Valeriu Pantazi - Portret - „Un gând pus în poveste”

Jump to navigation Jump to search
Valeriu Pantazi - Portret - „Un gând pus în poveste
de Octavian Stoica
Articol aparut în Revista Cafeneaua Literară a Centrului Cultural Român din Pitești, Argeș – nr. 5/160, 16 mai 2016, Anul XIII, pag. 28 - 29


Valeriu Pantazi - foto. 2014

Valeriu Pantazi, ori de câte ori aud acest nume izbucnește înauntrul meu o reacție în lanț care mă duce iar și iar la imuabila întrebare: "Ce este arta ?"; și de fiecare dată îmi amintesc că nu știam ce este arta până să-l cunosc pe Valeriu.

El mi-a arătat drumul spre frumos și totul a început într-o noapte de toamnă, în al douzeci si unulea an al vieții mele. Prima vizită în atelierul lui a fost ca o călătorie într-o lume uitată de lume, unde timpul a stat în loc pentru a ne putea da nouă, celora care l-am cunoscut, șansa de a întâlni o persoană care a întruchipat arhetipul artistului. Afirm aceste lucruri pentru că, așa cum o vedeam eu atunci, arta aparținea unei epoci de mult apuse, o epocă a romantismului, în care omul era capabil să creeze imagini mai frumoase decât cele oferite de natură. Arta era pentru mine un concept care nu putea exista decât în cărți, care aparținea istoriei. Nu îmi puteam închipui că de fapt, ea este atât de aproape de mine și de restul lumii, de o lume care împreună cu mine trăia în ignoranță. Mă consider un norocos fiindcă am avut șansa de a-l cunoaște pe Valeriu în acea seară de toamnă.

La prima vedere operele lui mi-au părut o alăturare haotică de culori, mintea mea căuta o țintă, un scop ce nu se lăsa deslușit. Ca mai toți profanii, căutam o copie cât mai fidelă a realității în tablourile maestrului. Atunci nu înțelegeam că arta trebuie să fie mai mult decât realitatea pură, ea trebuie să fie ghidul nostru, trebuie să acționeze ca o oglindă ce distorsionează imaginea pentru a ne dezvălui adevăratele comori ce se ascund ochiului uman. Totuși, chiar din acele prime momente, ceva mă atrăgea spre Valeriu. Dacă la început acest lucru nu au fost operele lui, cu siguranță a fost omul în sine. Era ca un compendiu al cunoașterii umane, nu pentru că știa totul despre tot, ci pentru că simțea totul în fiecare lucru. O minte tehnică ca a mea, ce se baza doar pe logică pentru a cunoaște lumea, nu putea întelege sursa cunoașterii lui Valeriu. Acest fapt m-a intrigat și datorită curiozității, împinsă de la spate de o sete de cunoaștere ce rar mi-a fost dat să cunosc până în acel moment, am persistat în a-l vizita pe mestru iar și iar și iar. Nu a durat mult să înteleg că haosul coloristic este de fapt foarte ordonat și că realitatea își ascunde multe din fațete unui ochi neinițiat. Cu fiecare vizită un alt tablou mă aducea mai aproape de artă. De fiecare dată Valeriu avea câte o poveste ce ascundea mai mult tâlc decât poți sorbi dintr-o mie de atlase. Eram conștient că jumătate din ce spunea era completă fantezie, dar această fantezie era alimentată de o ingeniozitate ieșită din comun și avea la bază un fundament construit pe baza unei logici ce se îmbina perfect cu o spiritualitate ce doar un suflet nobil o putea avea.

Ghiocei, vas de lut și-o carte
Veneția inundată

Lui Valeriu îi plăcea să răstălmăcească legende pentru că știa că atâta timp cât sâmburele de adevăr e același, esența reverberează până la capăt indiferent de cât de înflorită ar fi povestea. Pentru el totul se putea aduce într-un plan mitologic unde timpul era o variabilă neglijabilă. Putea expune o perorație vis-a-vis de Decebal ca și cum regele ar fi fost conștient că înfrângerea sa va duce la nașterea națiunii române. Trecutul, prezentul și viitorul puteau coexista. De ce, va puteti întreba ? Pentru că Valeriu Pantazi a înțeles că arta nu este doar pictură, poezie, muzică, actorie sau teatru. Artă este tot ce ne înconjoară, pentru că omul poate modela lumea cum vrea el doar printr-un gând pus în poveste. Un univers există în interiorul fiecăruia dintre noi, puțini dintre noi sunt în stare să îl exprime pentru ca și ceilalți să îl vadă. Călăuzit de Valeriu Pantazi am înțeles că el este unul din acei puțini oameni. Am văzut în picturile lui sufletul lui, lumea lui interioară. Pot spune că era o lume plină de extaz în cele mai multe instanțe, arareori de agonie, pentru că Valeriu nu putea să se trasfigureze în opera sa când era abătut, cel puțin nu cu aceiași măiestrie ca atunci când era exuberant. Ajunși în acest punct, nu putem să nu ne gândim la cum stările noastre de spirit ne influențează în fiecare moment al existenței noastre. Valeriu m-a făcut să înțeleg că nu doar punctele de maxim de potențial contează, ci și abisurile în care te simți neputincios. Pentru că atunci când ești la pământ se vede de fapt tăria volițiunii tale. Nu pot să nu îl admir pe Valeriu și în acest aspect. Că avea o voință de fier, e puțin spus, omul putea privi orice dezastru ca un semn al unei noi speranțe providențiale ce bate la ușă. Acest spirit a reușit să îl călăuzească pe drumul anevoios pe care orice artist trebuie să îl parcurgă, acela spre opera sa. Opera lui Valeriu, iată aici un subiect greu de cuprins într-o frază. Însă nu mă las înfricoșat de inefabil și zic, opera lui Valeriu este o inestimabilă nestemată a postimpresionismului românesc.

Mi-aș fi dorit să apuc ziua în care posteritatea va avea revelația valorii culturale pe care o are Valeriu Pantazi, dar fiindcă știu că cel mai probabil nu o voi mai apuca, mă mulțumesc cu infinitul deliciu al unei seri de toamnă care ne-a încrucișat destinele. De ce ? Pentru că din acea seara într-un fel am știut că Valeriu Pantazi va fi unul din cei mai buni prieteni pe care îi voi avea vreodată. Nu doar pentru că m-a învățat că arta este de fapt cunoașterea frumosului în toate manifestările lui, nici pentru că m-a determinat să o apuc pe un drum al introspecției ce m-a făcut un om mai bun, nici măcar pentru faptul că prin el am reușit să cunosc deliciul filozofiei și să îmi dau răspunsuri unor întrebări ce nu știam că există, ci pentru că prin prietenul meu Valeriu Pantazi am reușit să înțeleg că divinul există cu adevărat. Într-un fel, Valeriu mi-a arătat drumul spre sacralitatea ce se ascunde în fiecare rază de lumină, sub fiecare con de umbră, în fibra scoarței fiecărui arbore, în adâncul respirației oricărei vietăți, în esența fiecărei forme. Un drum ce el l-a cunoscut prin artă, prin simțire și revelație, nu prin logică și experiment, mi-a fost transmis mie prin arta sa.