Răsboiul pentru întregirea neamului românesc (1916 - 1919)
(1916 – 1919)
(1916 – 1919)
Introducere.
[modifică]Răsboiul cel mare, în care s'au prăpădit milioane de oameni din toate continentele pământului, rămânând zeci de milioane de orfani, prăpădindu-se și averi de mii de miliarde, a produs o schimbare uriașe și în viața poporului român: liberarea lui de sub jugul nemilos al străinilor și reîntregirea statului român între marginile Daciei, străvechea noastră patrie.
Acest răsboiu a produs însă și schimbări spre rău în sufletul poporului nostru. Răii pământului au sămânat în sufletele turburate de grozăviile răsboiului sămânța rea a necredinței în D-zeu, a lipsei de cinstire a așezămintelor bisericii și statului, a lăcomiei, a lenei și chiar a desfrâului. La această stricare sufletescă s'a mai adaos și starea rea economică, scăderea valoarei banilor, nu numai la noi ci în toate țările amestecate în răsboiu. Frământările acestea sufletești, apoi lipsuri materiale au făcut, de la noi foarte mulți nu-și dau seamă de binele mare la care au ajuns prin liberarea și întregirea neamului și văd numai relele mărunte, încetarea cărora atârnă tot de vrednicia noastră.
Muncă cu spor pentru vindecarea relelor putem însă face numai dacă, pe lângă altele, ne dăm seama de suferințele din trecut și de ce jertfă a fost nevoie pentru ca să ieșim din robie.
Suferințele Românilor de sub stăpânire străină.
[modifică]Suferințele Românilor din Ardeal au fost mari și necurmate de când au început Unguri și Sași, mai târziu și Șvabi, să pătrundă cu încetul pe pământul nostru, începând dela râul Tisa spre Răsărit, unde se află Dacia noastră. În veacul al 13-1ea și al 14-lea, prigonirile erau îndreptate mai ales contra religiei noastre răsăritene și contra organizației noastre administrative și judecătorești. Atunci am pierdut partea cea mai mare dintre boierii și fruntașii noștri, cari au trecut la lege străină, apoi s'au prefăcut în Unguri, ca să nu-și piardă moșia și drepturile boierești. Deodată cu aceasta a început și iobăgia grea pentru poporul dela sate. înăsprită tot mai mult în veacurile următoare. Iobăgia a devenit tot mai aspră începând din secolul al 15-lea pâna în al 19-lea, când în anul 1848 am scăpat de ea.
În veacul al 16-lea a mai dat și altă pacoste peste noi. În unele țări din Apusul Europei s'au iscodit legi religioase ereticești, pe cari le-au primit la not în Ardeal toți Sașii și partea cea mai mare dintre Unguri. Sașii s'au făcut luterani (evangelici), Ungurii calvini (reformați} și unitari. Căpeteniile Ungurilor au știut să silească și pe Români să se lapede de religia lor și să se facă reformați sau calvini. Pe nobilii sau nemeșii, cari mai rămăseseră cu credință în legea românească, dar și pe ceice se făcuseră catolici au reușit să-i calvineze, căci altminteri aceștia și-ar fi pierdut dreptupile boierești. N'au reușit însă cu poporul dela sate căci numai în puține locuri s'au calvinit țărani români deveniți apoi unguri.
Domnitorii unguri ai Ardealului (dela 1526 până pe la 1700) nu s'au lăsat însă de gândul de a calvini și maghiarizà cu sâla pe Români. Mitropolitul Românilor a fost pus sub supravegherea episcopului calvin, care își zicea episcop ortodox. Ținuturi întregi în Caraș-Severin, la Hațeg, Orăștie, Făgăraș, Maramurăș au fost scoase de sub conducerea mitropolitului românesc și puse sub a celui calvin. Aceia dintre mitropoliții români, cari se împotriviau, erau alungați din scaunul arhieresc și întemnitați, cum a pățit Ilie Iorest și Sava Brancovici. S'au înființat câteva școale calvinești anume pentru stricarea sufletească a Românilor, s'a tipărit și un catehism calvin în limba românească plin de învățături ereticești. Au oprit apoi pe preoții românești să facă slujbele mângăitoare de suflet obișnuite în biserica noastră, cum e maslul și sfeștania, au dat porunci să nu se mai boteze pruncii cu apă sfințită, să nu mai fie sfânta Cruce în biserică, nici icoane sfinte. Legea românească a fost declarată numai tolerată, adecă numai suferită în Ardeal, iar legi cu drepturi erau socotite numai cea romano-catolică, reformată (calvină), luterană (evanghelică) și unitară.
Văzând că poporul român nu se lapădă de legea adevărată, au iscodit asupriri de altfel. În Camera (dieta) Transilvaniei, unde se adunau numai nobilii (nemeșii) unguri și cei maghiarizați, apoi reprezentanții Sașilor și ai Săcuilor, s'a votat legea, că pe Români îi rabdă în Ardeal numai cât timp le place celor ce stăpâniau țara aceasta. O altă lege hotărà, că Românul nu e iertat să aibă altă avere decât brațele, cu cari să muncească pentru boieri. Din averea mișcătoare a iobagilor morți, nobilul lua două din trei părți, ca să nu se poată înstări urmașii celor răposați. Nobilul îi putea lua chiar și moșia. Fetele nu puteau moșteni fără învoirea nobilului (nemeșului, domnului de pământ) nimlc afară de haine. Unii nobili opriau fetele și văduvele române dela măritat, numai ca să se pustiească neamul românesc, atâta frică aveau că odată și odată tot vor ajunge Românii la dreptate și libertate. Țăranii erau legați de gliie, lipiți pământului, adecă nu se puteau mutà de pe o moșie nemeșască pe alta. Ei, cu soțiile și copiii lor, munciau moșia nobilului, lucrau în curtea lui, uneori săptămâna întreagă, așa că nu-și puteau vedeà și de pământul și vitele lor. Afară de munca aceasta trebuiau să facă nobilului daruri: vaci, caș, unt, grâu, fân, ouă, pui, găini, a zecea parte din porci, din miei, oi, din mierea dela albine. Tot țăranii făceau serviciu militar, ei plătiau dările. Românii erau opriți de-a aveà arme, de-a umblà călare, de-a purtà haine de postav și cămăși de pânză. În veacul al 17-lea, principele Ardealului, Apafy, a oprit pe Români să mai cumpere pământ, întocmai ca guvernul unguresc din anii 1917 și 1918, în timpul răsboiului celui mare. În orașe, înlăuntrul zidurilor de împrejmuire, Românilor nu le erà iertat să se așeze. În Sibiu obișnuiau cei din Sfatul (consiliul) săsesc al orașului să poruncească din când în când să se dea foc caselor Românilor așezați în afară de ziduri, dacă li se părea că prea se înmulțesc. Carte rar de puteà învățà Românul și și atunci numai dacă aveà să se facă preot. Într'o ședință a Camerei ardelene, puțin înainte de 1848, un nobil ungur a propus, ca Românilor să li se înlesnească cât mai mult beutura rachiului (vinarsului), care cu siguranță îi va prăpădi cu timpul.
Chiar și conducătorii Sașilor așezați printre noi în număr mic au prigonit pe Români tot cu gândul de-a opri înmulțirea și întărirea lor economică. Cea dintâiu legiuire din veacul al 13-lea, care cuprinde drepturile lor, spune apriat, că și ei se pot folosi de munți, de păduri, de pășuni și de apele curgătoare împreună cu Românii. Cu timpul, mai ales după ce s'au întovărășit mai strâns cu nobilii unguri și cu reprezentanții Săcuilor – tovărășie numită Uniunea celor trei națiuni, a nobililor, Săcuilor și Sașilor – au început să răpească pe seama lor tot mai mult din Pământul regesc cum se numià teritorul, pe care li s'a îngăduit să se așeze. Apoi au oprit pe Români să mai voteze la alegerea juzilor regești, cari erau căpeteniile scaunelor (județelor), i-au silit să deie a zecea parte (dijmă) din bucate și vin preoților săsești. Românilor le erau oprite meseriile, ca să nu facă concurență meseriașilor sași. Rășinărenii erau siliți să-și vândă lâna postăvarilor din Cisnădie, ca să nu facă postavuri și alte țăsături de lână pentru vânzare. Românului nu-i era iertat să facă un car întreg, ci numai cârpituri la car. Când se înmulțeau Românii prea tare într'o comună, în care erau și Sași, venià poruncă dela căpeteniile săsești să dea foc caselor românești și pe Români să-i alunge. În Săliștea Sibiului au încercat cu armata să-i silească pe bătrânii satului să iscălească un document, prin care Românii de acolo să se declare iobagi ai județelor din Sibiu. Românii s'au împotrivit și atunci au fost împușcați 18 inși, dar tot nu s'au lăsat. Toate aceste fărădelegi se făceau împotriva legii vechi a Pământului regesc, locuitorii căruia, Români sau Sași, aveau drepturi egale.
De veacuri întregi, străinii pripășiți pe pământul nostru românesc, aveau numai batjocuri la adresa Românului, cercând ca prin ele să-i nimicească mândria îndreptățită de Român, ca doară-doară Românul va ajunge la convingerea, că el e născut să fie rob!
Suferințele Românilor n'au încetat nici după încetarea iobăgiei în 1848, mai ales nu dela 1867 încoace, când Ardealul a ajuns sub cârmuirea guvernelor ungurești din Budapesta. Acestea nu numai, că n'au înființat școale de stat, în cari să se învețe și românește după cum cereà chiar legea votată de parlamentul unguresc, dar au închis sute și sute de școale românești, în sate curat românești, înființând în locul lor școale în cari se învățà numai ungurește. Pentru Ardeal, unde Românii erau și sunt și acum cei mai mulți la sate, au făcut o lege electorală, care da drept de vot numai țăranilor, cari plătiau o dare de nouă ori mai mare decum plătiau țăranii din Ungaria. În felul acesta numărul alegătorilor români era mic și în multe ținuturi biruiau la alegeri străinii, cari aveau majoritatea la orașe, unde toți cârpacii și scriitorii flămânzi aveau drept de vot.
Gazetele (foile) românești cari protestau contra asupririi Românilor erau prigonite fiind pedepsite de tribunalele ungurești cu sume mari de bani, iar redactorii lor vârâți în temnițele dela Cluj, Seghedin și Vaț. Ca să spargă fața românească a Ardealului, au adus coloniști unguri de pe Pustă și Ciangăi (unguri) din Bucovina, întemeind sate ungurești printre Români. Pe țăranii unguri îi ajutau cu sume mari de bani, cu vite de soiu bun, le făceau case frumoase, iar pe Români îi împiedicau dela orice înaintare economică și culturală.
Toată munca stăpânitorilor unguri erà îndreptată spre nimicirea neamului românesc și prefacerea Românilor în Unguri, adecă maghiarizarea lor.
Iată de ce chinuri au scăpat Românii din Ardeal prin răsboiul de desrobire din 1916 – 1919!
Mult au avut să sufere și Românii din Bucovina, răpită de Austria dela Moldova în anul 1775. Guvernul austriac a dat drumul la un potop întreg de venetici, Jidovi, Germani, Ruteni sau Ucrainieni, ca să se așeze pe acest pământ românesc, unde se odihnesc, la Putna, și osemintele lui Ștefan cel Mare. Mare a fost îndeosebi năvala Rutenilor, cari veniră la început ca cerșitori, apoi în număr tot mai mare îmbiindu-se la proprietari mari români să-i primească clăcași (iobagi). Rutenii se lăpădară și de religia catolică, făcându-se ortodocși, numai să ajungă părtași, apoi singuri stăpâni pe averile mari ale bisericii de-acolo. Românii din Bucovina ajunseseră să fie amenințați de rutenizare tot așa de tare, ca Românii ardeleni de maghiarizare.
În Basarabia, Românii erau robi ca și Rușii, afară de aceea nici în Școală, nici în biserică nu-și puteau întrebuința limba lor maternă.
Ajutorul fraților români din vechiul Regat.
[modifică]Partea cea mai mare a Românilor din Dacia veche, astăzi România mare, a reușit să înființeze două principate românești, spre Miazăzi și Răsărit de la Ardeal, anume Muntenia (Țara Românească) și Moldova. Înființarea acestor principate s'a făcut și cu ajutorul Românilor din Ardeal, de unde au trecut mulți peste munți, ca să scape de prigonirile străinilor năvăliți în Ardeal. Aceste două principate românești au ajuns cu timpul să plătească tribut Turcilor, cari supuseseră și Ungaria în veacul al 16-lea, prefăcând partea locuită numai de Unguri (Pusta și capitala lor Buda) în țară turcească, iar pe principele Ardealului silindu-l să plăteasă și el tribut ca și Muntenia și Moldova.
Oricât de mult i-au apăsat pe frații noștri din Muntenia și Moldoua tributul și jafurile turcești, ei nu și-au uitat nici odată de frații lor din Ardeal. Unii principi (voevozi) români s'au gândit la o unire a Ardealului cu Moldova și Muntenia. Așa a fost Petru Rareș din Moldova, care n'a reușit, apoi Mihai Viteazul, care a înfăptuit unitatea națională, dar pentru timp prea scurt. Alți principi români ajutau cu mână largă bisericile românești din Ardeal. cum a făcut mai ales Constantin Brâncoveanu. Căci idea, că suntem toți Românii un popor de aceeaș limbă, de acelaș sânge, a fost totdeauna viie în sufletul nostru. Iar ideia, că trebuie să peară granițele dintre noi, s'a rostit mai cu tărie în veacul al 19-lea. Încă din 1848 poetul V. Alexandri îndemna în poezia „Deșteptarea României”:
Sculați frati de-acelaș nume! Iată timpul de frăție!
Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpați
Aruncați brațele voastre c'o puternică mândrie
Și de-acum pe veșnicie
Cu toți mânile vă dați!
Să nu uităm, că atunci nu există încă o Românie ci numai cele două Principate române. În 30 iuniu 1859, Ioan Brătianu făcu lui Cavour, întemeietorul Unității naționale a Italienilor, declarația următoare: „Eu nu cred în liberalitatea și moderațiunea domnilor maghiari. Ea este numai o mască, cu care vreau să înșele. În felul acesta nu ne-am putea niciodată înțelege asupra Ardealului, pe care nu-l putem lăsa în nici un caz Ungurilor. Românii de dincolo de Carpați vreau să se unească cu noi și noi le-am promis că-i vom sprijini. Ar fi o trădare, dacă i-am lăsà Ungurilor”.
Din 1859 încoace, când s'a făcut Unirea Principatelor române, Moldova și Muntenia, sub domnia lui Alexandru I. Cuza, ajutoarele au fost tot mai mari. Se trimiteau, uneori pe ascuns, mii și mii de cărți românești. Bisericile și școalele românești erau ajutate, tot pe ascuns, cu sute de mii de lei (aur). Vechiul partid național ardelean primià de asemeni ajutoare mari în lupta contra asupririi guvernelor ungurești din Budapesta. Zeci și zeci de mii de Ardeleni refugiați în România veche, fie ca să scape de prigonire, fie că să-și croească o soarte mai bună, erau îmbrățișați cu căldură, sprijiniti, cinstiți. În conferențe, apoi în cărțile de școală se spuneà mereu de asupirile, pe cari le îndură Românii din Ardeal și de datorința de-a-i scăpà când va sunà ceasul, chiar și cu arma în mănă. Și într'adevăr, când a sunat ceasul, Românii din România veche, crescuți timp îndelungat cu ideia de-a desrobi pe frații lor din Austro-Ungaria, au pus cu înflăcărare mâna pe arme pentru liberarea Ardealului și a Bucovinei, apoi și a Basarabiei.
Răsboiul cel mare.
[modifică](Începe în anul 1914.)
Cauzele mai adânci ale izbucnirii acestui răsboiu au fost deosebite. Germania voià să ajungă la subjugarea economică a unei părți cât mal mari din suprafața pământului și fiindcă se temeà de împotrivirea altor state. Și-a format cea mai puternică armată de pe pământ. Austro-Ungaria erà statul cel mal nefiresc de pe pământ. Căci în el nici unul din multele popoară, cari îl compuneau, nu avea majoritatea. În schimb Ungurii, cari nu făceau nici jumătate din locuitorii Ungariei, voiau să maghiarizeze pe toți Românii, Germanii, Slovacii, Sârbii, și Rutenii. Austro-Ungaria se mai temeà de Serbia și România, căci aceste state nu puteau privi cu nepăsare la asuprirea conaționalilor lor din Ungaria. Și Rusia amenințà Austro-Ungaria. Căci aceasta se împotriveà planului rusesc de-a cuceri Constantinopolul cu eșirea în Marea Mediterană. Franța, amenințată de pofta de întindere a Germaniei, care îi luase în anul 1871 un ținut întreg (Alsacia-Lorena) se pregăteà de răsboiu și cu gândul de-a cuceri înapoi Alsacia-Lorena. Anglia nu erà mulțumită cu concurența comercială, pe care i-o făceà Germania. Germania încheiè alianță cu Austro-Ungaria, iar Italia se alătură lor fiind supărată pe Franța mai ales pentrucă aceasta ocupase partea cea mai mare din Nordul Africei, la care râvnià și Italia. Astfel se formă Tripla-Alianță (tovărășia celor trei). Chiar și România, de teama Rusiei, încheiè un fel de alianță cu Austro-Ungaria obligându-se a o ajutà în răsboiu, dacă va fi atacată de Rusia, tot așa să ajute Austro-Ungaria pe România, dacă aceasta va fi atacată de Rusia.
Franța ajunse la înțelegere cu Rusia contra Germaniei, iar la această înțelegere se alătură și Anglia, formându-se Tripla-Înțelegere sau Tripla-Antantă.
Toate statele cele mari din Europa stăteau acum înarmate și împărțite în două tabere mari, așteptând prilejul de luptă. Acesta și veni: niște tineri sârbi, minori, omorâră la Saraievo în Bosnia pe Francisc Ferdinand, principele de coroană al Austro-Ungariei, iar ministrul de externe al acesteia declară răsboiu Serbiei, învinovățind guvernul acestei țări, că el ar fi pus la cale omorul. De fapt, Austro-Ungaria voià să bată Serbia, ca aceasta să nu se mai gândească niciodată la unirea națională a tuturor Sârbilor, Croaților, și Slovenilor, cari sunt de un neam. Rusia a sărit în ajutorul Serbiei contra Austro-Ungariei, Germania în al Austro-Ungariei, Franța în al Rusiei și Anglia în al Franței și Belgiei, unde pătrunseseră armatele germane, cu toate că Germania iscălise un tratat, prin care se legà să nu atace nici odată Belgia. Turcia s'a alăturat Germaniei și Austro-Ungariei contra Rusiei, Bulgaria contra Serbiei, mai târziu contra României. Răsboiul cel mare începuse.
Atât Italia cât și România au declarat, că ele nu mai sunt obligate să ajute pe Austro- Ungaria și aliatele ei, căci ea a început răsboiul, deși nu a fost atacată de dușman. Afară de aceea, guvernele ungurești crezându-se asigurate prin tratatul de alianță cu România, asupriseră pe Românii din Ardeal tot mai mult.
Răsboiul acesta s'a terminat în 1918 cu înfrângerea Germaniei, Austro-Ungariei, Turciei și Bulgariei.
Răsboiul României.
[modifică]Cu toate că guvernele României se alăturaseră, de teama Rusiei hrăpărețe, la Tripla-Alianță, sufletul poporului român din România erà protivnic aeestei alianțe. Din Transilvania și Bucovina răsunau tot mai jalnic gemetele Românilor subjugați. În răsboiul din 1913 între Serbia și Grecia deoparte, Bulgaria lacomă de cealaltă parte, România sări în ajutorul Sârbilor și Grecilor, ocupând fără lupte însă, partea de Miazănoapte a Bulgariei. Sârbii și Grecii au rămas învingători. Cârmuirea Austro-Ungariei, ajunsă în treburile de politică externă să împlinească totdeauna poftele guvernelor ungurești, a sprijinit de data aceasta Bulgaria. Și aceasta a îndemnat pe frații din România veche să o rupă cu Austro-Ungaria și să se pregătească de răsboiul pentru întregirea neamului.
Pentru aceasta trebuiau însă pregătiri mari, de două feluri: încheierea unei convențiuni (înțelegeri) cu Tripla-Antantă, dușmana îndeosebi a Germaniei și Austro-Ungariei, apoi pregătirea armatei.
După tratative îndelungate, guvernul României de sub prezidenția lui Ion I. C. Brătianu reuși să încheie cu Tripla-Antantă o convenție bună pentru noi, căci ni se recunoscu dreptul de stăpânire asupra Ardealului până binișor aproape de Tisa, asupra Banatului întreg și asupra Bucovinei.
Mai grea era pregătirea armatei. Însuflețirea era mare la întreg poporul român, așa că inimile erau toate întărite. Ne lipseau însă în mare măsură armele cele nouă, cari ni se puteau trimite de aliații noștri din Franta și Anglia numai prin Marea Ghețoasă de Miazănoapte, apoi prin Rusia. Guvernul rusesc, în dușmănia lui ascunsă contra Românilor, nu s'a grăbit însă să lucreze pentru o transportare cât mai grabnică a armamentului și a altui material de răsboiu, nici chiar după ce România a intrat în răsboiu.
Cu toate aceste neajunsuri, Ion Brătianu, șeful guvernului român încheie la 4/17 August 1916 convenția, prin care se obligă față de Franța, Anglia, Italia și Rusia, ca până cel mai târziu la 15/28 August să intre în răsboiu.
La 14/27 August 1916, România declară răsboiu Austro-Ungariei și în noaptea spre Sântă Măria Mare soldații români trecură granița nefirească în Ardealul doririlor neamului românesc liber.
Declarația de răsboiu a fost primită de poporul românesc din România veche cu o înflăcărare de nedescris. Zile întregi, străzile orașelor românești erau străbătute de cete de ficiori și bărbati chemați de goarna mobilizării, toți cu flori în pălărie, mulți în frunte cu ceterași, cari cântau cântece de vitejie.
În ziua de Sântă-Mărie, România întreagă auzi cuvântul de îndemn la datorie, de însuflețire și de nădejde al marelui nostru rege Ferdinand*)[1], care zicea:
- ROMÂNI!
- „Răsboiul, care de doi ani a strâns tot mai mult hotarăle noastre, a sdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a invederat, că pentru viitor, numai pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor.
- „Pentru neamul nostru, el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiința națională, ziua unirii lui.
- „După vremi îndelungate de nenorociri și grele încercări, înaintașii noștri au reușit să întemeieze Statul român prin Unirea Principatelor, prin răsboiul Independenței, prin munca lor neobosită pentru renașterea națională.
- „Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceeace Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea Românilor de pe cele două părți ale Carpaților.
- „De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și de pe plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul de veci.
- „În noi, în virtuțile, în vitejia noastră, stă putința de a le da dreptul, ca într'o Românie întregită și liberă, dela Tisa până la Mare, să propășească în pace, potrivit destinelor și aspirațiunilor gintei noastre.
- ROMÂNI!
- „Însuflețiți de datoria sfântă ce ni se impune, hotărîți să înfruntăm cu bărbăție toate jertfele legate de un crâncen răsboiu, pornim în luptă cu avântul puternic al unui popor, care are credința neclintită în menirea lui.
- „Ne vor răsplăti glorioasele roade ale izbândei.
- „Cu Dumnezeu înainte!”
Luptele din Transilvania.
[modifică]Declarația de răsboiu a României îngrozise pe împăratul Wilhelm al Germaniei, care declară: „Totul e pierdut, aș face mai bine dacă aș părăsi numai decât tronul!” Nu erà însă pricină să se teamă atât de tare. Adevărat, că în Ardeal nu erau armate mari atunci, dar dela Dunăre spre Miazăzi era o puternică armată a generalului german Mackensen, cuceritorul Serbiei întregi, afară de aceea Germania, care ne declarase numai decât răsboiu (noi nu i-l-am declarat), făcù o înțelegere cu Bulgaria și cu Turcia, ca și armatele aceatora să pornească contra României atacându-o dinspre Dobrogea și trecând și peste Dunăre.
Cu toate că Românii știau, că dinspre Miazăzi aveau să se reverse potop armatele germane, – știau, că în Ardeal vor veni, în ajutorul Austro-Ungariei, trupe germane – ei n'au pregetat să înceapă răsboiul de desrobire primejduind existența României mici, dar libere.
Pentru Francezi și Englezi, intrarea României în răsboiu a fost o ușorare mare, căci Germanii, siliți să ajute dușmanului nostru de veacuri, Austro-Ungariei, au trimis o armată formată din o parte a trupelor lor din fața Verdun-ului, cea mai puternică cetate franceză dinspre Germania. Intrarea României în răsboiu a ușurat și frontul franco-englez din Macedonia, căci dușmanul nostru a fost silit să pornească contra noastră și de-acolo trupe, mai ales bulgărești și turcești.
Înaintarea fulgerătoare a armatei române s'a făcut prin 18 locuri din munții Carpați. Aceștia încetaseră a mai fi graniță. Autoritățile ungurești se grăbiră să aresteze preoți, învățători și alți fruntași români și să-i ducă departe în temnițe. Poporul, în frunte cu cei scăpați de închisoarea ungurească, întimpinà pretutindeni, cu toată căldura sufletului, pe ostașii desrobitori. În curând partea de Miazăzi-Răsărit a Banatului, județul Hunedoarei la Miazăzi, județul Sibiului dela marginea orașului Sibiu spre Răsărit, județele Târnavelor parte mare, apoi județele Făgăraș, Treiscaune, Brașov, Odorheiu și Ciuc erau în stăpânirea Românilor.
Răsfirarea aceasta mare a trupelor române pe teritor și muntos făcù cu neputință o legătură strânsă între cele trei armate române și între ele și armata rusească din Bucovina.*)[2] Mai aveam și primejdia mare dinspre Miazăzi (Bulgaria) și Apus (Serbia cucerită de Germani), de unde trupele dușmane începuseră atacul.
Armata întâia română, care aveà să atace pe dușman dela Olt până la Dunăre, era împărțită în trei grupe: cel dela Cerna (Dunăre), dela Jiu și dela Olt. Grupul dela Cerna, având să lupte contra unor întărituri puternice, al căror centru era Alionul, le-a cucerit în lupte sângeroase, mai ales piept la piept, așa că la 4 Septembre 1916, Orșova și cele două maluri ale Cernei erau în mânile Românilor.
Grupul dela Jiu ocupă ținutul Petroșenilor și al Merișorului din județul Hunedoarei. Aici apărură și trupele germane cu tunuri grele și tunuri de munte, precum și cu un număr de automobile blindate (îmbrăcate în oțel) și de avioane (aieroplane) de bombardament. Linia română, prea întinsă, a fost ruptă și trupele române se retraseră, după o luptă de 9 zile, pe frontiera veche. Înaintează iarăși, cuprind de nou Petroșenii, dar îl pierd a doua oră, când trupele austroungare și germane primiră ajutoare mari de soldați proaspeți.
Grupul de pe Olt înaintă pe valea acestui râu și prin munții din dreapta și din stânga lui. Două batalioane ajunseră până la marginea Sibiului, care se predă Românilor. Aceștia nu intrară în el, ci rămaseră în Șelimbăr, câmpul de glorie a lui Mihai Viteazul, căci aici bătuse el în toamna anului 1599 armata principelui unguresc al Ardealului, Andreiu Báthory. Cele două batalioane primiră însă ordin să se retragă la Veștem. În noaptea plecării și dimineața, țăranii sași din Șelimbăr au atacat trupele române cu focuri de revolver trase pe ferestrele caselor. Au fost aspru pedepsiți pentru aceasta. Luptă sângeroasă s'a dat la Olt, apoi la Cașolț, unde trupe ungurești au reușit să răsbată noaptea prin linia românească înșelând sentinelele cu strigătul: „Nu trageți fraților, suntem Români din Regat!” În ziua următoare, Românii au respins de nou pe dușman. Într'aceea veni vestea că la Mercuria Sibiului se adună trupe germane. Austro-Ungarilor le sosise ajutorul cel mare din Germania.
Armata a doua română plecată spre Brașov, respinse după lupte frumoase pe dușman și în 29 August cuprinse Brașovul. Înaintarea continuă, dar la 9 Septembre ofensiva se opri, căci veniseră vești triste de pe frontul din Dobrogea, unde trebuiră să plece în ajutor trupe din Ardeal.
Dar pentru aceea, tot se dădură lupte aspre pe Olt pentru a forma un front potrivit și bine închegat cu armata a patra română, care răsbătuse dinspre Moldova și cuprinsese județele Ciuc, Odorheiu și o parte din ale Târnavelor. Trecând Oltul prin vadul dela Crihalma, coloana compusă din două regimente atacă cu baioneta pe dușman și-l respinse până departe. Coloana de mijloc a trecut Oltul pela Hălmagiu condusă de vrednica fată română, Maria Manciulea din Părău. Și aici dușmanul fu bătut, iar Maria Manciulea a fost decorată în fala trupelor cu ordinul „Virtutea Militară”. Trupele diviziei a 22-a trec pe la Hoghiz și bat pe Unguri. Dar și acum Românii trebuie să înceteze ofensiva, pentrucă o altă divizie întreagă fu scoasă din luptă de pe frontul ardelean și pornită spre frontul Dunării și al Dobrogei. Armata fusese astfel slăbită mult, căci trei divizii românești fuseseră silite să părăsescă Ardealul.
Armata a patra română, numită de Nord (Miazănoapte), pătrunse din Moldova în Ardeal. Dușmanul i se împotrivi cu tărie la Mercuria Ciucului, unde muri moarte de viteaz și căpitanul poet, N. Vulovici, lovit de un glonț în frunte, după cum își dorise în una din poeziile sale vitejești:
De-a fi să mor, Tu Doamne dă-mi
O moarte vitejească.
Un glonte în floarea din chipiu
În lupte mă izbească!
Nu vroiu să mor pe căpătâiu
Cum mor toți nevoiașii!
Pe-oțele sau pe-un mușuroiu
Adorm de veci ostașii!
Schilavu-mi trup înfășurat
În pânză tricoloră
Mi-l plângă trâmbițașii mei,
Nu mamă, nu suroră...
Cu coif, cu armele gătit,
Un mire – ales de moarte –
Nu cioclii pe grumazul lor:
Soldații să mă poarte!
Părți din aceasta armată au ocupat vârful Petrosului pentru a face legătură cu Rusul aliat, intrat în Bucovina. Rușii fură însă bătuți de armatele germane și austro-ungare, așa că legătura nu se putù face. O luptă victorioasă, mai dete aceasta armată la Odorheiu pentru a veni în ajutorul armatei a II-a, care luptà pe Olt.
Germanii în Transilvania. În timpul acestor lupte de o lună, în care trupele dușmane se retrăgeau mereu chiar și când erau mai puternice decât ale noastre, trenurile ungurești și nemțești aduceau mereu trupe din Germania. Precum n'au putut țineà piept armatele austro-ungare în răsboiul contra Sârbilor, așa n'au putut nici acum contra Românilor, de aceea le veniră în ajutor cu trupe multe, Germanii. Aceștia se temeau, că Românii vor înainta spre Ungaria și le vor urmà și Rușii. Apoi mai sperau, că respingând pe Români și intrând în România, vor afla aici din belșug ceeace începuse să lipsească în Germania, chiar și în Austria: alimente, îndeosebi pâne și carne.
Falkenhayn, fost ministru de răsboiu al Germaniei și șef al statului major german, erà adevăratul comandant al armatelor germane și austro-ungare din Transilvania. El sperà să învingă ușor armata română din Ardeal, căci aceasta nu mai aveà rezerve, acestea fiind toate în Dobrogea și pe frontul dela Dunăre. Afară de aceea, armata noastră nu se puteà strânge într'un mănunchiu mai mare fiind risipită pe un front prea lung. Peste tot, întinderea aceasta mare a frontului românesc, care trebuià apărat dealungul întreg șirului de Carpați ai Transilvaniei de Miazăzi și Răsărit, apoi dealungul Dunării întregi dela Orșova până la Silistra iar deacolo pe frontiera Dobrogei până la Marea-Neagră, a făcut, de mica România, cu aliatul ei rus, care nu voià să lupte, a fost înfrântă în partea întâia a răsboiulul celui grozav.
Neajunsurile acestea au fost mărite și prin lipsa unei artilerii, care să bată așa departe cum băteau tunurile austriace și
germane. Unde erà vorba de luptă dreaptă, piept la piept, Românii nu se dădeau înapoi, dar când vedeau tunurile noastre, neputincioase să ajungă cu bătaia lor până la
dușman, sufletul li-se întristà. (Cetește cele tipărite jos pe pagină la semnul*)[3]. La Sibiu mai erà o divizie întreagă compusă din rezerviști și milițieni, tunuri nu erau destule, iar tunurile grele și de munte lipsiau cu totul!
După planul dușmanului, cel dintâiu atac trebuià să se dea la Sibiu, pentruca de-acolo să poată pătrunde pe valea Oltlui în România veche.
Trei divizii de infanterie, două germane și una austro-ungară, apoi două divizii de cavalerie atacară cele două divizii românești așezate dela Gurarâului spre Săcădate lângă Olt. Românii atacă cu tărie pe dușmanul mult mai numeros și după lupte îndârjite îl silesc să se retragă departe de frontul pe care îl ocupase. Falkenhayn erà furios. Hotărî, dupăce adaogase la trupele ce le aveà, și corpul de armată numit alpin, adecă pe pentru lupta în Alpi, la noi în Carpați, să-l trimită pe acesta prin munți și să lovească pe Români dela spate, prin Turnul-Roșu. După câteva zile de marș, corpul german alpin coborî în Turnu-Roșu, ajungând astfel în spatele armatei române dela Sibiu. Pe păcurarii români, puțini câți mai erau în munți, îi arestară, unul, scăpat, a ajuns în vale, dar n'a fost crezut de ofițerul român, căruia i-a spus, că vin Germanii. Cele două divizii române de infanterie și una de cavalerie ar fi învins poate și de astădată pe cele șase divizii germane și austro-ungare, dacă nu le atăcà corpul german de armată din spate și ar fi avut și armament ca Germanii: mitraliere multe și tunuri multe, de toate mărimile. Astfel nu e mirare, că într'o luptă de trei zile Românii au fost bătuți, pricinuind însă pierderi mari dușmanului, îndeosebi Alpinilor, socotiți cei mai buni soldați germani. Căci Alpinii, ajungând în valea Oltului, nu au putut-o cuceri niciunde, ci erau mereu siliți să stea în apărare față de atacurile furioase ale Românilor noștri. Când au văzut aceștia, că nici ajutorul armatei a doua nu soseste la timp, sau retras, mai ales pe potecile munților, în România veche. Însuși Falkenhayn mărturisește într'o carte scrisă după răsboiu, că soldatul român se bate cu vitejie, numai conducerea armatei erà din seamă afară șovăitoare și nesigură. Recunoașterea vitejiei soldatului român o găsim la mulți dintre scriitorii militari germani, între cari unul, ajuns ministru de interne, apoi de externe scrià: „Bătălia dela Sibiu s'a dat împotriva unui dușman încăpăținat. Cel care ar încerca să înjosească vitejia dușmanului (a Românului), ar săvârși cea mai mare greșală contra propriilor noastre trupe (adecă a celor germane). Românul a dovedit astăzi, că este mai bine condus, decum erau anul trecut hordele sârbești”.
Luptele din Transilvania nu erau terminate încă. Mai erà acolo armata a doua care pornise dela Brașov în ajutorul armatei dela Sibiu, mai erà și a patra de Nord, adevărat că mici față de dușman, dar toate pline de dorul desrobirii fraților lor. Dar și la armata a doua, mișcarea de înaintare a fost „șovăitoare”, după cum spune Falkenhayn, așa că nu a ajuns la timp la Sibiu. Ea ajunge până la Porumbac (jud. Făgărașului), unde se întâlnește cu armata germană. Românii atacă cu avânt, ofițerii luptă cot la cot cu soldații, în fruntea acestora cad colonelul Iacobini și maiorul Porumbaru. Dușmanul e învins, dar armata română dela Sibiu nu mai putuse fi scăpată de înfrângere. De pe frontul dinspre Bulgaria veniau vești tot mai triste, altă divizie română fu retrasă de pe frontul din Ardeal, iară cele rămase primiră ordin să se țină în defensivă, adecă să nu mai atace, ci să se apere numai. În retragerea armatei a doua românești, dușmanul e bătut de nou la Bărcut-Moha. Dar, executând ordinul, armata se retrage mai departe, spre marea ușurare a comandanților germani, cari sunt destul de cinstiți să mărturisească, că nu puterea lor, ci retragerea poruncită i-a scăpat de peirea, care îi amenințà în urma biruinței românești.
Și înaintarea armatei a patra, de Nord, a fost victorioasă. În luptele grele, cum a fost și cea dela Praid-Sovata, unde Românii cucereau tranșee de tranșee cu baioneta, unit tăind rețelele de sârmă rând cu rând sub ploaia de granate și mitralii, dușmanul e respins. Dar și la armata aceasta sosește ordinul să înceteze ofensiva și să se retragă, tot din cauza stărilor triste din Dobrogea.
Armata întâiu fusese silită să se retragă în România veche. Falkenhayn porni acum cu toată puterea contra armatei a doua înspre Brașov, ca să o silească și pe aceasta să părăsească Ardealul. Cea dintâiu luptă grea se dă la Șinca (jud. Făgărașului). Românii, mai puțini ca număr și cu artilerie mai puțină, se împotrivesc cu încăpățânare și pricinuiesc dușmanului pierderi mari. Dar în fața artileriei dușmane și încunjurați dinspre dreapta, sunt siliți să se retragă de nou. Un ofițer german mărturisește, că Românii, cu un avânt surprinzător, fără să le pese de pierderi, au atacat de trei ori dar toate tunurile germane, mari și mici, și-au grămădit focul lor asupra Românilor, așa că aceștia au avut pierderi grozave. Tot în lupta dela Șinca, Germanii și-au pătat cinstea ostășească, omorând fără milă prisonieri români desarmați, după însăși mărturisirea lui Falkenhayn, care spune, că „soldaților germani nu le place să facă mulți prisonieri”.
Comandantul armatei române a doua voià să se retragă și dela Brașov până pe culmile munților. Primì însă ordin nou să înceapă el ofensiva contra armatei germano-austro-ungare și i-se trimiseră și trupe de întărire.
Urmărind trupele române, dușmanul ajunse până la râul Bârsa. Asalturile lui contra Românilor sunt pretutindeni zadarnice. În ziua de 8 Octobre, lupta începe cu furie pe câmpia Bârsei, la Sân-Petru. Încep să sosească soldaților obosiți din armata română a doua ajutoare dela trupele, cari luptaseră pe frontul Dobrogei. Acestea veniau pe rând, pe jos dela Predeal, unde sosiseră cu trenul. Cum sosià un grup, obosit de nedormit și de drum, intrà în învălmășala luptei. Până la amiazi, dușmanul are mereu pierderi mari. În timpul acesta, comandantul german strânsese în dosul armatei sale un număr din seamă afară mare de tunuri, așa că lupta dela Sân-Petru nu se mai da acum între infanteria germană și cea română, ci între artileria germană și infanteria română. Infanteria germană nu mai luptà, ci se odihnià, lăsând lupta în seama tunurilor. Românii nu se lasă, ci dau înainte cu toată ploaia de oțel revărsată de tunurile germane. Iată ce zice un German despre lupta aceasta: „Din rândurile tunurilor grele se varsă foc în rândurile române. Linia de atac se încurcă, se rupe, șovăe. Se retrag? Nu! Mitralierele împroașcă de mii de ori moartea în șirurile lor, dar ei se adună, atacă de nou, îndrăzneți, viteji. Bravo, Române! Germanul știe să cinstească vitejia”.
Mișcătoare și înâlțătoare de suflet a fost apărarea unei tranșee, în care se așezase o companie de 168 soldați, cu o mitralieră (regim. 24. Tecuciu). Era șanțul căii ferate de lângă gara Bartolomeiu la capătul Brașovlui. Germanii încercaseră două zile să intre pe aici în Brașov. N'a fost cu putință, într'aceea trupele române, care se aflau la stânga tranșeei, se retraseră. Cet 168 nu știau de aceasta, dar aflaseră Germanii. Tiptil se apropie dinspre stânga, în umbra nopții, un grup de soldați cu mitraliere, din față veni altul cu granate. Românii nici nu mai avură timp să se apere, căci în curând toți cel 168 fură omorîți. O nouă mișelie a Germanilor, căci după legile răsboiului trebuià să-i facă prisonieri. Dar am văzut, cum gândià Falkenhayn despre aceasta. În tranșeea aceasta, numită „a morții”, e acum un cimitir de onoare, crucile căruia vestesc jertfa adusă pentru desrobirea și întregirea neamului. Românul care trece pe acolo, își descopere capul și zice: „Dzeu să-i odihnească!”...
Totul a fost înzadar. Mașina a biruit vitejia Românului. Asta s'o ținem minte și pentru viitor, căci vitejia înăscută Românului trebuie să aibă ajutor mașină bună, precum hărnicia singură a plugarulul român îl lasă tot în coada neamurilor străine, dacă nu e întovărășită de învățătură și mașini bune.
Lupta erà zadarnică acum. Brașovul căzu în mâna dușmanului, armata a doua, apoi și a patra, se retrag pe crestele munților. În Brașov și în alte părți începe arestarea, chiar spânzurarea Românilor denunțați de Sași și de Unguri.
Luptele din Dobrogea.
[modifică]În Macedonia de Miazăzi, cu centrul în portul Salonic al Greciei, debarcaseră trupe franceze și engleze pentru a veni de-acolo în ajutorul Serbiei. Ele n'au putut însă înaintà mult așa că Serbia nu mai existà ca stat în 1915, iar armata ei sdrobită, în frunte cu regele sârbesc. se refugiase peste Albania la Marea Adriatică, de unde trecù în străinătate. Acum primiră armatele bulgare și turcești ajutor însemnat și dela Germania. Dincolo de Dunăre erau deci întreaga armată bulgară, o parte a armatei turcești și armată germană.
Cea mai mare ură contra Românilor clocoteà în sufletul Bulgarilor. Erà ura celorce s'au împărtășit totdeauna numai de bine din partea României, iar acum, în loc de recunoștință, îi doriau peirea. Până în anul 1877 Bulgaria nici nu existase ca stat, ci era stăpânită de pașale turcești. Toți Bulgarii, cari fugeau de asuprirea turcească, în România își găsiau adăpost. În România și-au strâns mulți dintre ei averi, în România au învățat carte toți ceice au ajuns în fruntea Bulgariei după liberarea ei. Însăși liberarea Bulgariei de jugul turcesc a fost cu putință numai cu ajutorul României, căci de nu alergà, în 1877 armata română în ajutorul Rușilor bătuți de Turci la Plevna, Rușii ar fi fost aruncați în Dunăre.
Cu toate acestea, Bulgaria a declarat ca și Turcia răsboiu României, așa că noi aveam să luptăm nu numai contra Austro-Ungariei și Germaniei, ci și contra Turciei și Bulgariei. Adevărat, că aueam pe Rusia, unul dintre aliații noștri, vecină care se obligase să ne ajute cu armatele ei. Ajutorul ei a fost însă mai mult o batjocură, căci guvernul rusesc mai bucuros ne-ar fi văzut perind.
În România erà oarecare speranță că Bulgarii nu se vor arătà cu totul nerecunoscători. Deaceea numărul trupelor românești de-alungul Dunării și pe granița dobrogeană până la Marea Neagră era neînsemnat pentru întinderea cea mare a frontului. Ruși nu veniseră nici 42 de mii, dar pe rând și dela început fără râvnă pentru a se răsboì.
La 30 August, Bulgaria declară răsboiu României, armata ei năvăli în Dobrogea. Comandantul suprem al Bulgarilor, Turcilor și Germanilor erà pe frontul acesta generalul german Mackensen. Acesta lăsă dealungul Dunării numai un corp de armată, ca să observe mișcările Românilor de pe malul stâng, iar cu grosul armatei se îndreptă spre Turtucaia, un orășel pe malul drept al Dunării în Dobrogea românească.
Românii se întăriseră binișor la Turtucaia. Turtucaia erà apărată de o armată de 20 mii soldați, din cari 15 mii infanterie, compusă partea cea mai mare din reserviști. Frontul erà de vreo 30 chilometri, Armata dușmană aveà 28 batalioane, cea română numai 19. Afară de acea dușmanul mai avea și o artilerie, care întrecea cu mult pe a noastră, cum a fost și în Transilvania.
Atacurile din zilele dintâiu sunt respinse, din nenorocire însă comandantul român își pierde capul, vestește primejdie în toate părțile și cere ajutor dela București. De-aici se trimite, dar ajutorul sosește iarăși numai pe rând, așa că în zilele de 5 și 6 Septembre, după lupte grozave, Românii sunt bătuți, Turtucaia cade în mânile Germanilor și Bulgarilor. Mulți Români s'au prăpădit în Dunăre, unde sperau să afle corăbii, bărci de scăpare. Mulți soldați de-ai noștri au fost omorâți noaptea de Bulgari civili; soldaților bulgari și ofițerilor lor le făcea o deosebită plăcere să omoare și jefuească apoi pe Românii căzuți prisonieri și nearmați.
Nici când în răsboiul nostru nu s'a văzut atât de clar, ca la Turtucaia, că lipsa de pricepere și de sânge rece a comandanților prăpădește o armată cât mai bună. Românii au dat semne de o vitejie rară și la Turtucaia, ofițeri și soldați mai bucuros s'au sinucis, decât să cadă prisonieri în mânile Bulgarilor, cari meritau tot disprețul, – totul a fost înzadar, căci toate acțiunile erau lipsite de legătura trebuincioasă din vina comandantului Turtucaiei și a comandantului șef, care nici nu se mișcase din București.
Înfrângerea dela Turtucaia a fost un mormânt de jale, dar și de învățătură pentru viitor.
Înainte însă de-a ne declarà răsboiu, Bulgarii începuseră să atace posturile Românești de pe granița Dobrogei, după declarare năvăliră în Dobrogea. Aici erau și trupe rusești, o nenorocire pentru noi, căci comandanții ruși lucrau tot numai de capul lor, așa că mereu lipsià unitatea de acțiune. Ca și în Transilvania, s'a întâmplat adeseori și în Dobrogea, de trupele române, aproape învingătoare într'o luptă, primeau ordin de retragere. În felul acesta, bătându-se mereu, fără lupte hotărâtoare, trupele româno-ruse și divizia de Sârbi și Croați, foști prisonieri în Rusia, cari s'au dovedit foarte viteji, se retrăgeau mereu.
Luptele din Dobrogea, cu rezultatul lor slab, au fost cauza, de multe părți de armata română din Transilvania au trebuit să fie retrase pentru a veni în ajutorul trupelor primejduite din Dobrogea.
În retragere s'a dat o luptă înverșunată pe linia Rasova (lângă Dunăre) – Tuzla (lângă Marea Neagră), unde Bulgarii și Germanii fură bătuți rău la Cocargea. Dar și aici au zădărnicit rodul învingerii Rușii, cari nu voiau să lupte, așà că însuși generalul rus porunci să se îndrepteze tunurile contra propriilor săi soldați. Aceasta ticăloșie a Rușilor s'a văzut încă înaintea luptei. Soldații ruși cantonați în Cobadân lăsaseră, la plecare contra dușmanului, în casele coloniștilor germani de-acolo partea cea mai mare a munițiunilor lor, declarând gazdelor că nu mai au poftă de răsboiu.
Dușmanul e bătut și la Cobadân, așa că Mackensen, vestitul biruitor al Rușilor în Polonia, Galiția, apoi al Sârbilor, îndură întâia înfrângere mare datorită Românilor. Generalul rus nu se învoì însă, ca dușmanul să fie urmărit.
Românii făcură și o încercare de-a da o lovitură în spatele dușmanului din Dobrogea. După planul generalului Averescu venì o armată română la Dunăre, la Flămânda, aproape de Balta Greacă. O parte mare trecù Dunărea în ziua de 1 Octobre, dar începură ploi mari, apele umflate ale Dunării prefăcură malul ei pe o întindere mare într'un lac uriaș. Erà amenințat chiar și podul. Armata română fu silită să se retragă pe malul românesc.
În ziua când ai noștri treceau la Flămânda pe teritorul bulgăresc, armata româno-rusă din Dobrogea începù și ea ofensiva contra trupelor bulgare, germane și turcești din Dobrogea. luptele au fost zadarnice, căci în toiul lor fură comandate două divizii române să plece pentru apărarea Carpaților. În locul diviziilor plecate venì o divizie de Ruși. Apărarea Dobrogei erà acum încredințată mai mult Rușilor, cari, ca și până acum, se băteau rău sau nu se băteau deloc. Zadarnic a fost eroismul românesc, ca înainte de lupta dela Topraisar, unde soldații români au cerut să li se aducă steagul în tranșee, ca să joare de nou pe el, că vor muri pentru apărarea pământului românesc. Ei învingeau pe dușmanul uimit de-atâta putere de jertfă, dar alături de ei, Rusul mișel se predà Bulgarului sau fugià înapoi. Nu e mirare deci, că dușmanul cuceri Constanța, iar după ce se retraseră spre Carpați diviziile românești, unele având numai 3000 soldați, regimentele 600 soldati, Ruști n'au mai arătat nici un interes, ci s'au retras mereu până la Dunăre pe brațul Sf. Gheorghe. Cum se luptau Rușii ne arată și ordinul generalului lor Zaharoff, care înlocuise pe cel bețiv de mai înainte. El ziceà la 30 Octobre:
- „Poruncesc: Fuga rușinoasă să înceteze numai decât. Am fost trimiși aici, dacă nu să învingem, dar cel puțin să luptăm, iar nu să ne întrecem la fugă. Am luat măsuri, ca mitralierele și tunurile să tragă în fugari. Ofițerii, cari nu-și vor face datoria, vor fi trimiși înaintea curții marțiale”.
Astfel erau soldații trimtși de Rusia cea mare, aliata noastră, ca să ne ajute contra Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei!
Năvălirea Bulgarilor în Dobrogea nu s'a deosebit cu nimic de năvălirile Tătarilor, nici de ale Bulgarilor și Ungurilor, când au venit întâiu în Europa. Case arse, femei, fete și băieți necinstiți, bătrâni și tineri schingiuiți și omorâți, muzee arse și jefuite și un jaf general, cum nu s'a mai pomenit. (Citește cele tipărite jos pe pagină la semnul *)[4]. Țăranii români din Dobrogea, mulți urmași de Ardeleni colonizați acolo, erau oameni înstăriți, cu mobile în casă, cu rosturi, de cari nici nu visaseră Bulgarii în țara lor. Totul au furat, iar ce n'au putut duce au spart, ars. Nu e mirare, că chiar între Germani, aliații lor, se găsiau mulți, nesălbătăciți de răsboiu, cari vorbind de Bulgari nu le ziceau pe nume, ci porci (Schweine).
În luptele din Dobrogea, mai ales tovărășia Rușilor a fost nenorocirea noastră.
Apărarea Carpaților. Retragerea pe frontul Moldovei.
[modifică]Armatele române din Ardeal fuseseră silite să se retragă pe culmile Carpaților, granița între România veche liberă și între România robită, după ce multe divizii, biruitoare în Ardeal, alergaseră să apere Dobrogea de invaziunea dușmanului. În munți urmează acum atacurile tot mai întețite ale armatelor germane și austro-ungare, ca să răsbată peste Carpați în România veche, să o silească să depună armele și apoi să jefuească țara pentru a scăpà de foame o parte a poporațiunii din Germania și Austria.
Apărându-și granița veche, Românii au dat o nouă dovadă de dragostea lor de patrie, și dacă n'au reușit, cu toate jertfele aduse vitejește, vina a fost a frontului din seamă afară de întins, a lipsei de căi ferate potrivite dealungul Carpaților și a lipsei de artilerie la fel cu a dușmanului.
În contra armatei a IV-a române, așezate în Carpații dintre Moldova și Ardeal, s'au dat lupte grele în munți și trecători. Pe muntele Țipcheș, Românii atacară în chiote furioase și numai cu baioneta. Nu mai aveau timp de încărcat. Dușmanii, cari scapă, fug buimăciți. Tot așa e respinsă divizia austro-ungară care a încercat să răsbească pe valea Trotușului. Pe valea Uzului, Românii fac atacul cântând „La arme” și bat altă divizie austro-ungară. Tot așa pățesc dușmanii la trecătoarea Oituzului, unde au sângerat mulți Români, mai ales din regimente moldovenești.
Încercările de-a răsbate în România spre Răsărit n-au reușit. Dușmanul și-a strâns deci toate puterile pentru a răsbate prin Carpații din Sudul Ardealului.
Comandantul german hotărî să încerce cu mai multă putere răsbaterea prin munții Branului, căci pe acolo erà cel mai scurt drum spre capitala București. Cu apărarea acestei linii fu însărcinat generalul Averescu, care, pe lângă părți din armata a II-a dela Brașov, mai comandà și patru divizii luate de pe frontul dobrogean. Prin surprindere, trupele germane trecând pe la Bran ocupă Rucărul, unde ajunseră conduși de Sași și Germani, cari trăiseră în România, înainte de răsboiu, ani de zile cutreerând vara munții. În al doilea atac îndreptat în direcția Câmpulungului, armata germană e însă bătută. Tot un German – deci dușman – laudă cu prilejul acestor lupte pe soldații români spunând despre ei: „Se apără cu disperare; pentru fiecare metru pătrat din prețioasele lor plaiuri luptă cu o îndărătnicie surprinzătoare. Sunt oameni iscusiți și ceeace le lipsește ca educație militară, înlocuesc prin agerime de minte miraculoasă”.
Odată cu luptele din trecătoarea Branului începură și luptele la trecătoarea Predealului. Cu tot potopul nimicitor al artileriei germane și austro-ungare, care sdrobì cu totul Predealul, acesta nu putù fi cuprins de dușman decât după zece zile de lupte, la 23 Octobre. O mână de oameni, cu o singură mitralieră, apără gara până la cel din urmă glonte de mitralieră, până la cea din urmă viață de om.
Nici încercările dușmanului de-a răsbate spre București prin trecătoarea Bratocei și a Buzăului nu au reușit. Adevărat e că și aici frontul românesc a fost împins, ca și la Bran și Predeal, cu ajutorul artileriei germane cu câțiva chilometri înapoi, dar aici s'a lovit de nou de stânca formată de piepturile soldaților români.
Urmă acum încercarea de-a sparge drum pe valea Oltului. Dușmanul fu însă bătut îndeosebi în luptele de pe valea Topologului. Cu prilejul acestor lupte fu rănit de moarte generalul Praporgescu, fost absolvent de școală normală. Înainte de-a închide ochii pentru totdeauna, zise cătră ofițerii, cari îl încunjurau: „Nu slăbiți credința, a noastră e izbânda”. Cu toată biruința Românilor, frontul prea lung și în zigzaguri silì pe comandantul român să se retragă spre Miazăzi, pe un front mai scurt.
Văzând, că pe drumurile mai scurte nu pot ajunge la București, fiind opriți pretutindeni, comandamentul german hotărî să încerce drumul cel lung pătrunzând pe valea Jiului.
La 23 Octobre, dușmanul începe atacul pe toată linia, cu trupe de Bavarezi, cei mai mulți oameni oțeliți dela munte, și cu artileria bună, de care dispuneà. După cele dintâi lupte, ai noștri sunt siliți să se retragă față de trupele îndoit de mari ale dușmanului. Generalul Drăgălină, Bănățean de origină, e rănit și moare din cauza rănilor neîngrijite la vreme în București.
În ziua de 27 Octobre începe lupta cea mare dela Jiu. Dușmanii atacă cu furie, dar au pierderi mari atât spre Răsărit, cât și spre Apus. O coloană de Bavarezi (cetește cele tipărite jos pe pagină la semnul*)[5] se strecoară până la podul de peste Jiu al orașului Târgu-Jiu. Locuitorii îl simțesc și toți, orășeni și plugari, femei și copii, aleargă la pod. Elevii cercetași ai liceului iau armele răniților din spital și aleargă și ei la locul cu primejdia. Aici, așezați dealungul digului dela pod, trag cu toții în dușman. Cercetașii mai mici, urcați în copaci, vestesc mișcările dușmanului, femeile oltence aduc munițiuni și încurajează pe bărbați. Bauarezii sunt alungați dela pod. Trei zile a ținut lupta, dușmanul e silit să se retragă, așa că Românii câștigă a doua învingere mare contra trupelor comandate de Falkenhayn (cea dintâiu învingere mare a fost la Oituz).
La 10 Noemvrie, dușmanul făcu o nouă încercare de a răzbate pe la Oituz în Moldova, dar și de data aceasta fu respins. Tot fără rezultat au rămas atacurile la trecătoarea Bratocei și a Buzeului. Pe valea Prahovei, Românii fură siliți să se retragă (la 28 Novembre) spre Târgoviște, dar numai după 45 de zile de lupte eroice și după ce dușmanul răsbise pe Jiu și pe Olt și trecuse dinspre Miazăzi Dunărea (Citește cele tipărite jos pe pagină la semnul*)[6].
Pe Olt, după o rezistență de aproape două luni, trupele române au fost măcinate de atacurile unui dușman mult mai puternic din cauza numărului cu mult mai mare și din cauza armamentului lui superior celui românesc. La finele lui Novembre rămășițele armatei române dela Olt se retraseră spre Răsărit pentru a se întâlnì cu camarazii români din armata a doua. (Citește cele tipărite jos pe pagină la semnul*)[7].
La 11 Novembre, Germanii începură cu 4 divizii noul atac pe Jiu, după ce o parte din trupele noastre de-aici plecaseră în ajutorul armatei de pe Olt. De data aceasta ei rupseră frontul român pe un loc, unde apărarea o făceà o jumătate de divizie română, așa că putură înaintà spre Târgu-Jiu. În ajutorul Românilor mai aveau să vină trei batalioane dela Cerna (de dincolo de Turnu Severin) și un batalion și trei escadroane de cavalerie dela Olt. Acestea n'au putut răzbate la Jiu, având în drum lupte grele cu dușmanul. O divizie întreagă, pornită tot în ajutor de dincolo de Olt, a întârziat deraind trenul, care o aduceà, între Pitești și Slatina. Luptele date de Români pe Jiu au fost crâncene ca și ale strămoșilor noștri daci, când aceștia au luptat contra armatelor romane conduse de Traian. Fără teamă de moarte, câte o mână de soldați români se apărau și atacau cu îndârjire. Un batolion din regimentul 15 Războeni (Moldova) se apără cu furie o zi întreagă și noaptea următoare până cătră ziuă contra unui regiment de Bavarezi. Dintre Români n'a mai rămas nici unul în picioare. Pilde de acestea au fost multe, dar au fost zadarnice față de mulțimea dușmanilor. „Câmpurile, dealurile și pădurile înzăpezite erau presărate de cadavrele eroicilor apărători și de mulțimea răniților, cari au fost lăsați de dușmanul nemilos să moară după zile de chinuri și de neîngrijire”.
Oltenia, cuib de viteji, erà acum în mâna dușmanilor. Aceștia trecură, întimpinând mereu împotrivirea furioasă a Românului, și Oltul. În dosul dușmanului mai rămăsese un grup românesc de armată, numit „grupul Cerna”. Acesta încercă să răsbată printre dușmani spre Olt, pentruca trecându-l să se împreune cu celelalte trupe românești. După lupte grele, cea dintâiu la Turnu-Severin, grupul Cerna ajunse la Olt. Trecerea peste râu nu era cu putință, căci valurile erau umflate, iar podurile erau în mâna dușmanului. Unul singur, rupt la mijloc, nu erà păzit. Se hotărește repararea lui. Dar nici aceasta nu mai putea fi de folos, căci dușmanul, care într'aceea trecuse Dunărea dinspre Bulgaria; trimisese trupe și înspre Olt. În satul Tia-mare, unde se strânseseră cele din urmă rămășițe ale grupului Cerna, ele se apărară cu îndârjire până ce văzură, că sunt încunjurate de toate părțile de trupe dușmane numeroase. Mai încercară odată să rupă brâul de foc al dușmanului, dar înzadar. Atunci luară steagul regimenlului (17 Mehedinți), ofițeri și soldati își fac cruce și-l sărută, apoi îl ard. Pe urmă ridică steagul alb. Prin satele vecine, în cari mai erau rămășite din grupul Cerna, ofițerii și soldații și-au rupt săbiile și carabinele, au distrus cele câteva tunuri, au împușcat caii, iar din fărămăturile armelor, ale carălor și ale cadavrelor au făcut movile, cărora le-au dat foc. Vitejia Românului a fost recunoscută și de astădată de Germani, căci unul scrià la 30 Dec.: „... Toate acestea nu ne pot împedeca să recunoaștem, deopotrivă cu cei mai buni militari ai noștri, că purtarea Românilor dela Orșova și peste tot a întregei armate românești dela 1916 merită toată admirația, chiar în asămânare cu ceilalți aliați al lor”. (Citește cele tipărite jos pe pagină la semnul*)[8].
Într'aceea o armată dușmană compusă din Germani, Bulgari, Turci și Austro-Ungari trecuse la 23 Novembre Dunărea pela Zimnicea. Paza Dunării de partea noastră erà slabă, fiind trupe puține. Aripa bulgară trecù spre Giurgiu, după ce-l bombardaseră în mod sălbatic timp de 2 zile de pe malul bulgăresc, apoi intrară în oraș, pustiiră casele, scoaseră fereștrile și ușile și trecură cu toată prada în Bulgaria. Apoi, ca să pună vârf sălbătăciei lor barbare, așezară paie stropite cu petrol în casele golite și le deteră foc.
Din toate părțile se strânseră acum trupe dușmane în câmpia cea mare străbătută de râurile Neajlov și Argeș, ca să atace Bucureștii. La lupta aceasta, care a ținut patru zile, au luat parte 16½ divizii dușmane și 13½ divizii românești. Cele mai multe divizii românești aveau numai jumătate din oamenii lor (divizia a 18 a aveà numai patru batalioane și două escadroane!), căci fuseseră mereu în lupte, cari le-au dijmuit. În ajutorul Românilor mai aveà să vină și o divizie rusească.
Și în lupta dela Argeș, trupele române au dat dovadă de eroism: o divizie germană a fost sfărâmată aproape întreagă. Dar dușmanul izbutește să prindă un automobil român în care erau doi ofițeri români cu planurile secrete ale luptei; un general român (de origine germană) s'a retras din luptă cu trupele lui, înlesnind pe dușman să ne poata atacà și în coastă, iar Rușii sosiți nu au vrut să lupte. De altminteri Rușii și în Dobrogea, unde ajunseseră să aibă patru corpuri de armată și câteva divizii de cavalerie, precum și artileria trebuincioasă, s'au retras în fața Bulgarilor, trecând în Basarabia.
Lupta dela Argeș a fost pierdută pentru noi și a urmat retragerea armatei spre Moldova, unde aveà să formeze pe râul Siret și în Carpații Moldovei frontul de fer, de care s'au spart în anul 1917 toate atacurile vrășmașilor. Și puținele trupe rămase pe valea Prahovei, apoi a Buzăului, se retraseră spre Moldova; dupăce au stricat toate sondele și celelalte instalațiuni din ținuturile, în cari se scoteà petrol. Deodată cu retragerea militară s'au refugiat în Moldova și multe familii, din orașe și din sate, precum și Românii refugiați din Ardeal.
Și în cursul retragerii s'au dat lupte grele, dintre cari cea mai mare a fost la Râmnicul-Sărat (dela 22–27 Decembre), unde dușmanul aveà 17 divizii. Nici aici Rușii nu și-au făcut datoria, mai ales diviziile lor de cavalerie, cari se retrăgeau mereu fără veste și fără rândueală. În timpul retragerii, Rușii s'au purtat la noi ca în țară dușmană jefuind fără milă satele românești.
În 6 Decembre, trupe germane intrară în București, primite cu flori de străinii, cari până în ajun fuseseră arestați ca ostatici (zălog) de autoritățile române. Erau foarte multe femei, foste cântărețe și de cele de prin localuri de perzanie. Numai a doua zi au lăsat Germanii și o companie bulgară să intre în oraș, deasemeni trupe austro-ungare.
România până la Siret căzu cu totul pradă năvălitorilor. Pe când Bulgarii au rămas sălbaticii, cari prădau, dar și mai mult nimiciau tot pe ce puteau pune mâna, cari omorau pe mamele ce-și apărau ficele, băieții de murdărirea lor, cari necinstiau sfintele altare spurcându-se în ele, – Germanii, și unde au fost lăsați și Austro-Ungarii, au organizat jefuirea țării și cu chitanțe chiar. Au luat tot: haine, rufe, trăsuri etc., dar îndeosebi animale de casă, mari și mici, poame, cereale – tot! Au cărat chiar și vagoane cu pământ gras din câmpia României. Trenuri lungi plecau zilnic încărcate spre Germania cu toate bunătățile pământului bogat al României.
Mari erau neînțelegerile pentru pradă între Germani și Austriaci, aceștia (nu și Ungurii) tot așà de flămânzi.
În Germania ajunseseră, în 1917 și 1918, mulți să mânânce mămăliga (budincă îi ziceau ei) făcută din mălaiul românesc aproape ca și noi și nu arareori rugau soldați germani pe câte un Român să le spună, cum se face mămăliga bună, ca să scrie acasă. Românii la orașe primiau de-ale mâncării numai în porțiuni mici, iar în 1918, vara, ajunseseră mulți pe la sate de găteau pentru mâncare burueni și pleavă măturată din coșurile golite de dușman. Boale grele: febra tifoidă (lingoarea), tifosul exantematic, apoi și pelagra (jupueala) provenită din porumb stricat și hrană neîndestulitoare secerau populația românească, dar cereau numeroase jertfe și dintre năvălitori. Ofițeri și slujbași germani își aduceau familiile în teritorul ocupat, ca să scape de foame și să se mai sature odată. Tineri de 16-17 ani, recrutați de formă înainte de vreme, erau aduși în 1918, în teritorul ocupat, ca să-i scape de ofticarea produsă de foame.
Sute și mii de cărturari români, mulți în etate înaintată, au fost arestați și internați în tabere, unii trimiși chiar în Bulgaria.
Dar precum a biruit soldatul român foamea și gerul, goliciunea și mașinile nimicitoare de viață fără să-și peardă curajul în biruința dreptății, tot așa a știut să îndure și populația civilă greutățile cele mari, sigură fiind, că ziua liberării are să vie.
Ocuparea Bucureștilor și retragerea trupelor noastre pe frontul Moldovei puse capăt părții întâiu a răsboiului pentru întregirea neamului.
Refacerea. Răsboiul din 1917.
[modifică]Un milion și jumătate de militari și civili refugiați din teritoriul ocupat se adăpostiră în Moldova, în șase județe mai îndepărtate de linia frontului. La aceștia se adauseră mulțimea de aproape un milion de Ruși, cari goliseră de mai înainte depozitele de alimente. Prin o muncă supraomenească, autoritățile românești reușiră să facă rânduială în haosul acesta, ajutate și de firea Românului, care se mulțumește, la nevoie, cu puțin. De n'ar fi fost Rușii lacomi și hrăpăreți și dacă n'ar fi lipsit medicamentele, starea refugiaților și a populației întregi nu ar fi fost atât de grea. Dar lipsa de medicamente, apoi înghesuiala cea mare, necurățenia și slăbirea trupească a celor nutriți rău a făcut, de grozava boală a tifosului exantematic s'a întins cu furie ucizând mai mulți oameni decât gloanțele dușmanului în zece bătălii. Au fost sate, în cari au perit toți locuitorii; din regim. 5 Roșiori n'a rămas aproape nici un soldat, așa că alte regimente primiră caii spre îngrijire. Nu e mirare, că o parte a populației civile, mai ales refugiații, cuprinși de disperare, voià să se refugieze în Rusia. Și Rușii contribuiau la producerea acestei stări sufletești jalnice, cerând ca Familia Regală, Parlamentul român și armata să treacă în Rusia. Dar nici mândrul nostru Rege, nici mândra noastră Regină Maria, nici guvernul în frunte cu Ion I. C. Brătianu, nici armata (cetește cele tipărite jos la semnul *)[9] nici civilii cei mulți nu voiră să audă de părăsirea pământului românesc. Toți erau hotărîți, nu numai să apere până la ultima picătură de sânge frontul cel nou, ci crezând tare în biruința Românului să pornească pentru cucerirea de nou a teritorului spurcat de stăpânirea năvălitorilor barbari și apoi iarăși pentru liberarea Ardealului.
Mult ne-a ajutat la refacerea cea nouă sosirea armamentului celui nou, venit dela aliații noștri din Apusul Europei, și misiunea franceză, compusă din 289 ofițeri, 37 piloți de avioane, 88 medici, farmaciști și veterinari
și 1150 subofițeri, toți dintre cei mai aleși ai armatei franceze, în frunte cu generalul Berthelot, „taica Bertălău”, cum îi ziceau soldații noștri. Ofițerii și subofițerii francezi fură împărțiți pela regimentele românești, ca să învețe pe ai noștri mănuirea armelor celor nouă. Și soldații noștri căpătară acum căști de oțel, câte opt mitraliere de companie și multe granate, acestea devenind arma cea mai plăcută a Românului obișnuit de mic să arunce cu pietri. Se aduseră și măști contpa gazelor asfixiante (înecătoare). Ofițerii francezi se mirau de puterea de răbdare a soldaților români și de mintea lor sclipitoare, apoi de ascultarea lor. Mulți Francezi ziceau, că de'ar aveà soldații Francezi și răbdarea și firea ascultătoare a soldatului român ar cuceri lumea cu ei. Toți ofițerii francezi și-au luat ordonanțe românești, ca să învețe cât mai curând românește.
Soldații noștri ardeau de nerăbdare să înceapă din nou lupta. La aceasta îi îndemnà nu numai înarmarea cea nouă, nu numai mândria de Român, nu numai dorul multora după cei iubiți rămași în teritoriul ocupat, dar și cuvântul Marelui nostru Rege Ferdinand, care le-a spus:
- ...„Vouă, fiilor de țărani, cari ați apărat cu brațul vostru pământul unde v'ați născut, unde ați crescut, vă spun, Eu, Regele vostru, că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, care vă asigură fiecăruia recunoștința neamului nostru întreg, ați câștigat totodată dreptul de-a stăpânì într'o măsură mai largă pământul, pe care v'ați luptat. Vi se va da pământ. Eu regele vostru, voiu fi întâiul a da pildă. (Cetește cele tipărite jos pe pagină la semnul *)[10]. Vi se va da și o largă participare la trebile Statului...”
În vara anului 1917, pregătirile erau făcute și se hotărî începerea ofensivei la Nămoloasa, în partea frontului dinspre Dunăre. Din 23–25 Iuniu, artileria noastră bombardă pozițiile dușmane având să urmeze atacul. Atunci venì ordinul să înceteze orice atac, căci Rușii, ticăloșiți cu totul de învățăturile agenților bolșevici începuseră în Galiția și Polonia să-și omoare ofițerii și să fugă din fața trupelor germane și austro-ungare. Înfrângerea dușmanului erà ca și sigură la Nămoloasa, dar o zădărnicì aliatul nostru rus (Citește cele tipărite jos pe pagină la semnul **)[11].
La 22 Iuliu, cu o zi înainte de începerea bombardamentului dela Nămoloasa, luară Românii și o altă ofensivă, cu lupte grele îndelungate (dela 22 Iuliu la 1 August 1927), la Mărăști, în județul Putna. Încă dela 7 Iuliu, generalul Averescu îndemnà pe soldați, acum pregătiți și bine înarmați să-și încordeze toate puterile, căci e vorba de „izgonirea cotropitorului din căminurile noastre”.
În după amiaza zilei de 22 Iuliu, artileria noastră începù să verse foc din tunuri, tot așà în ziua de 23 și în noaptea de 23 și 24. La ciasul patru dimineața, soldații români așteptau, tupilați nu departe de tranșeele dușmane, până la cari se strecuraseră neobservați, semnalul de atac. Se dă semnalul, ai noștri sar spre tranșeele germane, apoi în ele. Dușmanii cad trăzniți de granate sau pironiți în baionete; ceice scapă la asaltul întâiu ridică mânile și strigă: pardon! Dealul Mărăștilor erà în mâna noastră. Tot așà satul Mărăști, întărit de Germani ca o cetate, apoi dealul Mănăstioara. Pretutindeni o pradă bogată de prizonieri. tunuri, munițiuni. Frontul german erà spart, Germanii în retragere generală, dar nu în marș, ci fugind iepurește. Românii după ei ocupând tranșee și alte întărituri și întinzându-și frontul adânc în pozițiile germane. Dar și acum vine ordinul, care stângenià înaintarea victorioasă: Știrea despre înfrângerea și deatrăbălarea Rușilor în Polonia și înaintarea înspre Rusia a armatelor austro-ungare și germane, cari ne-ar fi putut luà, la Miazănoapte, de pela spate, avù drept urmare oprirea înaintării noastre. Veni însă un nou ordin, că se poate încercà o nouă urmărire a dușmanului. Trupele române înaintează de nou în munți, cuceresc culme după culme. Apoi iar se opriră. Căci și în armata rusă, din nenorocire numeroasă pe pământul nostru, fără să ne fi fost de vr'un folos, se arătau tot mai mult semnele destrăbălării bolșevice. Armata română nu mai puteà luà ea ofensiva, căci trebuià să se aștepte din moment în moment la nevoia de a-și îndreptà arma și contra Rusului trădător.
Dușmanul, neurmărit de noi, se reculese. Comandantul armatei germane strânse cetele fugare și aduse trupe nouă, numeroase, ca să încerce el acum să spargă frontul românesc și să pătrundă în Moldova, știind bine, că de Rușii de pe frontul românesc nu are a se mai teme. Atacul l-a dat în direcția Mărășești, Oituz și Munții Vrancei.
Dușmanul atacă în ziua de 6 August 1917 frontul Mărășești în partea unde erau așezati Rușii. Aceștia pierd, rând pe rând, liniile lor de apărare, fără împotrivire mai serioasă. Spre seară, învingerea Germanilor păreà deplină. Vin Românii în ajutorul Rușilor. Numai cu greu răsbat prin hoardele de fugari ruși. Puhoiul german e oprit, soldații români din regimentul 32 Mircea lapădă bluzele, aruncă de pe cap căștile de metal și se reped la lupta cu baioneta, băgând groaza în dușman, cu toatecă Rușii fug mereu. Germanii și aliații lor atăcau mereu părțile de front date Rușilor spre apărare, sperând să pătrundă cu ușurință prin golurile făcute și să ajungă în spatele Românilor. Dar golurile le umplu Românii și cu toate că numărul lor e prea mic față de al năvălitorilor, dușmanul e ținut pe loc, armata română pornește ea la ofensivă.
Când credeau Germanii mai cu tărie, că au răzbit și pot lua pe Români de pe la spate, se pomeniau în locurile părăsite de Ruși cu zidul format din piepturile Românilor. Atacurile acestora sunt conduse pe alocuri de ofițeri francezi, dupăce ofițerii români căzuseră străpunși de gloanțe. Luptele au fost atât de crâncene, încât unele regimente de-ale noastre rămân numai cu câte 200 de oameni teafări! Iar când în luptele grele dela Panciu (10–12 August) un general rus voià să se retragă din fața dușmanului, generalul român Eremia Grigorescu, un adevărat erou din povești, nu se învoì și urmând hotărârii lui din toate luptele „pe aici nu se trece!” contra-atacă el pe dușman și-l respinge. Dar cu ce jertfe! Căpitanul Grigore Ignat primise ordinul să oprească, cu compania lui de mitraliere, într'un loc anumit înaintarea dușmanilor. Valuri vin aceștia, rânduri întregi dintre ei cad la pământ, dar și dintre ai noștri cad mereu. Mai rămăseseră numai câțiva, între ei și căpitanul. El însuși trage cu mitraliera până când cade străpuns de zeci de baionete, dar îmbrățișându-și în momentul morții mitraliera.
Luptele dela Mărășești ținură 14 zile și dușmanul fu oprit pe loc. Generalul german Morgen scrie într'o carte a lui: „Împotrivirea Românilor a fost neobișnuit de dârză și s'a arătat prin 61 de contra-atacuri (numai pe frontul corpului I. de armată). Ele au fost făcute mai ales cu baioneta, ceeace a pricinuit Germanilor pierderi mari”.
Lupte grele s'au dat, dela 8 la 22 August 1917 și în partea Oituzului, deodată cu cele dela Mărășești. Și aici greutățile sunt uriașe, dar și aici dușmanul e ținut pe loc, iar dacă frontul român a fost retras cu câțiva chilometri, aceasta s'a făcut pentru scurtarea lui. Căci la aripa dreaptă a frontului românesc erau Rușii și aceștia în curând n'au vrut să mai lupte.
În Munții Vrancei, luptele au continuat până la 11 Septembre. Într'una din luptele dela Muncele a căzut, rănită mortal, Ecaterina Todoroiu, fata dela Jiu. (Citește cele tipărite jos pe pagină la semnul *.)[12]
În tot timpul luptelor de pe frontul Moldovei, Regele nostru erà mereu printre soldații lui, iar Regina Maria mângăià răniții și bolnavii din spitaluri, dar cercetà pe soldați și în tranșee.
A mai urmat un răsboiu contra hoardelor formate de soldații ruși, cari se retrăgeau arzând, jefuind, omorând spre Prut. Țara a scăpat în sfârșit de ei.
Luptele din vara anului 1917 i-au dovedit comandantului armatelor germane, austro-ungare, bulgare și turcești năvălite în România, că într'adevăr pe aici nu se mai trece! Iar dacă străvechea vitejie moștenită dela strămoșii noștri, dela Daci, plămădită cu a celorlalți strămoși, Romanii, și rămasă pentru totdeauna în sufletul Românului, nu a reușit să alunge pe dușman atunci de pe pământul sfânt al României, cauza a fost trădarea Rușilor.
Basarabia. Pacea dela București.
[modifică]Rusia a fost totdeauna stăpânită de tirani. Pe ceice se împotriviau și cereau drepturi, fie și mai puține, îi aruncau în temnițe, îi trimiteau în exil în Siberia, pe mulți îi spânzurau. În 1917, ațâțătorii au pătruns printre soldații ruși îndemnându-i să nu mai lupte, ci să vină înapoi acasă, să alunge domniile, apoi să iee averile celorce au și să trăească lume albă. Rușii cari sunt partea cea mai mare oameni lipsiți de carte, bețivi și sălbatici când li-se răscolesc patimile, au ascultat și în Rusia s'a produs o revoluție mare numită a bolșevicilor și condusă mai ales de Jidovi.
Amețeala bolșevică a trecut și în Basarabia, țară românească răpită mișelește de Ruși în anul 1812 din Moldova. Cu toate că stăpânirtle rusești au îngrămădit acolo, dela 1812 încoace, fel și fel de venetici: Ruși, Ruteni sau Ucrainieni, Germani, Bulgari și din seamă afară mulți Jidovi, majoritatea locuitorilor a rămas românească.
Românii au dovedit și în Basarabia, că cu toate că au fost opriți în timpul stăpânirii rusești să se cultive, vechea cultură sufletească a Românului le-a rămas. Căci nu s'au dedat la jafuri și la omoruri, ca cei din Rusia. Poporul și-a ales un Sfat al țării și a declarat Basarabia republică moldovenească independentă de Rusia. O mulțime de soldați ruși fugiți de pe frontul românesc, apoi haimanale venite de dincolo de Nistru și întovărășite cu tot ce erà mai ticălos în Basarabia începură să jefuească pretutindeni. Partidul moldovenesc din Sfatul țării a cerut ajutorul armatei române. Aceasta a trecut Prutul pe vechiul pământ românesc primită fiind cu toată dragostea de țăranii români moldoveni, cari se vedeau astfel scăpați de jafurile bolșevicilor. Trupele române cuprinseră Basarabia întreagă și alungară bandele de bolșevici. Acum putù încetà și Republica moldovenească independentă. De aceea Sfatul țării hotărî la 9 Aprilie 1918, că „Basarabia ruptă de Rusia acum 106 ani (la 1812) din trupul vechei Moldove... De azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa România”. Mare a fost bucuria în toate sufletele românești, că cel puțin în parte România a putut fi reîntregită.
Mult a contribuit la întărirea sentimentului național al Românilor din Basarabia și propaganda culturală a cărturarilor ardeleni și bucovineni, refugiați acolo. Aici au scos o gazetă numită întâiu Ardealul, apoi România Nouă. Au ținut și conferențe multe și au lucrat cu deosebită râvnă pentru întărirea învățământului național în școalele din Basarabia.
Într'aceea guvernul românesc a fost silit să înceapă tratative de pace cu dușmanul nebiruitor, ale cărui armate intraseră și în Ucraina, dincolo de Nistrul românesc, se aflau și la Nordul și la Sudul Moldovei, Eram deci încunjurați de toate părțile. Numai hotărârea de-a face să Piară tot neamul românesc între Siret și Nistru ar fi putut împedecà pe Regele Ferdinand dela încheierea păcii celei grele. Aceasta nu se putea însă mai ales că de pe frontul dela Apus, unde veniseră și trupe americane, în cari erau și multi Români ardeleni emigrați la America, se vedea apropierea înfrângerii germane. Pe de altă parte, încheierea păcii cu România li-se păreà mai importantă decât cea cu Rusia. Între aliați erau și neînțelegeri mari în privința condițiunilor de pus României: Austro-Ungaria voià să iee în stăpânire toți munții Carpați, până jos pe laturea dinspre România veche, pentruca să se asigure contra unui atac viitor al României; Germanii voiau o pace, care să silească România să-i furnizeze timp îndelungat mai ales cereale, vite, petrol, lemne și alte producte ale țării, iar România să-și procure produsele industriale din Germania; Bulgarii cereau Dobrogea întreagă, cu toate că Bulgarii de-acolo sunt venetici așezați numai în veacul al 19-lea printre Românii și Turcii vechi dobrogeni.
După multe discuțiuni s'a încheiat la 7 Maiu 1918 pacea dela București, rămânând România fără coastele munților dinspre Miazăzi și Răsărit și fără Dobrogea. Aceasta nu o lăsară Bulgariei întreagă, ci numai până la o linie dela Constanța spre Miazăzi, partea de Meazănoapte având să rămână stăpânită de Austro-Ungaria și Germania. Abia la 25 Septembre 1918 se învoiră Germania și Austro-Ungaria să lase Bulgariei Dobrogea întreagă; erà însă prea târziu, căci armata bulgară erà atunci bătută dejà de Francezi și aceștia înaintau spre Dunăre.
Românii din Ardeal (și Bucovina) și răsboiul.
[modifică]Și Românii din Ardeal au adus jertfe mari în răsboiul popoarelor isbucnit în 1914. Partea covârșitoare a lor, în număr de 449 mii 800, a servit în armata austro-ungară activă, pe front, iar 34578 au fost la serviciile ajutătoare ale armatei. În felul acesta, dând ascultare legilor patriei lor, stăpânitorii căreia lucrau de veacuri pentru nimicirea Românilor, și-au făcut datoria, iar vitejia înăscută Românului și-au dovedit-o pe toate fronturile. O dovadă despre aceasta a fost și decorarea a peste 44 mii de soldați români din armata austro-ungară. Și desigur, că cei din fruntea armatei nu se grăbiau cu decorarea vitejiei românești. Pe fronturile Austro-Ungarlei au căzut morți 41.739 soldați, Români ardeleni, prin spitaluri și acasă au murit de răni sau de boale 11.275, cu totul 53 mii 71. Valoarea alimentelor, rufăriei ș. a., cu cari au contribuit pentru armată, a fost de 19 milioane 884.169 Lei. Dispăruți până'n ziua de azi sunt aproape 30 mii, dintre cari cei mai mulți vor fi perit de sigur tot pe câmpurile de luptă, fără să se știe unde, sau prin Rusia și Siberia.
Mare, de mai multe zeci de mii, a fost numărul Românilor ardeleni în Armata română. Erau Ardeleni așezați de mult în vechea Românie primitoare, erau însă și Ardeleni, aproape 4000, refugiați la începerea răsboiului în România, unde au fost apoi mobilizați isbucnind răsboiul de întregire a neamului.
Tristă a fost soartea Românilor ardeleni dupăce a intrat România în răsboiu. Aproape 2000 din fruntașii lor, între cari mulți preoți, au fost arestați și internați, unii departe în Țara Ungurească, cu toate că nu li s'a putut dovedì nici o vină. Sute dintre ei au fost chinuiți în temnițele Clujului, unii au murit în urma acestor chinuri. Când treceau pe stradele orașelor mai mari, ca Sibiul și Clujul, erau huiduiți și scuipați de veneticii pripășiți pe pământul românesc, ceeace pățiau și soldații prizonieri români, plimbați, aceiași, de mai multeori pe strade. La împărțirea făinei și a altor alimente la orașe, femeile române ai căror bărbați sau ficiori luptau pe frontul italian, rusesc sau macedonean, unii chiar pe cel francez, sau căzuseră chiar morți pe-acolo, erau batjocorite și împinse înapoi. La rechiziții Românilor li se luau cele mai multe vite și cereale, la munci de șosele sau pentru marii proprietari unguri tot mai numai ei trebuiau să muncească. După ce a fost respinsă armata românească, străinii le spuneau Românilor, că deacum înainte nu vor mai prinde boi în jug, ci Români. Guvernul unguresc din Budapesta oprì cu strășnicie să mai poată cumpărà vr'un Român pământ, fie la sate, fie la oreșe, fie tot dela Român, fie dela străin. În satele delungul graniței vechi fură maghiarizate toate școalele românești. Se făceau și pregătiri mari pentru a colonizà printre Români și mai mulți străini, cari să-i copleșească cu timpul.
Iacă ce i-ar fi așteptat pe Românii din Ardeal, dacă nu se făceà unirea tuturor Românilor!
Prin aceleași chinuri au trecut și Românii din Bucovina, unde, într'altele, mulți au fost spânzurați, fără vină dovedită, de Fischer, comandantul jandarmeriei. Pentru serviciile lui de hoher, guvernul din Viena l-a avansat la rangul de general.
Printre multele sute de mii de soldați austro-ungari căzuți prisonieri la Ruși erau și mulți Români ardeleni și bucovineni. Aceștia au cerut încă din 1916 dela autoritățile rusești voie să se formeze în legiuni de voluntari români și să lupte în armata română contra dușmanilor României. La sfârșitul lunii Decembre 1916 s'a construit la Darnița, lângă marele oraș rus Chieff, o tabără mare, în care au fost aduși 250 ofițeri și 1200 gradați. Aici scoteau o gazetă numită „România-mare”, care făceà propagandă națională reușită printre prisonierii români din Rusia.
Urmà acum să fie vestiți prisonierii români din tot cuprinsul Rusiei. La strângerea unui număr mai mare de voluntari ardeleni se împotrivià însă și guvernul rusesc, dar se împotriviau și marii proprietari ruși și cei cu fabrici, la cari lucrau prizonierii. Cu toate acestea, în Novembre 1927, corpul voluntarilor ardeleni se compuneà din 374 ofițeri și 8261 soldați, iar 22 ofițeri și 1460 soldați rămaseră în Rusia spre a face serviciul de pază la depozitele militare ale armatei române. Alți 2000, fiind prea departe de România, s'au strecurat, încetul cu încetul, spre Chișinău și Iași.
Batalioanele voluntarilor ardeleni și bucovineni au fost primite cu căldură mare în Chișinău, capitala Basarabiei, unde înflăcăratul Român basarabean Murafa le-a dat un steag național cu inscripția „Libertate sau moarte” și i-a îndemnat să-l înfigă pe turnul cetății dela Alba-Iulia.
Tot așa de călduroasă a fost primirea în Iași, unde se afla Regele, care primind jurământul de credință al voluntarilor i-a salutat ca pe cei dintâi soli al unirii neamului și le-a zis:
„Pe voi, Regele, căruia i-ați jurat Credință, vă privește cu dragoste și cu încredere, căci în sosirea voastră salută chesășia cea mai puternică, că visul atâtor veacuri se va înfăptuì, că dorul unui neam, însfârșit, se va împlinì!”
Corpul voluntarilor ardeleni a luat apoi parte la luptele pentru desarmarea și alungarea Rușilor bolșevici din România veche și la ocuparea Basarabiei.
Strângerea altor voluntari ardeleni a încetat în Rusia Europeană, căci guvernul bolșevic nu mai îngăduià așa ceva.
Un alt corp de voluntari români ardeleni s'a format în Siberia, unde au avut și ajutorul aliaților noștri cehoslovaci. Și voluntarii din Siberia au scos o gazetă, Neamul Românesc, – și ei doriau să ajungă pe frontul românesc, dar n'a mai fost cu putință să pătrundă peste Siberia și Rusia până la granița de Răsărit a României. Au luptat însă vitejește contra hoardelor bolșevice, dupăce porniseră spre Răsărit, ca să ajungă în portul Vladivostoc. Abia în primăvara anului 1920 au putut ajunge la portul dorit, unde jurând din nou credință Regelui României, acum întregite, au plecat pe vapoară spre patria dorită.
O legiune de Români ardeleni s'a format și în Italia.
Împlinirea întregirii neamului.
[modifică]Dușmanii înfrânți pe frontul de Miazăzi și Apus.
[modifică]La 15 Septembre 1918, armata franceză sparge frontul din Macedonia ținut mai ales de Bulgari, dar și de trupe Austro-Ungare și turcești, Bulgarii se retrag fugind, așa că armata franceză înaintează cu mare repezeală spre Dunăre. Din Albania și Serbia fuge și armata austro-ungară, așa că Francezii sunt curând aproape de Dunăre. Bulgarii se grăbesc să încheie armistițiu cu Francezii, regele Bulgariei și câțiva miniștri bulgari fug în Germania, pe care o slujiseră. Și Turcia se declară învinsă.
La 5 Octobre 1918, Austro-Ungaria și Germania cer dela Wilson, președintele Statelor Unite din America, încheierea unui armistițiu pe toate fronturile, ca să se poată începe tratativele de pace. Sosise sfârșitul pentru ceice voiau să stăpânească și să robească mai departe popoară.
România intră din nou în răsboiu. Bucovina.
[modifică]Vestea despre aproprierea Francezilor de Dunăre, apoi despre înfrângerea dușmanului pe frontul francez și revoltarea trupelor austro-ungare pe frontul italian, umplù sufletele Românilor de speranțe nouă, îndreptățite. În teritoriul ocupat al României se mai aflà încă o armată germană de 170 mii de soldați, iar trupele, pe cari le mai putù țineà mobilizate România, după pacea dela București, nu mai erau nici de 40 mii. Dar Mackensen, comandantul armatei germane, știà, că retragerea trupelor germane prin Austro-Ungaria, care încetase a mai luptà și erà în plină revoluție, are să fie anevoioasă. Deaceea încearcă la început să sperie România, că va fi atacată și de trupele germane și austro-ungare din Rusia. La aceasta nu se învoì însă cel din urmă împărat al Austro-Ungariei, căci tocmai el ceruse ajutorul lui Wilson pentru încheierea păcii. Mackensen o luă apoi cu buna. El îmbiè România cu Dobrogea, pe care n'o mai lasă Bulgarilor, căci aceștia s'au lăsat de răsboiu. Regele nostru a dat ordin să i-se răspundă, că Dobrogea răpită își vor luà-o românii înapoi. La 10 Nov. 1918 mobilisă armata adresând soldaților români următorul apel:
- OSTAȘI!
- „Ora mult așteptată de toată suflarea românească și îndeosebi de voi, vitejii mei ostași, a sunat însfârșit după lungă și dureroasă așteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne împune ca o sfântă și patriotică datorie să luăm iarăși arma în mână, ca să isgonim, împreună cu ele, pe vrășmașul cotropitor de tară și să aducem liniște populației asuprite.
- „Regele vostru vă chieamă din nou la luptă, ca să înfăptuiți visul vostru de-atâtea veacuri: Unirea tuturor Românilor, pentru cari în anii 1916 și 1917 ați luptat cu atâta vitejie.
- „Sufletele celor căzuți pe câmpul de onoare vă binecuvintează pentru aceasta ultimă sforțare... Frații noștri din Bucovina și din Ardeal vă chiamă pentru această ultimă luptă, ca prin avântul vostru, să le aduceți eliberarea de jugul străin.
- „Biruința e a noastră și viitorul va asigurà întregului neam românesc viată pașnică și fericită.
- „Înainte deci cu vitejia strămoșească!
- „Dumnezeu este cu noi”.
În București, un general român provoacă în aceeaș zi pe Mackensen să părăsească, împreună cu armata germană, teritoriul României. N'avù încătrău și în aceeaș zi începu retragerea armatei germane. Tot atunci, întâiele trupe franceze treceau Dunărea pe pământul nostru. Comandantul francez anunță pe Români, că ciasul dreptății a sunat, iar generalul Berthelot, marele prietin al Românilor, adresează soldaților următorul apel:
- „La arme! E strigătul patriei române, pentru care ați suferit. E chemarea Regelui vostru, care a jerfit totul penfru mărirea României. E strigarea strămoșilor voștri, a sufletelor lui Mircea cel Bătrân, lui Ștefan cel Mare, lui Mihai Viteazul. E strigătul fiilor voștri căzuți vitejește pe câmpurile de bătaie dela Oituz, Mărăști și Mărășești... Mâne veți vedeà steagul englezesc și tricolorul Franței plutind în bătaia isbânzii și a neatârnării, alături de steagul vostru tricolor!”
La 1 Dec., Regele și Familia Regală intrară de nou în București. Cu mândrie putù Regele să declare: „Când am luat moștenirea întemeietorului României moderne, am făgăduit înaintea reprezentanților Națiunii, că voiu fi bun Român. Cred că m'am ținut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele; dar strălucită e răsplata, și astăzi pot spune cu fruntea senină: față de Dumnezeu și față de poporul meu am conștiinta curată”.
În Bucovina ruptă de Austria la anul 1775 din trupul Moldovei, avură îndrăsneală să intre, la începutul revoluției din Austro-Ungaria, Ucrainieni veniți din Galiția, ca să o ocupe. Dar la 11 Nov., trupele române intră în Cernăuți, capitala Bucovinei, Ucrainienii fug. La 28 Novembre 1918, Congresul general al Bucovinei hotărî Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotară cu regatul României. Și delegatul coloniștilor germani din Bucovina declară în numele lor, că e pentru unirea Bucovinei cu România.
La 10 Decembre Sfatul țării din Chișinău decretă, în cea din urmă ședință a sa, de nou Unirea de veci a Basarabiei cu România fără nici o condițiune.
Revoluția din Transilvania. Unirea.
[modifică]În sfârșit suna clopotul de înmormântare și pentru Austro-Ungaria, statul-temniță pentru cele mai multe din popoarăle cari îl compuneau. Căci afară de Unguri și Germani (cei din Austria și Sașii din Ardeal), apoi Croații cu guvernul lor, încâtva și Cehii și Polonii, cari nu erau sub guvernul unguresc, toate celelalte popoară, cu toate că formau majoritatea față de Unguri și Germani, erau buni numai pentru a plătì biruri și a-și vărsà sângele, decâteori lăcomia Austro-Ungariei o vârà într'un răsboiu. Pe frontul italian isbucnì revoluția între soldații de diferite neamuri. De acolo ajunse în țările Austro-Ungariei, unde cei veniți din Italia se întâlniră cu un alt fel de revoluționari, o seamă de descreerați și leneși, cari se îmbuibaseră mai ales ca prisonieri în Rusia cu ideile scrântite ale bolșevicilor ruși.
Și în Ardeal a isbucnit revoluția, în care la început s'au săvârșit și fapte rușinoase, jafuri, tăciunării. Făptuitorii acestor rele, dacă au fost români, n'au ajuns însă și la omoruri, ceeace nu se poate spune despre cei de neam străin. În Ardeal cei cu frica lui Dzeu și iubitori de rândueală, adecă marea majoritate a Românilor, au ajuns în curând să stăpânească lucrurile, iar conducătorii să facă rândueală. Rândueala aceasta e a se mulțumì înainte de toate Comitetului Partidului național și gărzilor naționale românești, cu toată împotrivirea, pe care i-o făceau mai ales reprezentanții Ungurilor, cari vedeau că s'a sfârșit cu putința de-a mai stăpânì, stoarce și batjocori pe Români.
La 12 Octobre 1918, Comitetul executiv al partidului național român s'a întrunit la Oradea și acolo a adus hotărârea, în care spunea între altele:
Comitetul național reprezintă singur națiunea română din Ardeal și Ungaria;
Comitetul constată, că urmările răsboiului îndreptățesc cererile de veacuri ale națiunei române la deplină libertate națională, drept recunoscut și de guvernul din Budapesta;
națiunea română din Ardeal și Ungaria vrea să se folosească acum și ea de acest drept, de aceea cere și pentru ea dreptul de-a hotărî singură, fără amestecul cuiva, cum să se așeze printre națiunile libere;
Comitetul executiv al Partidului național român nu recunoaște Parlamentului (Camerei și Senatului) din Budapesta dreptul de-a hotărî ceva în privința națiunii române din Transilvania și Ungaria;
numai Comitetul executiv al Partidului național român poate tratà și hotărî în treburi, cari privesc națiunea română.
Cu hotărârea aceasta, s'a prezentat d-l deputat Alexandru Vaida-Voevod în Camera din Budapesta. Acolo a cetit-o ținând și cea din urmă vorbire a unui deputat român în Budapesta.
De mai înainte încă, Statele Unite ale Americei de Nord nu mai recunoșteau guvernele din Viena și din Budapesta îndreptățite a reprezenta popoarăle Austro-Ungariei, de aceea vorbirea deputatului român în Camera ungurească a fost binevenită, ca să arete și ea, că Românii nu vreau să știe de Austro-Ungaria. Aceasta a spus-o, mai înainte, în Camera din Viena d-l Grigorovici, deputat socialist din Bucovina, zicând într'o vorbire: „Unirea tuturor Românilor este un ideal și o țintă, la care Românii vor cercà totdeauna să ajungă”.
Guvernul din Budapesta a încercat cu fel și fel de făgădueli, chiar și cu amenințări mai ascunse, să înduplece pe conducătorii români din Ardeal să nu se desfacă de stăpânirea ungurească. Totul a fost înzadar, răspunsul a fost tot numai unul și acelaș: desfacere totală și pentru totdeauna de Ungaria. Și fiindcă conducătorii Ungurilor din Ardeal, urmând obiceiului lor de veacuri, începură să omoare Români, ca să bage groaza în ei, Comitetul național a trimis în câteva rânduri delegați la Regele în Iași să ceară intrarea cât mai grabnică a armatei române în Ardeal.
La 21 Novembre 1918, Comitetul Național a publicat chemarea cătră poporul român să viie pe ziua de 1 Decembre (18 Novembre) 1918 la Alba-Iulia pentru a țineà Adunarea Națională. Punctul întâiu din hotărârile acestei adunări, la care au luat parte Români din Ardeal și ținuturile vecine locuite de Români într'un număr cum numai la Blaj s'a mai văzut la 3/15 Maiu 1848, a fost următorul:
Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 1 Decembre (18 Novembre) 1918 hotărește unirea acestor Români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Murăș, Tisa și Dunăre.
Mai înainte încă de Adunarea Națională, conducătorii Ungurilor începuseră măcelărirea Românilor. La Beliș (jud. Cluj), unde o ceată de Români a ars magaziile și a devastat castelul lui Urmánczy, asupritorul lor, acesta a trimis 60 de soldați unguri, întru cari 14 ofițeri, și jandarmi, cari au împușcat 17 bărbați și 3 femei, fără să cerceteze dacă au fost vinovați, și i-au ars pe rug. În județul Arad, trupe ungurești compuse din jefuitori și ucigași au omorît peste 300 de Români, numai ca să bage groază în ei. În Șiria au ucis pe soția și fiul advocatului român Iacob Hotăran, în alte comune au omorît preoți. În județul Bihor, bandele ungurești au săvârșit cele mai mari cruzimi, mai ales dupăce armata română ajunsese până la granița acestui județ, unde a fost silită să se oprească în urma ordinului dat din Paris de reprezentanții statelor învingătoare. La Sighiștel, bandiții unguri au dat foc, au ars de vii opt Români și au împușcat alți nouă. La 4 Aprile 1919 au fost schingiuiți tăindu-li-se nasurile și străpungându-i cu baionetele advocații români Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, apoi îngropați înainte de-a fi morți. Jefuierile și tăciunăriile au fost nenumerate, multe alte omoruri săvârșite în alte județe, unde nu ajunsese încă armata română.
Răsboiul cu Ungaria.
[modifică]La 10 Novembre 1918, Regele nostru ordonase o nouă mobilizare a armatei. Era armata, care aveà să cuprindă pentru totdeauna Ardelul și ținuturile vecine locuite de Români. În 16 Novembre, cele dintâi trupe românești erau în Borsec. Unele trec înainte spre Apus, altele apucă spre Brașov, unde fac prisonieri 4000 soldați germani cu un general și le iau prăzile, cu cari plecaseră încărcați din România. Gardiștii români ardeleni aleargă să se înroleze sub drapelul național. Dinspre Răsărit și dinspre Miazăzi înaintează armata română asupra Clujului, în care întră la 24 Decembre. Coducătorii Ungurilor fug spre Ungaria, Clujul cuibul cel mai mărșav al tuturor fărădelegilor săvârșite contra Românilor, e acum românesc.
Aliații noștri strânși la sfat în Paris nu au îngăduit ca armata română să treacă spre Apus peste linia munților și la Nord și Nordvest dincolo de ținutul Sighet – Baia-mare – Zălau, rămânând Sătmarul, Bihorul, Aradul sub stăpânirea bandelor ungurești de jefuitori și ucigași, între cari mulți Săcui, iar o parte mare a Bănatului sub Sârbi.
În Ungaria ajunseră într'aceea la putere bolșevicii unguri, în frunte cu Jidovul Béla Kun (Kohn). Jafurile și uciderile în ținuturile românești nedesrobite se înmulțiră și mai tare, Consiliul aliaților dela Paris țineà într'aceea la sfătuiri ce să facă cu Ungaria. Regele nostru hotărî atunci să înainteze și fără voia celor din Paris, spre Apus pentru a scăpà de pierire sigură pe Românii de-acolo. În 16 Aprile 1919 au început luptele în Munții Apuseni, laturea dinspre Bihor și Arad. Pretudindeni trupele ungurești sunt bătute și fug fără zăbavă spre Tisa. În ziua de Paști, trupele române ocupă Oradea, primite cu strigăte de bucurie nu numai de Români, ci și de Unguri și Jidovi, veseli că au scăpat de bolșevicii unguri. Pe străzi, soldații români spuneau veseli: „Mergem la Budapesta!”
În ziua de 1 Maiu, malul Tisei erà în mânile Romântlor, dupăce aceștia făcuseră prisonieri și o întreagă divizie de Săcui, cari se purtaseră ca fiarăle cu Românii din Bihor. În timp de două săptămâni, dușmanul ungur fusese curățit de pe fața pământului românesc.
Puțină dovadă de prietinie cu Românii, față de dușmanul comun, Ungurii, au dat Sârbii, cari s'au grăbit, venind în urma Francezilor să ocupe Banatul și Aradul. În Banat și până în județul Aradului se refugiaseră în timpul luptelor cu Turcii Sârbi, mulți și dela 1718 încoace, ca să scape de jugul turcesc. Ei s'au așezat pintre Români, mai ales că pământ erà destul. Ocupând acum Banatul, care prin tratatul de alianță încheiat de România cu Rusia, Franța și Anglia ne era recunoscut nouă, Sârbii voiau să facă cu neputință împlinirea acestui tratat. S'a văzut apoi la încheerea păcii, că au reușit încâtva rupând din Banatul românesc aproape întreg județul Torontal și o parte mai mică din Timiș cu orașele Vârșet și Biserica Albă.
În timpul înaintării Românilor spre Tisa, alte trupe românești luptau greu pe Nistru contra bandelor de bolșevici ruși, cari încercau să năvălească în Basarabia. Atacurile bolșevice au fost respinse.
Bela Kun, mai marele Ungariei bolșevice, voià să arete Ungurilor, că el vrea să câștige înapoi ținuturile românești. De aceea mobiliză din nou armata ungurească și în timp de două luni o pregătì cât mai bine. Lucrul i-a fost ușurat mult de ura tuturor Ungurilor contra Românilor, așa că și Ungurii nebolșevici alergară bucuros în rândurile armatei bolșevice. În Iuliu reușesc să treacă Tisa pe trei locuri, mai adânc în fața orașului Solnoc. Dar până în 25 ale lunei, dușmanul e aruncat pretutindeni peste Tisa, pe care o trec acum soldații români. În luptele de pe Pusta cea mare a Ungariei, trupele române bat pretutindeni pe Ungurii fugari, mulți din aceștia nici nu mai fug, ci se predau Românilor: 1235 ofițeri și 40 de mii de soldați unguri sunt prisonierii noștri, 350 tunuri, 332 mitraliere, 52 mii de puști, 87 de aieroplane și o cantitate uriașe de munițiuni cad pradă în mânile învingătorului.
Trupele noastre înaintează până la Dunăre, pe care unele o trecură. Toate se îndreaptă spre fudula capitală, Budapesta. Cel dintâiu, care a întrat în capitala Ungariei, încă la 3 August, a fost generalul de cavalerie Rusescu, ajuns numai cu 400 de roșiori la marginea orașului. În oraș erau mii de soldați unguri, zeci de mii de lucrători bolșevici înarmați. Lui Rusescu nu-i pasă. El amenință cu bombardarea, cu toatecă nu aveà nici un tun, Budapestanii se sperie și declară supunere Românilor. Generalul Rusescu intră cu cei 400 de Roșiori în Budapesta și trage peste noapte la cazarma de honvenzi numită „Arhiducele Iosif”.
În ziua de 4 August, Românii au mai avut o mulțumire mare: Budapesta, de unde porniseră dela 1848 încoace toate relele, toate
nedreptățile, toate încercările de nimicire ale națiunii române, a fost silită să privească defilarea vitejilor soldați români. Infanteria noastră erà încălțată o parte cu opinci, ca să dovedească și asfel biruința opincei batjocorite asupra cismei împintenate.
Poporația necăjită a Budapestei, care ajunsese aproape peritoare de foame sub domnia bolșevică, a primit cu bucurie în suflet pe Românii biruitori. Aceștia și-au și arătat bunătatea sufletească, de multe ori prea mare și păgubitoare pentru ei, căci cât timp a stat Budapesta sub ocupație românească sărăcimea ungurească a găsit hrană îndestulitoare la bucătăriile poporale înființate de comandamentul armatei române.
La 16 Novembre, autoritățile române militare de ocupație au predat Budapesta comisiunii înteraliate, iar trupele române au plecat pe-acasă. Pănă la 28 Marte 1920, întreg teritorul unguresc a fost evacuat și trupele noastre au fost retrase pe noua linie de frontieră trasă de Conferența păcii dela Paris.
Pacea dela Versailles (lângă Paris).
[modifică]În cursul anilor 1919 și 1920 se strânseseră la Paris delegații tuturor statelor, cari luaseră parte la răsboiu. Erà o ferbere nespusă acolo, cei bătuți sperând să scape mai ușor, învingătorii să câștige cât mai mult.
România n'a reușit să câștige ceeace i-s'a asigurat prin tratatul de pace din 1916. Frontiera dinspre Apus a fost știrbită, căci din Banatul român s'a dat Serbiei partea, de care am pomenit mai înainte, iar înspre Tisa nu ni-s'a lăsat ținutul Bichiș-Ciabei, locuit mai ales de Slovaci, cari cereau alipirea lor la România și în 1919 aleseseră deputați și senatori în Parlamentul român. Nici dela Oradea spre Apus nu ni s'a dat întinderea hotărâtă în 1916. De dragul păcii, România a semnat, la 4 Iuniu 1920, în castelul Trianon, în Versailles (lângă Paris) tratatul de pace cum îl hotărâseră aliații cei mari în privința Ungariei.
La 10 August 1920 s'a semnat, în Sévres (lângă Paris), tratatul cu Austria, cu privire la Bucovina. Tratatul de pace cu Bulgaria se semnase încă dela 27 Novembre 1919 în Neuilly. Tratatul pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu România s'a semnat la 28 Octobre 1920.
Cuvânt de încheiere.
[modifică]Încordarea aproape peste puterile ei a României vechi de-a-și libera de sub jug străin pe frații robiți a fost încununată de isbândă. Dar și jertfele ei au fost uriașe. În lupte și în spitale au murit din 1916–1919 217 mii soldați și 2330 ofițeri. Numărul văduvelor de răsboiu e de 55 mii 906, iar al orfanilor, socotind numai pe cei îngrijiți de stat, e de aproape 50 de mii. Mare a fost șt numărul persoanelor civile ucise de bombele din avioane sau împușcate și omorîte altfel de dușman. În număr rotund, vechiul Regat a jertfit pentru idealul întregirii neamului 300 mii de oameni.
Mari au fost și jertfele materiale. Păduri pustiite, sate și orașe distruse, șosele și căi ferate stricate, averi de miliarde (cereale, vite, petrol, haine, mobile etc.) furate, multe miliarde de lei pentru schimbarea banilor din ținuturile desrobite (numai pentru coroane s'au dat 4½ miliarde lei), alte miliarde pentru despăgubirea cel puțin în parte a celorce au suferit în răsboiu, apoi datoriile de sute de miliarde de lei, în valoare de aur, făcute în străinătate la aliați în timpul răsboiului și după răsboiu, au îngreuiat din seamă afară bugetul Statului și al cetățenilor de acum, cari trebuie să iee asupra lor o parte din povara, care le-a adus libertatea națională chezeșuitoare pentru viitor și a înaintării culturale și materiale.
Pentru jertfa adusă de cei 300 de mii, noi cei rămàși ca să ne bucurăm de rodul jertfei lor ne vom arătà recunoștința fiind totdeauna cu credință în Dzeu, muncind fără preget pentru noi, pentru neam și pentru țară și fiind totdeauna gata a lucra astfel ca hoardele barbare, cari ar mai încercà să năvălească dinspre Tisa, de peste Dunăre, din stepele Rusiei să se lovească de aceleași pepturi oțelite, de aceeaș unitate a sufletelor, ca și la înaintașii noștri. Dușmanii să simtă totdeauna, la toate granițele noastre, că
Note
[modifică]- ↑ *) Unchiul său, regele Carol răposase încă dela 1914, Septembre 28.
- ↑ *) Cetitorul va face bine să aibă înaintea lui și harta României, fie și numai cea din cartea de geografie pentru școala primară. Atunci va vedea mai bine, ce front uriaș aveau armatele române.
- ↑ *) Un soldat, Țigan de neam, dezertase de pe frontul dela Predeal. Prins însă, a fost adus înaintea consiliului de răsboiu din București. Întrebat, cum de-a cutezat să dezerteze din fața dușmanului, a zis: „Nu mi-e teamă, mâncà-v'aș, nici de boanghine (Unguri), nici de Nemți, dar dacă n'avem scule!”
- ↑ *) O statistică necompletă făcută în jud. Tulcea arată următoarele: 365 cazuri de sâluiri, 300 de schingiuiri și omoruri, 300 împușcați, 205 torturați spre a fi jefuiți, 112 morți în bătaie, 1484 Români din Tulcea duși în Bulgaria, unde au murit peste 500. Mare e numărul celor periți, „bărbați, bătrâni, femei și copii, fiind duși în convoiuri dela un capăt la celalalt al județului, prin viscol, nemâncați, ca să fie puși la lucru de tranșee, fără nici o trebuință decât aceea de a-i face să moară”.
- ↑ *) Românilor le plăceà să lupte cu Bavarezii, despre cari ziceau, că „au ambiț la baionetă”, adecă și Bavarezul prețuește, ca și Românul, lupta dreaptă, piept la piept.
- ↑ *) Vrednic de amintit e eroismul maiorului Ion Munteanu, pe înălțimile Clăbucetului și văii Prahovei. Ca să dea timp soldaților să se retragă în bună rândueală, maiorul Munteanu împinge cu câțiva soldați o baterie pe creasta dealului și începe să tragă în dușman, pe care îl oprește pe loc. Tunuri dușmane se îndreptează asupra bateriei române, un glonte de tun sdrobește amândouă picioarele maiorului, dar el nu se învoește să fie scos din luptă și rămâne pe loc să supravegheze luarea înălțătoarelor dela tunuri și retragerea celor câțiva soldați. Rămâne singur în baterie, dar pentru veșnicie, căci un alt glonte de tun îi retează capul.
- ↑ *) În luptele de pe Olt a căzut rănit de moarte și colonelul Nicolae Piperescu. Mai are însă puterea să îmbărbăteze pe soldații săi îndurerați și să ceară să i-se aducă și să sărute steagul regimentului 69, pe care l-a condus cu cinste dela Dorohoiu până în inima Ardealului și în luptele dela Oituz. Apoi închide ochii pentru totdeauna.
- ↑ *) În timpul retragerii dela Jiu, învățătorul Victor Popescu, sublocotenent rezervist, s'a rătăcit și a rămas în teritorul ocupat. Reîntors în satul său Fărcășești a împușcat trei honvezi (soldați unguri), cari își bătuseră joc de sora sa. Apoi a vestit pretutindeni, că soldații români rămași în județele Mehedinți și Gorj să nu predeà dușmanului armele, ci luând calea codrului să vină la el. Mulți l-au ascultat și cu ceata de haiduci a băgat groază și moarte în mulți dușmani. Oricât au încercat să pună mâna pe el mai ales Ungurii, n'au izbutit. Mai târziu a reușit să treacă cu câțiva gradați peste tot teritorul ocupat și să ajungă în Moldova, la armata română. Ca să se răzbune, dușmanii au omorît, în 14 sate din județele Mehedinți și Gorj, o mulțime de Români învinovățiți, că au ținut cu viteazul căpitan de haiduci, Victor Popescu.
- ↑ *) Ce năpăsători erau soldații noștri față de năcazuri și de moarte, se vede și deacolo, că unii din ei au plecat în ajunul Anului Nou (1917) cu plugușorul prin tranșee. Urările lor au produs larmă prin tranșee, dușmanul a început să tragă din tunuri. Dar unul din urători nu-și pierde sărita și le urează și Nemțior, zicându-le într'altele:
Lasă Neamțule spurcat,
Că-s Român adevărat,
Îs Român cu patru mâni,
Dau eu ochi cu tine mâni!
Mânați măi, hăi, hăi! - ↑ *) Așa a și fost. Regele Ferdinand a fost întâiul mare proprietar, care a împărțit moșiile Coroanei la țărani.
- ↑ **) Încă din luna Maiu a acestui an se pregătià – pe hârtie! – o împărțire a României vechi între Austro-Ungaria și Rusia. Ministerul de externe austro-ungar, Czernin propusese guvernului rus pace și pentru pecetluirea ei să împartă România: Austro-Ungaria să iee Muntenia și Moldova până la Siret, iar Rusia Moldova dela Siret spre Răsărit. În Revoluția bolșevică din Rusia s'a înmormântat acest nou plan austro-ungar de nimicire a României.
- ↑ *) În 1916, când Germanii năvăliseră spre Târgu-Jiu, Ecaterina Todoroiu erà cercetașe și legà ranele soldaților noștri într'un spital din acest oraș. La lupta dela podul Jiului și ea a luat parte cărând cartușe. Văzând Oltenia primejduită de ocupația dușmanului, s'a îmbrăcat bărbătește și fără să știe ofițerii și alți soldați, că e vorba de o fată, s'a înrolat în armată. La Filiași fusese rănită la amândouă picioarele, dar nici în spital n'a vrut să lase pușca de lângă ea. Luptând, a ajuns și ea pe frontul din Moldova, unde, cu toate că s'a aflat că e fată, a fost avansată la gradul de sublocotenent onorific. Știa să-și înflăcăreze soldații din plutonul ei astfel, încât aceștia îi jurară, că o vor urmà și dincolo de moarte! În seara de 3 Septembre, observând că câțiva soldați de-ai noștri sunt în primejdie a eșit din tranșeea ei îndemnându-și soldații să vină după ea. Glasul ascuțit de fată atrage atenția dușmanului, un ropot de gloanțe se îndreptă înspre ea și trei îi răzbat corpul, culcând-o pentru veci la pământ.