Pentru arta literară/Pentru explicarea lui La Rochefoucauld

 

Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, nouă modernilor, atât de expliciți, încât ne dau impresia că n-au deloc nevoie să fie explicați. Oamenii aceia se arată cu deosebire îngrijiți să se explice singuri. Cu băgare de seamă, ei își enunță judecățile, își definesc sentimentele, își demonstrează intențiile. Pe cât se poate, în grupuri de idei simetric dispuse, care uneori par a fi exact numărate, ca niște cifre frumoase trecute la condică pentru a fi adunate în josul feței, ori egal tăiată de pendulul neînduraților alexandrini, vorbirea clasică tinde oarecum la o simplicitate ultraelementară, la claritatea primară a propozițiilor rânduite cu didactică scumpătate în cărțile de citire. Și atât de mult pomenesc clasicii aceștia ei înșiși, direct, de claritate, simplicitate și rațională înțelegere, încât ne ispitesc a crede că pricepem și noi lucrurile de care vorbesc ei fără nici o silință, așa după cum ei se arată că înțeleg fără rest orice lucru de care mintea lor se atinge. Dar nu este în firea gândirii noastre de astăzi să creadă atât de simplu în perfecta realizare a vreunei clarități oarecare.

Tocmai plecând de la impresia aceasta inițială, noi ajungem a simți curiozitățile speciale ale literaturii de care vorbim, și acea renumită claritate însăși devine pentru noi problemă.

Vremea nu trece în zadar pentru nimeni: acei care au trăit cu trei sute de ani aproape înaintea noastră ne sunt inevitabil străini într-o măsură oarecare. Iar mersul lucrurilor nu-i dreptliniar și simplu, ca linia imaginară a timpului; de aceea, înstrăinarea sufletească a generațiilor ia forme diverse și capricioase. Cei mai depărtați în timp nu sunt, și sufletește, cei mai complet morți pentru noi. Și nu mai socotim aici cu totul neprevăzutele amănunțimi ale deosebirilor personale. Realismul surprinzător al mimiambilor lui Herondas vine pe atât de aproape de înțelesul unui modern cât de străine și neasimilabile îi sunt tragediile franceze din secolul al 18-lea, dacă nu și din al 17-lea. Pentru mulți din noi, probabil, splendidul impresionist Montaigne este actual, intim și imediat înțeles, iar pe La Bruyere, de pildă, ori pe Vauvenargues, doi virtuoși, melancolici și disciplinați burgezi, îi simțim, în unele părți cel puțin, ca pe niște vechi și cu totul istorice umbre.

Sumar considerat, francezul clasic se arată a fi de-a dreptul în contrast cu simțirea și mintea europeană din ultima jumătate de veac. Pentru dânsul, madrigalele trebuiau să fie exact raționate și tragediile matematic construite. Noi am ajuns să declarăm până și matematica relativă și convențională. Spiritul clasic este pătruns și susținut de sentimentul siguranței; îndoiala, întrebarea, curiozitatea par să fi fost atunci la maximum de atrofiare, iar misterul nu exista decât doar ca noțiune simplistă și foarte puțin misterioasă din catehism. Din contră, sufletul actual, în dezorientarea îndoielilor de tot felul, în haosul curiozităților fără capăt și seamă, plutește ca în aerul său natural. Gândirea noastră este relativistă, istorică, gata să întrebe, să se îndoiască; clasicul este dogmatic, fără perspectivă istorică, mintea lui este totdeauna sigură, gata să definească, să încheie, să decidă. Toate acestea înseamnă, mi se pare, că atitudinea intelectuală a clasicului tinde, în fond, mai mult spre practică, a noastră spre contemplare. Noi suntem purtați de un complex suflu impresionist; ei erau pătrunși de evlavie pentru raționalitate. Conștiința lor filozofică a fost Descartes; pentru noi, James și Bergson trag concluziile unui universal impresionism și descoperă, curios și subtil, structura esențial practică a inteligenței discursive și deformările pe care le aduce ea experienței intime. Pentru acela care simte aceste contraste un sentiment de înstrăinare vine neîntârziat să complice acea impresie primă de claritate excesivă și pare că inutilă, cu care ne întâmpină textele clasice. Interpretarea lor, capacitatea, adică de a le actualiza înțelesul în chip cât mai viu și mai intim nu ne mai apare atunci atât de lesnicioasă și de la sine curgătoare, așa cum intenția autorilor acelora înșiși, atât de categoric afirmată, tinde să ne-o sugereze cu veșnicul său postulat de claritate, rațiune și elementar bun-simț. Arta de a citi încet, despre care vorbea Nietzsche, când își adusese odată aminte c-a fost filolog, își găsește toate drepturile aici, ca și oriunde deosebirile între un suflet și altul au trecut de oarecare margini, margini pe care fiecare le simte, probabil, deosebit și pe care nimeni nu le poate preciz și complet arăta.

Povestește Montaigne la capitolul despre creșterea copiilor că, mergând odată la Orleans, a întâlnit doi dascăli care veneau spre Bordeaux, dar nu împreună, ci unul cam la cincizeci de pași în urma celuilalt. Mai departe, în spatele celor doi, se vedea un boier cu suită mare de ostași. Unul din oamenii lui Montaigne întrebă pe dascălul dintâi că cine să fie domnul care vine în urmă; dascălul, crezând că-i vorba de tovarășul lui, a răspuns: nu-i "domn", ci profesor de gramatică, iar eu sunt profesor de logică. Montaigne face haz de confuzia omului, spune că boierul care venea în urma dascălilor era contele de La Rochefoucauld și urmează așa: "Or, nous qui cherchons, au rebours, de former non un grammairien ou logicien, mais un gentilhomme, laissons-les abuser de leur loisir: nous avons affaire ailleurs". Acel senior, despre care autorul zice că era mort în momentul când el își scrie capitolul, nu poate să fi fost altul decât Francisc al III-lea, conte de La Rochefoucauld, prinț de Marcillac, mare căpitan protestant asasinat în noaptea Sf. Bartolomeu, și străbun direct al autorului Maximelor, care n-a fost om de carte multă, dar un perfect gentilom și filozof moralist pe deasupra, "et honnestes gens sont les philosophes", zice tot Montaigne, partizan fervent al educației fără multă carte și inventator al adjectivului livresque, cuvânt de dispreț pentru tot ce este numai cărturăresc. După o mărturie de multe ori citată a doamnei de Maintenon, La Rochefoucauld "avoit une physionomie heureuse, l'air grand, beaucoup d'esprit et peu de savoir". Iar Segrais, om de casă al doamnei de La Fayette, zice: "Mr. de La Rochefoucauld n'avoit pas etudie; mais il avoit un bon sens merveilleux, et il savoit parfaitement le monde". Montaigne, prin urmare, ar fi avut de ce să fie mulțumit văzând pe strănepotul aceluia care-i dăduse ocazie să-și ilustreze cu amuzantă finețe credințele pedagogice.

"L'honnete homme", acest tip istoric, dezvoltat și precizat în clasicismul francez, a fost definit de La Rochefoucauld însuși. În cunoscuta maximă: "le vrai honnete homme est celui qui ne se pique de rien" el a rezumat, ca de obicei, în formula cea mai uscată și mai transparentă, înțelesul acelui ideal al timpului, pe care Pascal îl desinează în însemnările lui agitate și colorate, iar Cavalerul de Mere îl predică în pedantismele lui elegante. Și în viață, La Rochefoucauld a realizat aproape acea definiție. Aproape numai fiindcă s-a amestecat în politică, destulă vreme și cu destulă patimă, ceea ce, orișicum s-ar înțelege politica și oricum ar fi fost ea practicată atunci, tot înseamnă "se piquer de quelque chose". Ca mai toți tinerii, el s-a supus sugestiilor vremii și impulsurilor clasei sale. Înfrângerea și decepția au fost complete. Nobilimea feodală era definitiv condamnată să cadă, iar La Rochefoucauld pare să se fi bucurat de o deosebită nedestoinicie pentru lupta politică. Rezultatele de fapt dau cel puțin plină dreptate istețului său dușman, cardinalul Retz, care-l judecă așa: "Il n'a jamais ete capable d'aucune affaire... Il a toujours eu une irresolution habituelle; il n'a jamais ete querrier, quoiqu'il fut tres bon soldat. Il n'a jamais ete par lui-meme bon courtisan, quoiqu'il ait eu toujours bonne intention de l'etre. Il n'a jamais ete bon homme de parti, quoique toute sa vie il y etoit engage". Și-i dă sfatul tardiv: "il eut beaucoup mieux fait de se connaître et de se reduire a passer, comme il eut pu, pour le courtisan le plus honnete homme, a l'egard de la vie commune, qui eut paru dans son siecle" (cuvintele: "le plus honnete homme a l'egard de la vie commune" le-a șters Retz mai pe urmă din text).

A evita orice specializare, a fugi de orice profesiune ca atare, desigur de frica deformării profesionale și de dragul perfectei eleganțe personale, acesta-i postulatul societății în care și pentru care s-a născut literatura franceză clasică. Dar specializarea într-o formă și un grad oarecare pare a fi fatal legată de viața istorică, ca și de cea fizică. Astfel, "l'honnete homme" n-a putut scăpa de a fi specialist. Pentru lupta pe care necesar o duce omul de curte împotriva tuturor celor de seama lui, ghicirea intențiilor, prevederea motivelor concurentului erau operații vitale. Totdeauna la pândă în mijlocul rivalilor de nesfârșite feluri și nuanțe, urmărindu-le de aproape toate nimicurile lor expresive, "l'honnete homme" a fost silit să învețe și, în parte, să inventeze o tehnică a observației psihologice, să o dezvolte până la o curioasă rafinare, care oamenilor din alte sfere și alte epoci le apare inutilă și absurdă. Mulți din europenii de astăzi, mai cu seamă din burgezimea nouă, americanizată și grăbită, sunt probabil, cu optica lor psihologică sumară și din topor, prin excelență nepricepuți în fața microscopiei moralistice a curtenilor din Versailles și a duhovnicilor lor.

Antoine Gombault, Chevalier de Mere, prieten și mai cu seamă protector de o suficiență destul de naivă al lui Pascal, luase asupra sa, ca un monopol, să fixeze teoria perfectului om de lume. Un specialist desăvârșit, pedant, plin de importanța învățăturii lui - la science du monde. Oricum, sub inspirația acestuia, Pascal a ajuns să deosebească două tipuri intelectuale fundamentale: l'esprit geometrique și l'esprit de finesse - o primă și capitală descoperire în psihologia individului, în tot cazul o surprinzătoare probă pentru capacitatea de analiză și de superioară curiozitate a epocii, în studierea inteligenței. Mere sfătuiește așa, în general (Oeuvres du Chevalier de Mere, Amsterdam, 1691, I, 264. Citatele din Mere sunt luate din Leon Brunschvigg: Pensees et Opuscules de Blaise Pascal, Paris, 5-a ed., 1909): "Il faut observer tout ce qui se passe dans le coeur et dans l'esprit des personnes qu'on entretient, et s'accoutumer de bonne heure a connaître les sentiments et les pensees par des signes presque imperceptibles". Iar lui Pascal îi scrie și-l mustră: "Il vous reste encore une habitude que vous avez prise en cette science (la geometrie) a ne juger de quoi que ce soit que par vos demonstrations... Ces longs raisonnements tires de ligne en ligne vous empechent d'entrer d'abord en des connaissances plus hautes qui ne trompent jamais... Lorsqu'on a l'esprit et les yeux fins, on remarque a la mine et a l'air des personnes qu'on voit quantite de choses qui peuvent beaucoup servir"... Elementarele și prețioasele observații, scoase de prin saloane de mediocrul Mere, au devenit un stimul serios pentru mintea profundă și sufletul grav al lui Pascal; o comoară de reflexii morale s-au născut acolo - "l'etude de l'homme, la vraie etude qui lui est propre... qui me consolera toujours de l'ignorance des sciences exterieures". Iar pe La Rochefoucauld, spirit fin de o excepțională vigoare și nealterat de vreo disciplină geometrică, furtunile luptelor civile și, mai apoi, conflictele mici, discrete și năbușite ale vieții de salon l-au adus tot la știința subtilă despre om. Și pe acest din urmă îl preocupau de ajuns diferențele dintre tipurile intelectuale. În câteva maxime (de ex., 97, 99, 100, și a doua bucată din așa-numitele Reflexions diverses), el caută să precizeze nuanțele difuze ale vieții mintale. Prin terminologia stângace și vagă, inevitabilă tuturor începuturilor (grandeur et lumiere de l'esprit, politesse de l'esprit, galanterie de l'esprit, bel esprit, bon esprit, esprit droit, esprit utile et esprit d'affaire, esprit de feu et esprit brillant, esprit fin et esprit de finesse, esprit de detail - on peut etre sot et avoir beaucoup d'esprit), se simte observația încordată pentru a surprinde contururile varietăților psihice.

Este de însemnat că aplicarea cuvântului anatomie la viața sufletească, o metaforă pe care mulți din noi poate o socotesc foarte recentă, era de mult uzuală în vremea de care vorbim. Încă bătrâna domnișoară de Gournay, fanatica admiratoare și editoare pioasă a lui Montaigne, scrie (Preface sur les "Essais", 1635): "On trouve dans Montaigne l'anatomie parfait des passions des hommes et de leurs mouvements interieurs... un particulier et special dessin anatomiste (sic) universel de l'homme interieur". Mai târziu, cealaltă antică domnișoară, Madeleine de Scudery, printre laudele diverse din care-și compune propriul portret (Le Grand Cyrus, 20-e livre, 10-e partie), își revendică și ea meritul unei rari finețe psihologice cu următoarele cuvinte: "Elle exprime si delicatement les sentiments les plus difficiles a exprimer et elle sait si bien faire l'anatomie d'un coeur amoureux... qu'elle en sait decrire exactement tous ces sentiments tumulteux qui ne sont jamais bien connus que de ceux qui les sentent ou les ont sentis" - un text de o prea naivă vanitate, dar foarte caracteristic, pentru intensa ambiție psihologică a timpului. În sfârșit, Fenelon aplică figura favorită chiar aceluia care ne interesează aci direct: "Le predicateur a fait une anatomie des passions qui egale les maximes de M. de La Rochefoucauld" (1-er dialogue sur l'eloquence).

Această curiozitate psihologică pătrunde clasicismul francez aproape în întregimea lui; două forme însă, portretul și maxima, le-a consacrat exclusiv. Amândouă s-au născut și practicat în saloanele de pe vremuri, mai întâi oarecum ca jocuri de societate, portretele mai cu seamă în casa domnișoarei de Montpensier, turbulenta și pasionata verișoară a lui Ludovic XIV; iar maximele, la doamna de Sable, femeie cu carte și prețioasă de mare distincție. Și cu atâta furie s-a dat lumea la aceste jocuri, încât foarte curând au trebuit să cadă asupra lor ironiile saloanelor chiar, pe care, firește, parodiile răuvoitorilor de dinafară, ca Furetiere, de pildă, n-au lipsit să le sporească. Dar modelele intelectuale sunt, pentru istoric, fenomene totdeauna serioase. În cazul special, jocurile de care vorbim au devenit stiluri și au ținut condeiul în mâna lui Rochefoucauld, care, în calitate de maistru nediscutat al aforismului psihologic, constată cu înalt dispreț amestecul supărător al nechemaților, dovedind cu această ocazie o viguroasă demnitate de specialist: "Je ne sais si vous avez remarque que la gout de faire des sentences se gagne comme le rhume. Il y a ici des disciples de M. de Balzac qui en ont eu vent et qui ne veulent plus faire autre chose" (scrisoare din 1660 sau 1662). Exclusivismul magistral se arată dar în toată asprimea lui în această respingere deplin conștientă a incompetenților. Și acest sentiment era inevitabil omului care zece ani meditase, discutase și refăcuse, cu minuțioasă și grea răbdare, Maximele. Idealul numit: "l'honnete homme" își dă pe față contrazicerea iremediabilă care zăcea în el; "l'honnete homme" a devenit un "homme de metier". Astfel, din o trebuință impusă de viața saloanelor, observația psihologică, după ce a fost practicată ca sport de către mulțimea mediocrilor, s-a schimbat, în mintea omului chemat, într-un lux serios, în cunoștință exactă. Mere avea mare plăcere să vorbească despre "la science du monde", care, după judecata lui, trebuia să fie "la plus constante preoccupation de l'honnete homme"; și cu deosebire era mândru că pe doamna de Maintenon, încă de copilă, el a învățat-o știința aceasta. La Rochefoucauld - "l'homme de son siecle le plus poli", zicea Vauvenargues (refl. 336) - a realizat altceva decât această mediocră tehnică pe care o preda mediocrul cavaler. Cu înverșunarea specifică intelectualului autentic, cu o ascuțime de spirit rară, el a aprofundat etiologia activității morale și a desinat, cu o strălucitoare evidență, unul din cuprinsurile cele mai hotărâtoare și mai curios ascunse ale vieții noastre interioare.

Înșirată din bucăți scurte și răzlețe, lucrarea lui este din cele mai unitare. Voltaire (Siecle de Louis XIV, chap. 32) expediază cuprinsul Maximelor cu vorbele: "il n'y a presque qu' une verite dans ce livre... cependant cette pensee se presente sous tant d'aspects varies, qu'elle est presque toujours piquante". Se înțelege ușor că partea dintâi a judecății acesteia a fost de preferință ținută minte și repetată. Încercăm aici a expune gândirea lui La Rochefoucauld după "aspectele ei variate".

Pentru a cunoaște bine un lucru, zice autorul, trebuie să-i știm detaliile; iar detaliile sunt infinite; astfel cunoștințele noastre sunt totdeauna superficiale și imperfecte.

În ce privește sufletul omului, este mai ușor a-l cunoaște în general decât pe al unui individ îndeosebi. Căci omul este subiectul cel mai schimbător, materia cea mai necunoscută din toate. Între un tip uman și altul este tot atâta depărtare ca între o specie animală și alta. Și, ceea ce sporește încă greutatea: fiecare individ uman se află a fi uneori tot atât de deosebit de el însuși cât se deosebește de alții. Sufletul omului este o perpetuă producere și dezvoltare de porniri și patimi; una piere numai când alta îi ia locul, și adesea cea din urmă este cu totul opusă celei dintâi. Calitățile noastre sunt nesigure și confuze. Noi înșine nu ne cunoaștem voința întreagă, și nici nu ne putem da seamă de toate faptele produse de patimile noastre. Întâmplările dinafară ne fac cunoscuți nu numai celorlalți, ci și nouă înșine. Cei mai mulți oameni au, ca și plantele, calități ascunse, pe care întâmplarea numai le descopere. Închipuirea omenească nu este în stare a inventa atâtea felurite contraziceri câte natural există în fiecare suflet de om. În sfârșit, în bine ori în rău, calitățile noastre sunt obscure și problematice; ele stau totdeauna la voia întâmplării. Confuzia aceasta se vede și în sentimentele și aprecierile noastre despre caracterele și faptele morale. De multe ori oamenii de merit ne sunt scârboși, iar alții, plini de defecte, ne plac. Există un fel de merit fad, și sunt persoane stimabile care te dezgustă. Pe unii îi prinde să aibă defecte, pe alții virtutea îi dizgrațiază.

Așa de informă și neînțeleasă este judecata noastră morală, încât s-ar putea zice că faptele omenești au, unele, o stea norocoasă, iar altele nu; cele cu noroc au parte de laudă, celelalte - de ocară. În opinia oamenilor, crimele chiar devin inocente ori glorioase când strălucesc prin numărul și excesul lor. Ca otrava în leacuri, vițiul intră în compoziția virtuții; prudența numai amestecă totul, temperează și aplică produsul în lupta vieții. După cum la jocul rimelor, fiecare, pornind de la aceeași pereche de cuvinte, împlinește altfel versurile, așa și cu faptele noastre: fiecare le explică cum îi place.

Sub această universală diversitate și nesiguranță în care ni se înfățișează realitatea se ascunde pare că totuși o tainică ordine care rânduiește locul și mersul fiecărui lucru. Pentru noi, însă, domină tot numai capriciul infinit al dispozițiilor noastre interne și fluctuația întâmplărilor dinafară. "La fortune et l'humeur gouvernent le monde". Și capriciile sufletului sunt încă mai bizare decât acele ale soartei.

Atât de inconsistentă și plină de contraziceri este natura noastră, încât și măsura propriei fericiri și nefericiri n-are temei, nici judecată. Niciodată nu-i omul nici așa de fericit, nici așa de nenorocit cât își închipuiește; căci și fericirea atârnă, ca și nenorocirea, tot așa de mult de dispozițiile momentului, ca și de soartă.

Viața sufletului ne rămâne ascunsă și neînțeleasă pentru că obscur este și substratul ei fizic. Cursul obișnuit și regulat al vieții trupești poartă imperceptibil voința noastră spre fapte felurite. Părțile organismului, laolaltă sau pe rând, ne cârmuiesc sufletul cu mișcările lor misterioase și hotărăsc, fără să știm cum, faptele noastre. Noi nu băgăm de seamă decât impulsurile excesive, mișcările neobișnuite ale organismului, ca de exemplu violența mâniei; dar cine simte mersul continuu și ordinar al vieții organice și răsunetul său în suflet? De aceea, nu-i tocmai drept să vorbim de slăbiciunea sau puterea spiritului; puterea și slăbiciunea aceasta sunt numai un efect al bunei sau relei dispoziții a organelor corpului. Tot astfel sentimentele și afectele noastre nu sunt nimic alta decât grade deosebite ale reacțiilor organice. Mai potrivit ar fi să constatăm că sufletul poate fi, ca și corpul, sănătos ori bolnav, că sănătatea unuia nu-i mai bine asigurată decât a celuilalt, și că pentru amândouă boala recidivează.

Este cu totul înșelător, deși-i o plăcută mângâiere, să credem că am scăpat de un nărav rău; în faptă, năravul ne părăsește, și ce ne închipuim că ar fi o vindecare este numai o suspendare sau o înlocuire a unui rău cu altul. Iar când se întâmplă să nu ne lăsăm luați prea tare de un singur nărav, cele mai de multe ori aceasta vine de acolo că sufletul este robit de mai multe deodată. Se pare că natura a hotărât fiecăruia, de la naștere, anume granițe și pentru bine și pentru rău, și s-ar zice că apucăturile rele ne așteaptă, în drumul vieții, ca niște gazde la care suntem siliți să descindem. Dar nu-i probabil că experiența ne-ar putea învăța să ne ferim de ele dacă, pentru a presupune absurdul, ne-ar fi iertat să facem încă o dată același drum.

În această absurdă și haotică clătinare a sufletului, singură dragostea de sine, cu arătările ei multiple, este cea mai statornică apariție. Oricâte descoperiri s-au făcut în domeniul dragostei de sine, încă multe ținuturi ale sale sunt necunoscute. Pentru că patima aceasta, care nu se odihnește niciodată, este mai iscusită decât cel mai iscusit om. Pornirile ei sunt cele mai năvalnice, scopurile ei cele mai ascunse, purtările ei cele mai viclene. Șiretlicurile sale nu se pot socoti, prefăcătoriile ei întrec toate metamorfozele, combinațiile sale întrec în subtilitate și rafinament pe cele himice. Nu pot fi pătrunse adâncurile și întunecimile în care ea se ascunde ochilor celor mai ageri. Acolo ea, adeseori, este sie însăși nevăzută, acolo zămislește ea, nutrește și crește afecțiuni și uri câteodată atât de monstruoase, încât singură nu le recunoaște, după ce le-a dat la lumină. În noaptea aceasta în care stă învăluită se nasc părerile ridicule de sine însuși, de acolo vin greșelile și neștiința ei grosolană, de acolo prostiile cu care iubirea de sine se ascunde pentru ea însăși. Dar orbirea aceasta diversă și imensă față de sine n-o oprește să vadă totdeauna bine în afară; acolo unde interesul ei stă în joc, unde poftele ei se îndreaptă cu toată furia, acolo vede și simte, aude și înțelege, bănuiește, ghicește totul. Sub forme complexe și contradictorii: tiranică și supusă, sinceră și ipocrită, miloasă și crudă, fricoasă și îndrăzneață, cu toate capriciile și curiozitățile mascându-se și deformând lucrurile pân-într-atât ca să se înșele singură, dragostea de sine stăpânește în toate viețile și stările, trăiește peste tot și din tot, se dă și cu dușmanii săi pentru a se ponegri pe ea însăși, concentrată într-o singură pornire; aceea de a fi și de a se afirma. Prin ea omul devine propriul său idol și, dacă soarta ar îngădui, tiranul tuturor semenilor săi. În scurt, omul nu poate iubi nimic decât numai cu privire la el însuși, și fiecare este gata să-și caute plăcerile și foloasele în dauna celorlalți. De aceea oamenii n-ar fi putut trăi împreună dacă nu s-ar fi amăgit unii pe alții.

Atât de mult ne-am deprins a ne ascunde și preface față de alții, încât am ajuns să ne înșelăm fiecare pe sine. Aproape regulat sentimentul și voința înșeală mintea. Și cele mai adeseori suntem tot atât de bucuroși că ne-am înșelat singuri cât suntem de supărați că ne înșeală alții. Firește: este doar tot așa de ușor să ne înșelăm singuri pe noi fără să prindem de veste, cât este de greu să înșelăm pe alții fără să simtă. Totuși, chiar față de alții, omul realizează o așa perfecție în meșteșugul imitării și falsificării expresiei, încât ar însemna că nu judeci drept dacă nu te-ai lăsa înșelat. De obicei, însă, prefăcătoria este mult mai groasă și mai nerușinată. Mai toți avem un grad oarecare de falșitate. În toate profesiile aproape, fiecare își face o mutră ca să apară într-un anume fel care-i convine. Astfel, lumea-i plină de mutre. Cu schimbarea situației schimbăm și mutrele; câteodată apucăm înainte, "combien de bourgeoises se donnent l'air de duchesses". Atunci joacă mare rol aceea ce se cheamă aerul demn, care totdeauna este cu atât mai falș cu cât îl accentuăm mai tare.

Omul nu poate fi fără să nu imite, și în orice imitație este ceva falș și stângaci. De multe ori, imitația se face fără știință. Mai nimeni nu-i în stare să urmeze în totul naturii sale, mai toți își părăsesc propriile daruri naturale pentru a încerca să-și ia altele; prin aceasta se realizează doar un maximum de ridicul, căci nu poate fi omul niciodată așa ridicul prin calitățile firești ca prin acele pe care se preface că le are. Și cum nici un suflet nu are puterea de a fi autentic și adevărat liber de imitație, se poate zice că, dacă sunt oameni care par liberi de orice ridicul, aceasta nu-i decât părere și vine de acolo că nu i-am cercetat destul de bine. Se înțelege, imitația și exemplul sunt inevitabile: buna creștere și toate învățăturile nu ar putea fi fără ele. Dar cele ce câștigăm prin imitație trebuie să se potrivească bine cu calitățile naturale; aceste din urmă trebuie să transforme și să dezvolte imperceptibil pe cele dintâi. De obicei, oamenii nu știu să-și potrivească aerul și manierele cu figura, nici tonul și cuvintele cu gândurile și sentimentele; mai nimeni n-are urechea destul de fină pentru a simți exact acest fel de armonie. Dar efectele imitării merg mai adânc decât faptele și maniera externă; deformările aceste merg până acolo că se găsesc, de pildă, oameni care nu s-ar fi îndrăgostit niciodată dacă n-ar fi auzit vorbindu-se de dragoste. De aceea dragostea, unică în felul ei autentic, are mii de felurite copii; ca și despre stafii, toți vorbesc de dânsa, dar puțini au văzut-o.

Sub toate nesfârșitele forme ale falsității universale se ascunde dar unul și același efect atotputernic: dragostea de sine. Ea le produce și le pune în mișcare pe toate; ea este motivul real, virtuțile sunt de obicei aparente. Când soarta vrăjmașă doboară pe un om mare, se vede atunci că el răbda nenorocirile prin puterea ambiției, și nu prin vreo altă deosebită vigoare a sufletului, care să se poată numi virtute. Numai mărimea vanității deosebește de obicei pe oamenii mari de ceilalți. Disprețul de bogății al filozofilor era, în realitate, pofta ascunsă de a-și răzbuna meritele de nedreptatea soartei, un mijloc de a se apăra de înjosirea sărăciei, o cale piezișă dar pentru a ajunge la glorie. Iar disprețul de moarte pe care-l afișează uneori condamnații este numai frica de a privi moartea în față. Căci puțini oameni cunosc moartea și sunt în stare să o sufere cu hotărâre; cei mai mulți i se supun cu stupiditate numai. Cei mai abili și mai bravi sunt acei care aleg pretextele cele mai oneste pentru a nu se gândi la dânsa; ne înșelăm foarte când credem că moartea, de aproape, ni se arată așa cum de departe ne-am închipuit-o. Nici un sentiment nu-i destul de tare pentru a ne susține în fața celei mai strașnice încercări.

Multe dar din așa-numitele fapte mari, de care se încântă oamenii, n-au fost în realitate făcute pentru scopuri mari, ci mai ales, din capricii, din patimi și pentru scopuri mici, atunci când nu sunt rezultatul numai al oarbei întâmplări. Nu din virtute sunt totdeauna cinstite femeile, nici bărbații viteji din vitejie; ci temperamentul, rușinea și vanitatea sunt aici motivele obișnuite. În tot cazul, virtutea n-ar putea merge prea departe fără sprijinul vanității; și nu atât din judecată, cât din vanitate face omul lucruri care nu-i plac.

În ce privește raporturile noastre cu cei mai de aproape, putem constata mai întâi că avem cu toții destulă putere pentru a suporta nenorocirile altora. Iar explozia de bucurie pe care o avem în fața fericirii lor, pornește cele mai adeseori din speranța în vreo fericire care ne așteaptă sau în putința de a trage foloase din norocul lor. Se pare că chiar în supărările celor mai buni prieteni găsim ceva care nu ne displace: ne bucurăm probabil atunci de ocazia de a ne da în spectacol bunătatea și amabilitățile. De altă parte, exploatăm suferințele noastre ca să atragem bunăvoința și aprobarea prietenilor. Adesea lacrimile chiar, după ce au înșelat pe alții, ne înșeală pe noi. Ne închipuim că plângem pe mort: în faptă, ne plângem pe noi. Alteori scoatem din doliul nostru glorie: o veșnică, incomparabilă și superbă durere, caz frecvent mai ales la femei. Iar în situații mai puțin grave plângem pentru a trece de buni la inimă, plângem ca să ne plângă alții pe noi, în sfârșit, plângem pentru că-i rușine să nu plângem. Față de dușmani, în compătimirea pe care le-o arătăm se ascunde mândria de a le putea arăta că le suntem superiori. Împăcarea cu dușmanul înseamnă ori că ne temem de continuarea luptei și așteptăm folos de la încetarea ei, ori suntem curat numai osteniți de război.

Osteneala și slăbiciunea, mai scurt: lenea, sunt formele în care impulsul dragostei de sine ajunge a se odihni în el însuși. Dintre toate năravurile noastre, acel pe care-l cunoaștem poate mai puțin este lenea. Ea este totuși cea mai aprigă dintre patimile toate, numai cât efectele ei stau foarte ascunse. Dacă luăm bine seama, vom vedea că în orice împrejurare ea pune stăpânire pe interesele și plăcerile noastre. Odihna lenei este un farmec ascuns al sufletului, care oprește silințele cele mai înfocate, dărâmă cele mai tari hotărâri, consumă pe nesimțite toate patimile și virtuțile. De lene ne deprindem cu aceea ce-i ușor și plăcut, de lene mintea își stăvilește singură mișcările și oprește lărgirea cunoștințelor; astfel că nu este om care să fi avut tăria de a-și lărgi inteligența și de a o duce așa de departe cât ar fi putut ea merge.

Ținând seamă de această putere a lenei și, ceea ce-i totuna în fond, de slăbiciunea voinței, înțelegem că nimeni nu merită să se cheme om bun dacă nu are în el puterea de a fi rău. Multe așa-numite fapte bune sunt numai efectul lenei, al voinței neputincioase. Multe ticăloșii se fac din slăbiciune, nu din scop de a face anume o ticăloșie. Lenea și timiditatea, și nu cine știe ce virtuți, sunt puterile care ne țin de obicei în cercul datoriei; iar călcarea datoriei vine mai adesea din plictiseală, adică tot din slăbiciune, decât din interes. De aceea, nu-i drept să zicem că prin tăria sufletului rezistăm patimilor, ci numai că patimile singure sunt atunci slabe. Iar ceea ce de obicei se cheamă stăruință sau consecvență nu-i decât durata însăși a gusturilor și pornirilor noastre, pe care noi nu ni le putem nici da, nici lua. Astfel, slăbiciunea se opune virtuții mai direct decât viciul. Prin slăbiciune ne mângâiem de relele pe care judecata nu le poate dovedi; părem a răbda cu tărie nenorocirile, pe când în fapt suntem numai doborâți, suferim fără să îndrăznim a privi nenorocirea în față, așa cum fricoșii se lasă uciși fiindcă li-i frică să se apere. Din cauza acestei neputințe esențiale a voinței, adeseori violențele, pe care suntem nevoiți să ni le facem noi singuri, ne dau o suferință mai mare chiar decât acele pe care ni le fac alții.

Masca obișnuită a slăbiciunii este aceea ce vulgar se numește bunătate. Aici ar trebui mai întâi să ne gândim că numai caracterele ferme sunt în stare să aibă adevărată blândețe, iar acele care par blânde n-au de obicei decât slăbiciune, și aceasta se preface ușor în acreală; iar apoi, că naturile slabe sunt incapabile de sinceritate. Și natura a vrut ca slăbiciunea să fie defectul cel mai incurabil. De aceea, în fața unei mișcări care pare de tot sinceră, este totdeauna de gândit dacă nu-i efectul unui calcul abil; interesul stă doar veșnic gata să absoarbă toate pornirile virtuoase.

Fără îndoială, există adevărată virtute, există adevărată bunătate; există, de exemplu, dragoste adevărată - aceea care stă în adâncul sufletului, ascunsă oarecum ei înseși, precum adevărată și sigură umilință și adevărat și sigur curaj sunt numai acele cu totul necunoscute. Dar aceste sunt rarități, și aici a fost vorba de aspectul cel mai general al motivelor acțiunii morale. Se pare că, îndată ce devin prea conștiente, pornirile noastre se pervertesc: vanitatea și interesul le iau în primire pentru a le da cunoscuta deformare. Mai multe fapte crude face, de pildă, omul din interes ori vanitate decât din instinctivă cruzime. Alte porniri, cât de violente, ne mai iartă din vreme în vreme; vanitatea ne frământă întruna. Și cât izbutim să rupem din celelalte defecte servește adeseori numai să ne sporească îngâmfarea. Și totuși, vanitatea mai mult decât judecata are puterea de a ne face să călcăm în picioare gusturile și înclinările naturale. Oricât de mult bine ne-ar spune cineva despre noi, tot nu poate aduce ceva nou, și nu există om care să se creadă întru ceva mai prejos de acela pe care-l stimează mai mult dintre toți.

Adevărul asupra obișnuitelor motive morale se arată destul de frumos atunci când oamenii vorbesc de propria lor purtare: aceeași iubire de sine, care de obicei îi orbește, îi luminează atunci minunat și-i face să ascundă și să suprime cu cea mai mare exactitate tot ce ar putea părea condamnabil. De aceea, foarte multă lume se irită atât de caracteristic împotriva analizei care descopere izvorul faptelor noastre. Orișicum, binele pe care-l poate face adevărul în lume rămâne totdeauna mai mic decât răul provocat de aparențele lui mincinoase.

Am expus cuprinsul maximelor, urmând, de cele mai multe ori textual, vorba autorului; am așezat numai ideile așa, încât unitatea și continuitatea de gândire, pe care o simte oricine răsfoiește cartea cu atenție, să iasă cât mai tare în lumină.

La Rochefoucauld a scandalizat și entuziasmat mulți cititori de pe vremuri, și încă pe unii din cei de astăzi nu-i lasă indiferenți. Cei mai mulți, probabil, se simt, la citirea lui, oarecum deranjați în obișnuitele lor sentimente și judecăți, și, firește, se supără de această deranjare. Maximele strică cheful omului, pentru că ele schimbă locul la o mulțime de gânduri care stau atât de frumos așezate în minte, încât nici nu te mai ocupi de ele, atât de siguri și mulțumiți ce suntem de buna lor așezare. Autorul a știut bine ce are să se întâmple, și de aceea zice (în Cuvântul către cititor, la I-a ediție, din 1665): "Je prie le lecteur de ne point entraîner son esprit au premier mouvement de son coeur, et de donner ordre, s'il est possible, que l'amour-propre ne se mele point dans le jugement qu'il en fera... Le meilleur parti que le lecteur ait a prendre est de se mettre d'abord dans l'esprit qu'il n'y a aucune de ces Maximes qui le regarde en particulier et qu'il est seul excepte, bien qu'elles paroissent generales"... Păcat că la vorbele acestea din urmă comentatorii , oameni prudenți, au grijă să explice, zicând, de ex.: "Cette phrase, ingenieusement ironique!"... Astfel că cititorul pierde orice putință de mângâiere și se necăjește și mai rău. Din fericire, edițiile cele mai răspândite n-au comentar, și atunci poate că cei mai mulți cititori sunt întrucâtva consolați. În orice caz, optimist fiind din natură, am credința fermă că cititorii, chiar dacă se supără destul de lectura Maximelor, uită curând supărarea cu carte cu tot; și pentru că am credința aceasta, am și curajul de a-i pofti să încercăm a vedea ce spune, pe înțelesul nostru actual, cartea aceasta, care are dubla infirmitate de a fi și veche, și iritantă.

A fost, și probabil încă persistă în anume sfere de idei ale timpului nostru, o preocupare foarte accentuată de a reduce cât mai mult rolul și semnificarea reală a individualității. Cu ajutorul biologiei ori a științelor sociale, s-a filozofat pentru a se afirma că individul este o abstracție, un product ideal, izvorât din trebuințele teoretice și practice ale sufletului, în sfârșit, un fel de postulat regulativ și nu o dată constitutiv al realității. Colonie de celule în adevăratul său aspect fizic, individul este, sufletește, numai un moment fugitiv și arbitrar delimitat al continuei și universalei conștiințe sociale care, în domeniul psihic, este realitatea oarecum autentică și superioară. Ca o dezvoltare a acestora, a intervenit cu vremea o frază mult prea cunoscută, fiindcă a intrat doar în circulația celei mai zilnice și mai vulgare literaturi, o frază care asigură că natura nu se preocupă de existența individului, ci numai de a speciei. Această splendidă nerozie, care strălucește deosebit prin însăși frecventa ei repetare, nu-i probabil decât străvechea evlavie metafizică pentru tipurile și esențele eterne, evlavie costumată, potrivit vremii, în termeni de biologie. Natura, ca să rămânem la stilul acesta teleologic, nu poate să iubească mai mult viața speciei decât pe a individului, pentru că natura, dacă gândește, înțelege atâta lucru, că nu ar putea să despartă pe una de alta și, deci, nici să prefere pe una celeilalte. Mai cuminte este, cred, să admitem că natura nu se ocupă de una mai mult decât de alta, și că produce și distruge și specii și indivizi. Iar dacă durata speciilor întrece cu mult pe a indivizilor, apoi deosebirea aceasta în timp poate avea doar interes practic: a face din ea o bază de distincție pentru interpretări teoretice atât de generale este numai dovadă de o curioasă retrogradare și scădere a spiritului filozofic. Dar oricare ar fi fost și ar mai fi încă succesele și justificarea acelor filozofări asupra ideii de individ, nu este de crezut că radicala și imediata opoziție între eu și restul lumii, acest fapt fundamental al experienței intime, să poată fi vreodată cumva subtilizat sau înlăturat din cuprinsul nostru sufletesc. Este vorba aici de faptul însuși primordial al subiectului; oricare ar fi interpretările pe care teoria cunoștinței și psihologia le dau acestui fapt, în forma lui neanalizată și cea mai primară, în care adică voința și afectele iau imediată conștiință de sine, subiectul are pentru el însuși un înțeles unic, imediat și nediscutabil. Formulări ca voința mea, durerea mea au o specială evidență, un înțeles sigur prin faptul chiar că în posesivele acele se arată o împotrivire față de un altceva care nu-i al meu, și prin care, tocmai, durerea și voința aceea se lămuresc și există ca ale mele.

Din punctul de vedere al acestei originare și radicale opoziții, societatea nu poate, pentru fiecare din noi, să însemneze, mi se pare, decât: toți oamenii minus Eu. În dezvoltarea vieții istorice, opoziția aceasta esențială a produs în fiecare suflet ca o suprafață de atingere și de apărare, un strat de stări sufletești pe care eternul conflict între subiectele umane l-a creat și-l creează, continuu în fiecare din ele. Selecționat în lupta aceasta însăși, un nou suflet, sufletul social, s-a depus peste acel natural, în afară de aceea că chiar acest din urmă a fost în el însuși îmbogățit prin viața socială. Între aceste două suflete se urmează o luptă în sensul că cel de suprafață ar vrea să înghită cu totul pe cel din adâncime, care se răzvrătește, și cel mai de multe ori îl învinge. În istorie apare, la răstimpuri, teama ca nu cumva unul sau celălalt să fie prea atrofiat, așa încât cel natural să rămână fără contrapond, iar cel social fără material pe care să se aplice. Observ aci îndată că La Rochefoucauld, cu o agerime rară și cu o pasionată stăruință, a străpuns stratul sufletului social pentru a descoperi, în detaliu, sub porțiunile lui, porțiunea corespunzătoare a sufletului natural. Desigur, au recunoscut și atâți alții așa-numitul egoism radical al omului; dar minuțioasele insistențe, atenția subtilă așa de stăruitor susținută spre corespondența motivelor dintre cele două straturi ale sufletului dau, mi se pare, lui La Rochefoucauld semnificația de adevărat descoperitor.

Funcțiunea esențială și continuă a sufletului natural este afirmarea proprie și cât mai energică. Numai în caz de specială detracare poate și vrea el să se nege, poate să-și voiască singur distrugerea. Orice solicitare a voinței, orice provocare a afectelor este luată în primire de către această afirmare perpetuă a sufletului natural, trebuie să i se supună sau să pactizeze într-un grad oarecare cu pornirile sale fundamentale, înainte de a intra în circulația ulterioară a vieții interne. Este ca un apriori al voinței primitive și nealterabile, care prinde, supune și stilizează tot ce i se opune și-i solicită, prin însăși această opunere, funcționarea sa esențială și naturală. Ca și timpul, spațiul ori cauzalitatea, acest apriori al voinței primitive trăiește nebăgat în seamă în viața curentă a conștiinței, și numai prin ulterioară și insistentă reflexie ajunge spiritul să și-l poată teoretic clarifica, ceea ce de altfel se întâmplă cu toate acele elemente peste care conștiința naivă trece, clasându-le ca "de la sine înțelese". Descriind cu o extraordinară pătrundere detaliile funcționării acestui apriori al voinței elementare, La Rochefoucauld îi luminează în mod surprinzător cuprinsul întreg.

Din nevoia absolut vitală de a prezenta cât mai repede în afară figurile consacrate ale sufletului social s-a născut o tehnică minunată, care înșeală chiar pe subiectul în care ea se exercită, și în momentul chiar când se exercită. Atât de repede apar motivele sociale și acoperă pe cele naturale, încât de multe ori foarte cinstit ne irităm dacă cineva încearcă a ne face să vedem jocul cel adevărat de dinăuntrul spectacolului psihic de suprafață. Negreșit, nimic din ce trăiește în sufletul nostru nu rămâne în afară de puterea vieții sociale; nu trebuie dar înțeles ceea ce am numit suflet natural ca un complex care persistă în afară de sfera acelei puteri. Numai de aceasta este aici vorba: că există un fond, pe care, după gust sau după cerințele teoriei, îl putem exprima în formule metafizice sau în formule biologice, și față de acest fond primar viața socială este, logic vorbind, termenul secundar. Fără acel prim termen viața socială nu ar fi, logic, posibilă, nu ar putea fi adică obiect pentru cugetarea noastră. Impulsul primordial de afirmare și apărare al individului se trezește la orice atingere a ființei acestuia, astfel că în cumpăna voinței manifestările acelei energii centrale a persoanei intervin necontenit; și nici că ar putea lipsi de la cântar, pentru că fără dânsele cântărirea nici n-ar fi posibilă. Comitem un fals retoric când, pentru anume fapte morale, calificăm de impoderabile efectele acelui impuls fundamental. Cu o sensibilitate extrem de delicată, spiritul lui La Rochefoucauld descoperă cu de-amănuntul prezența grea a acestor pretinse imponderabile.

Pe hotarele complicate și mobile ale celor două straturi sufletești trăiește aceea ce se numește morală, cel puțin așa cum a rămas definită în literatura filozofică de la Kant încoace, și cum se pare că este, dacă unii teologi au dreptate, înțelesul chiar al învățăturii creștinești: adică supunerea de bunăvoie și din intimă pornire la reguli de acțiune care nu se preocupă deloc de impulsurile noastre imediate, și care, în fapt, cele mai adeseori se împotrivesc direct acestora. Semnul distinctiv al atitudinii morale este dar judecata perfect obiectivă, pe care subiectul o aplică tot atât de exact și fără cruțare lui însuși ca și oricărui alt fenomen din cuprinsul experienței sale. Mișcarea primă și pornirea cea mai îndrăcită și vitală împing violent pe om să-și dea dreptatea sieși totdeauna: sufletul, pus în dezbinare cu sine, se frământă inevitabil ca să-și recapete echilibrul, adică împăcarea cu el însuși, cu orice preț și cât mai perfect. Ne lasă aceste puteri vreodată posibilitatea să ne judecăm sincer și fără rezervă? La Rochefoucauld spune: "Nos ennemis approchent plus de la verite dans les jugements qu'ils font de nous que nous n'en approchons nous-memes". Este, mi se pare, lucru de înțeles ca dușmanii să cerceteze motivele faptelor noastre cu o luciditate și deci cu o putere de pătrundere mult mai intensă decât noi, care suntem, înainte de orice, interesați să ne formăm despre noi o opinie mai mult plăcută decât exactă. În urmărirea curatei atitudini morale, La Rochefoucauld notează cu băgare de seamă locul deciziv al umilinței în tehnica morală: "Personne ne veut etre humble. Sans l'humilite nous conservons tous nos defauts". "Les veritables mortifications sont celles qui ne sont pas connues; la vanite rend les autres faciles". Dacă ne reprezentăm atitudinea morală ca o stare în care avem în vedere principii obiective pentru ca, după oarecare reflexie asupra aplicării lor cauzale, să făptuim în deplină conștiință de a le urma întocmai și numai din respect pentru dânsele, cine nu ar înțelege că în acea clipă de dezbatere intimă nenumărate motive de interes natural găsesc timp destul pentru a se furișa prin conștiința noastră și - pentru că nimic nu se întâmplă în zadar - a o colora altfel decât cum cere principiul căruia voim a ne închina? Atunci, inevitabil, cuprinsul tot al conștiinței este calitativ schimbat; iar tocmai jocul acesta de nuanțe, provocat de motivele nepoftite de morală, l-a urmărit cu o curiozitate deosebit de trează La Rochefoucauld. Și fiindcă aceste nuanțări sunt modificări curat calitative ale conștiinței, a învinovăți pe La Rochefoucauld de exagerare, cum zice una dintre cele mai vulgare obiecții, nu-i decât curată neînțelegere a lucrului în discuție.

Dacă nu greșesc, este undeva în Critica rațiunii practice un loc, adeseori neluat în seamă, unde Kant dă pare că a înțelege că realizarea atitudinii morale ca stare de conștiință este problematică și că discuția lui face abstracție de această realizare. Și pentru La Rochefoucauld această stare este eminent problematică, și cartea lui poate servi prin excelență pentru a lămuri aceasta; dar el privește încercările omului de a realiza morala nu numai continuu decepționat, dar oarecum și cu o ironică antipatie. El simțea probabil în morală o stare tranzitorie, un drum către o altă stare internă, de o deplină și autentică superioritate, o altă natură deci, mai bogată și mai rafinată. Astfel văzută, atitudinea morală are pare că ceva din nesiguranța, stângăcia și rigiditatea parvenitului, care-i prea conștient de silințele sale pentru a-și pune de acord ființa lui naturală cu situația exterioară. Atunci numai prețuim în întregime, atunci credem deplin în eficacitatea unei stări de suflet, când ea a pătruns în structura intimă și naturală a acestuia. Cu cât mai intensă și mai intimă este legătura între suflete, cu atât mai insuficientă, ori chiar de-a dreptul negativă, simțim atitudinea morală. În dragostea sexuală, unde setea de a cunoaște sufletul celuilalt merge până la turbare, unde percheziționarea acestuia ajunge chinuitoare obsesiune, acolo se poate simți cu supremă claritate ce dezastruos sentiment ne încearcă atunci când în locul impulsului curat, spontaneu, primitiv, ne întâmpină virtuosul, inutilul, monstruosul sentiment al datoriei.

Spune Segrais (Memoires, II, 34) că La Rochefoucauld adusese în uz cuvântul vrai pentru a numi caracterele natural și radical curate și armonice; mai cu seamă despre doamna de La Fayette zicea La Rochefoucauld "qu'elle etait vraie, parce qu'elle aimait le vrai en toutes choses et sans dissimulation". În această vorbă, se trădează pare că pornirea intimă și adâncă care i-a călăuzit observațiile. El nu nega dar existența unor asemenea suflete, cel puțin a sufletelor în care stările adevărate sunt destul de frecvente pentru a le hotărî caracterul. Destul de bine se înțelege aceasta și din formulele restrictive cu care-și atenuează de multe ori generalizările; totuși, chiar de la publicarea Maximelor, multă lume a trecut cu vederea aceste formule de nuanțare, și o doamnă de pe vremuri recomanda chiar că ar trebui introdus un quasi regulat în toate aforismele pentru ca să fie perfecte. Ca și cum autorul n-ar fi accentuat destul complexitatea esențială a materiei, așa încât orice om, cu o suficientă capacitate de înțelegere, să simtă sensul Maximelor chiar dacă nu poartă absolut toate stampila care să vâre și în ochii cei mai slabi rezervele lămuritoare. Evident, el crede că stări de suflet curate, adevărate, sunt foarte rare, și credința aceasta, firește, nu-i exact verificabilă, fiindcă ancheta și statistica nu se pot aplica în domeniul cauzalității morale. Aici nu are loc decât spiritul de finesse, nicidecum cel "geometric". Liberi sunt doar generoșii umanitari de toate culorile să se supere pe La Rochefoucauld, să creadă și să afirme proporția contrară.

În cuvântul către cititor din fruntea primei ediții a Maximelor, publicată cu îngrijirea autorului (1665), se spune: "ce qu'elles contiennent n'est autre chose que l'abrege d'une morale conforme aux pensees de plusieurs peres de l'Eglise". Iar autorul necunoscut al Discursului (Discours sur les Reflexions etc.), tipărit în aceeași ediție, stăruiește și el asupra conformității Maximelor cu învățăturile teologice. În sfârșit, articolul-reclamă din Journal des savants (9 martie 1665), scris de marchiza de Sable și corectat de autor, recomandă cartea astfel: "ce traite est fort utile... parce qu'il fait voir aux hommes que sans le secours de la religion ils sont incapables de faire aucun bien". Fără îndoială, La Rochefoucauld era un necredincios; insistențele aceste evlavioase ascundeau probabil dorința de a se prezenta cu formule prudent-respectuoase la adresa puterilor bisericești. Totuși, sentimentele pe care se sprijină cartea sunt creștine: neîncrederea statornică în capacitatea reală de virtute a omului, aspra și neobosita cercetare a purității motivelor, umilința declarată unic mijloc autentic pentru controlarea adevărului sufletesc, în toate aceste se simte, cred, suflul confesionalului și rigoarea ageră a examenului de conștiință. Prin marchiza de Sable și prin Jacques Esprit, cei doi intimi cu care se sfătuia și se îndemna aproape zilnic la fabricarea maximelor, profund laicul gânditor putea întreține legături destul de statornice cu lumea teologică: salonul din urmă al marchizei, un fel de Hotel de Rambouillet cu parfum ecleziastic, era chiar lângă zidurile Mânăstirii Port-Royal din Paris; iar Esprit, crescut în seminarul Oratoriului, era aproape cleric. În voluminoasa lui condică moralistică De la faussete des vertus humaines (2 vol., 8, Paris, 1678), ca și în colecția de maxime a doamnei de Sable ori în ale cavalerului de Mere, asemănările cu La Rochefoucauld merg uneori până aproape de literalitate; multe maxime le dezbăteau doar împreună, în lungi și dese conversații. Lui Esprit îi scrie o dată La Rochefoucauld: "nous recommencerons de belles moralites au coin du feu". Dar pe clericul Esprit îl preocupă cu deosebire ideea harului dumnezeiesc, în care este singura mântuire, fiindcă singur el poate da virtutea. Despre păgânul Socrat zice: "ses vices etaient tres reels, et toutes ses vertus etaient fausses" (II, 387); și se luptă stăruitor cu doi alți vestiți păgâni, Seneca și Cicero, reprezentanți ai virtuților umane. Cu totul altfel gândește nobilul și profanul prieten, care (în celebra conversație cu de Mere dată la lumină de Sainte-Beuve) spune: "la veritable vertu se confie en elle-meme, elle se montre sans artifice et d'un air simple et naturel, comme celle de Socrate... Je crois que, dans la morale, Seneque etoit un hypocrite et qu'Epicure etoit un saint". Și pe același păgân cu numele atât de compromis printre creștini La Rochefoucauld îl proclamă grand homme și admirable genie.

Experiența saloanelor dar, dintr-o parte, iar din alta gândirea teologică, care pătrunde și ea până la intelectualii din saloane, vin să coincideze în concluzii despre substratul activității morale. Astfel, și cavalerul de Mere, destul de frivol om și totuși credincios prieten al celor de la Port-Royal, scrie maxime ca aceste: "la sincerite n'est qu'une fine dissimulation - la plupart des actions des hommes sond fardees et n'ont rien que l'apparence". Iar deasupra tuturor, Pascal, în câteva aruncături de condei, luminează cu excesiva lui aprindere unele din constatările așa de reci ale maximelor: "Personne ne parle de nous en notre presence comme il parle en notre absence. L'union qui est entres les hommes n'est fondee que sur cette mutuelle tromperie... Si les hommes savaient ce qu'ils disent les uns des autres, il n'y aurait pas quatre amis dans le monde... Tous les hommes se haissent naturellement l'un l'autre. On s'est servi comme on a pu de la concupiscence pour la faire servir au bien public. Mais ce n'est que feinte... car au fond ce n'est que haine!" Și aici este de însemnat că afirmările violente ale bolnavului și sălbăticitului Pascal în adevăr exagerează întrucât rețin numai cazurile extreme; La Rochefoucauld însă, gentilomul stăpân pe mintea și vorba lui, ne dă tonul general al gândirii lui în cuvintele: "On ne trouve pas dans l'homme le bien et le mal dans l'exces", - cuvinte care se potrivesc în chip curios și interesant cu acestea ale delicatului prelat Fenelon: "Presque tous les hommes sont mediocres et superficiels pour le mal comme pour le bien" (Projet d'un traite sur l'histoire, în Lettre a l'Academie).

Desigur, în cazul lui Pascal se vede mai izbitor decât în altele cum preocuparea psihologică intensivă, atât de caracteristică epocii, afla un puternic imbold în viața religioasă a timpului; dar Pascal este exemplul eminent numai, dar nu unic. Unul dintre comentatorii mai vechi ai lui Rochefoucauld, abatele Brotier (1723-1789) notează la maxima care figurează ca epigraf în capul cărții următoarele cuvinte din discursul funebru al lui Bossuet pentru principesa Palatină: "Elle croyait voir partout dans ses actions un amour-propre deguise en vertu. Plus elle etoit clairvoyante, plus elle etoit tourmentee". Ca un răspuns la aceasta cad vorbele lui Pascal, veșnic agitatul: "La vanite est si ancree dans le coeur de l'homme, qu'un soldat, un goujat, un cuisinier, un crocheteur se vante et veut avoir des admirateurs: et les philosophes memes en veulent. Et ceux qui ecrivent contre veulent avoir la glorie d'avoit bien ecrit; et ceux qui le lisent veulent avoir la gloire de l'avoir lu; et moi qui ecris ceci ai peut-etre cette envie; et peut-etre que ceux qui le liront. Curiosite n'est que vanite. Le plus souvent on ne veut savoir que pour en parler".

Dintre nobilele și interesantele păcătoase ale timpului, cu sufletele trecute prin arderile și frământările tuturor păcatelor, una din cele mai vestite era doamna de Longueville, vechea dragoste și ferventa tovarășă de intrigi și conspirații a lui La Rochefoucauld. Intrată pe calea pocăinței, ea scrie astfel, în examenul său de conștiință înaintea spovedaniei generale*: "Il m'est venu encore cette pense sur moi-meme, c'est que je suis fort aise, par amour-propre, qu'on m'ait ordonne d'ecrire tout ceci, parce que sur toute chose j'aime a m'occuper de moi-meme, et a en occuper les autres, et que l'amour-propre fait qu'on aime mieux parler de soi en mal que de n'en rien dire du tout... Je me defigure en partie, pour m'attirer le plaisir de connaître qu'on croit plus de bien de moi, et c'est meme un artifice de mon amour-propre de me pousser a me depeindre defectueuse, pour savoir au vrai ce que l'on pense de moi"... Și aici surprindem cum tehnica moralei bisericești provoacă direct și statornic, prin spovedanie, pofta și voluptatea amară a cercetării sufletului. Atât de puternic este atunci impulsul de observare internă pe care-l dă disciplina religioasă, încât chiar unei femei bune și fără multă agerime de minte, cum era blânda La Valliere, i se deschid ochii pentru complexele contraste ale mișcărilor sufletești; gata să intre la călugărie, ea scrie unui bătrân și evlavios prieten, mareșalul de Bellefonds (începutul anului 1674): "J'aime ma fille, mais elle ne me retiendra pas un seul moment; je le vois avec plaisir, et je la quitterais sans peine: accordez cela comme il vous plaira, mais je le sens comme je vous le dis... Je quitte le monde; c'est sans regret, mais ce n'est pas sans peine... Je me trouve dans des dispositions si douces et si cruelles... accordez cette opposition qui est en moi..."

Dacă, după toate aceste texte, ne aducem aminte de cuvintele citate mai sus, în care Fenelon aseamănă, spre laudă, pe un predicator moralist de-a dreptul cu La Rochefoucauld, înțelegem mai complet cum raporturile psihologiei Maximelor cu viața religioasă a timpului nu puteau să scape din vedere contemporanilor competenți. Dar nu toți oamenii bisericii gândeau tot așa de binevoitor despre nobilul psiholog ca Fenelon, teolog cu o rafinată experiență religioasă și literat artist totdeodată. Un om de strictă doctrină teologică și exclusiv apărător al funcțiunilor teologice ca iezuitul Bourdaloue, care cenzurase aspru pe Moliere pentru Tartuffe, fiindcă nu-i treaba profanilor să critice asemenea lucruri, s-a supărat și pe moraliștii sceptici, care în orice virtute găsesc numai vanitate, capriciu, înșelătorie ori chiar slăbiciune de minte, moraliștii din lumea mare, care, de rea ce este, a ajuns să nu mai creadă în adevărata virtute (în Sermon sur la Saintete). Înțelegem: părintele Bourdaloue nu vrea ca nechemații să se amestece a judeca sufletele. Dar mai interesant este pentru noi să auzim rezultatele atunci când, cu autoritatea specialistului, începe el să le cerceteze: "Il n'est rien de plus aise, ni de plus naturel que de se faire une fausse conscience selon ses desirs ou selon ses interets... Tout ce que nous voulons, a mesure que nous le voulons, nous devient et nous paroît bon... Des qu'il ne s'agit point de l'interet, il ne nous coute rien d'avoir une conscience droite. Chacun n'est consciencieux pour soi qu'autant que son interet le peut souffrir" (Sermon sur la fausse conscience). Cu jansenistul Nicole suntem, dacă se poate, încă mai aproape de psihologia maximelor. Pe acesta doamna de Sevigne îl prețuiește deosebit ca teolog învățat și perfect scriitor, iar adversarii înșiși, iezuiții, vorbesc cu mare laudă despre cărțile lui de morală și-l socotesc "grand connaisseur du coeur humain" (Journel de Trevoux, februar 1707). În voluminoasa serie numită Essais de morale se găsește un capitol (cap. VII din Traite de la connaissance de soi-meme) intitulat: "Que le precepte "Connais toi toi-meme" vient plutot de l'impatience des hommes a l'egard des defauts des autres, que d'un desir sincere de se connaître eux-memes". Titlul acesta este, evident, o maximă; iar înțelesul întregii bucăți se găsește concentrat în aceastălaltă: "nous voudrions que les autres se connussent eux-memes, afin qu'ils agissent d'une maniere moins choquante a notre egard; nous ne voulons pas nous connaître, pour ne pas voir en nous ce qui nous y choquerait"... În altă parte spune: "le monde est plein de gens qui se trompent de bonne foi, et qui ne voient pas en eux-memes ce que les autres y voient". Ceea ce ne dă câte o paralelă pentru amândouă constatările lui La Rochefoucauld: înșelarea celorlalți și amăgirea de sine. În amănunte, numeroasele paralele între gândirea teologului și a laicului sunt atât de evidente, încât apropierile de texte le poate face lesne oricine; de exemplu: "Chacun tâche d'occuper le plus de place qu'il peut dans son imagination, et l'on ne se pousse et ne s'agrandit dans son imagination, et l'on ne se pousse et ne s'agrandit dans le monde que pour augmenter l'idee que chacun se forme de soi-meme... Les hommes sont naturellement attaches a leurs opinions, parce qu'ils ne sont jamais sans quelque cupidite qui les porte a desirer de regner sur les autres... Si cela etait, je ne serais pas habile homme; or je suis un habile homme, donc cela n'est pas".

În total dar, laicul necredincios și clericii desăvârșiți și statornic evlavioși, ca și pocăiții care au gustat toată dulceața amețitoare a păcatului și toată fierea căinții, descopăr toți, se vede, același elementar și fundamental mecanism îndată ce se silesc să vadă de aproape înăuntrul mișcărilor voinței; și această potrivire nu se poate trece cu vederea când este vorba de stabilirea unui fapt din experiența curat subiectivă. În etiologia morală, de mijloace directe și exacte de cercetare nu ne putem servi. Legea creștinească are deci temei bun când ne oprește de a judeca sufletele. Decât nu de aceasta-i vorba în cartea Maximelor: ea nu ne îndeamnă doar să judecăm pe alții, iar pe noi nu; mai degrabă, dimpotrivă. Maximele ar putea, cred, servi eminent pentru un chestionar de conștiință. Din stăruitoarea cercetare a conștiinței proprii, combinată cu o neobosită urmărire a faptelor și ghicire a sufletului multor tovarăși și dușmani, s-a născut doar cartea Maximelor.

La Rochefoucauld se vede a fi fost din natură un intelectual cu orice preț, un om cu o nesfârșită sete de a înțelege până la ultimele margini ale puterilor minții, fără rezerve și considerații timide și prudente pentru sentimentele pe care ni le strecoară și le întreține în suflet prestigiul practic al obiectului - o specie de om foarte rară, mi se pare; intelectualii de profesie, cei mai mulți, nu sunt complet autentici și prin vocație naturală. Dar era nobil, și tocmai în vremea intrării sale în lume, nobilimea se zbătea violent în criza unei mari transformări. Cum ades se întâmplă, el a fost luat și purtat de agitațiile clasei sale, captiv al unui regim de viață puțin potrivit firii sale. Șiretul și neastâmpăratul Retz, căruia intriga și cearta îi erau hrană, indispensabilă, s-a întâlnit cu Rochefoucauld în luptă aprigă, și o caracteristică nedumerire îl cuprinde în fața acestui dușman: "il y a toujours eu du je ne sais quoi en tout Mr. de La Rochefoucauld... Je ne sais a quoi attribuer son irresolution... Nous voyons les effets de cette irresolution quoique nous n'en connaissions pas la cause". Cu cât își precizează însă Retz nedumerirea, cu atât ni se arată parcă mai lămurit caracterele intelectualului aruncat în treburi care, prin natură, nu sunt ale lui; când zice: "son bon sens est tres bon dans la speculation... Son jugement n'est pas exquis dans l'action", caracteristica psihică a timpului este întreagă; iar când vorbește de: "cet air de honte et de timidite que vous lui voyez dans la vie civile", - avem înainte vie fizionomia omului cu voința clătinată de bogăția excesivă a inteligenței... Iar discordanța iremediabilă dintre natura aceasta și împrejurările în care stătea prinsă ne-o pune sub ochi ingeniosul cardinal, cu o evidență strălucitoare în observația finală: "sa pratique a toujours ete de chercher a sortir des affaires avec autant d'impatience qu'il y etait entre".

Dar stagiul acesta de excesivă acțiune trebuia să producă în sufletul acela complex o experiență de o multiplă bogăție. Tocmai nepotrivirea dintre om și curentul istoric în care se găsea, nesuccesul deplorabil al întregii mișcări, ca și al întreprinderilor sale proprii au fost rodnice pentru gânditor. Dintre tovarășii săi, cei mai mulți au ajuns, din feodali turbulenți, perfecți oameni de casă ai regelui. Câteva femei și-au încheiat furtunoasele lor vieți în reculegere evlavioasă. Conspirațiile neîntrerupte, doamnele care fug deghizate în bărbați, săptămâni întregi călare, prințese care aprind cu mâna lor fitilurile tunurilor și pătrund în cetăți în fruntea trupelor, La Rochefoucauld care plănuiește să răpească regina prigonită de Richelieu și să o ducă pe șea, în goana calului, până la Bruxelles - toate aceste întâmplări ca din poveste s-au sfârșit în pocăință pentru câțiva, în comodă, deși cam umilitoare, viață de curte pentru cei mai mulți, iar pentru La Rochefoucauld în răsfățată melancolie pe lângă căminul câtorva prietene, după ce însă multă vreme își redusese ambiția toată să ceară cu o stăruință aproape puerilă - un tabouret pentru nevastă-sa în salonul reginei. Așa curios și orișicum degradator se pervertiseră și luau sfârșit cavalereștile conspirații și luptele romantice ale frondei aristocratice. Clasa ajunsese total parazitară: romanticul și ultimul avânt de răzvrătire feodală urma să fie comprimat în disciplina nouă a monarhiei absolute - "le siecle de vile bourgeoisie", cum l-a numit Saint-Simon, îndărătnicul boier, își făcea începutul. Iar disciplina burgeziei raționaliste se întâlnea cu efectele religioase și pedagogice născute din contrareforma catolică, și dădea naștere la o nouă și riguroasă etichetă, căreia se vor supune moravurile și estetica timpurilor următoare. Și prefacerea s-a făcut așa de repede, încât Gourville, care din curată slugă a familiei La Rochefoucauld a ajuns diplomat subțire, primit la toate mesele mari și pus să negocieze între nobilime și Curte, o carieră eminent de caracteristică, scrie povestind teatralele aventuri ale Frondei: "les vieux qui ont vu l'etat ou les choses etaient dans le royaume ne sont plus, et les jeunes n'en ayant eu connaissance que dans le temps que le roi avait etabli son autorite, prendraient ceci pour des reveries, quoique ce soient assurement des verites tres constantes". (Memoriile lui Gourville, dictate de el în 1702, cuprind anii de la 1642 până la 1678.)

La Rochefoucauld asista de aproape la această comprimare și nouă stilizare a sufletelor în cadrele proaspetei etichete; situația era din cele mai favorabile pentru observația psihologică și socială: efectele crizei lucrau ca aparatele optice măritoare sau ca acele de minimă divizare în observația fizică. Despre etichetă observă el: "la bienseance est la moindre de toutes les lois et la plus suivie". Foarte cu înțeles, un adnotator contemporan al Maximelor scrie aici: "parce qu'elle laisse la liberte sans la captiver, et qu'elle semble attachee a l'honnete homme. Elle ne fait qu'effleurer la liberte". Ce se făcea însă cu libertatea?

De la neprihănita domnișoară de Scudery a rămas o scrisoare către vestitul ștrengar Bussy-Rabutin, în care, vorbind despre colaborarea literară a lui La Rochefoucauld cu doamna de La Fayette, zice: "Mr. de la Rochefoucauld et M-me de La Fayette ont fait un roman de galanterie... Ils ne sont pas en âge de faire autre chose ensemble!" La Rochefoucauld însuși scrie nepoatei sale, domnișoarei de Sillery, următorul vesel mahalagism: "Paix! chut! lisez ma lettre tout bas... Oserai-je prononcer? Bouchez toutes le fenetres, eteignez les bougies... Un disciple de Baron (vestit profesor de teologie), un ami de la Verite, un demi-pere de l'Eglise a ete trouve couche entre deux draps non seulement avec une femme mais avec deux, dont l'une etait sa cousine germaine, et l'autre sa penitente"...

Despre spirituala Sevigne se povestește că pe când număra, în fața notarului, zestrea fiicei sale, zicea: "quoi, tant d'argent pour forcer Mr. de Grigana a coucher avec ma fille!... Il y couchera demain, apres demain, toujours! Allons, ce n-est pas trop cher!". În sfârșit, venind la cercul prețioaselor propriu-zise, să citească cineva în Tallemant des Reaux glumele respectabilei madame Cornuel, sau, cum povestește o altă prețioasă, madame Pilon, ce i s-a întâmplat cu un venerabil magistrat care o aducea acasă în caleașcă închisă, pe înserate. Iar Flechier, om cu dar duhovnicesc, viitor episcop, afară de aceasta plin de bienseances și muiat în stil galant, povestește, cu toată delicatețea posibilă multe întâmplări erotice, violente și bizare, din vremea șederii lui în Auvergne, probabil pe temeiul că, rămânând să fie citite în cerc intim sau în singurătate, les bienseances scăpau neofensate. Și în altă sferă mai gravă, ce se întâmpla cu strictețea bunelor maniere, când Ludovic XIV ridica bățul ca să plesnească pe impertinentul și hapsânul Lauzun? Ori când acest Lauzun, eroul dragostei și al călătoriei senzaționale a domnișoarei de Montpensier, vara bună a regelui, dădea regeștii sale soții, cu o crudă insolență, cizmele să i le curețe și când certurile lor se isprăveau cu bătaie? Astfel se răzbuna libertatea de care pomenește, naiv și ingenios totdeodată, adnotatorul de pe vremuri; și se vede ce material colorat putea găsi La Rochefoucauld în reflexiile lui asupra stricteții aceleia care se întrona atunci cu atât de solemnă evlavie. Se înțelege că atunci când luptele în sânul unui grup social se înăspresc, aceea ce am numit suflet natural devine mai aparent decât în vremile când un sistem de disciplină socială funcționează îndelung și aproape neturburat. Pentru acel care observa, vălmășagul însuși al lumii aceleia slujea ca indispensabil laborator și muzeu; asta nu înseamnă că ceea ce se putea vedea acolo era altceva decât fondul constant al obiectelor în observație.

Izolată ca zicătoare, sau presărată ca ornament instructiv în discurs sau în conversație, maxima este, mi se pare, un product evident și natural al stilului vorbit. Și este de înțeles că această formă literară a trebuit să piardă tot mai mult din funcțiunea ei estetică în măsura în care gustul se închina din ce în ce mai puțin acelui stil. În general, se poate zice, cred, că stilul nostru modern este mai mult determinat de meditație, de cugetarea solitară și cât mai personală decât de comunicare și transmitere, în scurt, de așa-numita elocvență, în înțelesul ei cel mai larg. Estetica noastră se orientează după impresia intimă, după intuiția primă și individuală, nu după formularea logică, discursivă și socială. Vorbim, se înțelege, de artă literară, nu de stiluri care servesc numai ca pretext altor intenții cu totul extraliterare. De aceea, îmi închipuiesc că unora din noi maxima le aduce aminte adeseori de atenee de provincie, de literați și literate pensionare, ori chiar, când sunt mai rău dispuși, de lapidarismul epigramelor de plăcintă sau al inscripțiilor brodate la canava. Distingem însă cu băgare de seamă maxima de conceptul aruncat pe hârtie din fuga gândului și a impresiilor, numai ca pentru tine însuți, cum sunt notițele lui Pascal, o mare parte din aforismele lui Nietzsche sau reflecțiile lui Kant despre filozofia critică și antropologie. Asemenea reale și vii fragmente de viață interioară sunt pentru cititorul modern un izvor de adâncă voluptate. Maxima, dimpotrivă, vrea să fie o formulare perfectă a gândirii. O dizgrațioasă rigiditate și afectație pare că i-a rămas din străvechea intenție de a fi învățată pe de rost și solemn scrisă pe pietre, dizgrația practicismului pompos și autoritar. Despre La Rochefoucauld se poate constata că, în revizuirea stăruitoare a textului, el trecea tot mai mult de la conceptul viu și dezvoltat, savuros în plinătatea plastică a impresiei, la sisteme de definiții secate de tot sucul intuiției și al fanteziei, stoarse, mineralizate, scheletice - un triumf complet al spiritului geometric, ca să ne servim de vorba secolului al 17-lea. În toate cele cinci ediții revăzute de autor, operația literară se reduce aproape toată la o înverșunată scurtare, ca și cum singura călăuză i-ar fi fost vorba doamnei de La Fayette; "la suppression d'une ligne vaut un louis d'or, et celle d'une mot un sous".

În silința de a reduce pe cât posibil vorba, La Rochefoucauld realizează negreșit măiestrii de scurtime: "câteodată cuvintele pare că se topesc și rămâne gândirea goală înaintea noastră. Dar și inutile jocuri de gândire se nasc din această goană după formula perfectă. Doamna de La Fayette, femeie cu spiritul rece, a semnalat cea dintâi neajunsul, dacă înțelegem, cum cred că trebuie, cuvintele următoare ca o amabilă malițiozitate pe seama prietenului: "Voici une question entre deux maximes. On pardonne les infidelites, mais on ne les oublie point. On oublie les infidelites, mais on ne les pardonne point". Sainte-Beuve a notat și el reversibilitatea aproape comică a unor maxime, și de constatarea aceasta s-au servit și autorii unei colecții de parodii foarte citite anii trecuți.

Pentru observația intimă cu deosebire, forma difuză, discretă și continuu nuanțată a jurnalului, amestecul de impresii cu gândiri și imagini diverse, liber și capricios strecurate, în felul splendid al lui Montaigne, este pentru unii din noi, modernii, cred, mult mai firească și familiară decât sentința rigidă ca enunțările teoremelor matematice. Încă La Bruyere, pe lângă respectuoasele complimente către aristocraticul predecesor, introduce semnificative rezerve la adresa Maximelor, spunând că ele sunt ca niște legi și că, în chipul oracolelor, sunt scurte și concise, iar el nu se simte în stare să facă pe legiuitorul. Din acest ton geometric decurge dar o înstrăinare a cititorului modern față de renumita carte: prezentându-se atât de strict încheiată, așa de rigid încadrată, gândirea pare dintr-o dată a nu fi nuanțată, și trebuie o observare mai de aproape pentru a vedea cum maximele se grupează pentru a nuanța câmpurile diverse ale experienței interioare. Desigur, geometrismul stătea adânc împlântat în spiritul timpului, așa că ajungea să atingă chiar pe un necărturar, liber de filozofiile școlărești, ca La Rochefoucauld. Creația lui toată este pornită din acel "esprit de finesse" al cărui reprezentant eminent a fost. În reflexiunile prime, rând pe rând lăsate afară în diversele ediții, ne apropiem de spiritul autentic al omului. În lunga bucată asupra iubirii de sine (tradusă în parte mai sus), puterea artistică a lui La Rochefoucauld se simte în toată frumusețea ei vie; în torentele acele de imagini surprindem momentul luminos al intuiției, în care cunoașterea pare că se confundă cu posedarea obiectului. Acolo, aprigul observator se vede apucând cu toată puterea mobilul suprem al voinței și ramificările lui infinite, cu setea supremă cu care vânătorul sugrumă fiara de mult pândită.

Dar omul este, fără să simtă, robul vremii sale. Într-un portret moral al doamnei de Longueville, dat la lumină de Sainte-Beuve dintr-un manuscript jansenist, se spune că mutra care displăcea mai mult fermecătoarei ducese era: "l'air decisif et scientifique", și că multe persoane stimabile îi displăceau din cauza aceasta. Între formele literare, care au mutra mai decisă și mai științifică decât maximele? Doamnei de Longueville îi plăceau însă, desigur, maximele. Nouă, celor scăpați de apăsarea fatalităților intelectuale de pe acea vreme, maxima ne este puțin plăcută, și n-o gustăm sincer, chiar dacă o socotim stimabilă. Pe atunci, însă, era altfel.

Gândirea omului clasic este statornic condusă de tinereasca credință că adevărul este simplu și realitatea deplin rațională. Această atitudine intelectuală își susține seninătatea și mulțumirea sa esențială printr-o egală încredere în puterea de a comunica altuia propriul cuprins sufletesc în întregimea lui. Optimismul acesta al înțelegerii și al capacității de comunicare a devenit un motiv hotărâtor al stilului clasic. Și nu-i întâmplător poate că cel mai original și cel mai năstăpânit dintre oamenii timpului, Pascal, și-a ieșit din minți tocmai într-o formă de exasperare a patimii de raționalizare, făcând într-o supremă turbare saltul în absurd. Condus de credința în universalul bun-simț, sub patronajul lui Descartes, raționalismul acesta radical a ajutat mult la nașterea unui perfect stil retoric, stil de comunicare și de convingere.

Dogmatismul, esențial spiritului matematic, devine, în literatură, elocvență generală. În procedarea clasică, totul se supune trebuințelor de comunicare. Meditația și visarea sunt reduse cât se poate în folosul cerințelor vorbirii. Nu bogăția impresiei, nici adâncimea reflexiei, nu țesutul complex, "gândul fin și obscur" al visării solitare interesează pe clasic, ci formularea cea mai transparentă a adevărurilor celor mai pe înțelesul tuturor. Stilul clasic este stil vorbit, cu totul subjugat conversației și discursului. Totdeauna în afară, înspre public, către generalitate, către formulare simplă și expeditivă - aceasta este orientarea fundamentală a clasicismului.

La Rochefoucauld era departe de a se fi absorbit în blocul strictei școale. Crescut în parcurile străvechi de la Verteuil și în shakespearienele lupte ale frondei, melancolic și solitar prin natură, neatins aproape de catehismul riguros al esteticei burgezo-iezuite, el lasă să se întrevadă o estetică care nu se potrivește cu a acestuia. Pasiunile, zice el, sunt singurii oratori care conving totdeauna. Ele sunt ca o artă a naturii ale cărei reguli nu dau greș. Omul cel mai simplu, având pasiune, convinge mai bine decât cel elocvent care n-o are. Elocvența stă nu numai în cuvinte, ci în ton, în voce, în ochi, în fizionomia întreagă. Pasiunile, mai degrabă decât arta, ne fac să vedem sigur și complet. Adică exact contrariul de ce avea să susțină mai târziu clasicul absolut Buffon. Și La Rochefoucauld își completează astfel ideea despre producția artistică: "Sunt lucruri frumoase care au mai mare strălucire când rămân imperfecte, și spiritul găsește uneori gata în el lucruri pe care arta nu le poate nemeri prin combinațiile ei - ceea ce se opune adânc simplistei dogme a perfecției și eleganței continue "selon les regles"". Și, în sfârșit, când Maximele stăruiesc asupra misterului, a complexității și a contradicțiilor profunde ale sufletului, singularitatea cărții apare într-un contrast desăvârșit față cu raționalismul și imperturbabila credință în universala claritate pe care se sprijină spiritul clasic. În vorba lor dar, Maximele se supun, la urma urmelor, gustului geometric al epocii; și, potrivit acestei orientări, imaginele sensibile sunt rare și reduse mai mult la un rol didactic oarecum și explicativ, cum sunt comparația amorului cu marea ori cu vârstele, a lenei cu peștii care opresc corăbiile, sau paralelizarea dezvoltată între tipurile de oameni și animale. Puterea lui imaginativă adevărată se arată, mi se pare, în acea unică personificare a dragostei de sine, care izbucnește și crește pare că fără voia și stăpânirea autorului.

Boileau ținea de rău pe La Bruyere că și-a ușurat prea mult lucrul dispensându-se de a găsi legături între bucățile din care se compune cartea, căci legăturile sunt doar partea esențială în compunere. Iar Voltaire, care a adoptat și repetat stăruitor această idee, zice despre Maxime : "c'est moins un livre que des materiaux pour orner un livre". Atât de mult tehnica discursului legat după toate regulile și dogma de o frivolă naivitate a ornamentelor dominau judecata estetică a clasicilor. Noi, mi se pare, ne bucurăm mai degrabă că Maximele sunt o carte din fragmente abrupte, fără ornamente, și prin aceasta chiar cu atât mai stimulente pentru gândire și ademenitoare pentru fantezie.

Descartes, încarnarea eminentă a spiritului geometric, a scris și el despre suflet, din îndemnul unei studioase prințese, o carte care se intitulează: Les Passions de l'âme; acolo se tratează subiectul în secții și pe articole, în spirit geometric, cum zicem astăzi: științific. Pe când diletantul "honnete homme" se mulțumise, cu mintea lui negeometrică, să constate numai în general tainica legătură a sufletului cu corpul, omul de știință exactă dă cele mai minuțioase detalii, ca, de pildă: "les nerfs contiennent un certain air ou vent tres subtil qu'on nomme les esprits animaux" etc. Și după ce arată pe articole numărul și definiția hotărâtă a pasiunilor și tratează în special: "le mouvement du sang et des esprits en l'amour", notează cu deosebire această observație, tot în spiritul geometric, desigur: "Je remarque qu'en amour on sent une douce chaleur dans la poitrine et que la digestion des vinades se fait fort promptement dans l'estomac en sorte que cette passion est utile pour la sante"...

Este încă de însemnat că psihologia lui La Rochefoucauld se opune vădit psihologiei poeților tragici ai timpului, teatralului eroism, generozităților convenționale, istoriei și mitologiei moralizate ca pentru antologii pedagogice. Dar convențiile literare, sprijinite de adânci trebuințe practice, au trăit mai departe nesupărate și nejudecate. O ușoară dar sigură nuanță de iremediabil comic cade totuși inevitabil asupra lor, când sunt privite sub analiza Maximelor. Din cartea aceasta, un sentiment discret, de un comic ușor melancolizat, se lasă ca o umbră peste toate faptele omenești, și umbra devine cu atât mai intensă cu cât mai mari sunt pretențiile sociale ale faptei.

În prefața Maximelor, este rugat cititorul să nu ia pentru el personal cele ce va găsi înăuntru. O curioasă și distractivă ilustrare a acestei ironice prevederi a autorului se arată în faptul că nu numai indivizi, ci și epoce întregi s-au apărat energic de bănuiala că ceea ce se spune în vestita carte s-ar putea aplica lor. Și așa, una din obiecțiile stabilite contra ei spune că observațiile de acolo se vor fi potrivind doar vremilor ticăloase în care a trăit autorul și, probabil, lui însuși îndeosebi, dar nu are deloc a face cu lumea de acuma: și pentru că obiecția vine, firește, mai ales de la oamenii de școală și alți idealiști oarecum de carieră, apoi hotărât nu se potrivesc Maximele cu profesorii, cu elevii și părinții din epoca respectivă. Astfel, de la polemica de comică memorie a unui simplu ca Aime Martin până la Brunetiere, bărbat considerabil, care cu o încruntare severă a pus la loc pe La Rochefoucauld, pentru că nu se interesează de problemele mari, și, deci, nu-i scriitor cu adevărat mare, autorul Maximelor a primit multe note rele. Literatura asupra lui stă, natural, în mare parte sub inspirația acestor convingeri școlare. Negreșit, deopotrivă nesinceri nu sunt acești oameni; numai luciditatea lor psihologică o cred în considerabilă scădere față de aceea a epocii Maximelor, iar față de a lui La Rochefoucauld, mai ales! Și apoi circulă prin lume o sumă de idealismuri de ocazii solemne; față de aceste baloane foarte prea [sic] colorate și umflate, Maximele stau ca niște ace fine. Și indivizii și sistemele sociale se supără rău când li se dau pe față resorturile ascunse. De aceea, La Rochefoucauld se va număra totdeauna printre acei "enfants terribles" care deranjează, strică, ori cel puțin primejduiesc toate rânduielile respectabile. Ca o adâncă și totuși surâzătoare prevedere, ne vine în minte aici maxima: "la gravite est un mystere du corps, invente pour cacher les defauts de l'esprit".

Voltaire, practic, și viguros burgez, zice: "Comme on n'ecrit pas pour prouver aux hommes qu'ils ont un visage, il n'est pas besoin de leur prouver qu'ils ont de l'amour-propre. Cet amour-propre est l'instrument de notre conservation; il ressemble a l'instrument de la perpetuite de l'espece: il est necessaire, il nous est cher, il nous fait plaisir, et il faut le cacher" (Dict. phil., Amour-propre). Se poate. Dar curiozitatea omului de a se cunoaște pe sine nu poate fi înfrântă, și mecanismul amorului propriu nu-i, din păcate, așa de simplu și imediat cunoscut ca al instrumentului cu care-l compară Voltaire. Autoanaliza este un lux și, în sfârșit, chiar morala, ca fenomen de profundă rafinare internă, tot lux este. Societatea se poate închipui trăind bine fără dânsa, și multurgisitul economist Mandeville, un om foarte cumsecade și mult prea sincer, a nimerit poate în adânc adevărul spunând "private vices public benefits". Dar luxul este și el o parte din viață; și nu cumva lucrurile inutile sunt singurele care au valoare și semnificație proprie?

Pentru explicarea lui La Rochefoucauld

Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, nouă modernilor, atât de expliciți, încât ne dau impresia că n-au deloc nevoie să fie explicați. Oamenii aceia se arată cu deosebire îngrijiți să se explice singuri. Cu băgare de seamă, ei își enunță judecățile, își definesc sentimentele, își demonstrează intențiile. Pe cât se poate, în grupuri de idei simetric dispuse, care uneori par a fi exact numărate, ca niște cifre frumoase trecute la condică pentru a fi adunate în josul feței, ori egal tăiată de pendulul neînduraților alexandrini, vorbirea clasică tinde oarecum la o simplicitate ultraelementară, la claritatea primară a propozițiilor rânduite cu didactică scumpătate în cărțile de citire. Și atât de mult pomenesc clasicii aceștia ei înșiși, direct, de claritate, simplicitate și rațională înțelegere, încât ne ispitesc a crede că pricepem și noi lucrurile de care vorbesc ei fără nici o silință, așa după cum ei se arată că înțeleg fără rest orice lucru de care mintea lor se atinge. Dar nu este în firea gândirii noastre de astăzi să creadă atât de simplu în perfecta realizare a vreunei clarități oarecare.

Tocmai plecând de la impresia aceasta inițială, noi ajungem a simți curiozitățile speciale ale literaturii de care vorbim, și acea renumită claritate însăși devine pentru noi problemă.

Vremea nu trece în zadar pentru nimeni: acei care au trăit cu trei sute de ani aproape înaintea noastră ne sunt inevitabil străini într-o măsură oarecare. Iar mersul lucrurilor nu-i dreptliniar și simplu, ca linia imaginară a timpului; de aceea, înstrăinarea sufletească a generațiilor ia forme diverse și capricioase. Cei mai depărtați în timp nu sunt, și sufletește, cei mai complet morți pentru noi. Și nu mai socotim aici cu totul neprevăzutele amănunțimi ale deosebirilor personale. Realismul surprinzător al mimiambilor lui Herondas vine pe atât de aproape de înțelesul unui modern cât de străine și neasimilabile îi sunt tragediile franceze din secolul al 18-lea, dacă nu și din al 17-lea. Pentru mulți din noi, probabil, splendidul impresionist Montaigne este actual, intim și imediat înțeles, iar pe La Bruyere, de pildă, ori pe Vauvenargues, doi virtuoși, melancolici și disciplinați burgezi, îi simțim, în unele părți cel puțin, ca pe niște vechi și cu totul istorice umbre.

Sumar considerat, francezul clasic se arată a fi de-a dreptul în contrast cu simțirea și mintea europeană din ultima jumătate de veac. Pentru dânsul, madrigalele trebuiau să fie exact raționate și tragediile matematic construite. Noi am ajuns să declarăm până și matematica relativă și convențională. Spiritul clasic este pătruns și susținut de sentimentul siguranței; îndoiala, întrebarea, curiozitatea par să fi fost atunci la maximum de atrofiare, iar misterul nu exista decât doar ca noțiune simplistă și foarte puțin misterioasă din catehism. Din contră, sufletul actual, în dezorientarea îndoielilor de tot felul, în haosul curiozităților fără capăt și seamă, plutește ca în aerul său natural. Gândirea noastră este relativistă, istorică, gata să întrebe, să se îndoiască; clasicul este dogmatic, fără perspectivă istorică, mintea lui este totdeauna sigură, gata să definească, să încheie, să decidă. Toate acestea înseamnă, mi se pare, că atitudinea intelectuală a clasicului tinde, în fond, mai mult spre practică, a noastră spre contemplare. Noi suntem purtați de un complex suflu impresionist; ei erau pătrunși de evlavie pentru raționalitate. Conștiința lor filozofică a fost Descartes; pentru noi, James și Bergson trag concluziile unui universal impresionism și descoperă, curios și subtil, structura esențial practică a inteligenței discursive și deformările pe care le aduce ea experienței intime. Pentru acela care simte aceste contraste un sentiment de înstrăinare vine neîntârziat să complice acea impresie primă de claritate excesivă și pare că inutilă, cu care ne întâmpină textele clasice. Interpretarea lor, capacitatea, adică de a le actualiza înțelesul în chip cât mai viu și mai intim nu ne mai apare atunci atât de lesnicioasă și de la sine curgătoare, așa cum intenția autorilor acelora înșiși, atât de categoric afirmată, tinde să ne-o sugereze cu veșnicul său postulat de claritate, rațiune și elementar bun-simț. Arta de a citi încet, despre care vorbea Nietzsche, când își adusese odată aminte c-a fost filolog, își găsește toate drepturile aici, ca și oriunde deosebirile între un suflet și altul au trecut de oarecare margini, margini pe care fiecare le simte, probabil, deosebit și pe care nimeni nu le poate preciz și complet arăta.

Povestește Montaigne la capitolul despre creșterea copiilor că, mergând odată la Orleans, a întâlnit doi dascăli care veneau spre Bordeaux, dar nu împreună, ci unul cam la cincizeci de pași în urma celuilalt. Mai departe, în spatele celor doi, se vedea un boier cu suită mare de ostași. Unul din oamenii lui Montaigne întrebă pe dascălul dintâi că cine să fie domnul care vine în urmă; dascălul, crezând că-i vorba de tovarășul lui, a răspuns: nu-i "domn", ci profesor de gramatică, iar eu sunt profesor de logică. Montaigne face haz de confuzia omului, spune că boierul care venea în urma dascălilor era contele de La Rochefoucauld și urmează așa: "Or, nous qui cherchons, au rebours, de former non un grammairien ou logicien, mais un gentilhomme, laissons-les abuser de leur loisir: nous avons affaire ailleurs". Acel senior, despre care autorul zice că era mort în momentul când el își scrie capitolul, nu poate să fi fost altul decât Francisc al III-lea, conte de La Rochefoucauld, prinț de Marcillac, mare căpitan protestant asasinat în noaptea Sf. Bartolomeu, și străbun direct al autorului Maximelor, care n-a fost om de carte multă, dar un perfect gentilom și filozof moralist pe deasupra, "et honnestes gens sont les philosophes", zice tot Montaigne, partizan fervent al educației fără multă carte și inventator al adjectivului livresque, cuvânt de dispreț pentru tot ce este numai cărturăresc. După o mărturie de multe ori citată a doamnei de Maintenon, La Rochefoucauld "avoit une physionomie heureuse, l'air grand, beaucoup d'esprit et peu de savoir". Iar Segrais, om de casă al doamnei de La Fayette, zice: "Mr. de La Rochefoucauld n'avoit pas etudie; mais il avoit un bon sens merveilleux, et il savoit parfaitement le monde". Montaigne, prin urmare, ar fi avut de ce să fie mulțumit văzând pe strănepotul aceluia care-i dăduse ocazie să-și ilustreze cu amuzantă finețe credințele pedagogice.

"L'honnete homme", acest tip istoric, dezvoltat și precizat în clasicismul francez, a fost definit de La Rochefoucauld însuși. În cunoscuta maximă: "le vrai honnete homme est celui qui ne se pique de rien" el a rezumat, ca de obicei, în formula cea mai uscată și mai transparentă, înțelesul acelui ideal al timpului, pe care Pascal îl desinează în însemnările lui agitate și colorate, iar Cavalerul de Mere îl predică în pedantismele lui elegante. Și în viață, La Rochefoucauld a realizat aproape acea definiție. Aproape numai fiindcă s-a amestecat în politică, destulă vreme și cu destulă patimă, ceea ce, orișicum s-ar înțelege politica și oricum ar fi fost ea practicată atunci, tot înseamnă "se piquer de quelque chose". Ca mai toți tinerii, el s-a supus sugestiilor vremii și impulsurilor clasei sale. Înfrângerea și decepția au fost complete. Nobilimea feodală era definitiv condamnată să cadă, iar La Rochefoucauld pare să se fi bucurat de o deosebită nedestoinicie pentru lupta politică. Rezultatele de fapt dau cel puțin plină dreptate istețului său dușman, cardinalul Retz, care-l judecă așa: "Il n'a jamais ete capable d'aucune affaire... Il a toujours eu une irresolution habituelle; il n'a jamais ete querrier, quoiqu'il fut tres bon soldat. Il n'a jamais ete par lui-meme bon courtisan, quoiqu'il ait eu toujours bonne intention de l'etre. Il n'a jamais ete bon homme de parti, quoique toute sa vie il y etoit engage". Și-i dă sfatul tardiv: "il eut beaucoup mieux fait de se connaître et de se reduire a passer, comme il eut pu, pour le courtisan le plus honnete homme, a l'egard de la vie commune, qui eut paru dans son siecle" (cuvintele: "le plus honnete homme a l'egard de la vie commune" le-a șters Retz mai pe urmă din text).

A evita orice specializare, a fugi de orice profesiune ca atare, desigur de frica deformării profesionale și de dragul perfectei eleganțe personale, acesta-i postulatul societății în care și pentru care s-a născut literatura franceză clasică. Dar specializarea într-o formă și un grad oarecare pare a fi fatal legată de viața istorică, ca și de cea fizică. Astfel, "l'honnete homme" n-a putut scăpa de a fi specialist. Pentru lupta pe care necesar o duce omul de curte împotriva tuturor celor de seama lui, ghicirea intențiilor, prevederea motivelor concurentului erau operații vitale. Totdeauna la pândă în mijlocul rivalilor de nesfârșite feluri și nuanțe, urmărindu-le de aproape toate nimicurile lor expresive, "l'honnete homme" a fost silit să învețe și, în parte, să inventeze o tehnică a observației psihologice, să o dezvolte până la o curioasă rafinare, care oamenilor din alte sfere și alte epoci le apare inutilă și absurdă. Mulți din europenii de astăzi, mai cu seamă din burgezimea nouă, americanizată și grăbită, sunt probabil, cu optica lor psihologică sumară și din topor, prin excelență nepricepuți în fața microscopiei moralistice a curtenilor din Versailles și a duhovnicilor lor.

Antoine Gombault, Chevalier de Mere, prieten și mai cu seamă protector de o suficiență destul de naivă al lui Pascal, luase asupra sa, ca un monopol, să fixeze teoria perfectului om de lume. Un specialist desăvârșit, pedant, plin de importanța învățăturii lui - la science du monde. Oricum, sub inspirația acestuia, Pascal a ajuns să deosebească două tipuri intelectuale fundamentale: l'esprit geometrique și l'esprit de finesse - o primă și capitală descoperire în psihologia individului, în tot cazul o surprinzătoare probă pentru capacitatea de analiză și de superioară curiozitate a epocii, în studierea inteligenței. Mere sfătuiește așa, în general (Oeuvres du Chevalier de Mere, Amsterdam, 1691, I, 264. Citatele din Mere sunt luate din Leon Brunschvigg: Pensees et Opuscules de Blaise Pascal, Paris, 5-a ed., 1909): "Il faut observer tout ce qui se passe dans le coeur et dans l'esprit des personnes qu'on entretient, et s'accoutumer de bonne heure a connaître les sentiments et les pensees par des signes presque imperceptibles". Iar lui Pascal îi scrie și-l mustră: "Il vous reste encore une habitude que vous avez prise en cette science (la geometrie) a ne juger de quoi que ce soit que par vos demonstrations... Ces longs raisonnements tires de ligne en ligne vous empechent d'entrer d'abord en des connaissances plus hautes qui ne trompent jamais... Lorsqu'on a l'esprit et les yeux fins, on remarque a la mine et a l'air des personnes qu'on voit quantite de choses qui peuvent beaucoup servir"... Elementarele și prețioasele observații, scoase de prin saloane de mediocrul Mere, au devenit un stimul serios pentru mintea profundă și sufletul grav al lui Pascal; o comoară de reflexii morale s-au născut acolo - "l'etude de l'homme, la vraie etude qui lui est propre... qui me consolera toujours de l'ignorance des sciences exterieures". Iar pe La Rochefoucauld, spirit fin de o excepțională vigoare și nealterat de vreo disciplină geometrică, furtunile luptelor civile și, mai apoi, conflictele mici, discrete și năbușite ale vieții de salon l-au adus tot la știința subtilă despre om. Și pe acest din urmă îl preocupau de ajuns diferențele dintre tipurile intelectuale. În câteva maxime (de ex., 97, 99, 100, și a doua bucată din așa-numitele Reflexions diverses), el caută să precizeze nuanțele difuze ale vieții mintale. Prin terminologia stângace și vagă, inevitabilă tuturor începuturilor (grandeur et lumiere de l'esprit, politesse de l'esprit, galanterie de l'esprit, bel esprit, bon esprit, esprit droit, esprit utile et esprit d'affaire, esprit de feu et esprit brillant, esprit fin et esprit de finesse, esprit de detail - on peut etre sot et avoir beaucoup d'esprit), se simte observația încordată pentru a surprinde contururile varietăților psihice.

Este de însemnat că aplicarea cuvântului anatomie la viața sufletească, o metaforă pe care mulți din noi poate o socotesc foarte recentă, era de mult uzuală în vremea de care vorbim. Încă bătrâna domnișoară de Gournay, fanatica admiratoare și editoare pioasă a lui Montaigne, scrie (Preface sur les "Essais", 1635): "On trouve dans Montaigne l'anatomie parfait des passions des hommes et de leurs mouvements interieurs... un particulier et special dessin anatomiste (sic) universel de l'homme interieur". Mai târziu, cealaltă antică domnișoară, Madeleine de Scudery, printre laudele diverse din care-și compune propriul portret (Le Grand Cyrus, 20-e livre, 10-e partie), își revendică și ea meritul unei rari finețe psihologice cu următoarele cuvinte: "Elle exprime si delicatement les sentiments les plus difficiles a exprimer et elle sait si bien faire l'anatomie d'un coeur amoureux... qu'elle en sait decrire exactement tous ces sentiments tumulteux qui ne sont jamais bien connus que de ceux qui les sentent ou les ont sentis" - un text de o prea naivă vanitate, dar foarte caracteristic, pentru intensa ambiție psihologică a timpului. În sfârșit, Fenelon aplică figura favorită chiar aceluia care ne interesează aci direct: "Le predicateur a fait une anatomie des passions qui egale les maximes de M. de La Rochefoucauld" (1-er dialogue sur l'eloquence).

Această curiozitate psihologică pătrunde clasicismul francez aproape în întregimea lui; două forme însă, portretul și maxima, le-a consacrat exclusiv. Amândouă s-au născut și practicat în saloanele de pe vremuri, mai întâi oarecum ca jocuri de societate, portretele mai cu seamă în casa domnișoarei de Montpensier, turbulenta și pasionata verișoară a lui Ludovic XIV; iar maximele, la doamna de Sable, femeie cu carte și prețioasă de mare distincție. Și cu atâta furie s-a dat lumea la aceste jocuri, încât foarte curând au trebuit să cadă asupra lor ironiile saloanelor chiar, pe care, firește, parodiile răuvoitorilor de dinafară, ca Furetiere, de pildă, n-au lipsit să le sporească. Dar modelele intelectuale sunt, pentru istoric, fenomene totdeauna serioase. În cazul special, jocurile de care vorbim au devenit stiluri și au ținut condeiul în mâna lui Rochefoucauld, care, în calitate de maistru nediscutat al aforismului psihologic, constată cu înalt dispreț amestecul supărător al nechemaților, dovedind cu această ocazie o viguroasă demnitate de specialist: "Je ne sais si vous avez remarque que la gout de faire des sentences se gagne comme le rhume. Il y a ici des disciples de M. de Balzac qui en ont eu vent et qui ne veulent plus faire autre chose" (scrisoare din 1660 sau 1662). Exclusivismul magistral se arată dar în toată asprimea lui în această respingere deplin conștientă a incompetenților. Și acest sentiment era inevitabil omului care zece ani meditase, discutase și refăcuse, cu minuțioasă și grea răbdare, Maximele. Idealul numit: "l'honnete homme" își dă pe față contrazicerea iremediabilă care zăcea în el; "l'honnete homme" a devenit un "homme de metier". Astfel, din o trebuință impusă de viața saloanelor, observația psihologică, după ce a fost practicată ca sport de către mulțimea mediocrilor, s-a schimbat, în mintea omului chemat, într-un lux serios, în cunoștință exactă. Mere avea mare plăcere să vorbească despre "la science du monde", care, după judecata lui, trebuia să fie "la plus constante preoccupation de l'honnete homme"; și cu deosebire era mândru că pe doamna de Maintenon, încă de copilă, el a învățat-o știința aceasta. La Rochefoucauld - "l'homme de son siecle le plus poli", zicea Vauvenargues (refl. 336) - a realizat altceva decât această mediocră tehnică pe care o preda mediocrul cavaler. Cu înverșunarea specifică intelectualului autentic, cu o ascuțime de spirit rară, el a aprofundat etiologia activității morale și a desinat, cu o strălucitoare evidență, unul din cuprinsurile cele mai hotărâtoare și mai curios ascunse ale vieții noastre interioare.

Înșirată din bucăți scurte și răzlețe, lucrarea lui este din cele mai unitare. Voltaire (Siecle de Louis XIV, chap. 32) expediază cuprinsul Maximelor cu vorbele: "il n'y a presque qu' une verite dans ce livre... cependant cette pensee se presente sous tant d'aspects varies, qu'elle est presque toujours piquante". Se înțelege ușor că partea dintâi a judecății acesteia a fost de preferință ținută minte și repetată. Încercăm aici a expune gândirea lui La Rochefoucauld după "aspectele ei variate".

Pentru a cunoaște bine un lucru, zice autorul, trebuie să-i știm detaliile; iar detaliile sunt infinite; astfel cunoștințele noastre sunt totdeauna superficiale și imperfecte.

În ce privește sufletul omului, este mai ușor a-l cunoaște în general decât pe al unui individ îndeosebi. Căci omul este subiectul cel mai schimbător, materia cea mai necunoscută din toate. Între un tip uman și altul este tot atâta depărtare ca între o specie animală și alta. Și, ceea ce sporește încă greutatea: fiecare individ uman se află a fi uneori tot atât de deosebit de el însuși cât se deosebește de alții. Sufletul omului este o perpetuă producere și dezvoltare de porniri și patimi; una piere numai când alta îi ia locul, și adesea cea din urmă este cu totul opusă celei dintâi. Calitățile noastre sunt nesigure și confuze. Noi înșine nu ne cunoaștem voința întreagă, și nici nu ne putem da seamă de toate faptele produse de patimile noastre. Întâmplările dinafară ne fac cunoscuți nu numai celorlalți, ci și nouă înșine. Cei mai mulți oameni au, ca și plantele, calități ascunse, pe care întâmplarea numai le descopere. Închipuirea omenească nu este în stare a inventa atâtea felurite contraziceri câte natural există în fiecare suflet de om. În sfârșit, în bine ori în rău, calitățile noastre sunt obscure și problematice; ele stau totdeauna la voia întâmplării. Confuzia aceasta se vede și în sentimentele și aprecierile noastre despre caracterele și faptele morale. De multe ori oamenii de merit ne sunt scârboși, iar alții, plini de defecte, ne plac. Există un fel de merit fad, și sunt persoane stimabile care te dezgustă. Pe unii îi prinde să aibă defecte, pe alții virtutea îi dizgrațiază.

Așa de informă și neînțeleasă este judecata noastră morală, încât s-ar putea zice că faptele omenești au, unele, o stea norocoasă, iar altele nu; cele cu noroc au parte de laudă, celelalte - de ocară. În opinia oamenilor, crimele chiar devin inocente ori glorioase când strălucesc prin numărul și excesul lor. Ca otrava în leacuri, vițiul intră în compoziția virtuții; prudența numai amestecă totul, temperează și aplică produsul în lupta vieții. După cum la jocul rimelor, fiecare, pornind de la aceeași pereche de cuvinte, împlinește altfel versurile, așa și cu faptele noastre: fiecare le explică cum îi place.

Sub această universală diversitate și nesiguranță în care ni se înfățișează realitatea se ascunde pare că totuși o tainică ordine care rânduiește locul și mersul fiecărui lucru. Pentru noi, însă, domină tot numai capriciul infinit al dispozițiilor noastre interne și fluctuația întâmplărilor dinafară. "La fortune et l'humeur gouvernent le monde". Și capriciile sufletului sunt încă mai bizare decât acele ale soartei.

Atât de inconsistentă și plină de contraziceri este natura noastră, încât și măsura propriei fericiri și nefericiri n-are temei, nici judecată. Niciodată nu-i omul nici așa de fericit, nici așa de nenorocit cât își închipuiește; căci și fericirea atârnă, ca și nenorocirea, tot așa de mult de dispozițiile momentului, ca și de soartă.

Viața sufletului ne rămâne ascunsă și neînțeleasă pentru că obscur este și substratul ei fizic. Cursul obișnuit și regulat al vieții trupești poartă imperceptibil voința noastră spre fapte felurite. Părțile organismului, laolaltă sau pe rând, ne cârmuiesc sufletul cu mișcările lor misterioase și hotărăsc, fără să știm cum, faptele noastre. Noi nu băgăm de seamă decât impulsurile excesive, mișcările neobișnuite ale organismului, ca de exemplu violența mâniei; dar cine simte mersul continuu și ordinar al vieții organice și răsunetul său în suflet? De aceea, nu-i tocmai drept să vorbim de slăbiciunea sau puterea spiritului; puterea și slăbiciunea aceasta sunt numai un efect al bunei sau relei dispoziții a organelor corpului. Tot astfel sentimentele și afectele noastre nu sunt nimic alta decât grade deosebite ale reacțiilor organice. Mai potrivit ar fi să constatăm că sufletul poate fi, ca și corpul, sănătos ori bolnav, că sănătatea unuia nu-i mai bine asigurată decât a celuilalt, și că pentru amândouă boala recidivează.

Este cu totul înșelător, deși-i o plăcută mângâiere, să credem că am scăpat de un nărav rău; în faptă, năravul ne părăsește, și ce ne închipuim că ar fi o vindecare este numai o suspendare sau o înlocuire a unui rău cu altul. Iar când se întâmplă să nu ne lăsăm luați prea tare de un singur nărav, cele mai de multe ori aceasta vine de acolo că sufletul este robit de mai multe deodată. Se pare că natura a hotărât fiecăruia, de la naștere, anume granițe și pentru bine și pentru rău, și s-ar zice că apucăturile rele ne așteaptă, în drumul vieții, ca niște gazde la care suntem siliți să descindem. Dar nu-i probabil că experiența ne-ar putea învăța să ne ferim de ele dacă, pentru a presupune absurdul, ne-ar fi iertat să facem încă o dată același drum.

În această absurdă și haotică clătinare a sufletului, singură dragostea de sine, cu arătările ei multiple, este cea mai statornică apariție. Oricâte descoperiri s-au făcut în domeniul dragostei de sine, încă multe ținuturi ale sale sunt necunoscute. Pentru că patima aceasta, care nu se odihnește niciodată, este mai iscusită decât cel mai iscusit om. Pornirile ei sunt cele mai năvalnice, scopurile ei cele mai ascunse, purtările ei cele mai viclene. Șiretlicurile sale nu se pot socoti, prefăcătoriile ei întrec toate metamorfozele, combinațiile sale întrec în subtilitate și rafinament pe cele himice. Nu pot fi pătrunse adâncurile și întunecimile în care ea se ascunde ochilor celor mai ageri. Acolo ea, adeseori, este sie însăși nevăzută, acolo zămislește ea, nutrește și crește afecțiuni și uri câteodată atât de monstruoase, încât singură nu le recunoaște, după ce le-a dat la lumină. În noaptea aceasta în care stă învăluită se nasc părerile ridicule de sine însuși, de acolo vin greșelile și neștiința ei grosolană, de acolo prostiile cu care iubirea de sine se ascunde pentru ea însăși. Dar orbirea aceasta diversă și imensă față de sine n-o oprește să vadă totdeauna bine în afară; acolo unde interesul ei stă în joc, unde poftele ei se îndreaptă cu toată furia, acolo vede și simte, aude și înțelege, bănuiește, ghicește totul. Sub forme complexe și contradictorii: tiranică și supusă, sinceră și ipocrită, miloasă și crudă, fricoasă și îndrăzneață, cu toate capriciile și curiozitățile mascându-se și deformând lucrurile pân-într-atât ca să se înșele singură, dragostea de sine stăpânește în toate viețile și stările, trăiește peste tot și din tot, se dă și cu dușmanii săi pentru a se ponegri pe ea însăși, concentrată într-o singură pornire; aceea de a fi și de a se afirma. Prin ea omul devine propriul său idol și, dacă soarta ar îngădui, tiranul tuturor semenilor săi. În scurt, omul nu poate iubi nimic decât numai cu privire la el însuși, și fiecare este gata să-și caute plăcerile și foloasele în dauna celorlalți. De aceea oamenii n-ar fi putut trăi împreună dacă nu s-ar fi amăgit unii pe alții.

Atât de mult ne-am deprins a ne ascunde și preface față de alții, încât am ajuns să ne înșelăm fiecare pe sine. Aproape regulat sentimentul și voința înșeală mintea. Și cele mai adeseori suntem tot atât de bucuroși că ne-am înșelat singuri cât suntem de supărați că ne înșeală alții. Firește: este doar tot așa de ușor să ne înșelăm singuri pe noi fără să prindem de veste, cât este de greu să înșelăm pe alții fără să simtă. Totuși, chiar față de alții, omul realizează o așa perfecție în meșteșugul imitării și falsificării expresiei, încât ar însemna că nu judeci drept dacă nu te-ai lăsa înșelat. De obicei, însă, prefăcătoria este mult mai groasă și mai nerușinată. Mai toți avem un grad oarecare de falșitate. În toate profesiile aproape, fiecare își face o mutră ca să apară într-un anume fel care-i convine. Astfel, lumea-i plină de mutre. Cu schimbarea situației schimbăm și mutrele; câteodată apucăm înainte, "combien de bourgeoises se donnent l'air de duchesses". Atunci joacă mare rol aceea ce se cheamă aerul demn, care totdeauna este cu atât mai falș cu cât îl accentuăm mai tare.

Omul nu poate fi fără să nu imite, și în orice imitație este ceva falș și stângaci. De multe ori, imitația se face fără știință. Mai nimeni nu-i în stare să urmeze în totul naturii sale, mai toți își părăsesc propriile daruri naturale pentru a încerca să-și ia altele; prin aceasta se realizează doar un maximum de ridicul, căci nu poate fi omul niciodată așa ridicul prin calitățile firești ca prin acele pe care se preface că le are. Și cum nici un suflet nu are puterea de a fi autentic și adevărat liber de imitație, se poate zice că, dacă sunt oameni care par liberi de orice ridicul, aceasta nu-i decât părere și vine de acolo că nu i-am cercetat destul de bine. Se înțelege, imitația și exemplul sunt inevitabile: buna creștere și toate învățăturile nu ar putea fi fără ele. Dar cele ce câștigăm prin imitație trebuie să se potrivească bine cu calitățile naturale; aceste din urmă trebuie să transforme și să dezvolte imperceptibil pe cele dintâi. De obicei, oamenii nu știu să-și potrivească aerul și manierele cu figura, nici tonul și cuvintele cu gândurile și sentimentele; mai nimeni n-are urechea destul de fină pentru a simți exact acest fel de armonie. Dar efectele imitării merg mai adânc decât faptele și maniera externă; deformările aceste merg până acolo că se găsesc, de pildă, oameni care nu s-ar fi îndrăgostit niciodată dacă n-ar fi auzit vorbindu-se de dragoste. De aceea dragostea, unică în felul ei autentic, are mii de felurite copii; ca și despre stafii, toți vorbesc de dânsa, dar puțini au văzut-o.

Sub toate nesfârșitele forme ale falsității universale se ascunde dar unul și același efect atotputernic: dragostea de sine. Ea le produce și le pune în mișcare pe toate; ea este motivul real, virtuțile sunt de obicei aparente. Când soarta vrăjmașă doboară pe un om mare, se vede atunci că el răbda nenorocirile prin puterea ambiției, și nu prin vreo altă deosebită vigoare a sufletului, care să se poată numi virtute. Numai mărimea vanității deosebește de obicei pe oamenii mari de ceilalți. Disprețul de bogății al filozofilor era, în realitate, pofta ascunsă de a-și răzbuna meritele de nedreptatea soartei, un mijloc de a se apăra de înjosirea sărăciei, o cale piezișă dar pentru a ajunge la glorie. Iar disprețul de moarte pe care-l afișează uneori condamnații este numai frica de a privi moartea în față. Căci puțini oameni cunosc moartea și sunt în stare să o sufere cu hotărâre; cei mai mulți i se supun cu stupiditate numai. Cei mai abili și mai bravi sunt acei care aleg pretextele cele mai oneste pentru a nu se gândi la dânsa; ne înșelăm foarte când credem că moartea, de aproape, ni se arată așa cum de departe ne-am închipuit-o. Nici un sentiment nu-i destul de tare pentru a ne susține în fața celei mai strașnice încercări.

Multe dar din așa-numitele fapte mari, de care se încântă oamenii, n-au fost în realitate făcute pentru scopuri mari, ci mai ales, din capricii, din patimi și pentru scopuri mici, atunci când nu sunt rezultatul numai al oarbei întâmplări. Nu din virtute sunt totdeauna cinstite femeile, nici bărbații viteji din vitejie; ci temperamentul, rușinea și vanitatea sunt aici motivele obișnuite. În tot cazul, virtutea n-ar putea merge prea departe fără sprijinul vanității; și nu atât din judecată, cât din vanitate face omul lucruri care nu-i plac.

În ce privește raporturile noastre cu cei mai de aproape, putem constata mai întâi că avem cu toții destulă putere pentru a suporta nenorocirile altora. Iar explozia de bucurie pe care o avem în fața fericirii lor, pornește cele mai adeseori din speranța în vreo fericire care ne așteaptă sau în putința de a trage foloase din norocul lor. Se pare că chiar în supărările celor mai buni prieteni găsim ceva care nu ne displace: ne bucurăm probabil atunci de ocazia de a ne da în spectacol bunătatea și amabilitățile. De altă parte, exploatăm suferințele noastre ca să atragem bunăvoința și aprobarea prietenilor. Adesea lacrimile chiar, după ce au înșelat pe alții, ne înșeală pe noi. Ne închipuim că plângem pe mort: în faptă, ne plângem pe noi. Alteori scoatem din doliul nostru glorie: o veșnică, incomparabilă și superbă durere, caz frecvent mai ales la femei. Iar în situații mai puțin grave plângem pentru a trece de buni la inimă, plângem ca să ne plângă alții pe noi, în sfârșit, plângem pentru că-i rușine să nu plângem. Față de dușmani, în compătimirea pe care le-o arătăm se ascunde mândria de a le putea arăta că le suntem superiori. Împăcarea cu dușmanul înseamnă ori că ne temem de continuarea luptei și așteptăm folos de la încetarea ei, ori suntem curat numai osteniți de război.

Osteneala și slăbiciunea, mai scurt: lenea, sunt formele în care impulsul dragostei de sine ajunge a se odihni în el însuși. Dintre toate năravurile noastre, acel pe care-l cunoaștem poate mai puțin este lenea. Ea este totuși cea mai aprigă dintre patimile toate, numai cât efectele ei stau foarte ascunse. Dacă luăm bine seama, vom vedea că în orice împrejurare ea pune stăpânire pe interesele și plăcerile noastre. Odihna lenei este un farmec ascuns al sufletului, care oprește silințele cele mai înfocate, dărâmă cele mai tari hotărâri, consumă pe nesimțite toate patimile și virtuțile. De lene ne deprindem cu aceea ce-i ușor și plăcut, de lene mintea își stăvilește singură mișcările și oprește lărgirea cunoștințelor; astfel că nu este om care să fi avut tăria de a-și lărgi inteligența și de a o duce așa de departe cât ar fi putut ea merge.

Ținând seamă de această putere a lenei și, ceea ce-i totuna în fond, de slăbiciunea voinței, înțelegem că nimeni nu merită să se cheme om bun dacă nu are în el puterea de a fi rău. Multe așa-numite fapte bune sunt numai efectul lenei, al voinței neputincioase. Multe ticăloșii se fac din slăbiciune, nu din scop de a face anume o ticăloșie. Lenea și timiditatea, și nu cine știe ce virtuți, sunt puterile care ne țin de obicei în cercul datoriei; iar călcarea datoriei vine mai adesea din plictiseală, adică tot din slăbiciune, decât din interes. De aceea, nu-i drept să zicem că prin tăria sufletului rezistăm patimilor, ci numai că patimile singure sunt atunci slabe. Iar ceea ce de obicei se cheamă stăruință sau consecvență nu-i decât durata însăși a gusturilor și pornirilor noastre, pe care noi nu ni le putem nici da, nici lua. Astfel, slăbiciunea se opune virtuții mai direct decât viciul. Prin slăbiciune ne mângâiem de relele pe care judecata nu le poate dovedi; părem a răbda cu tărie nenorocirile, pe când în fapt suntem numai doborâți, suferim fără să îndrăznim a privi nenorocirea în față, așa cum fricoșii se lasă uciși fiindcă li-i frică să se apere. Din cauza acestei neputințe esențiale a voinței, adeseori violențele, pe care suntem nevoiți să ni le facem noi singuri, ne dau o suferință mai mare chiar decât acele pe care ni le fac alții.

Masca obișnuită a slăbiciunii este aceea ce vulgar se numește bunătate. Aici ar trebui mai întâi să ne gândim că numai caracterele ferme sunt în stare să aibă adevărată blândețe, iar acele care par blânde n-au de obicei decât slăbiciune, și aceasta se preface ușor în acreală; iar apoi, că naturile slabe sunt incapabile de sinceritate. Și natura a vrut ca slăbiciunea să fie defectul cel mai incurabil. De aceea, în fața unei mișcări care pare de tot sinceră, este totdeauna de gândit dacă nu-i efectul unui calcul abil; interesul stă doar veșnic gata să absoarbă toate pornirile virtuoase.

Fără îndoială, există adevărată virtute, există adevărată bunătate; există, de exemplu, dragoste adevărată - aceea care stă în adâncul sufletului, ascunsă oarecum ei înseși, precum adevărată și sigură umilință și adevărat și sigur curaj sunt numai acele cu totul necunoscute. Dar aceste sunt rarități, și aici a fost vorba de aspectul cel mai general al motivelor acțiunii morale. Se pare că, îndată ce devin prea conștiente, pornirile noastre se pervertesc: vanitatea și interesul le iau în primire pentru a le da cunoscuta deformare. Mai multe fapte crude face, de pildă, omul din interes ori vanitate decât din instinctivă cruzime. Alte porniri, cât de violente, ne mai iartă din vreme în vreme; vanitatea ne frământă întruna. Și cât izbutim să rupem din celelalte defecte servește adeseori numai să ne sporească îngâmfarea. Și totuși, vanitatea mai mult decât judecata are puterea de a ne face să călcăm în picioare gusturile și înclinările naturale. Oricât de mult bine ne-ar spune cineva despre noi, tot nu poate aduce ceva nou, și nu există om care să se creadă întru ceva mai prejos de acela pe care-l stimează mai mult dintre toți.

Adevărul asupra obișnuitelor motive morale se arată destul de frumos atunci când oamenii vorbesc de propria lor purtare: aceeași iubire de sine, care de obicei îi orbește, îi luminează atunci minunat și-i face să ascundă și să suprime cu cea mai mare exactitate tot ce ar putea părea condamnabil. De aceea, foarte multă lume se irită atât de caracteristic împotriva analizei care descopere izvorul faptelor noastre. Orișicum, binele pe care-l poate face adevărul în lume rămâne totdeauna mai mic decât răul provocat de aparențele lui mincinoase.

Am expus cuprinsul maximelor, urmând, de cele mai multe ori textual, vorba autorului; am așezat numai ideile așa, încât unitatea și continuitatea de gândire, pe care o simte oricine răsfoiește cartea cu atenție, să iasă cât mai tare în lumină.

La Rochefoucauld a scandalizat și entuziasmat mulți cititori de pe vremuri, și încă pe unii din cei de astăzi nu-i lasă indiferenți. Cei mai mulți, probabil, se simt, la citirea lui, oarecum deranjați în obișnuitele lor sentimente și judecăți, și, firește, se supără de această deranjare. Maximele strică cheful omului, pentru că ele schimbă locul la o mulțime de gânduri care stau atât de frumos așezate în minte, încât nici nu te mai ocupi de ele, atât de siguri și mulțumiți ce suntem de buna lor așezare. Autorul a știut bine ce are să se întâmple, și de aceea zice (în Cuvântul către cititor, la I-a ediție, din 1665): "Je prie le lecteur de ne point entraîner son esprit au premier mouvement de son coeur, et de donner ordre, s'il est possible, que l'amour-propre ne se mele point dans le jugement qu'il en fera... Le meilleur parti que le lecteur ait a prendre est de se mettre d'abord dans l'esprit qu'il n'y a aucune de ces Maximes qui le regarde en particulier et qu'il est seul excepte, bien qu'elles paroissent generales"... Păcat că la vorbele acestea din urmă comentatorii , oameni prudenți, au grijă să explice, zicând, de ex.: "Cette phrase, ingenieusement ironique!"... Astfel că cititorul pierde orice putință de mângâiere și se necăjește și mai rău. Din fericire, edițiile cele mai răspândite n-au comentar, și atunci poate că cei mai mulți cititori sunt întrucâtva consolați. În orice caz, optimist fiind din natură, am credința fermă că cititorii, chiar dacă se supără destul de lectura Maximelor, uită curând supărarea cu carte cu tot; și pentru că am credința aceasta, am și curajul de a-i pofti să încercăm a vedea ce spune, pe înțelesul nostru actual, cartea aceasta, care are dubla infirmitate de a fi și veche, și iritantă.

A fost, și probabil încă persistă în anume sfere de idei ale timpului nostru, o preocupare foarte accentuată de a reduce cât mai mult rolul și semnificarea reală a individualității. Cu ajutorul biologiei ori a științelor sociale, s-a filozofat pentru a se afirma că individul este o abstracție, un product ideal, izvorât din trebuințele teoretice și practice ale sufletului, în sfârșit, un fel de postulat regulativ și nu o dată constitutiv al realității. Colonie de celule în adevăratul său aspect fizic, individul este, sufletește, numai un moment fugitiv și arbitrar delimitat al continuei și universalei conștiințe sociale care, în domeniul psihic, este realitatea oarecum autentică și superioară. Ca o dezvoltare a acestora, a intervenit cu vremea o frază mult prea cunoscută, fiindcă a intrat doar în circulația celei mai zilnice și mai vulgare literaturi, o frază care asigură că natura nu se preocupă de existența individului, ci numai de a speciei. Această splendidă nerozie, care strălucește deosebit prin însăși frecventa ei repetare, nu-i probabil decât străvechea evlavie metafizică pentru tipurile și esențele eterne, evlavie costumată, potrivit vremii, în termeni de biologie. Natura, ca să rămânem la stilul acesta teleologic, nu poate să iubească mai mult viața speciei decât pe a individului, pentru că natura, dacă gândește, înțelege atâta lucru, că nu ar putea să despartă pe una de alta și, deci, nici să prefere pe una celeilalte. Mai cuminte este, cred, să admitem că natura nu se ocupă de una mai mult decât de alta, și că produce și distruge și specii și indivizi. Iar dacă durata speciilor întrece cu mult pe a indivizilor, apoi deosebirea aceasta în timp poate avea doar interes practic: a face din ea o bază de distincție pentru interpretări teoretice atât de generale este numai dovadă de o curioasă retrogradare și scădere a spiritului filozofic. Dar oricare ar fi fost și ar mai fi încă succesele și justificarea acelor filozofări asupra ideii de individ, nu este de crezut că radicala și imediata opoziție între eu și restul lumii, acest fapt fundamental al experienței intime, să poată fi vreodată cumva subtilizat sau înlăturat din cuprinsul nostru sufletesc. Este vorba aici de faptul însuși primordial al subiectului; oricare ar fi interpretările pe care teoria cunoștinței și psihologia le dau acestui fapt, în forma lui neanalizată și cea mai primară, în care adică voința și afectele iau imediată conștiință de sine, subiectul are pentru el însuși un înțeles unic, imediat și nediscutabil. Formulări ca voința mea, durerea mea au o specială evidență, un înțeles sigur prin faptul chiar că în posesivele acele se arată o împotrivire față de un altceva care nu-i al meu, și prin care, tocmai, durerea și voința aceea se lămuresc și există ca ale mele.

Din punctul de vedere al acestei originare și radicale opoziții, societatea nu poate, pentru fiecare din noi, să însemneze, mi se pare, decât: toți oamenii minus Eu. În dezvoltarea vieții istorice, opoziția aceasta esențială a produs în fiecare suflet ca o suprafață de atingere și de apărare, un strat de stări sufletești pe care eternul conflict între subiectele umane l-a creat și-l creează, continuu în fiecare din ele. Selecționat în lupta aceasta însăși, un nou suflet, sufletul social, s-a depus peste acel natural, în afară de aceea că chiar acest din urmă a fost în el însuși îmbogățit prin viața socială. Între aceste două suflete se urmează o luptă în sensul că cel de suprafață ar vrea să înghită cu totul pe cel din adâncime, care se răzvrătește, și cel mai de multe ori îl învinge. În istorie apare, la răstimpuri, teama ca nu cumva unul sau celălalt să fie prea atrofiat, așa încât cel natural să rămână fără contrapond, iar cel social fără material pe care să se aplice. Observ aci îndată că La Rochefoucauld, cu o agerime rară și cu o pasionată stăruință, a străpuns stratul sufletului social pentru a descoperi, în detaliu, sub porțiunile lui, porțiunea corespunzătoare a sufletului natural. Desigur, au recunoscut și atâți alții așa-numitul egoism radical al omului; dar minuțioasele insistențe, atenția subtilă așa de stăruitor susținută spre corespondența motivelor dintre cele două straturi ale sufletului dau, mi se pare, lui La Rochefoucauld semnificația de adevărat descoperitor.

Funcțiunea esențială și continuă a sufletului natural este afirmarea proprie și cât mai energică. Numai în caz de specială detracare poate și vrea el să se nege, poate să-și voiască singur distrugerea. Orice solicitare a voinței, orice provocare a afectelor este luată în primire de către această afirmare perpetuă a sufletului natural, trebuie să i se supună sau să pactizeze într-un grad oarecare cu pornirile sale fundamentale, înainte de a intra în circulația ulterioară a vieții interne. Este ca un apriori al voinței primitive și nealterabile, care prinde, supune și stilizează tot ce i se opune și-i solicită, prin însăși această opunere, funcționarea sa esențială și naturală. Ca și timpul, spațiul ori cauzalitatea, acest apriori al voinței primitive trăiește nebăgat în seamă în viața curentă a conștiinței, și numai prin ulterioară și insistentă reflexie ajunge spiritul să și-l poată teoretic clarifica, ceea ce de altfel se întâmplă cu toate acele elemente peste care conștiința naivă trece, clasându-le ca "de la sine înțelese". Descriind cu o extraordinară pătrundere detaliile funcționării acestui apriori al voinței elementare, La Rochefoucauld îi luminează în mod surprinzător cuprinsul întreg.

Din nevoia absolut vitală de a prezenta cât mai repede în afară figurile consacrate ale sufletului social s-a născut o tehnică minunată, care înșeală chiar pe subiectul în care ea se exercită, și în momentul chiar când se exercită. Atât de repede apar motivele sociale și acoperă pe cele naturale, încât de multe ori foarte cinstit ne irităm dacă cineva încearcă a ne face să vedem jocul cel adevărat de dinăuntrul spectacolului psihic de suprafață. Negreșit, nimic din ce trăiește în sufletul nostru nu rămâne în afară de puterea vieții sociale; nu trebuie dar înțeles ceea ce am numit suflet natural ca un complex care persistă în afară de sfera acelei puteri. Numai de aceasta este aici vorba: că există un fond, pe care, după gust sau după cerințele teoriei, îl putem exprima în formule metafizice sau în formule biologice, și față de acest fond primar viața socială este, logic vorbind, termenul secundar. Fără acel prim termen viața socială nu ar fi, logic, posibilă, nu ar putea fi adică obiect pentru cugetarea noastră. Impulsul primordial de afirmare și apărare al individului se trezește la orice atingere a ființei acestuia, astfel că în cumpăna voinței manifestările acelei energii centrale a persoanei intervin necontenit; și nici că ar putea lipsi de la cântar, pentru că fără dânsele cântărirea nici n-ar fi posibilă. Comitem un fals retoric când, pentru anume fapte morale, calificăm de impoderabile efectele acelui impuls fundamental. Cu o sensibilitate extrem de delicată, spiritul lui La Rochefoucauld descoperă cu de-amănuntul prezența grea a acestor pretinse imponderabile.

Pe hotarele complicate și mobile ale celor două straturi sufletești trăiește aceea ce se numește morală, cel puțin așa cum a rămas definită în literatura filozofică de la Kant încoace, și cum se pare că este, dacă unii teologi au dreptate, înțelesul chiar al învățăturii creștinești: adică supunerea de bunăvoie și din intimă pornire la reguli de acțiune care nu se preocupă deloc de impulsurile noastre imediate, și care, în fapt, cele mai adeseori se împotrivesc direct acestora. Semnul distinctiv al atitudinii morale este dar judecata perfect obiectivă, pe care subiectul o aplică tot atât de exact și fără cruțare lui însuși ca și oricărui alt fenomen din cuprinsul experienței sale. Mișcarea primă și pornirea cea mai îndrăcită și vitală împing violent pe om să-și dea dreptatea sieși totdeauna: sufletul, pus în dezbinare cu sine, se frământă inevitabil ca să-și recapete echilibrul, adică împăcarea cu el însuși, cu orice preț și cât mai perfect. Ne lasă aceste puteri vreodată posibilitatea să ne judecăm sincer și fără rezervă? La Rochefoucauld spune: "Nos ennemis approchent plus de la verite dans les jugements qu'ils font de nous que nous n'en approchons nous-memes". Este, mi se pare, lucru de înțeles ca dușmanii să cerceteze motivele faptelor noastre cu o luciditate și deci cu o putere de pătrundere mult mai intensă decât noi, care suntem, înainte de orice, interesați să ne formăm despre noi o opinie mai mult plăcută decât exactă. În urmărirea curatei atitudini morale, La Rochefoucauld notează cu băgare de seamă locul deciziv al umilinței în tehnica morală: "Personne ne veut etre humble. Sans l'humilite nous conservons tous nos defauts". "Les veritables mortifications sont celles qui ne sont pas connues; la vanite rend les autres faciles". Dacă ne reprezentăm atitudinea morală ca o stare în care avem în vedere principii obiective pentru ca, după oarecare reflexie asupra aplicării lor cauzale, să făptuim în deplină conștiință de a le urma întocmai și numai din respect pentru dânsele, cine nu ar înțelege că în acea clipă de dezbatere intimă nenumărate motive de interes natural găsesc timp destul pentru a se furișa prin conștiința noastră și - pentru că nimic nu se întâmplă în zadar - a o colora altfel decât cum cere principiul căruia voim a ne închina? Atunci, inevitabil, cuprinsul tot al conștiinței este calitativ schimbat; iar tocmai jocul acesta de nuanțe, provocat de motivele nepoftite de morală, l-a urmărit cu o curiozitate deosebit de trează La Rochefoucauld. Și fiindcă aceste nuanțări sunt modificări curat calitative ale conștiinței, a învinovăți pe La Rochefoucauld de exagerare, cum zice una dintre cele mai vulgare obiecții, nu-i decât curată neînțelegere a lucrului în discuție.

Dacă nu greșesc, este undeva în Critica rațiunii practice un loc, adeseori neluat în seamă, unde Kant dă pare că a înțelege că realizarea atitudinii morale ca stare de conștiință este problematică și că discuția lui face abstracție de această realizare. Și pentru La Rochefoucauld această stare este eminent problematică, și cartea lui poate servi prin excelență pentru a lămuri aceasta; dar el privește încercările omului de a realiza morala nu numai continuu decepționat, dar oarecum și cu o ironică antipatie. El simțea probabil în morală o stare tranzitorie, un drum către o altă stare internă, de o deplină și autentică superioritate, o altă natură deci, mai bogată și mai rafinată. Astfel văzută, atitudinea morală are pare că ceva din nesiguranța, stângăcia și rigiditatea parvenitului, care-i prea conștient de silințele sale pentru a-și pune de acord ființa lui naturală cu situația exterioară. Atunci numai prețuim în întregime, atunci credem deplin în eficacitatea unei stări de suflet, când ea a pătruns în structura intimă și naturală a acestuia. Cu cât mai intensă și mai intimă este legătura între suflete, cu atât mai insuficientă, ori chiar de-a dreptul negativă, simțim atitudinea morală. În dragostea sexuală, unde setea de a cunoaște sufletul celuilalt merge până la turbare, unde percheziționarea acestuia ajunge chinuitoare obsesiune, acolo se poate simți cu supremă claritate ce dezastruos sentiment ne încearcă atunci când în locul impulsului curat, spontaneu, primitiv, ne întâmpină virtuosul, inutilul, monstruosul sentiment al datoriei.

Spune Segrais (Memoires, II, 34) că La Rochefoucauld adusese în uz cuvântul vrai pentru a numi caracterele natural și radical curate și armonice; mai cu seamă despre doamna de La Fayette zicea La Rochefoucauld "qu'elle etait vraie, parce qu'elle aimait le vrai en toutes choses et sans dissimulation". În această vorbă, se trădează pare că pornirea intimă și adâncă care i-a călăuzit observațiile. El nu nega dar existența unor asemenea suflete, cel puțin a sufletelor în care stările adevărate sunt destul de frecvente pentru a le hotărî caracterul. Destul de bine se înțelege aceasta și din formulele restrictive cu care-și atenuează de multe ori generalizările; totuși, chiar de la publicarea Maximelor, multă lume a trecut cu vederea aceste formule de nuanțare, și o doamnă de pe vremuri recomanda chiar că ar trebui introdus un quasi regulat în toate aforismele pentru ca să fie perfecte. Ca și cum autorul n-ar fi accentuat destul complexitatea esențială a materiei, așa încât orice om, cu o suficientă capacitate de înțelegere, să simtă sensul Maximelor chiar dacă nu poartă absolut toate stampila care să vâre și în ochii cei mai slabi rezervele lămuritoare. Evident, el crede că stări de suflet curate, adevărate, sunt foarte rare, și credința aceasta, firește, nu-i exact verificabilă, fiindcă ancheta și statistica nu se pot aplica în domeniul cauzalității morale. Aici nu are loc decât spiritul de finesse, nicidecum cel "geometric". Liberi sunt doar generoșii umanitari de toate culorile să se supere pe La Rochefoucauld, să creadă și să afirme proporția contrară.

În cuvântul către cititor din fruntea primei ediții a Maximelor, publicată cu îngrijirea autorului (1665), se spune: "ce qu'elles contiennent n'est autre chose que l'abrege d'une morale conforme aux pensees de plusieurs peres de l'Eglise". Iar autorul necunoscut al Discursului (Discours sur les Reflexions etc.), tipărit în aceeași ediție, stăruiește și el asupra conformității Maximelor cu învățăturile teologice. În sfârșit, articolul-reclamă din Journal des savants (9 martie 1665), scris de marchiza de Sable și corectat de autor, recomandă cartea astfel: "ce traite est fort utile... parce qu'il fait voir aux hommes que sans le secours de la religion ils sont incapables de faire aucun bien". Fără îndoială, La Rochefoucauld era un necredincios; insistențele aceste evlavioase ascundeau probabil dorința de a se prezenta cu formule prudent-respectuoase la adresa puterilor bisericești. Totuși, sentimentele pe care se sprijină cartea sunt creștine: neîncrederea statornică în capacitatea reală de virtute a omului, aspra și neobosita cercetare a purității motivelor, umilința declarată unic mijloc autentic pentru controlarea adevărului sufletesc, în toate aceste se simte, cred, suflul confesionalului și rigoarea ageră a examenului de conștiință. Prin marchiza de Sable și prin Jacques Esprit, cei doi intimi cu care se sfătuia și se îndemna aproape zilnic la fabricarea maximelor, profund laicul gânditor putea întreține legături destul de statornice cu lumea teologică: salonul din urmă al marchizei, un fel de Hotel de Rambouillet cu parfum ecleziastic, era chiar lângă zidurile Mânăstirii Port-Royal din Paris; iar Esprit, crescut în seminarul Oratoriului, era aproape cleric. În voluminoasa lui condică moralistică De la faussete des vertus humaines (2 vol., 8, Paris, 1678), ca și în colecția de maxime a doamnei de Sable ori în ale cavalerului de Mere, asemănările cu La Rochefoucauld merg uneori până aproape de literalitate; multe maxime le dezbăteau doar împreună, în lungi și dese conversații. Lui Esprit îi scrie o dată La Rochefoucauld: "nous recommencerons de belles moralites au coin du feu". Dar pe clericul Esprit îl preocupă cu deosebire ideea harului dumnezeiesc, în care este singura mântuire, fiindcă singur el poate da virtutea. Despre păgânul Socrat zice: "ses vices etaient tres reels, et toutes ses vertus etaient fausses" (II, 387); și se luptă stăruitor cu doi alți vestiți păgâni, Seneca și Cicero, reprezentanți ai virtuților umane. Cu totul altfel gândește nobilul și profanul prieten, care (în celebra conversație cu de Mere dată la lumină de Sainte-Beuve) spune: "la veritable vertu se confie en elle-meme, elle se montre sans artifice et d'un air simple et naturel, comme celle de Socrate... Je crois que, dans la morale, Seneque etoit un hypocrite et qu'Epicure etoit un saint". Și pe același păgân cu numele atât de compromis printre creștini La Rochefoucauld îl proclamă grand homme și admirable genie.

Experiența saloanelor dar, dintr-o parte, iar din alta gândirea teologică, care pătrunde și ea până la intelectualii din saloane, vin să coincideze în concluzii despre substratul activității morale. Astfel, și cavalerul de Mere, destul de frivol om și totuși credincios prieten al celor de la Port-Royal, scrie maxime ca aceste: "la sincerite n'est qu'une fine dissimulation - la plupart des actions des hommes sond fardees et n'ont rien que l'apparence". Iar deasupra tuturor, Pascal, în câteva aruncături de condei, luminează cu excesiva lui aprindere unele din constatările așa de reci ale maximelor: "Personne ne parle de nous en notre presence comme il parle en notre absence. L'union qui est entres les hommes n'est fondee que sur cette mutuelle tromperie... Si les hommes savaient ce qu'ils disent les uns des autres, il n'y aurait pas quatre amis dans le monde... Tous les hommes se haissent naturellement l'un l'autre. On s'est servi comme on a pu de la concupiscence pour la faire servir au bien public. Mais ce n'est que feinte... car au fond ce n'est que haine!" Și aici este de însemnat că afirmările violente ale bolnavului și sălbăticitului Pascal în adevăr exagerează întrucât rețin numai cazurile extreme; La Rochefoucauld însă, gentilomul stăpân pe mintea și vorba lui, ne dă tonul general al gândirii lui în cuvintele: "On ne trouve pas dans l'homme le bien et le mal dans l'exces", - cuvinte care se potrivesc în chip curios și interesant cu acestea ale delicatului prelat Fenelon: "Presque tous les hommes sont mediocres et superficiels pour le mal comme pour le bien" (Projet d'un traite sur l'histoire, în Lettre a l'Academie).

Desigur, în cazul lui Pascal se vede mai izbitor decât în altele cum preocuparea psihologică intensivă, atât de caracteristică epocii, afla un puternic imbold în viața religioasă a timpului; dar Pascal este exemplul eminent numai, dar nu unic. Unul dintre comentatorii mai vechi ai lui Rochefoucauld, abatele Brotier (1723-1789) notează la maxima care figurează ca epigraf în capul cărții următoarele cuvinte din discursul funebru al lui Bossuet pentru principesa Palatină: "Elle croyait voir partout dans ses actions un amour-propre deguise en vertu. Plus elle etoit clairvoyante, plus elle etoit tourmentee". Ca un răspuns la aceasta cad vorbele lui Pascal, veșnic agitatul: "La vanite est si ancree dans le coeur de l'homme, qu'un soldat, un goujat, un cuisinier, un crocheteur se vante et veut avoir des admirateurs: et les philosophes memes en veulent. Et ceux qui ecrivent contre veulent avoir la glorie d'avoit bien ecrit; et ceux qui le lisent veulent avoir la gloire de l'avoir lu; et moi qui ecris ceci ai peut-etre cette envie; et peut-etre que ceux qui le liront. Curiosite n'est que vanite. Le plus souvent on ne veut savoir que pour en parler".

Dintre nobilele și interesantele păcătoase ale timpului, cu sufletele trecute prin arderile și frământările tuturor păcatelor, una din cele mai vestite era doamna de Longueville, vechea dragoste și ferventa tovarășă de intrigi și conspirații a lui La Rochefoucauld. Intrată pe calea pocăinței, ea scrie astfel, în examenul său de conștiință înaintea spovedaniei generale*: "Il m'est venu encore cette pense sur moi-meme, c'est que je suis fort aise, par amour-propre, qu'on m'ait ordonne d'ecrire tout ceci, parce que sur toute chose j'aime a m'occuper de moi-meme, et a en occuper les autres, et que l'amour-propre fait qu'on aime mieux parler de soi en mal que de n'en rien dire du tout... Je me defigure en partie, pour m'attirer le plaisir de connaître qu'on croit plus de bien de moi, et c'est meme un artifice de mon amour-propre de me pousser a me depeindre defectueuse, pour savoir au vrai ce que l'on pense de moi"... Și aici surprindem cum tehnica moralei bisericești provoacă direct și statornic, prin spovedanie, pofta și voluptatea amară a cercetării sufletului. Atât de puternic este atunci impulsul de observare internă pe care-l dă disciplina religioasă, încât chiar unei femei bune și fără multă agerime de minte, cum era blânda La Valliere, i se deschid ochii pentru complexele contraste ale mișcărilor sufletești; gata să intre la călugărie, ea scrie unui bătrân și evlavios prieten, mareșalul de Bellefonds (începutul anului 1674): "J'aime ma fille, mais elle ne me retiendra pas un seul moment; je le vois avec plaisir, et je la quitterais sans peine: accordez cela comme il vous plaira, mais je le sens comme je vous le dis... Je quitte le monde; c'est sans regret, mais ce n'est pas sans peine... Je me trouve dans des dispositions si douces et si cruelles... accordez cette opposition qui est en moi..."

Dacă, după toate aceste texte, ne aducem aminte de cuvintele citate mai sus, în care Fenelon aseamănă, spre laudă, pe un predicator moralist de-a dreptul cu La Rochefoucauld, înțelegem mai complet cum raporturile psihologiei Maximelor cu viața religioasă a timpului nu puteau să scape din vedere contemporanilor competenți. Dar nu toți oamenii bisericii gândeau tot așa de binevoitor despre nobilul psiholog ca Fenelon, teolog cu o rafinată experiență religioasă și literat artist totdeodată. Un om de strictă doctrină teologică și exclusiv apărător al funcțiunilor teologice ca iezuitul Bourdaloue, care cenzurase aspru pe Moliere pentru Tartuffe, fiindcă nu-i treaba profanilor să critice asemenea lucruri, s-a supărat și pe moraliștii sceptici, care în orice virtute găsesc numai vanitate, capriciu, înșelătorie ori chiar slăbiciune de minte, moraliștii din lumea mare, care, de rea ce este, a ajuns să nu mai creadă în adevărata virtute (în Sermon sur la Saintete). Înțelegem: părintele Bourdaloue nu vrea ca nechemații să se amestece a judeca sufletele. Dar mai interesant este pentru noi să auzim rezultatele atunci când, cu autoritatea specialistului, începe el să le cerceteze: "Il n'est rien de plus aise, ni de plus naturel que de se faire une fausse conscience selon ses desirs ou selon ses interets... Tout ce que nous voulons, a mesure que nous le voulons, nous devient et nous paroît bon... Des qu'il ne s'agit point de l'interet, il ne nous coute rien d'avoir une conscience droite. Chacun n'est consciencieux pour soi qu'autant que son interet le peut souffrir" (Sermon sur la fausse conscience). Cu jansenistul Nicole suntem, dacă se poate, încă mai aproape de psihologia maximelor. Pe acesta doamna de Sevigne îl prețuiește deosebit ca teolog învățat și perfect scriitor, iar adversarii înșiși, iezuiții, vorbesc cu mare laudă despre cărțile lui de morală și-l socotesc "grand connaisseur du coeur humain" (Journel de Trevoux, februar 1707). În voluminoasa serie numită Essais de morale se găsește un capitol (cap. VII din Traite de la connaissance de soi-meme) intitulat: "Que le precepte "Connais toi toi-meme" vient plutot de l'impatience des hommes a l'egard des defauts des autres, que d'un desir sincere de se connaître eux-memes". Titlul acesta este, evident, o maximă; iar înțelesul întregii bucăți se găsește concentrat în aceastălaltă: "nous voudrions que les autres se connussent eux-memes, afin qu'ils agissent d'une maniere moins choquante a notre egard; nous ne voulons pas nous connaître, pour ne pas voir en nous ce qui nous y choquerait"... În altă parte spune: "le monde est plein de gens qui se trompent de bonne foi, et qui ne voient pas en eux-memes ce que les autres y voient". Ceea ce ne dă câte o paralelă pentru amândouă constatările lui La Rochefoucauld: înșelarea celorlalți și amăgirea de sine. În amănunte, numeroasele paralele între gândirea teologului și a laicului sunt atât de evidente, încât apropierile de texte le poate face lesne oricine; de exemplu: "Chacun tâche d'occuper le plus de place qu'il peut dans son imagination, et l'on ne se pousse et ne s'agrandit dans son imagination, et l'on ne se pousse et ne s'agrandit dans le monde que pour augmenter l'idee que chacun se forme de soi-meme... Les hommes sont naturellement attaches a leurs opinions, parce qu'ils ne sont jamais sans quelque cupidite qui les porte a desirer de regner sur les autres... Si cela etait, je ne serais pas habile homme; or je suis un habile homme, donc cela n'est pas".

În total dar, laicul necredincios și clericii desăvârșiți și statornic evlavioși, ca și pocăiții care au gustat toată dulceața amețitoare a păcatului și toată fierea căinții, descopăr toți, se vede, același elementar și fundamental mecanism îndată ce se silesc să vadă de aproape înăuntrul mișcărilor voinței; și această potrivire nu se poate trece cu vederea când este vorba de stabilirea unui fapt din experiența curat subiectivă. În etiologia morală, de mijloace directe și exacte de cercetare nu ne putem servi. Legea creștinească are deci temei bun când ne oprește de a judeca sufletele. Decât nu de aceasta-i vorba în cartea Maximelor: ea nu ne îndeamnă doar să judecăm pe alții, iar pe noi nu; mai degrabă, dimpotrivă. Maximele ar putea, cred, servi eminent pentru un chestionar de conștiință. Din stăruitoarea cercetare a conștiinței proprii, combinată cu o neobosită urmărire a faptelor și ghicire a sufletului multor tovarăși și dușmani, s-a născut doar cartea Maximelor.

La Rochefoucauld se vede a fi fost din natură un intelectual cu orice preț, un om cu o nesfârșită sete de a înțelege până la ultimele margini ale puterilor minții, fără rezerve și considerații timide și prudente pentru sentimentele pe care ni le strecoară și le întreține în suflet prestigiul practic al obiectului - o specie de om foarte rară, mi se pare; intelectualii de profesie, cei mai mulți, nu sunt complet autentici și prin vocație naturală. Dar era nobil, și tocmai în vremea intrării sale în lume, nobilimea se zbătea violent în criza unei mari transformări. Cum ades se întâmplă, el a fost luat și purtat de agitațiile clasei sale, captiv al unui regim de viață puțin potrivit firii sale. Șiretul și neastâmpăratul Retz, căruia intriga și cearta îi erau hrană, indispensabilă, s-a întâlnit cu Rochefoucauld în luptă aprigă, și o caracteristică nedumerire îl cuprinde în fața acestui dușman: "il y a toujours eu du je ne sais quoi en tout Mr. de La Rochefoucauld... Je ne sais a quoi attribuer son irresolution... Nous voyons les effets de cette irresolution quoique nous n'en connaissions pas la cause". Cu cât își precizează însă Retz nedumerirea, cu atât ni se arată parcă mai lămurit caracterele intelectualului aruncat în treburi care, prin natură, nu sunt ale lui; când zice: "son bon sens est tres bon dans la speculation... Son jugement n'est pas exquis dans l'action", caracteristica psihică a timpului este întreagă; iar când vorbește de: "cet air de honte et de timidite que vous lui voyez dans la vie civile", - avem înainte vie fizionomia omului cu voința clătinată de bogăția excesivă a inteligenței... Iar discordanța iremediabilă dintre natura aceasta și împrejurările în care stătea prinsă ne-o pune sub ochi ingeniosul cardinal, cu o evidență strălucitoare în observația finală: "sa pratique a toujours ete de chercher a sortir des affaires avec autant d'impatience qu'il y etait entre".

Dar stagiul acesta de excesivă acțiune trebuia să producă în sufletul acela complex o experiență de o multiplă bogăție. Tocmai nepotrivirea dintre om și curentul istoric în care se găsea, nesuccesul deplorabil al întregii mișcări, ca și al întreprinderilor sale proprii au fost rodnice pentru gânditor. Dintre tovarășii săi, cei mai mulți au ajuns, din feodali turbulenți, perfecți oameni de casă ai regelui. Câteva femei și-au încheiat furtunoasele lor vieți în reculegere evlavioasă. Conspirațiile neîntrerupte, doamnele care fug deghizate în bărbați, săptămâni întregi călare, prințese care aprind cu mâna lor fitilurile tunurilor și pătrund în cetăți în fruntea trupelor, La Rochefoucauld care plănuiește să răpească regina prigonită de Richelieu și să o ducă pe șea, în goana calului, până la Bruxelles - toate aceste întâmplări ca din poveste s-au sfârșit în pocăință pentru câțiva, în comodă, deși cam umilitoare, viață de curte pentru cei mai mulți, iar pentru La Rochefoucauld în răsfățată melancolie pe lângă căminul câtorva prietene, după ce însă multă vreme își redusese ambiția toată să ceară cu o stăruință aproape puerilă - un tabouret pentru nevastă-sa în salonul reginei. Așa curios și orișicum degradator se pervertiseră și luau sfârșit cavalereștile conspirații și luptele romantice ale frondei aristocratice. Clasa ajunsese total parazitară: romanticul și ultimul avânt de răzvrătire feodală urma să fie comprimat în disciplina nouă a monarhiei absolute - "le siecle de vile bourgeoisie", cum l-a numit Saint-Simon, îndărătnicul boier, își făcea începutul. Iar disciplina burgeziei raționaliste se întâlnea cu efectele religioase și pedagogice născute din contrareforma catolică, și dădea naștere la o nouă și riguroasă etichetă, căreia se vor supune moravurile și estetica timpurilor următoare. Și prefacerea s-a făcut așa de repede, încât Gourville, care din curată slugă a familiei La Rochefoucauld a ajuns diplomat subțire, primit la toate mesele mari și pus să negocieze între nobilime și Curte, o carieră eminent de caracteristică, scrie povestind teatralele aventuri ale Frondei: "les vieux qui ont vu l'etat ou les choses etaient dans le royaume ne sont plus, et les jeunes n'en ayant eu connaissance que dans le temps que le roi avait etabli son autorite, prendraient ceci pour des reveries, quoique ce soient assurement des verites tres constantes". (Memoriile lui Gourville, dictate de el în 1702, cuprind anii de la 1642 până la 1678.)

La Rochefoucauld asista de aproape la această comprimare și nouă stilizare a sufletelor în cadrele proaspetei etichete; situația era din cele mai favorabile pentru observația psihologică și socială: efectele crizei lucrau ca aparatele optice măritoare sau ca acele de minimă divizare în observația fizică. Despre etichetă observă el: "la bienseance est la moindre de toutes les lois et la plus suivie". Foarte cu înțeles, un adnotator contemporan al Maximelor scrie aici: "parce qu'elle laisse la liberte sans la captiver, et qu'elle semble attachee a l'honnete homme. Elle ne fait qu'effleurer la liberte". Ce se făcea însă cu libertatea?

De la neprihănita domnișoară de Scudery a rămas o scrisoare către vestitul ștrengar Bussy-Rabutin, în care, vorbind despre colaborarea literară a lui La Rochefoucauld cu doamna de La Fayette, zice: "Mr. de la Rochefoucauld et M-me de La Fayette ont fait un roman de galanterie... Ils ne sont pas en âge de faire autre chose ensemble!" La Rochefoucauld însuși scrie nepoatei sale, domnișoarei de Sillery, următorul vesel mahalagism: "Paix! chut! lisez ma lettre tout bas... Oserai-je prononcer? Bouchez toutes le fenetres, eteignez les bougies... Un disciple de Baron (vestit profesor de teologie), un ami de la Verite, un demi-pere de l'Eglise a ete trouve couche entre deux draps non seulement avec une femme mais avec deux, dont l'une etait sa cousine germaine, et l'autre sa penitente"...

Despre spirituala Sevigne se povestește că pe când număra, în fața notarului, zestrea fiicei sale, zicea: "quoi, tant d'argent pour forcer Mr. de Grigana a coucher avec ma fille!... Il y couchera demain, apres demain, toujours! Allons, ce n-est pas trop cher!". În sfârșit, venind la cercul prețioaselor propriu-zise, să citească cineva în Tallemant des Reaux glumele respectabilei madame Cornuel, sau, cum povestește o altă prețioasă, madame Pilon, ce i s-a întâmplat cu un venerabil magistrat care o aducea acasă în caleașcă închisă, pe înserate. Iar Flechier, om cu dar duhovnicesc, viitor episcop, afară de aceasta plin de bienseances și muiat în stil galant, povestește, cu toată delicatețea posibilă multe întâmplări erotice, violente și bizare, din vremea șederii lui în Auvergne, probabil pe temeiul că, rămânând să fie citite în cerc intim sau în singurătate, les bienseances scăpau neofensate. Și în altă sferă mai gravă, ce se întâmpla cu strictețea bunelor maniere, când Ludovic XIV ridica bățul ca să plesnească pe impertinentul și hapsânul Lauzun? Ori când acest Lauzun, eroul dragostei și al călătoriei senzaționale a domnișoarei de Montpensier, vara bună a regelui, dădea regeștii sale soții, cu o crudă insolență, cizmele să i le curețe și când certurile lor se isprăveau cu bătaie? Astfel se răzbuna libertatea de care pomenește, naiv și ingenios totdeodată, adnotatorul de pe vremuri; și se vede ce material colorat putea găsi La Rochefoucauld în reflexiile lui asupra stricteții aceleia care se întrona atunci cu atât de solemnă evlavie. Se înțelege că atunci când luptele în sânul unui grup social se înăspresc, aceea ce am numit suflet natural devine mai aparent decât în vremile când un sistem de disciplină socială funcționează îndelung și aproape neturburat. Pentru acel care observa, vălmășagul însuși al lumii aceleia slujea ca indispensabil laborator și muzeu; asta nu înseamnă că ceea ce se putea vedea acolo era altceva decât fondul constant al obiectelor în observație.

Izolată ca zicătoare, sau presărată ca ornament instructiv în discurs sau în conversație, maxima este, mi se pare, un product evident și natural al stilului vorbit. Și este de înțeles că această formă literară a trebuit să piardă tot mai mult din funcțiunea ei estetică în măsura în care gustul se închina din ce în ce mai puțin acelui stil. În general, se poate zice, cred, că stilul nostru modern este mai mult determinat de meditație, de cugetarea solitară și cât mai personală decât de comunicare și transmitere, în scurt, de așa-numita elocvență, în înțelesul ei cel mai larg. Estetica noastră se orientează după impresia intimă, după intuiția primă și individuală, nu după formularea logică, discursivă și socială. Vorbim, se înțelege, de artă literară, nu de stiluri care servesc numai ca pretext altor intenții cu totul extraliterare. De aceea, îmi închipuiesc că unora din noi maxima le aduce aminte adeseori de atenee de provincie, de literați și literate pensionare, ori chiar, când sunt mai rău dispuși, de lapidarismul epigramelor de plăcintă sau al inscripțiilor brodate la canava. Distingem însă cu băgare de seamă maxima de conceptul aruncat pe hârtie din fuga gândului și a impresiilor, numai ca pentru tine însuți, cum sunt notițele lui Pascal, o mare parte din aforismele lui Nietzsche sau reflecțiile lui Kant despre filozofia critică și antropologie. Asemenea reale și vii fragmente de viață interioară sunt pentru cititorul modern un izvor de adâncă voluptate. Maxima, dimpotrivă, vrea să fie o formulare perfectă a gândirii. O dizgrațioasă rigiditate și afectație pare că i-a rămas din străvechea intenție de a fi învățată pe de rost și solemn scrisă pe pietre, dizgrația practicismului pompos și autoritar. Despre La Rochefoucauld se poate constata că, în revizuirea stăruitoare a textului, el trecea tot mai mult de la conceptul viu și dezvoltat, savuros în plinătatea plastică a impresiei, la sisteme de definiții secate de tot sucul intuiției și al fanteziei, stoarse, mineralizate, scheletice - un triumf complet al spiritului geometric, ca să ne servim de vorba secolului al 17-lea. În toate cele cinci ediții revăzute de autor, operația literară se reduce aproape toată la o înverșunată scurtare, ca și cum singura călăuză i-ar fi fost vorba doamnei de La Fayette; "la suppression d'une ligne vaut un louis d'or, et celle d'une mot un sous".

În silința de a reduce pe cât posibil vorba, La Rochefoucauld realizează negreșit măiestrii de scurtime: "câteodată cuvintele pare că se topesc și rămâne gândirea goală înaintea noastră. Dar și inutile jocuri de gândire se nasc din această goană după formula perfectă. Doamna de La Fayette, femeie cu spiritul rece, a semnalat cea dintâi neajunsul, dacă înțelegem, cum cred că trebuie, cuvintele următoare ca o amabilă malițiozitate pe seama prietenului: "Voici une question entre deux maximes. On pardonne les infidelites, mais on ne les oublie point. On oublie les infidelites, mais on ne les pardonne point". Sainte-Beuve a notat și el reversibilitatea aproape comică a unor maxime, și de constatarea aceasta s-au servit și autorii unei colecții de parodii foarte citite anii trecuți.

Pentru observația intimă cu deosebire, forma difuză, discretă și continuu nuanțată a jurnalului, amestecul de impresii cu gândiri și imagini diverse, liber și capricios strecurate, în felul splendid al lui Montaigne, este pentru unii din noi, modernii, cred, mult mai firească și familiară decât sentința rigidă ca enunțările teoremelor matematice. Încă La Bruyere, pe lângă respectuoasele complimente către aristocraticul predecesor, introduce semnificative rezerve la adresa Maximelor, spunând că ele sunt ca niște legi și că, în chipul oracolelor, sunt scurte și concise, iar el nu se simte în stare să facă pe legiuitorul. Din acest ton geometric decurge dar o înstrăinare a cititorului modern față de renumita carte: prezentându-se atât de strict încheiată, așa de rigid încadrată, gândirea pare dintr-o dată a nu fi nuanțată, și trebuie o observare mai de aproape pentru a vedea cum maximele se grupează pentru a nuanța câmpurile diverse ale experienței interioare. Desigur, geometrismul stătea adânc împlântat în spiritul timpului, așa că ajungea să atingă chiar pe un necărturar, liber de filozofiile școlărești, ca La Rochefoucauld. Creația lui toată este pornită din acel "esprit de finesse" al cărui reprezentant eminent a fost. În reflexiunile prime, rând pe rând lăsate afară în diversele ediții, ne apropiem de spiritul autentic al omului. În lunga bucată asupra iubirii de sine (tradusă în parte mai sus), puterea artistică a lui La Rochefoucauld se simte în toată frumusețea ei vie; în torentele acele de imagini surprindem momentul luminos al intuiției, în care cunoașterea pare că se confundă cu posedarea obiectului. Acolo, aprigul observator se vede apucând cu toată puterea mobilul suprem al voinței și ramificările lui infinite, cu setea supremă cu care vânătorul sugrumă fiara de mult pândită.

Dar omul este, fără să simtă, robul vremii sale. Într-un portret moral al doamnei de Longueville, dat la lumină de Sainte-Beuve dintr-un manuscript jansenist, se spune că mutra care displăcea mai mult fermecătoarei ducese era: "l'air decisif et scientifique", și că multe persoane stimabile îi displăceau din cauza aceasta. Între formele literare, care au mutra mai decisă și mai științifică decât maximele? Doamnei de Longueville îi plăceau însă, desigur, maximele. Nouă, celor scăpați de apăsarea fatalităților intelectuale de pe acea vreme, maxima ne este puțin plăcută, și n-o gustăm sincer, chiar dacă o socotim stimabilă. Pe atunci, însă, era altfel.

Gândirea omului clasic este statornic condusă de tinereasca credință că adevărul este simplu și realitatea deplin rațională. Această atitudine intelectuală își susține seninătatea și mulțumirea sa esențială printr-o egală încredere în puterea de a comunica altuia propriul cuprins sufletesc în întregimea lui. Optimismul acesta al înțelegerii și al capacității de comunicare a devenit un motiv hotărâtor al stilului clasic. Și nu-i întâmplător poate că cel mai original și cel mai năstăpânit dintre oamenii timpului, Pascal, și-a ieșit din minți tocmai într-o formă de exasperare a patimii de raționalizare, făcând într-o supremă turbare saltul în absurd. Condus de credința în universalul bun-simț, sub patronajul lui Descartes, raționalismul acesta radical a ajutat mult la nașterea unui perfect stil retoric, stil de comunicare și de convingere.

Dogmatismul, esențial spiritului matematic, devine, în literatură, elocvență generală. În procedarea clasică, totul se supune trebuințelor de comunicare. Meditația și visarea sunt reduse cât se poate în folosul cerințelor vorbirii. Nu bogăția impresiei, nici adâncimea reflexiei, nu țesutul complex, "gândul fin și obscur" al visării solitare interesează pe clasic, ci formularea cea mai transparentă a adevărurilor celor mai pe înțelesul tuturor. Stilul clasic este stil vorbit, cu totul subjugat conversației și discursului. Totdeauna în afară, înspre public, către generalitate, către formulare simplă și expeditivă - aceasta este orientarea fundamentală a clasicismului.

La Rochefoucauld era departe de a se fi absorbit în blocul strictei școale. Crescut în parcurile străvechi de la Verteuil și în shakespearienele lupte ale frondei, melancolic și solitar prin natură, neatins aproape de catehismul riguros al esteticei burgezo-iezuite, el lasă să se întrevadă o estetică care nu se potrivește cu a acestuia. Pasiunile, zice el, sunt singurii oratori care conving totdeauna. Ele sunt ca o artă a naturii ale cărei reguli nu dau greș. Omul cel mai simplu, având pasiune, convinge mai bine decât cel elocvent care n-o are. Elocvența stă nu numai în cuvinte, ci în ton, în voce, în ochi, în fizionomia întreagă. Pasiunile, mai degrabă decât arta, ne fac să vedem sigur și complet. Adică exact contrariul de ce avea să susțină mai târziu clasicul absolut Buffon. Și La Rochefoucauld își completează astfel ideea despre producția artistică: "Sunt lucruri frumoase care au mai mare strălucire când rămân imperfecte, și spiritul găsește uneori gata în el lucruri pe care arta nu le poate nemeri prin combinațiile ei - ceea ce se opune adânc simplistei dogme a perfecției și eleganței continue "selon les regles"". Și, în sfârșit, când Maximele stăruiesc asupra misterului, a complexității și a contradicțiilor profunde ale sufletului, singularitatea cărții apare într-un contrast desăvârșit față cu raționalismul și imperturbabila credință în universala claritate pe care se sprijină spiritul clasic. În vorba lor dar, Maximele se supun, la urma urmelor, gustului geometric al epocii; și, potrivit acestei orientări, imaginele sensibile sunt rare și reduse mai mult la un rol didactic oarecum și explicativ, cum sunt comparația amorului cu marea ori cu vârstele, a lenei cu peștii care opresc corăbiile, sau paralelizarea dezvoltată între tipurile de oameni și animale. Puterea lui imaginativă adevărată se arată, mi se pare, în acea unică personificare a dragostei de sine, care izbucnește și crește pare că fără voia și stăpânirea autorului.

Boileau ținea de rău pe La Bruyere că și-a ușurat prea mult lucrul dispensându-se de a găsi legături între bucățile din care se compune cartea, căci legăturile sunt doar partea esențială în compunere. Iar Voltaire, care a adoptat și repetat stăruitor această idee, zice despre Maxime : "c'est moins un livre que des materiaux pour orner un livre". Atât de mult tehnica discursului legat după toate regulile și dogma de o frivolă naivitate a ornamentelor dominau judecata estetică a clasicilor. Noi, mi se pare, ne bucurăm mai degrabă că Maximele sunt o carte din fragmente abrupte, fără ornamente, și prin aceasta chiar cu atât mai stimulente pentru gândire și ademenitoare pentru fantezie.

Descartes, încarnarea eminentă a spiritului geometric, a scris și el despre suflet, din îndemnul unei studioase prințese, o carte care se intitulează: Les Passions de l'âme; acolo se tratează subiectul în secții și pe articole, în spirit geometric, cum zicem astăzi: științific. Pe când diletantul "honnete homme" se mulțumise, cu mintea lui negeometrică, să constate numai în general tainica legătură a sufletului cu corpul, omul de știință exactă dă cele mai minuțioase detalii, ca, de pildă: "les nerfs contiennent un certain air ou vent tres subtil qu'on nomme les esprits animaux" etc. Și după ce arată pe articole numărul și definiția hotărâtă a pasiunilor și tratează în special: "le mouvement du sang et des esprits en l'amour", notează cu deosebire această observație, tot în spiritul geometric, desigur: "Je remarque qu'en amour on sent une douce chaleur dans la poitrine et que la digestion des vinades se fait fort promptement dans l'estomac en sorte que cette passion est utile pour la sante"...

Este încă de însemnat că psihologia lui La Rochefoucauld se opune vădit psihologiei poeților tragici ai timpului, teatralului eroism, generozităților convenționale, istoriei și mitologiei moralizate ca pentru antologii pedagogice. Dar convențiile literare, sprijinite de adânci trebuințe practice, au trăit mai departe nesupărate și nejudecate. O ușoară dar sigură nuanță de iremediabil comic cade totuși inevitabil asupra lor, când sunt privite sub analiza Maximelor. Din cartea aceasta, un sentiment discret, de un comic ușor melancolizat, se lasă ca o umbră peste toate faptele omenești, și umbra devine cu atât mai intensă cu cât mai mari sunt pretențiile sociale ale faptei.

În prefața Maximelor, este rugat cititorul să nu ia pentru el personal cele ce va găsi înăuntru. O curioasă și distractivă ilustrare a acestei ironice prevederi a autorului se arată în faptul că nu numai indivizi, ci și epoce întregi s-au apărat energic de bănuiala că ceea ce se spune în vestita carte s-ar putea aplica lor. Și așa, una din obiecțiile stabilite contra ei spune că observațiile de acolo se vor fi potrivind doar vremilor ticăloase în care a trăit autorul și, probabil, lui însuși îndeosebi, dar nu are deloc a face cu lumea de acuma: și pentru că obiecția vine, firește, mai ales de la oamenii de școală și alți idealiști oarecum de carieră, apoi hotărât nu se potrivesc Maximele cu profesorii, cu elevii și părinții din epoca respectivă. Astfel, de la polemica de comică memorie a unui simplu ca Aime Martin până la Brunetiere, bărbat considerabil, care cu o încruntare severă a pus la loc pe La Rochefoucauld, pentru că nu se interesează de problemele mari, și, deci, nu-i scriitor cu adevărat mare, autorul Maximelor a primit multe note rele. Literatura asupra lui stă, natural, în mare parte sub inspirația acestor convingeri școlare. Negreșit, deopotrivă nesinceri nu sunt acești oameni; numai luciditatea lor psihologică o cred în considerabilă scădere față de aceea a epocii Maximelor, iar față de a lui La Rochefoucauld, mai ales! Și apoi circulă prin lume o sumă de idealismuri de ocazii solemne; față de aceste baloane foarte prea [sic] colorate și umflate, Maximele stau ca niște ace fine. Și indivizii și sistemele sociale se supără rău când li se dau pe față resorturile ascunse. De aceea, La Rochefoucauld se va număra totdeauna printre acei "enfants terribles" care deranjează, strică, ori cel puțin primejduiesc toate rânduielile respectabile. Ca o adâncă și totuși surâzătoare prevedere, ne vine în minte aici maxima: "la gravite est un mystere du corps, invente pour cacher les defauts de l'esprit".

Voltaire, practic, și viguros burgez, zice: "Comme on n'ecrit pas pour prouver aux hommes qu'ils ont un visage, il n'est pas besoin de leur prouver qu'ils ont de l'amour-propre. Cet amour-propre est l'instrument de notre conservation; il ressemble a l'instrument de la perpetuite de l'espece: il est necessaire, il nous est cher, il nous fait plaisir, et il faut le cacher" (Dict. phil., Amour-propre). Se poate. Dar curiozitatea omului de a se cunoaște pe sine nu poate fi înfrântă, și mecanismul amorului propriu nu-i, din păcate, așa de simplu și imediat cunoscut ca al instrumentului cu care-l compară Voltaire. Autoanaliza este un lux și, în sfârșit, chiar morala, ca fenomen de profundă rafinare internă, tot lux este. Societatea se poate închipui trăind bine fără dânsa, și multurgisitul economist Mandeville, un om foarte cumsecade și mult prea sincer, a nimerit poate în adânc adevărul spunând "private vices public benefits". Dar luxul este și el o parte din viață; și nu cumva lucrurile inutile sunt singurele care au valoare și semnificație proprie?