Schiță biografică asupra celebrului violonist Paganini

Jump to navigation Jump to search
Schiță biografică asupra celebrului violonist Paganini
de Nicolae Filimon


Concertul de violin dat pe teatrul nostru de d. Hiubsch ne inspiră ideea de a da lectorilor noștri o prescurtare din viața și operile celebrului și neimitabilului Paganini, cel mai mare virtuozo de violin dintre toți aceia ce se consacrară la studiul acestui delicios instrument de la invențiunea lui și pînă în zilele noastre. Ideea nu ni se păru greșită și credem că aducem un serviciu lectorilor noștri puindu-i în relațiune cu acest fenomen, care prin magicul efect al arcușului său electriză inimile tutulor acelora ce avură fericirea de a-l asculta și ale cărui compozițiuni au rămas și vor rămînea mai mult timp nereproduse de violoniștii moderni din cauza insuperabilelor dificultăți ce știu cu atîta artă a semăna în operile sale.

Luînd ca punt de plecare pe d. Fétis, arătăm că acest geniu superior se născu în Genova la 18 februarie 1784. Părintele său, Antonio Paganini, ce fu mai întîi samsar de comerciu, iar mai în urmă agent de port, îi plăcea cu mare pasiune muzica și trecea de cel mai distinct sunător de mandolină. Prin ajutorul acestor cunoștințe descoperind în fiul său un mare talent muzical, s-a decis a-l aplica la studiul violinei și, după ce îl iniție însuși el în primele noțiuni muzicale, îi dete de profesor pe Servetto, unul din violoniștii teatrului din Genova. Dar acest profesor, neavînd cunoștințe de ajuns ca să dea elevului său o instrucțiune conformă cu marile dispozițiuni muzicale ce avea, îl recomandă lui Giacomo Costa, directorul colegiului muzical din Genova, sub a cărui direcțiune făcînd mari progrese, la 1792, în etate de opt ani, scrise cea dintîi compozițiune a sa intitulată Sonata per violino a solo, care din nenorocire s-a pierdut împreună cu mai multe din primele sale compozițiuni.

Ajungînd în etate de nouă ani, acest geniu estraordinar dete primul său concert pe Teatrul cel mare din orașul său natal, cu ocaziunea unii serate muzicale aranjată de celebrul tenor Marchezi și de faimoasa primadonă Albertinati. Apoi după un al doilea concert dat în beneficiul său, la care esecută încîntătoarele variațiuni compuse de dînsul pe tema franceză de la Carmagnola, ce produseră un mare efect în inima auzitorilor, se duse la Parma ca să ia lecțiuni de la Alessandru Rolla, cel mai renumit violonist al Italiei pe timpii aceia. Ajungînd în acel oraș și prezentîndu-se la celebrul violonist, fu supus la un riguros esamen. Pe dată însă esecută una din compozițiunile sale; Rolla rămase uimit și declară în prezința mai multor artiști că el se simte necapabil de a da lecțiuni acestui prodigios copil, care în etatea sa mai puțin de 12 ani poseda o agilitate atît de estraordinară și o nesecabilă bogăție de invențiuni, ce nu era familiare nici unuia din artiștii seculului aceluia. După aceasta luă lecțiuni de contrapunt de la renumitul contrapuntist Gheretti și în șase luni reuși a învăța contrapuntul liber aplicat la stilul instrumental. Înturnîndu-se iară la Genova la 1797, întreprinse prima sa călătorie artistică, împreună cu părintele său, și după ce se prezintă pe scena celor mai principale teatre ale Italiei și electriză pe aceia ce-l auziră, să despărți de părintele sau și începu a călători singur. Ajungînd la Pisa, în etate de 15 ani, se dete la o viață liberă și disolută. Nu trecu mult timp și se înclină în amicie cu vro cîțiva din acei cavaleri de industrie cari, după ce ajung la cel mai mare punt de degradare, simt cea mai mare plăcere cînd reușesc a corumpe junimea și a o atrage în abisul vițiului și al desperării. Fructul acestor detestabile relațiuni fu jocul de cărți, la care junele Paganini se deprinse atît de mult, încît, după ce pierdea tot ce cîștiga din concertele sale, ajungea uneori a pune în joc orologiul și bijuteriile sale.

Odată, zice biograful său, anunțase darea unui concert, dar cu o zi mai nainte, ducîndu-se la jocul de cărți, avu o pierdere atît de însemnată, încît ajunse pînă la gradul acela de desperare de a pune în joc chiar violina, amicul său cel nedespărțit și cauza gloriei sale artistice, pe care pierzînd-o fu silit a alerga la gentilețea d-lui Livron, neguțătorul francez cunoscut pentru pasiunea și talentul său muzical, ca să-i împrumute instrumentul său spre a se servi cu dînsul la concert. Nobilul diletant numaidecît îi dete o violină de faimosul fabricant Guarnieri.

Paganini, ca să nu abuzeze de bunătatea făcătorului său de bine, pe dată ce săvîrși concertul se duce a-i da instrumentul înapoi și a-i mulțumi pentru bunătatea ce avusese de a-l împrumuta. Neguțătorul însă nu voi a priimi violina, zicîndu-i: „Mă voi feri cît voi putea de a lua înapoi acest instrument cu care s-a servit cel mai celebru violonist al Italiei, căci ar fi o profanare de a atinge acele coarde pe care a jucat degetele voastre“.

Fama acestui artist divulgîndu-se în toată Italia, iar mai cu seamă prodigioasa înlesnire ce avea de a ceti la prima vista oricare compozițiuni de cea mai mare dificultate îndemnă pe faimosul pictor Pasini a supune la o probă reală ceea ce se zicea de vulg. Să prezintă dar la Paganini cu o violină de Stradivar, prețuită 1.500 franci, și cu un concert scris pentru acest instrument, în care se coprindeau cele mai mari dificultăți, și îi zise: „Instrumentul acesta este al vostru, dacă veți putea să esecutați fără cea mai mică eroare concertul acesta“. Paganini dete o privire repede asupra notelor, apoi îi zise: „Salută, domnule, pentru ultima oară frumosul d-tale instrument, căci de acum înainte începe a face parte din averea mea“, și îndată esecută dificultățile ce i se prezentase cu cea mai perfectă esactitate, ceea ce făcu pe Pasini a rămînea estaziat.

După d. Fétis, junețea acestui om estraordinar e plină de anecdote relative la diferite materii, însă noi, voind a rămînea fidel promisiunei ce am făcut lectorilor noștri de a le da o schiță numai din viața acestui artist, vom arăta progresele și triumfele sale artistice, iar din anecdote vom cita pe acelea ce credem a avea oarecare interes și care se referă la arta sa muzicală.

Urmînd de aproape pașii artistului nostru, îl găsim la 1804 în orașul Genova, scăpat de jocul la noroc și dat cu totul în inventarea acelor magice efecte care mai în urmă erau să-l suie la acel înalt grad de celebritate pe care numai el l-a atins.

Amorul, care pînă aci nu se amestecase în destinul lui, veni și el a-i inspira o mare pasiune pentru una din damele cele mai nobile din Genova. Această damă, fiind perfectă chitaristă, inspiră lui Paganini un mare amor pentru acest instrument, pe care îl cultivă cu succes în singurătatea unei vile unde trăia în retragere cu amanta sa. Devenind mai în urmă forte în esecutarea acestui instrument, găsea cea mai mare plăcere a compune sonate pentru violină cu acompaniamentul de chitară și apoi a le esecuta cu amanta sa.

Trei ani trecură în cele mai sublime estase de amor și plăceri, dar daca e adevărat că amorul este un delir care curînd sau mai tîrziu piere împreună cu poeticele impresiuni ce-l înconjoară, ca să dea loc raționamentului, aceasta se întîmplă și lui Paganini, căci într-o frumoasă dimineață părăsi insula Citerii, fără să fie îndemnat la aceasta de vreun mentor ca junele Telemac, fiindu-i de ajuns amorul artei ca să-l facă a se hotărî la aceasta.

La 1816, ducatul de Lucca și Piombino se lăsase în posesiunea princepesei Eliza, sora lui Napoleon cel Mare. Acea principesă, iubind prea mult belele-arte, chemă pe Paganini la Lucca, unde își stabilise splendida ei curte. Îl numi virtuozo de cameră și maestru dirigent la orchestul particular al principesei, înrolîndu-l în garda ducală cu rangul de căpitan, ca să poată lua parte la toate solemnitățile curții fără a se viola uzurile timpului de atunci.

Contesa de M. S., una din cele mai frumoase creature ce adorna splendida curte de Lucca, se înamoră de Paganini. Acest amor, mergînd gradat pînă la puntul cel mai înalt al pasiunei și al fericirei, dete artistului nostru impulsiunea de a inventa noi efecte pe magicul său instrument. Odată promise înamoratei sale că, la primul concert ce va da la curte, îi va da o nouă probă despre ardenta pasiune ce nutrea pentru dînsa. Anunță pentru acel concert o galanterie muzicală intitulată Scene amoroase. Aceea însă ce mișcă curiozitatea auditorilor și îi puse în uimire fu armatura violinei lui Paganini, care nu avea decît două coarde, pe cea de solși cea de mi, cu care acest straordinar violonist voia a esecuta compozițiunea sa.

Tendințele acei miraculoase compozițiuni erau de a interpreta diferitele faze ale unui amor romantic. Coarda de mireprezinta pe juna amantă, iar cea de sol pe amantul gelos, și totalul compozițiunei forma un dialog de amor. Aci lăsa să se auză simtemintele cele mai nobile ale junei înamorate, aci limbagiul pasiunat al amantului, cînd desperarea, cînd iarăși gelozia, după care venea accentele de bucurie și de reconciliare.

Această noutate muzicală produse un mare efect asupra auditorilor, dar ceea ce recompensă mai mult pe Paganini fu sublima impresiune ce produse asupra damei pasiunilor sale, care pe cît ținu esecutarea nu încetă a vorbi inimei artistului prin secretul limbagiu al ochilor ei. Iar principesa Eliza, după ce-i arătă cele mai lingușitoare semne de admirare, îi zise: „Ai făcut lucruri care în adevăr trec peste puterea umană și aceasta îmi dă curagiul de a pretinde de la măiestria ta ceva mai mult; voi o compozițiune numai pe o coardă și atunci vom crede că faceți parte din ființele supranaturale“. El promise a face astă încercare și dupe trecere de prea puțin timp anunță superba sonată militară intitulată Napoleon I. Teatrul ducal, în seanța decisă pentru esecutarea acei piese, era plin de tot ce poseda Ducatele Unite mai prețios și mai sublim în aristocrație, armie și bele-arte; toți așteptau cu cea mai mare nerăbdare efectul acei îndrăznețe compozițiuni, dar cît de mare fu estazul acei adunări cînd văzu pe Paganini că, după ce esecută mai multe din sublimele sale compozițiuni, tăie trei din coardele violinei sale și începu a esecuta cele mai mari dificultăți numai pe coarda de sol; aplaudele, coroanele și cele mai mari manifestări fu recompensa ce trase Paganini din acea compozițiune neimitabilă, fără a mai adăoga bogatele prezente ce priimi de la principesa și de la aristocrația țării.

La 1808, Paganini, dobîndind voia de a face o călătorie artistică, părăsi Lucca, în care nu era să se mai întoarcă, din cauză că principesa Eliza, numindu-se mare ducesă de Toscana, își transportase splendida ei curte la Florența. El vizită Livorno, unde cu șapte ani mai nainte avusese cele mai strălucite succese, și anunță darea unei serate muzicale. Dar în seara concertului, cînd vru să iasă în avanscena teatrului ca să înceapă concertul, căzură amîndouă lumînările de la pupitru pe care era pusă muzica concertului ce voia să esecute. În fine, începu esecutarea, dar abia sună vro două-trei note și coarda de mi se rupse; acest incident pricinui un rîs omeric în tot auditoriul; artistul însă, fără să se impresioneze cît de puțin de această manifestare puțin favorabilă, esecută concertul său numai pe trei coarde cu o atît de mare preciziune și eleganță, încît scoase de la auditorii săi cele mai mari semne de entuziasm. Abilitatea însă cea mare și nepăsarea cu care esecută el acea piesă muzicală numai pe trei coarde făcu pe mai mulți artiști să crează că Paganini rupsese înadins coarda, deci numai ca să surprinză și mai mult pe auditorii săi. Părăsi Livorno și se duse la Turin, unde se afla pe atunci principesa Paolina Borghese, sora împăratului Napoleon I. Dete și acolo vro cîteva serate muzicale, prin care încîntă pe toate augustele persoane ce să aflau la curtea Turinului, și mai adăogă laure noi la coroana sa artistică.

După aceea vizită mai multe orașe italiene, lăsînd pîn toate suvenire de marele său talent, dar în Ferrara i să întîmplă o aventură ce era să-i puie esistența în pericol. El anunțase darea unui divertisment muzical la care era să ia parte și celebra cantatriță Marcolini, dar cu o zi înainte acea cantatriță trimise lui Paganini un bilet prin care-i arăta că, din cauze neprevăzute, să vede silită a-și călca parola dată. Refuzul acestei dame îndemnă pe artistul nostru a invita pe faimoasa baletistă Pallerini, ce era totodată și distinctă cantatriță, ca să ia parte la concertul său. Această din urmă artistă, învinsă de rugăciunile lui Paganini, priimi, dar cînd se văzu față cu publicul își pierdu curagiul și cîntă cu oarecare sfială, avu însă destule aplaude; pe cînd însă ieșea din scenă, pîntre aplaude se auziră vro cîteva fluierături. Paganini, furios de aceasta, jură răzbunare în contra acelora ce fluieraseră pe însoțita sa. Venindu-i rîndul a esecută ultima piesă de violină, spre încheierea concertului, anunță că prin această piesă va imita cu cea mai mare acurateță vocea mai multor animale; după ce făcu să se auză cu cea mai mare perfecțiune ciripitul mai multor feluri de paseri, cînticul cocoșului, miorlăitul pisicei și lătratul cîinelui, înaintă către public și imitînd cu cea mai surprinzătoare asemănare vocea sau urletul asinului, zise:

— Aceasta este pentru cei ce au fluierat pe Pallerini.

Dar pe cînd el credea că prin gluma aceasta va face o petrecere auditorului și va pune pe acei ce fluieraseră într-o poziție desprețuitoare, publicul, din contra, se înfuriă atît de mult, încît începu a arunca pe scenă cu ce găsea și în escesul cel mai mare al furiii voiră cu orice preț să puie mîna pe Paganini, și nu se poate ști ce s-ar fi făcut cu dînsul, daca acesta nu o lua la picior.

Cauza care înfuriă atît de mult pe publicul din Ferrara, ce altfel e prea indulgent, veni d-aci că între locuitorii din acel oraș și din orașele circumvecine esista de mult timp un antagonism civic, care mai pe urmă transformîndu-se într-o ură personală, inamicii locuitorilor din Ferrara calificară pe acești buni oameni cu titlul de asini, încît daca cineva întreba pe vrun călător ce să întorcea din Ferrara ca să-i spuie de unde vine, acela drept răspuns îi da o imitare a vocei asinului. Publicul dar care venise să asculte pe Paganini, luînd gluma artistului drept o insultă pentru toți în genere, se înfuriase atît de mult și în escesul de mînie voia a-l sfîșia.

La 1813 fiind chemat de datoriile postului său la Florența, dete mai multe concerte pe teatrele orașului și în sala particulară a marei ducese, dar cu toate splendidele beneficiuri și onorurile de care se bucură la curtea ducală, el începu a simți o mare dorință de libertate și căuta numai un pretest de a se desface de ducesa și de beneficiurile ce priimea de la mărinimia ei. Ocaziunea nu întîrzie de-a i se prezenta, și iată cum. Marea ducesă anunțase că va da o splendidă serată muzicală cu ocaziunea aniversării zilei sale onomastice. Spre împlinirea acestui scop ea chemase la curtea de Toscana pe cele mai mari celebrități muzicale, dar în seara decisă pentru acest divertisment muzical, Paganini, după ce esecută vro cîteva din magicele sale compozițiuni cu o perfecțiune și cu un entuziasm de admirat, se duse numaidecît în camera sa și îmbrăcă uniforma de căpitan, cu care apoi se prezentă și începu a dirige orchestrul. Marea ducesă, scandalizată de violarea ce se aducea printr-aceasta uzului păzit la curtea ei și cerut atît de mult de regulile etichetei, trimise pe un adiutant să-i zică ca să se dezbrace de uniformă și să puie un vestmînt civil, dar el răspunse că rescriptul prin care i se detese gradul de căpitan și dreptul de a purta uniforma necoprinzînd în sine nici o escepțiune, el nu se va dezbrăca de uniforma rangului său, decît numai atunci cînd va fi destituit. Nou ordin i se transmise pentru lepădarea uniformei, dar el îl refuză și pe acela, ba încă ca să profaneze și mai mult acea uniformă la care ducesa ținea atît de mult, din cînd în cînd ieșea din orchestru și dănțuia cu damele cele mari, fără a-și ridica măcar privirea asupra ducesei, care ajunsese în cel mai înalt grad de furie pentru nesocotirea ordinelor sale și nemaiputînd suferi atîta dispreț, se apropie încetișor de dînsul și-i zise cu un accent în care lăsa să se vază toată furia de care era coprinsă:

— Mizerabile, mîine, nu mai tîrziu, te vei căi de impertinența ta. La care Paganini răspunse cu cea mai mare liniște și în stilul cel mai laconic:

— Mă voi căi, da! numai de-mi va prisosi timpul, dar temîndu-se de răzbunarea ei, numaidecît părăsi balul și luă drumul către Milano.

Ajunse la Milano în primăvara anului 1813, tocmai în timpul cînd se punea pe scena Teatrului de la Scala baletul intitulat Fantasmele de la Benevento. Muzica acestui balet, compusă de maestrul Sussmayer, continuatorul vestitului Requiem al lui Mozart, plăcînd prea mult lui Paganini, își luă dintr-însa o temă și compuse magica fantazie intitulată Fantasmele. Dar pe cînd el își făcea preparativele ca să o esecuteze pe teatru, simți un teribil atac al maladiei intestinilor, din care cauză întîrzie două luni darea concertului. În fine, restabilindu-se, esecută faimoasa sa compozițiune cu un efect mult mai mare decît acela la care s-ar fi putut aștepta artistul. Aci, pentru prima oară făcu cunoștință cu un alt geniu muzical, tot de un grad cu dînsul în celebritatea geniului muzical, de Rossini voim a vorbi, de acel celebru compozitor de opere și reformatorul teatrului melodramatic italian.

La 1816, timpul întoarcerii sale din a treia călătorie artistică ce întreprinse în toată Italia, se afla la Ancona cînd violonistul Lafont da concerte la Milano. Fama acestuia ajungînd pînă la dînsul îl electriză așa de mult, că părăsi Ancona fără a-și lua ziua bună măcar de la cei mai intimi amici ai săi. Ajungînd la Milano, aceea ce făcu mai întîi fu de a se duce la Teatru de la Scala, ca să auză pe celebrul violonist francez. Îi plăcu prea mult maniera de esecutare a acestui artist. Vrînd însă a strînge legături de amicie cu dînsul, dete un concert la care esecută cele mai alese din compozițiunile sale. Dar Lafont, nedînd ascultare decît egoismului său, în loc să salute pe acest straordinar violonist, avu nesocotința de a-l provoca la o luptă artistică, ce era și fatală pentru dînsul. Se înfățișă la Paganini și-l invită a da un concert împreună. Acest din urmă, după ce-i arătă lui Lafont pericolele cele mari la care se espuneau amîndoi, după ce-i demunstră că acest duel își cerea victima sa și că unul din amîndoi era să sufere o mare umilire, văzînd în cele din urmă că violonistul francez lua acest înțelept consiliu drept o necutezare, îi zise:

— Cunosc că vei să treci de primul violin al Europei; te voi face însă să cunoști că acela care merită mai mult acest titlu nu ești d-ta.

Aceste fraze zise cu un ton plin de orgoliu și de răutate, deși cam sperie puțin pe Lafont, era însă el care provoca și urma a priimi lupta. Regulară programul concertului și după asta se despărțiră. Această luptă artistică, divulgîndu-se în oraș și umplînd de curiozitate pe toți amatorii de muzică, fu cauza că în seara destinată pentru concert Teatrul de la Scala se umplu de tot ce conținea în sine Milano mai artistic. În fine, cortina se ridică și artiștii ieșiră amîndoi și salutară pe auditori; după aceea Paganini, părăsind scena, lăsă pe Lafont, carele esecută cu cea mai mare acurateță și eleganță una din cele mai dificile compozițiuni ale sale, prin care scoase de la auditori o mare salvă de aplaude; după aceea ieși Paganini carele, vrînd să surprinză și mai mult mulțimea ce venise a-l asculta, deocamdată esecută una din cele mai ordinare dintre compozițiunile sale și se mulțumi cu puținele aplaude ce avu, dar după ce esecută împreună cu rivalul său o simfonie de Kreutzer, aranjeată pe două violine, Fantomele și sonata Napoleon I, à la monocorda, în a cărora esprimare puind toată măiestria, reuși, prin secretele invențiuni ale sale, a produce în inimile auditorilor cea mai mare impresiune, care-i procură o mulțime de aplaude și cele mai invidiabile demonstrări de entuziasm, declarîndu-l prin strigări unanime de biruitor al luptei. O circumstanță de felul acesta i s-a mai întîmplat încă o dată la Piacenza cu un violonist polonez numit Lipinski, dar rivalul său era de o forță mai inferioară decît aceea a lui Lafont.

La 1819 vizită Roma în care culese cele mai frumoase laure pentru coroana sa artistică, prin concertele publice și particulare ce dete pe teatru și în ospelul comitelui Kaunitz, ambasador austriac, unde se afla și prințul de Metternich, care, dupe ce-l ascultă cu cea mai mare atențiune, îi mărturisi surprinderea cea mai mare ce a făcut superiorul său talent; îl îndemnă a se duce la Viena și în Germania, unde desigur își va face fortuna.

Înainte de a pune în lucrare călătoria sa în Germania voi să vază Neapole, unul din orașele sale de predilecțiune. Ajungînd în acel oraș, găsi opiniunea unora din artiști în contra sa, toți se îndoiau despre abilitatea sa. Vrînd însă a se încredința despre adevăr, îl invitară la o serată muzicală și-i puseră înainte un concert de violină, compus de maestrul Dana, în care se coprindea cele mai mari dificultăți; Paganini însă, fără a da cel mai mic semn de îndoială, esecută la prima vista acele dificultăți și convinse pe adversarii săi despre prodigioasa sa abilitate.

După ce mai întreprinse și alte călătorii artistice în Italia, la 1827 se opri la Roma și dete vro cinci concerte pe scena Teatrului Argentina, care-i procură din partea pontificelui Leon al XlI-lea ordinul numit „Pintenul de aur“ și brevetul de membru al Academiei muzicale din Roma. D-aci se îndreptă către Florența și Milano, apoi luă drumul către capitala Imperiului Austriii, iar la 16 martiu 1828 dete primul său concert în teatrul acelui oraș. Ar fi peste putință ca să descrie cineva magicul efect ce produse asupra publicului vienez încîntătoarele sunete ce ieșeau din violină acestui violonist; entuziasmul fu atît de mare, încît o parte din public, nemărginindu-se numai în manifestări de tot felul dupe săvîrșirea concertului, voiră a-l purta în triumf pînă la otelul unde locuia. Mayseder, Sausa, Strebinger și Böhm, cei mai celebri violoniști ai Germaniii, declarară că ei n-au putut auzi alt artist care să esecuteze cu o așa de mare agilitate dificultățile acelea pe care Paganini le esecută cu cea mai mare înlesnire și declarară în unanimitate că Paganini este un geniu supranatural.

Dupe mai multe concerte ce dete acest artist în capitala Austriei, entuziasmul, în loc să dispară, din contra, el ajunse pînă la delir. Numele său era un subiect de conversare pentru toți, pe orice stradă trecea i se aruncau ghirlante compuse din cele mai scumpe flori. Cei mai mari poeți se întreceau care de care să compuie:mai întîi oda sau sonetul pentru glorificarea numelui acestui celebru artist. Moda chiar luase numele lui; pălării, vestminte și orice alt obiect de lux trebuiau să fie „à la Paganini“; chiar cînd cineva zicea în conversațiune vreun frumos apropo sau dacă la jocul de biliard făcea vreo lovitură frumoasă, să zicea „à la Paganini“; în fine, portretul său, făcut bine sau rău, era reprodus pe toate tabacherile și alte obiecte. Magistrații, împreună cu membrii Academiii, îl onorară cu ordinul Sîntului Salvator în aur, iar împăratul îl numi virtuozo de cameră și maestru de capelă al muzicii sale particulare.

După o ședere de mai mult timp în Viena, părăsi acest oraș și vizită cele mai principale rezidențe ale Germaniii, unde fu priimit cu cele mai lingușitoare probe de admirare și respect; dar numai în capitala Prusiii găsi acel mare entuziasm de care dete probe publicul vienez.

La 1831 puse în lucrare planul său de a călători în Francia, dar cunoscînd fineța și dificultatea gustului francez, se opri mai întîi într-unul din micile orașe ale Germaniii, unde stătu mai mult de două luni, în care timp făcu un mare esercițiu și mai inventă deosebite efecte pe încîntătorul său instrument, iar dupe aceea se duse la Paris și dete primul său concert pe scena Teatrului de la opera cea mare, la 9 martiu 1831. Fama lui fiind ajunsă înainte de dînsul la Paris printr-o serie de etudine pentru violină, publicate de mai mult timp în acel oraș și care deveniseră o enigmă pentru toți jucătorii de violină, pusese într-o mare mișcare pe toți violoniștii cei mai însemnați; afară de aceasta, reputațiunea sa europeană și succesele cele mari ce avu pe toate teatrele de primul ordin fură cauza că în prima seară de concert era teatrul plin de tot ce conținea în sine Parisul mai inteligent în arta muzicală și special într-a violinii. Succesul fu destul de mare, iar curiozitatea publicului și delirul ce-l coprinse dupe săvîrșirea concertului ar fi cu neputință a se descrie, căci dupe ce îl aplaudă neîncetat în tot timpul cît ținu concertul și-i arătă cele mai vii manifestații de impresiunea ce simțea, apoi dupe concert se formă o deputațiune care îl petrecu pînă la locuința sa, însoțit de purtători de torțe și în neîncetate strigări de: vivat!

În luna lui mai din acel an părăsi Parisul ca să viziteze Londra, unde-l aștepta mai mult curiozitatea popolului anglu, decît interesul artistic cu care-l priimi publicul din capitala Franciei. Dar suirea prețurilor pentru concertele sale dete ocaziune jurnalismului anglu a-l împovăra cu obicinuitele sale injurii și pretinse chiar a popri pe acest artist de a nu se bucura în deplină libertate de producțiunile geniului său, fără să ție socoteală că el nu impunea nimenui prin forță a veni să-l asculte. Asta dete ocaziune anecdotelor următoare. Paganini avea obiceiul de a nu călători niciodată cu sume mari de monedă la dînsul; d-aci vine că la sosirea sa în Londra nu poseda mai mult decît 3.500 franci, sumă ce după felul vieții ce trăia el nu-i putea fi de ajuns decît pentru două sau, mult, trei zile. Atacul jurnaliștilor, deși îl ambiționase pînă la gradul de a nu voi să cînte pe teatrele Londrei, asta însă nu-l oprea nicidecum de a trăi ca un mic rege; dar într-o dimineață se pomeni cu șeful ospelului în care locuia că-i înfățișează un cont nu tocmai atît de mare, ci de vreo 35.000 franci, și cerea cu dinadinsul a-i răspunde acea sumă chiar într-acel moment, căci într-alt chip trebile sale comerciale s-ar ruina. Paganini, care nu mai poseda în acel timp decît vreo 50 franci, îi răspunse cu cel mai mare sînge rece:

— Domnul meu, vei fi auzit poate de Paganini; află că eu sunt acel om și, daca n-am acum bani, sunt în stare ca pînă mîine dimineață să-ți umplu punga, fie cît de mare, cu funți sterlingi în aur, însă acum lasă-mă în pace, căci nu sunt învățat să priimesc oameni care, în loc de bună dimineața, îmi înfățișează conturi și îmi cer desfacerea lor. În dășărt fură toate amenințările locandierului, căci el rămase neînduplecat; însă dupe o jumătate de oră se văzură pîn cele mai principale unghiuri ale orașului Londrei afișuri care arătau că celebrul Paganini va da în acea seară un concert de violină și va începe acel concert printr-o piesă compusă într-adins pe tema scoțiană intitulată Cele două roze. Toată populațiunea se puse în mișcare, încît poliția avu mult de lucru în seara concertului ca să aranjeze și să preîntîmpine nenorocirile ce s-ar fi putut întîmpla din furioasa îmbulzeală ce se făcea la intrările teatrului.

Începu, în fine, concertul în fața unui public compus din partea cea mai aleasă a aristocrației de sînge și de avere ce poseda pe atunci Anglia. Esecută cele mai frumoase compozițiuni ale sale cu cel mai mare sînge rece și impasibilitate. Însă cînd ajunse la infernala compozițiune numită Fantasmele, caracterul anglu, rece și prea anevoie de impresionat, ieși cu totul din elementul său propriu, căci tot publicul din loje și parter, pînă ce și chiar regele zbucniră în aplaude și ovațiuni de tot felul, iar unii din lorzi, nemaiștiind ce fac în marele lor entuziasm, începură a bombarda pe acest virtuos cu bijuterii și pungi pline de livre sterlinge. Locandierul, care venise și el în teatru, atras mai mult de curiozitatea de a vedea pe creditorul său cum o să facă să plouă bani, rămase cu totul uimit cînd în setea sa de monedă văzu căzînd pe lîngă Paganini acea ploaie de aur. După săvîrșirea concertului, artistul nostru, de multa emoțiune ce simțise, căzu într-un fel de delir, încît se văzură siliți oamenii teatrului a-l duce la ospel mai mult leșinat. A doua zi, Paganini aștepta pe creditorul său ca să vie să-i desfacă contul, dar acesta nu se arătă, ceea ce-l făcu ca să trimită să-l cheme. Veni numaidecît, dar cînd i se ceru contul, el răspunse:

— Domnul meu, ieri aveam mare trebuință de bani, fiindcă nu cunoșteam că am în ospelul meu pe zeul din mitologie; astăzi însă, cînd am probe evidente că întreceți chiar pe acel zeu, nu mă mai simț atît de mult voios ca să desfacem contul și putem lăsa aceasta pentru oricînd veți voi dv.

Atunci Paganini îi zise:

— Ei bine! domnule, să-mi prepari un prînz de cincizeci persoane și să-mi trimiți numaidecît un valet ca să-mi facă invitațiunele necesarii.

După acel concert, care fu unul din cele mai splendide ce dete pînă atunci, Paganini se vîndu unui speculant anglu pentru o sumă considerabilă de bani și acela îl speculă pe contul său, dar fu mult acuzat de artiștii dupe atunci pentru această contractare, care proba cît de mult era posedat de setea aurului.

După ce-și termină acel contract, făcu o călătorie artistică în toată Anglia, din care trase un folos de 20.000 funți sterlingi, apoi să întoarse în Francia, unde mai dete vro cîteva concerte cu același succes, iar după aceea se duse în Italia și cu mulțimea banilor ce cîștigase din concertele sale își cumpără mai multe proprietăți, dintre care cea de lîngă Parma, numită villa Guiona, o preferă mai mult pentru locuința sa.

Deosebite proiecte începu a-l ocupa într-acest timp, dintre care cel mai principal era publicarea compozițiunelor sale, dorită atît de mult de toți violoniștii dupe atunci, care credeau că cu acest mijloc vor găsi cheia spiritului esecuțiunii lui Paganini.

Într-una din călătoriile sale la Londra, d. Tronpenas, unul din cei mai renumiți editori de muzică după acei timpi, voi a cumpăra de la Paganini dreptul de a imprima operile sale; dar prețul ce i se ceru pentru aceasta fu atît de colosal că, oricît de mare ar fi fost numărul operilor ce s-ar fi tipărit și chiar daca acele opere s-ar fi vîndut toate și în cel mai scurt timp, editorul tot n-ar fi putut trage un profit însemnat din acea întreprindere.

La 1836, niște speculanți din Paris îndemnară pe acest artist a se asocia cu dînșii la fundarea unui cazin muzical; dar adevăratul scop al acelora nu era muzica, ci jocul la noroc, despre care informîndu-se guvernul, opri cu totul jocul din acel stabiliment, ceea ce cauză o pierdere însemnată întreprinzătorilor și le dete în gînd de a alerga la o stratagemă puțin onorabilă, care fu aceea de a cere de la Paganini 50.000 franci drept despăgubire, bazînd această neomenoasă pretențiune pe cuvîntul că nu esecutase piesele ce se obligase prin contract, iar tribunalele îl acuzară fără a-i asculta cel puțin justificarea sa; dar în momentul cînd această sentință nedreaptă era să se esecuteze, Paganini muri.

Cauza morții sale era oftica în gît, de care suferea de mai mult timp. Această incurabilă maladie făcînd mari progrese din cauza dezordinilor vieții acestui mare artist, pe la principierea anului 1839 triumfă cu desăvîrșire asupra delicatului său fizic. După consiliul medicilor el străbătu Francia și se duse a se stabili la Marsilia, a căruia climat dulce se credea mai conform cu starea maladiei. Dar așa precum se afla, bolnav și tras cu totul din zgomotul lumii cei mari, acest artist, cu tot progresul maladiei de care suferea, tot se ocupa cu muzica; aci lua violina, aci chitara și esecuta frumoasele sale creațiuni. Odată, inimîndu-se prea mult, esecută cu o agitare neobicinuită cuartetul lui Beethoven — pentru care avea o mare predilecțiune —, dar în timpul esecuțiunii simți o slăbiciune atît de mare, încît fu silit a lăsa instrumentul cu ochii plini de lacrime. Altădată se duse la catedrala de la Marsilia ca să asculte vestitul Requiem de Cherubini scris à voce solo; dar emoțiunea ce-i aduse acea celebră compozițiune fu cauza apropierii morții sale, căci fu coprins de o înfierbințeală febrilă, ce nu-l mai părăsi pînă la ultima oră a vieții sale.

Instinctul de conservare și consiliul unora din amicii săi îl determinară a se întoarce la Genova, patria sa; dar toate fură în dășărt. Starea sănătății sale mergea tot spre mai rău, din care fu silit a se duce la Nisa, unde dupe puține zile plăti tributul naturei la 27 mai 1840. Un scriitor italian, în memoriile sale asupra acestui mare artist, zice că: „În ultima noapte a esistenții sale el se părea prea liniștit; dormise puțin, dar cînd se deșteptă, ordonă să-i ridice cortina patului; se puse apoi a contîmpla luna ce se înălța maiestoasă și plină de lumină pe un orizonte de cel mai limpede azur; această magică panoramă, însoțită de dulcele freamăt al frunzelor, deșteptînd într-însul cele mai melancolice sintemente, puse tremurînda sa mînă pe violină, pe acel încîntător instrument, neseparabilul companion al glorioasei sale cariere, și răspunse acelei frumoase naturi prin cele mai încîntătoare accente, dîndu-și ultima respirare deodată cu ultimele sunete ce scoase din violină sa“.

Daca viața acestui om straordinar fu plină de aventure stranii, daca moartea lui fu asemenea stranie, înmormîntarea avu și ea evenimentele ei tot astfel. El murise, după cum arătarăm, fără ajutorul religiunei. Afară de asta, de la darea concertului său intitulat Fantasmele se răspîndise în vulgul Italiii și al Germaniii superstițioasa idee că el ar fi în comunicație cu spiritele infernale, ceea ce îl făcu prea suspect severului catolicism de pe atunci și sili pe monseniore Antonio Galvano, episcopul de Nisa, a ordona ca să nu i se cînte orațiunile funeralii și să nu se înmormînteze la cimiterul creștin. Atunci fiul său, împreună cu artiștii cei mai de distincțiune din Nisa, se văzu silit a reclama la Consistoriul din Roma și abia dupe un ordin pontifical se anulă sentința acelui prelat, cu condițiune însă ca să se cerceteze mai întîi și să se constateze solemnel catolicismul celebrului reposat. Și numai după împlinirea acestor forme i se permise o înmormîntare creștină, care se săvîrși cu o pompă foarte mare. După înmormîntarea lui se deschise testamentul și să văzu că starea ce lăsa fiului său Achile, născut din relațiunile sale cu cantatrița Antonia Bianchi de Como, se compunea din 2.000.000 lire bani gata, osebit de alte proprietăți imobile și o colecțiune de violine din cele mai renumite fabrici ale Italiei, stimate 100.000 franci; iar faimoasa violină Guarnieri, pe care esecuta mai adesea concertele sale, o dărui muzeului de la Genova, cu condițiune ca să nu o mai întrebuințeze nici un artist după moartea sa.