fereastră de muzeu, de pildă, se poate prea bine reprezenta povestea lui Făt-Frumos sau orice legendă românească, cu întocmirea decorativă arătată. Tot astfel un covor, o mobilă și așa mai departe. Negreșit, asta nu înseamnă că decoratorul român nu mai trebuie să caute și alt mod de a compune; atâta numai că ceea ce face, să poarte un caracter. Modul nostru de a vedea a fost dezvoltat și susținut aici numai pentru a opune un principiu motivat, credem, din toate punctele de vedere, sistemului decorativ național de astăzi, acela pe care 1-am arătat la începutul acestui studiu.

Prin urmare, pe un fond național să se așeze o compoziție decorativă nouă. care să corespundă principiilor strict de artă, așa cum o înțeleg artiștii timpurilor noastre, adică, o artă cu proporții, cu armonie și, mai presus de toate, cu o originalitate. În ceea ce privește această din urmă, calitate, să ne ferim cât mai mult de nenorocitele importațiuni străine, ele însele fiind uneori produse imperfecte sub raportul decorativ. Cu astfel de „imitațiuni" vom putea orișicând ademeni ochii profanilor — cum din nenorocire se și-ntâmplă -; niciodată însă nu vom binemerita de la stima oamenilor de gust și cu atât mai mult de la aceia care cer o stilizare decorativă românească. intr-un studiu asupra artei norvegiene, d-1. Danilovitz reproșează decoratorilor norvegieni tocmai această rătăcire, afirmată prin înclinarea acestor decoratori către arta secesionistă nemțească. „Artiștii norvegieni. zice d-1. Danilovitz, decoratorii și arhitecții își întorc privirile lor către stilul german modern, crezând că descoperă ceva nou în greoaiele elucubrațiuni ale profesorilor de estetică din Berlin". Si mai departe: „Obiectele, care ies din aceste școli (școlile profesionale norvegiene), destinate cea mai mare parte a multumi trebuința de a avea amintiri din țară pentru numeroșii turiști, ar trebui cu același total de muncă să ofere străinilor obiecte inspirate din aceste opere vechi, unde ar trăi caracterul atât de puternic și de particular artei vikingilor cuceritori". Aceasta a fost absolut și părerea noastră. Am ținut să aduc aci și părerea criticului străin — părere despre care nu se poate zice că am urmat-o, înainte de a fi avut-o pe a noastră proprie tocmai pentru a edifica pe cei ce cred că arta noastră decorativă trebuie să ne vină și ea, ca multe altele, de peste graniță.