Pentru arta literară/Omul cărților

Sari la navigare Sari la căutare


Cel mai simpatic dintre autorii instructivi, poetul zâmbitor al bibliofililor, bibliotecarilor, filologilor și altor eroi inofensivi a împlinit în aprilie trecut șaptezeci de ani, și istoricii literari l-au și luat serios în lucru. Și cu o serioasă antipatie. Fiindcă despre Anatole France, ca și despre Socrate, pot zice stâlpii țării sale că nu recunoaște zeii la care se închină statul, și introduce alți zei străini, că lucruri drepte le face nedrepte și corupe tineretul. Mai cu seamă unii profesori de la Universitatea din Paris au mare grijă ca nu cumva junii școlari să-și strice sufletul lor gingaș și neprihănita lor fantezie urmând vorbelor acestui primejdios profet. Cu vreo zece ani în urmă, întâlneam încă studenți francezi care spuneau pe dinafară bucăți întregi din France; acum el are, se zice, mulți admiratori în America de Sud, dar acasă la dânsul este pus, după o formulă cunoscută, printre acei care au făcut cel mai mare rău patriei franceze. Și aceasta e tot o exagerare, ar putea zice Daudet aici, cum zice la sfârșitul epopeii sale tarasconeze! Toate aceste nu ne privesc poate prea mult pe cititorii mei și pe mine. Am vorbit de ele numai pentru cazul când cuiva i-ar cădea în mână scrierile acelor profesori, pentru ca să aibă în vedere substratul sentimental ce se ascunde, sub impunătorul material erudit, în lucrările acelea.

În grămada de maniere spasmodice, iritate, năvalnice, patetic zgomotoase sau grave și întunecate, care fac actualității noastre literare o fizionomie strâmbăcioasă și neuropatică, stilul lui France se deosebește printr-o liniște statornică și multilaterală. Scrisul său nu comite gafe, nici măcar intenționate, și niciodată nu face grimase.

Stilul său este liniștit, cum i-a fost liniștită și viața - așa vor zice, probabil, în chip de explicație, istoricii viitorului, ca unii ce vor cunoaște de aproape din viața omului multe care nouă ne sunt încă ascunse. El singur și-a descris copilăria aproape numai în culori luminoase și voioase: o idilă parfumată cu trandafir și zaharisită, care impresionează cam straniu din partea unui spirit atât de critic. Sigur este că a crescut în mijlocul cărților. Tatăl său era librar, și pare totuși să fi iubit cărțile. Copil de zece ani, privea cu nesațiu pe un bătrân colecționar de cărți și alte vechituri, și gândea că nu se poate ceva mai frumos pe lume decât să faci cataloage. Și când, treizeci de ani mai târziu, notează amintirea aceasta, France adaogă: "cu toate că ideile mele s-au corupt puțin de atunci încoace, credința mea nu s-a schimbat așa de mult cât s-ar putea crede". Un bibliofil, dar și un mare cititor, în aceeași persoană. Desigur, trebuie să fi iubit mult cărțile și cititul pentru a scrie vorbe ca acestea: "Cartea este opiul Occidentului. Cartea ne devoră. Va veni o vreme când toți vom ajunge bibliotecari. Cărțile ne omoară. Credeți-mă pe mine, care m-am închinat, m-am dat lor cu totul. Avem prea multe cărți și de prea multe feluri".

Un demon ironic și exemplul rău l-au blestemat însă ca să mai sporească și el enorma comoară cu vreo patruzeci de volume încă.

Atât de credincios a rămas cărților, încât sentimentul locului de naștere, care-i așa de puternic la dânsul, se ridică la lirism tocmai atunci când vorbește de cheiurile pariziene cu anticarii și cărțile lor vechi. Mai târziu a fost lector la editorul Lemerre, unde se adună și discută parnasienii, apoi funcționar la Biblioteca Senatului, unde întâlnește pe Leconte de Lisle, coleg superior în grad. Astfel, niciodată nu s-a îndepărtat prea mult de cărți, și a căzut tot mai tare la patima aceea care mai mult se potrivește naturilor liniștite. Acum vreo treizeci de ani, un prieten descria pe France astfel: "Nu cunosc om mai puțin făcut pentru acțiune, și nici mai bine înzestrat pentru exercițiul regulat al gândirii, pentru cunoașterea și înțelegerea lucrurilor. Indolența lui esențială se zugrăvește pe fața lungăreață și pașnică, în fizionomia lui cam nehotărâtă, în privirea lui extrem de lentă, distrată și blândă, în vorba lui îngăimată și indecisă". Acest om așa de potolit a fost totuși gata să aibă un duel, și chiar cu Leconte de Lisle, maistrul iubit și sever, cărui odată îi dedicase volumul de poezii. Un duel, se-nțelege, tot din pricina cărților. Ori din cauza unei recenzii? Prin urmare, tot pentru cărți.

Erudiția îl atrăgea tare, firește. Din tinerețe s-a familiarizat cu metodele exactelor studii istorice: edițiile sale de clasici francezi nu sunt simple lucrări de amator; iar biografia Ioanei d'Arc a avut aprobarea multor învățați, cu tot necazul diverșilor fervenți improvizați și al creștinilor chic, cu care încearcă să se decoreze, stângaci și pretențios, burgezia europeană de vreo câteva decenii încoace. O bucată de vreme s-a ocupat de arheologie preistorică și de fiziologie, a frecventat și un institut biologic. Astfel a ajuns să cunoască știința și maniera științifică; știința și dorul de a cunoaște nu l-au mai părăsit. France pune mare preț pe vorbele unui autor vechi care zice: de orice se ostenește omul, numai de dorința de a cunoaște și a înțelege, nu. Și singur pomenește odată despre "ce besoin de logique et de clarte qui me devore incessamment".

"Eram frivol odată, zice Gaetan d'Esparvieu în La revolte des anges, și mă ocupam de metafizică. Citeam pe Kant și pe Hegel. Cu vârsta m-am făcut serios și nu mă mai interesez decât de formele sensibile, pe care ochiul și urechea le poate prinde. Arta este omul întreg". Poate că France, ca și unchiul Gaetan, părăsise de mult metafizica; totuși, o puternică și frivolă dragoste de înțelegere și învățătură îl stăpânea încă strâns când și-a scris ultima carte. Și oare, într-adevăr, arta cuprinde omul întreg?... Oricum, puțini artiști au afirmat, atât de mult și așa de multe, puțini au discutat și judecat ca acest sceptic; puțini au povestit atâtea parabole și exemple ca acest estet. Așa a vrut natura, așa a vrut creșterea de care avusese parte. Așa a vrut, poate, în general, epoca lui. Știința ajunsese, tocmai pe la mijlocul secolului trecut, la cea mai înaltă considerație, chiar în ochii publicului de tot soiul, chiar la acei căror știința le era departe. Superba sărbătorire a cunoștinților exacte, pe care naturalismul literar le cânta pe tonuri atât de înalte cât erau de falșe, a sedus și pe France, l-a sedus cel puțin indirect și numai ca atmosferă generală: în sensul acela că și el, cu tot scepticismul mizantropic, nu a scăpat de dorința de a instrui, de a răspândi, cum se zice, lumină și adevăr. Astfel, arta lui s-a făcut savantă și instructivă, cu toate că el singur ținea de rău pe naturaliști fiindcă voiau, cu teoriile lor sumare și superficiale, să înlocuiască arta prin știință, cu toate că tot el judeca arta pură ca fapta cea mai superioară a omului, și cu toate că, logic luând lucrurile, punctul de vedere estetic ar trebui să fie încheierea inevitabilă a scepticismului cât privește comunicarea de la un spirit la altul.

În prefața la dramele sale filozofice, fade, profesorale și inutile dialoguri, propune Ernest Renan generațiilor viitoare un program de artă filozofică, pe care o boteză: drama aristocratică - o specie de artă pentru publicul cu educație științifică, care va satisface cerințele unei așa-numite intelectualități superioare. Un parfum de pedantism și parvenitism literar, un aer greu de om de carte, de "om cult" a la David Friedrich Strauss, se ridică din vorbele aceste. Îmi închipuiesc că Anatole France, care a vorbit atât de inteligent și de poetic despre teatrele de marionete, n-a citit cu prea multă plăcere pretențiile aceste estetice ale filologului literat. Și totuși, ceva din spiritul pedant al vorbelor lui Renan pare să-l fi stăpânit, în ascuns, și pe dânsul. Un scientism prea accentuat, o tendință prea marcată de a instrui intervine uneori dizarmonic în structura artisticelor sale cărți. Mi se pare că superbul și elegantul său je-m'en-fichisme, căruia i s-a zis "scepticism", s-a îndreptat mai mult, în fond, asupra artei decât asupra filozofiei. France este prea mult om de reflecție, de gândire generalizatoare, instinctul cauzalității este prea puternic dezvoltat într-însul, pentru ca să fi putut rămânea simplu artist. Nu-i o natură esențială contemplativă, între francezii de astăzi, cum este Henri de Regnier, de exemplu. Ce-i dreptul, France are aerul să prețuiască contemplarea mai presus de orice; acțiunea n-o stimează prea mult, pe marii căpitani și oameni de stat îi desprețuiește adesea din inimă, și bucuros dă a înțelege că acțiunea puternică nu-i posibilă fără un grad oarecare de prostie. Totuși, exact luând lucrurile, un om ca France este tot așa de activ, de exemplu, ca Napoleon I. În puterea și valoarea rațiunii el crede tot atât cât credea Bonaparte în armatele sale și în valoarea războiului. Și ce minunată oaste sunt cele treizeci și câteva volume, ce tactică genială în aranjarea argumentelor, ce atacuri rafinat plănuite, ce surprinzătoare manopere! Dacă mi-aduc aminte că France se plângea de lipsa lui de hotărâre, mă întreb înfiorat, ce nesățioasă poftă de bătaie trebuie să fi dominat pe acest pur intelectual?

Omul uită prea lesne că cea mai simplă formulare de judecată este ceva strașnic de - activ. Dar încă să judeci faptele și gândurile oamenilor, iar asemenea judecăți să le scrii și să le dai la tipar, campanii pe care, firește, le poți duce în toată liniștea.

Cartea nu-i doar lucru de glumă. Cartea-i literatură, adică: idei și înțelepciune, ori, mai exact: înțelepciuni fiindcă pluralitatea este aici tocmai lucrul interesant. Ca umanist serios și pasionat, France a făcut cunoștință cu multe din acele înțelepciuni literare, pe care unii oameni le numesc: filozofie - le-a cunoscut în enorma lor varietate, în contrastele lor insolubile și descurajatoare. Și aceasta s-a întâmplat tocmai în vremea când științele istorice aruncau lumina cea mai tare asupra împestrițatei mulțimi a ideilor și faptelor speciei noastre. Ce-i de mirare că o minte extraordinar de subțire, un spirit veșnic și minuțios întrebător a ajuns la aceea ce Nietzsche a numit nihilism modern? Atât numai că, pentru aceasta, francezul cuminte nu a căzut în patosul desperării, ci, cu un zâmbet de milă și de ușor dispreț, s-a emancipat de orice exaltare, ca și de orice melancolică descurajare. Astfel, în cazul lui France, asistăm, pare că, la un fel de descompunere a străvechii gospodării a literaturii: de înțelepciunile literare nu se poate lăsa, dar nici nu le mai poate da serioasă crezare.

Din "tăcutele orgii ale gândirii" (un cuvânt favorit al lui France) s-a născut însă un lucru nou și multora neașteptat. Plimbându-se omul atât de stăruitor printre păreri politice, morale, religioase, așa de numeroase și variate, fatal trebuia să se oprească mai mult la unele din ele; ori, mai drept poate: se opresc părerile la om. Chiar numai din faptul de a fi stat în strânsă, continuă, deși oarecum numai contemplativă legătură cu dânsele. Într-o țară latină și democratică este greu ca un literat, un om care are deci mult a face cu toate ideile posibile, să nu ajungă o dată și la tribună. Aceasta s-a și întâmplat lui France; și această nouă activitate a practicat-o cu același aer cu care le practică pe toate: totdeauna oarecum pe de lături și în toată liniștea. După cele ce am spus, manifestarea politică a lui France corespunde în totul naturii sale; și constatarea aceasta va mulțămi, cred, pe toți acei care își găsesc o supremă satisfacție în descoperirea consecvenței și a unității.

Orice se întâmpla însă, stilul își păstra liniștea lui superbă. Chiar în discursurile și broșurile politice, lipsește aproape orice urmă de patos. Cartea despre stat și biserică are eleganța deosebit de sobră a celei mai nobile proze clasice. Fapte și argumente alunecă unul după altul cu siguranță rece, cu strălucitoare claritate, în fraze egal liniștite, ca, de exemplu, în discursul lui Platon pentru Socrate. Pe alocuri, crezi că ai înainte traducerea perfectă a unui text antic. Este de mirare ca astăzi un literat să scrie, despre lucruri actuale chiar, într-o formă atât de minunat neactuală, fără să fie măcar o dată ispitit a îmbrăca așa-numitul stil frumos.

Aproape peste tot la Anatole France, tonul este stăpânit și discret, detaliile cu multă moderație introduse; aceasta dă uneori cuprinsului artistic o palidă și rece ariditate; iar din claritatea egal susținută se ridică, în răstimpuri, o ușoară, binecrescută și elegantă plictiseală.

Însă capacitatea fanteziei lui, discretă dar intensă și originală, o surprindem numaidecât, când nu ne lăsăm prea tare duși de egalitatea continuă și potolită a vorbei sale. Ce delicată, dar teribilă senzualitate se insinuează cu ciudat farmec în vorbele despre Lucile de Chateaubriand: "cette jeune fille avait les genoux frileux d'une amoureuse" ! - ce diabolică și profundă comicărie când obrazul roșcovan și pudrat al unei solemne și sentimentale dame îl aseamănă cu zmeura tăvălită în zahăr! Curioase, splendide și enorme efecte umoristice izbucnesc când France aplică, cu superbă și vicleană liniște, dicțiunea homerică pentru a descrie dezastrele casnice ale doamnei Bergeret; iar când becisnicul și speriosul bibliotecar Sariette, al cărui suflet mititel este prins tot în furia de a nu lăsa să se scoată nici o singură carte din bibliotecă, ajunge să asasineze, înnebunește și aruncă vulcanic, de pe acoperiș, vrafuri și busturi de autori, o bufonerie unică, stranie și lugubră se înalță prin această neașteptată și splendidă creștere de imagini.

"Alkestis și Antigone mi-au dat cele mai frumoase visuri pe care le-a avut vreodată un copil. Cel mai frumos lucru din lume este spiritul antic, nimic nu-i mai bun pentru formarea spiritului decât studiul anticilor după metoda vechilor umaniști francezi. Încă de la vârsta de cincisprezece ani simțeam frumusețea limbii latinești și a celei franceze; și gustul acesta nu l-am pierdut nici astăzi, cu toate sfaturile și exemplele contemporanilor mei mai norocoși". Aceste vorbe le scria France la patruzeci de ani, și spre bătrânețe le-a repetat, întărindu-le. Pentru ca să explice titlul colecției de prefețe pentru edițiile sale clasice: Le genie latin, scrie France următoarele: "Este o faptă de credință și de dragoste către tradiția greacă, care toată se rezumă în rațiune și frumusețe; în afară de dânsa, totul este rătăcire și confuzie. Filozofie, artă, știință, drept, tot datorim Greciei și cuceritorilor săi pe care ea i-a cucerit". Cam în același timp și din aceeași pornire de inimă izbucnește entuziasta apostrofă către Racine, în care, zice France, a căutat din tinerețe și aproape zilnic secretul gândurilor juste și al vorbelor clare. Acolo, binecrescutul poet de curte, lustruit și înstrunat, capătă titlul de "maistru sublim, în care se cuprinde tot adevărul și toată frumusețea - Racine este viața și natura însăși - femeile lui Sofocle și ale lui Shakespeare nu sunt decât păpuși pe lângă ale lui Racine". Pe ton atât de extrem n-a vorbit omul acesta de multe ori. Aceasta-i cea mai pură, ori mai exact, cea mai întunecată ortodoxie. Asemenea evlavie clasicistă arată o lipsă de măsură cu totul neclasică. În La revolte des anges, adorația anticității crește până la absolut: France pare să fi uitat vorba cuminte cu care altădată arătase așa de isteț puerilitatea prejudecăților școlărești: "toute epoque est banale pour ceux qui y vivent". Se poate zice că dorul după o anticitate, pe care el o închipuiește ca o sărbătoare și veselie continuă, este un sentiment mult prea romantic. Și acest dor apare tocmai într-o carte unde stă scris: romantismul și războiul sunt două groaznice nenorociri. De data aceasta înțelepciunea pare pierdută cu totul. Și de fapt fusese o nemăsurată încumetare să vrei să înțelegi și să iubești tot, să te pierzi într-o universală blândețe și o toleranță absolută. Așa ceva numai la Dumnezeu doar de va fi cu putință; însă putem bănui că nici el n-a pus vreodată în practică această capacitate, care numai a lui poate să fie. Anatole France a spus singur de multe ori: omul nu poate cu nici un preț ieși din el însuși. Pentru o creatură atât de radical mărginită, se poate o mai deșartă și absurdă dorință decât să vrea a fi blând, tolerant, și mai ales de toate înțelegător?

Nu numai bibliofilia și erudiția, ci și apucătura specific umanistică se vede în faptul că autorul acesta, ca artist literar chiar, se servește bucuros de cărți. Pentru unele din operele lui au și început de acum cititorii învățați să le caute izvoarele, și le-au și găsit, mai ales atunci când el singur le-a indicat sau sugerat, ca în La rotisserie de la reine Pedauque.

Evident, cartea este pentru dânsul oarecum și instrument, și material artistic; prin aceasta echilibrul tehnicii sale a fost câteodată turburat. "Din toate simțurile, văzul îmi dă impresiile cele mai tari și mai adânci", zice placidul artist filozof. Ar fi o ironie ieftină să explicăm că vorbele aceste se aplică cititului, căci omul acesta avea o natură eminent estetică. Dar, cu toate că, în felul oamenilor Renașterii, el declară că iubește viața și natura mai presus de orice, adeseori viața pentru dânsul, ca și pentru acei oameni, se confundă cu cartea. Se poate zice că în unele opere ale lui cartea este oarecum și peisaj și figură; iar bibliotecile și bibliotecarii se pot număra printre făpturile sale cele mai vii.

"Cu toate feluritele distracții care par să mă atragă, viața mea n-are decât un scop: este închinată atingerii unei mari ținte. Scriu istoria Pinguinilor". Așa se spune în prefața celebrei travestiri, și, mai departe, se pomenește acolo de un oarecare Jacquot filozoful, care a compus un fel de "istorie morală", unde feluritele fapte ale oamenilor sunt povestite în chip comic și amestecate cu întâmplări din istoria patriei sale. Despre această "histoire contrefaite" credea Jacquot că ar putea fi de ajutor compatrioților săi, pentru a-i învăța să se judece mai bine și, poate, să ajungă mai înțelepți. Mi se pare că putem înțelege lucrul așa: France este, în fond, optimist; altfel n-ar fi cultivat cu așa stăruință poezia instructivă. Oricum, cartea aceasta - de altfel plină de ingenioase și adânci idei asupra originii și constituției statelor - care ironizează istoria oficială a Franței în aluzii atât de artistic colorate, este, după toată structura ei, poate cea mai caracteristică pentru maniera estetică a lui France.

Travestire, fabulă, parabolă - aceasta înseamnă un gust arhaizant, umanistic erudit, așa cum inevitabil este gustul omului de carte. În legătură cu acest caracter esențial didactic s-ar putea gândi cineva poate și la faptul că Franța este singura țară europeană unde un fabulist a devenit mare clasic numai ca atare. Aceasta ar putea fi însă o inutilă și riscată generalizare. Jules Lemaître, un francez între francezi, se întreabă odată, cu toată admirația lui pentru La Fontaine: dar de ce oare omul acesta a scris fabule? Se înțelege, la France totul nu-i poezie didactică. Dar, precum favoritul său Bergeret preface anecdote în nuvele, pentru ca să-și probeze tezele pesimiste, tot astfel Anatole France dă povestirilor sale o pointe foarte vizibilă, care le preface în exemple. Fiindcă nu pare doar foarte probabil ca Pilat să fi uitat cu totul, dintre toate afacerile evreiești din timpul proconsulatului său, tocmai procesul lui Isus; și tot așa de puțin probabil pare ca Homer să fi fost atât de pacifist, încât să-și fi curmat zilele din prea mare dezgust pentru brutala poftă de ceartă a regeștilor săi protectori. Dar aceste povestiri foarte stilizate, asemenea exemplelor din anticele școli retorice, nici nu trebuiau să fie verosimile, ci numai frapante; prin transparența lor trebuia să strălucească sâmburele unui adevăr. Foarte caracteristic e că povestea morală cu cămașa fericitului a fost dezvoltată de France cu atâta dragoste. Cu deosebire i se poate aplica lui o veche glumă franțuzească: literatul este om care ia din cărți tot ce-i trece prin minte.

Dar el însuși la ce va fi ținut oare mai mult? La poveste ori la adevăr? Eu am dat a înțelege că soarta lui a fost să fie îndrăgostit de adevăruri; o dragoste nenorocită, fiindcă adeseori au fugit adevărurile de dânsul, și mai de multe ori, poate, afirmă el că nu poate crede într-însele. O tragedie dar - care pe France nu l-a costat nici viața, nici sufletul. Orișicum, față de o poveste foarte estetic executată, admirația se clatină pare că, și te întrebi cu oarecare necaz: de ce a trebuit să fie povestea aceasta o fabulă? Nu știi bine dacă trebuie să exclami: păcat de poveste, ori păcat de înțelepciune! Aceasta, se-nțelege, numai atunci când cititorul a pierdut puterea de a se bucura naiv de fabule și de alte forme ale aluziei literare ca atare; și când încercarea de a se bucura artificial de asemenea lucruri nu mai corespunde gustului său autentic.

Când o fabulă este estetică și destul de lungă, poți uneori uita că ai în față o asemenea operă de intenție oarecum dublă; acest noroc nu-i rar în lectura lui France. Tonul fundamental al creațiilor sale are însă, oricum, ceva prea tare instructiv și plin de știință. Acesta-i poate singurul lucru pe care l-aș putea spune, în general, despre partea internă a cărților lui. Cu observația aceasta se potrivește și impresia totală a vorbirii lui: liniștea egală, pe alocuri adormitoare, despre care am vorbit mai sus.

Vorba lui este cu totul subiectivă; rar numai se colorează ea pe potriva persoanelor. În ritm, proza lui poate că, dintr-o dată, nu pare atât de variată ca la alți mari artiști francezi. Dar să citească cineva cu glas tare una din puținele descrieri de natură în Thais, în Balthasar sau în primele trei părți din Istoria contemporană, și va auzi cât de rafinat știe France să diferențieze sonoritățile.

Pentru rest, artistul acesta este, față de el însuși, divers cât se poate. Din aceasta i s-a și făcut, mi se pare, mare imputare; fiindcă în estetică, ca și în alte departamente filozofice, așa-numita unitate a devenit de multă vreme un fel de superstiție numerală. În sfârșit, el s-a servit de metodele cele mai variate. Jean Servien, de exemplu, această Education sentimentale in tempo allegro, cu capitolele sale scurte, cu mersul dramatic și fără episoade, este foarte strict compus; tot așa sunt multe din nuvelele istorice, și mai ales Thais, unde părțile, în dispoziție triptihică, se echilibrează aproape exact chiar prin numărul paginilor. Mai adeseori înșiră Anatole France lucrurile capricios; ca și Heine, a făcut câteodată din capriciu sistemă. Dar poate nu până într-atât ca Heine, care cu mai mare regularitate vorbește tocmai despre altceva decât despre ce-i vorba, și caută să păstreze doar un ton fundamental cu ajutorul acelorași rechizite: amante moarte, roze și privighetori.

Această procedare bogat complicată se opune cu totul metodei dreptliniare a lui Voltaire, de exemplu, pe care unii vor să-l prezinte ca model absolut al lui France. Humorul cu totul original al acestuia datorește în parte acestui capriciu sistematic surprinzătoarea sa bogăție de forme. De multe ori crezi că și aici l-a călăuzit o intenție arhaizantă, dorința de a ne reda cartea vremurilor vechi, în care cele mai felurite lucruri stau nesupărate alături, ca la adunătorii de anecdote din epocile din urmă ale literaturii grecești, ca în Talmud și în alte cărți de înțelepciune orientală; în sfârșit, ca în splendidul și grațiosul lui străbun, Montaigne.

Desigur, dialogul și discursul sunt, din punct de vedere estetic, formele cele mai indiferente, dar pentru literatura instructivă cele mai naturale. Nu trebuie uitat însă, pentru aceasta, ce desăvârșite sunt creațiile curat estetice ale lui France, unde situațiile sunt redate numai în impresii, unde cele mai fugitive amănunte ale vieții reale, nu ale celei gândite, se arată cu un relief astfel că orice asperitate cărturărească dispare...

Anatole France s-a numit odată el singur: un călugăr filozof. Este drept să zicem, cred, că acest călugăr, când vrea, își ilustrează discursurile și dialogurile sale înțelepte cu cele mai măiestre miniaturi, iar alteori zugrăvește chiar tablouri de o pură și absolută viață, fără text savant.


Omul cărților


Cel mai simpatic dintre autorii instructivi, poetul zâmbitor al bibliofililor, bibliotecarilor, filologilor și altor eroi inofensivi a împlinit în aprilie trecut șaptezeci de ani, și istoricii literari l-au și luat serios în lucru. Și cu o serioasă antipatie. Fiindcă despre Anatole France, ca și despre Socrate, pot zice stâlpii țării sale că nu recunoaște zeii la care se închină statul, și introduce alți zei străini, că lucruri drepte le face nedrepte și corupe tineretul. Mai cu seamă unii profesori de la Universitatea din Paris au mare grijă ca nu cumva junii școlari să-și strice sufletul lor gingaș și neprihănita lor fantezie urmând vorbelor acestui primejdios profet. Cu vreo zece ani în urmă, întâlneam încă studenți francezi care spuneau pe dinafară bucăți întregi din France; acum el are, se zice, mulți admiratori în America de Sud, dar acasă la dânsul este pus, după o formulă cunoscută, printre acei care au făcut cel mai mare rău patriei franceze. Și aceasta e tot o exagerare, ar putea zice Daudet aici, cum zice la sfârșitul epopeii sale tarasconeze! Toate aceste nu ne privesc poate prea mult pe cititorii mei și pe mine. Am vorbit de ele numai pentru cazul când cuiva i-ar cădea în mână scrierile acelor profesori, pentru ca să aibă în vedere substratul sentimental ce se ascunde, sub impunătorul material erudit, în lucrările acelea.

În grămada de maniere spasmodice, iritate, năvalnice, patetic zgomotoase sau grave și întunecate, care fac actualității noastre literare o fizionomie strâmbăcioasă și neuropatică, stilul lui France se deosebește printr-o liniște statornică și multilaterală. Scrisul său nu comite gafe, nici măcar intenționate, și niciodată nu face grimase.

Stilul său este liniștit, cum i-a fost liniștită și viața - așa vor zice, probabil, în chip de explicație, istoricii viitorului, ca unii ce vor cunoaște de aproape din viața omului multe care nouă ne sunt încă ascunse. El singur și-a descris copilăria aproape numai în culori luminoase și voioase: o idilă parfumată cu trandafir și zaharisită, care impresionează cam straniu din partea unui spirit atât de critic. Sigur este că a crescut în mijlocul cărților. Tatăl său era librar, și pare totuși să fi iubit cărțile. Copil de zece ani, privea cu nesațiu pe un bătrân colecționar de cărți și alte vechituri, și gândea că nu se poate ceva mai frumos pe lume decât să faci cataloage. Și când, treizeci de ani mai târziu, notează amintirea aceasta, France adaogă: "cu toate că ideile mele s-au corupt puțin de atunci încoace, credința mea nu s-a schimbat așa de mult cât s-ar putea crede". Un bibliofil, dar și un mare cititor, în aceeași persoană. Desigur, trebuie să fi iubit mult cărțile și cititul pentru a scrie vorbe ca acestea: "Cartea este opiul Occidentului. Cartea ne devoră. Va veni o vreme când toți vom ajunge bibliotecari. Cărțile ne omoară. Credeți-mă pe mine, care m-am închinat, m-am dat lor cu totul. Avem prea multe cărți și de prea multe feluri".

Un demon ironic și exemplul rău l-au blestemat însă ca să mai sporească și el enorma comoară cu vreo patruzeci de volume încă.

Atât de credincios a rămas cărților, încât sentimentul locului de naștere, care-i așa de puternic la dânsul, se ridică la lirism tocmai atunci când vorbește de cheiurile pariziene cu anticarii și cărțile lor vechi. Mai târziu a fost lector la editorul Lemerre, unde se adună și discută parnasienii, apoi funcționar la Biblioteca Senatului, unde întâlnește pe Leconte de Lisle, coleg superior în grad. Astfel, niciodată nu s-a îndepărtat prea mult de cărți, și a căzut tot mai tare la patima aceea care mai mult se potrivește naturilor liniștite. Acum vreo treizeci de ani, un prieten descria pe France astfel: "Nu cunosc om mai puțin făcut pentru acțiune, și nici mai bine înzestrat pentru exercițiul regulat al gândirii, pentru cunoașterea și înțelegerea lucrurilor. Indolența lui esențială se zugrăvește pe fața lungăreață și pașnică, în fizionomia lui cam nehotărâtă, în privirea lui extrem de lentă, distrată și blândă, în vorba lui îngăimată și indecisă". Acest om așa de potolit a fost totuși gata să aibă un duel, și chiar cu Leconte de Lisle, maistrul iubit și sever, cărui odată îi dedicase volumul de poezii. Un duel, se-nțelege, tot din pricina cărților. Ori din cauza unei recenzii? Prin urmare, tot pentru cărți.

Erudiția îl atrăgea tare, firește. Din tinerețe s-a familiarizat cu metodele exactelor studii istorice: edițiile sale de clasici francezi nu sunt simple lucrări de amator; iar biografia Ioanei d'Arc a avut aprobarea multor învățați, cu tot necazul diverșilor fervenți improvizați și al creștinilor chic, cu care încearcă să se decoreze, stângaci și pretențios, burgezia europeană de vreo câteva decenii încoace. O bucată de vreme s-a ocupat de arheologie preistorică și de fiziologie, a frecventat și un institut biologic. Astfel a ajuns să cunoască știința și maniera științifică; știința și dorul de a cunoaște nu l-au mai părăsit. France pune mare preț pe vorbele unui autor vechi care zice: de orice se ostenește omul, numai de dorința de a cunoaște și a înțelege, nu. Și singur pomenește odată despre "ce besoin de logique et de clarte qui me devore incessamment".

"Eram frivol odată, zice Gaetan d'Esparvieu în La revolte des anges, și mă ocupam de metafizică. Citeam pe Kant și pe Hegel. Cu vârsta m-am făcut serios și nu mă mai interesez decât de formele sensibile, pe care ochiul și urechea le poate prinde. Arta este omul întreg". Poate că France, ca și unchiul Gaetan, părăsise de mult metafizica; totuși, o puternică și frivolă dragoste de înțelegere și învățătură îl stăpânea încă strâns când și-a scris ultima carte. Și oare, într-adevăr, arta cuprinde omul întreg?... Oricum, puțini artiști au afirmat, atât de mult și așa de multe, puțini au discutat și judecat ca acest sceptic; puțini au povestit atâtea parabole și exemple ca acest estet. Așa a vrut natura, așa a vrut creșterea de care avusese parte. Așa a vrut, poate, în general, epoca lui. Știința ajunsese, tocmai pe la mijlocul secolului trecut, la cea mai înaltă considerație, chiar în ochii publicului de tot soiul, chiar la acei căror știința le era departe. Superba sărbătorire a cunoștinților exacte, pe care naturalismul literar le cânta pe tonuri atât de înalte cât erau de falșe, a sedus și pe France, l-a sedus cel puțin indirect și numai ca atmosferă generală: în sensul acela că și el, cu tot scepticismul mizantropic, nu a scăpat de dorința de a instrui, de a răspândi, cum se zice, lumină și adevăr. Astfel, arta lui s-a făcut savantă și instructivă, cu toate că el singur ținea de rău pe naturaliști fiindcă voiau, cu teoriile lor sumare și superficiale, să înlocuiască arta prin știință, cu toate că tot el judeca arta pură ca fapta cea mai superioară a omului, și cu toate că, logic luând lucrurile, punctul de vedere estetic ar trebui să fie încheierea inevitabilă a scepticismului cât privește comunicarea de la un spirit la altul.

În prefața la dramele sale filozofice, fade, profesorale și inutile dialoguri, propune Ernest Renan generațiilor viitoare un program de artă filozofică, pe care o boteză: drama aristocratică - o specie de artă pentru publicul cu educație științifică, care va satisface cerințele unei așa-numite intelectualități superioare. Un parfum de pedantism și parvenitism literar, un aer greu de om de carte, de "om cult" a la David Friedrich Strauss, se ridică din vorbele aceste. Îmi închipuiesc că Anatole France, care a vorbit atât de inteligent și de poetic despre teatrele de marionete, n-a citit cu prea multă plăcere pretențiile aceste estetice ale filologului literat. Și totuși, ceva din spiritul pedant al vorbelor lui Renan pare să-l fi stăpânit, în ascuns, și pe dânsul. Un scientism prea accentuat, o tendință prea marcată de a instrui intervine uneori dizarmonic în structura artisticelor sale cărți. Mi se pare că superbul și elegantul său je-m'en-fichisme, căruia i s-a zis "scepticism", s-a îndreptat mai mult, în fond, asupra artei decât asupra filozofiei. France este prea mult om de reflecție, de gândire generalizatoare, instinctul cauzalității este prea puternic dezvoltat într-însul, pentru ca să fi putut rămânea simplu artist. Nu-i o natură esențială contemplativă, între francezii de astăzi, cum este Henri de Regnier, de exemplu. Ce-i dreptul, France are aerul să prețuiască contemplarea mai presus de orice; acțiunea n-o stimează prea mult, pe marii căpitani și oameni de stat îi desprețuiește adesea din inimă, și bucuros dă a înțelege că acțiunea puternică nu-i posibilă fără un grad oarecare de prostie. Totuși, exact luând lucrurile, un om ca France este tot așa de activ, de exemplu, ca Napoleon I. În puterea și valoarea rațiunii el crede tot atât cât credea Bonaparte în armatele sale și în valoarea războiului. Și ce minunată oaste sunt cele treizeci și câteva volume, ce tactică genială în aranjarea argumentelor, ce atacuri rafinat plănuite, ce surprinzătoare manopere! Dacă mi-aduc aminte că France se plângea de lipsa lui de hotărâre, mă întreb înfiorat, ce nesățioasă poftă de bătaie trebuie să fi dominat pe acest pur intelectual?

Omul uită prea lesne că cea mai simplă formulare de judecată este ceva strașnic de - activ. Dar încă să judeci faptele și gândurile oamenilor, iar asemenea judecăți să le scrii și să le dai la tipar, campanii pe care, firește, le poți duce în toată liniștea.

Cartea nu-i doar lucru de glumă. Cartea-i literatură, adică: idei și înțelepciune, ori, mai exact: înțelepciuni fiindcă pluralitatea este aici tocmai lucrul interesant. Ca umanist serios și pasionat, France a făcut cunoștință cu multe din acele înțelepciuni literare, pe care unii oameni le numesc: filozofie - le-a cunoscut în enorma lor varietate, în contrastele lor insolubile și descurajatoare. Și aceasta s-a întâmplat tocmai în vremea când științele istorice aruncau lumina cea mai tare asupra împestrițatei mulțimi a ideilor și faptelor speciei noastre. Ce-i de mirare că o minte extraordinar de subțire, un spirit veșnic și minuțios întrebător a ajuns la aceea ce Nietzsche a numit nihilism modern? Atât numai că, pentru aceasta, francezul cuminte nu a căzut în patosul desperării, ci, cu un zâmbet de milă și de ușor dispreț, s-a emancipat de orice exaltare, ca și de orice melancolică descurajare. Astfel, în cazul lui France, asistăm, pare că, la un fel de descompunere a străvechii gospodării a literaturii: de înțelepciunile literare nu se poate lăsa, dar nici nu le mai poate da serioasă crezare.

Din "tăcutele orgii ale gândirii" (un cuvânt favorit al lui France) s-a născut însă un lucru nou și multora neașteptat. Plimbându-se omul atât de stăruitor printre păreri politice, morale, religioase, așa de numeroase și variate, fatal trebuia să se oprească mai mult la unele din ele; ori, mai drept poate: se opresc părerile la om. Chiar numai din faptul de a fi stat în strânsă, continuă, deși oarecum numai contemplativă legătură cu dânsele. Într-o țară latină și democratică este greu ca un literat, un om care are deci mult a face cu toate ideile posibile, să nu ajungă o dată și la tribună. Aceasta s-a și întâmplat lui France; și această nouă activitate a practicat-o cu același aer cu care le practică pe toate: totdeauna oarecum pe de lături și în toată liniștea. După cele ce am spus, manifestarea politică a lui France corespunde în totul naturii sale; și constatarea aceasta va mulțămi, cred, pe toți acei care își găsesc o supremă satisfacție în descoperirea consecvenței și a unității.

Orice se întâmpla însă, stilul își păstra liniștea lui superbă. Chiar în discursurile și broșurile politice, lipsește aproape orice urmă de patos. Cartea despre stat și biserică are eleganța deosebit de sobră a celei mai nobile proze clasice. Fapte și argumente alunecă unul după altul cu siguranță rece, cu strălucitoare claritate, în fraze egal liniștite, ca, de exemplu, în discursul lui Platon pentru Socrate. Pe alocuri, crezi că ai înainte traducerea perfectă a unui text antic. Este de mirare ca astăzi un literat să scrie, despre lucruri actuale chiar, într-o formă atât de minunat neactuală, fără să fie măcar o dată ispitit a îmbrăca așa-numitul stil frumos.

Aproape peste tot la Anatole France, tonul este stăpânit și discret, detaliile cu multă moderație introduse; aceasta dă uneori cuprinsului artistic o palidă și rece ariditate; iar din claritatea egal susținută se ridică, în răstimpuri, o ușoară, binecrescută și elegantă plictiseală.

Însă capacitatea fanteziei lui, discretă dar intensă și originală, o surprindem numaidecât, când nu ne lăsăm prea tare duși de egalitatea continuă și potolită a vorbei sale. Ce delicată, dar teribilă senzualitate se insinuează cu ciudat farmec în vorbele despre Lucile de Chateaubriand: "cette jeune fille avait les genoux frileux d'une amoureuse" ! - ce diabolică și profundă comicărie când obrazul roșcovan și pudrat al unei solemne și sentimentale dame îl aseamănă cu zmeura tăvălită în zahăr! Curioase, splendide și enorme efecte umoristice izbucnesc când France aplică, cu superbă și vicleană liniște, dicțiunea homerică pentru a descrie dezastrele casnice ale doamnei Bergeret; iar când becisnicul și speriosul bibliotecar Sariette, al cărui suflet mititel este prins tot în furia de a nu lăsa să se scoată nici o singură carte din bibliotecă, ajunge să asasineze, înnebunește și aruncă vulcanic, de pe acoperiș, vrafuri și busturi de autori, o bufonerie unică, stranie și lugubră se înalță prin această neașteptată și splendidă creștere de imagini.

"Alkestis și Antigone mi-au dat cele mai frumoase visuri pe care le-a avut vreodată un copil. Cel mai frumos lucru din lume este spiritul antic, nimic nu-i mai bun pentru formarea spiritului decât studiul anticilor după metoda vechilor umaniști francezi. Încă de la vârsta de cincisprezece ani simțeam frumusețea limbii latinești și a celei franceze; și gustul acesta nu l-am pierdut nici astăzi, cu toate sfaturile și exemplele contemporanilor mei mai norocoși". Aceste vorbe le scria France la patruzeci de ani, și spre bătrânețe le-a repetat, întărindu-le. Pentru ca să explice titlul colecției de prefețe pentru edițiile sale clasice: Le genie latin, scrie France următoarele: "Este o faptă de credință și de dragoste către tradiția greacă, care toată se rezumă în rațiune și frumusețe; în afară de dânsa, totul este rătăcire și confuzie. Filozofie, artă, știință, drept, tot datorim Greciei și cuceritorilor săi pe care ea i-a cucerit". Cam în același timp și din aceeași pornire de inimă izbucnește entuziasta apostrofă către Racine, în care, zice France, a căutat din tinerețe și aproape zilnic secretul gândurilor juste și al vorbelor clare. Acolo, binecrescutul poet de curte, lustruit și înstrunat, capătă titlul de "maistru sublim, în care se cuprinde tot adevărul și toată frumusețea - Racine este viața și natura însăși - femeile lui Sofocle și ale lui Shakespeare nu sunt decât păpuși pe lângă ale lui Racine". Pe ton atât de extrem n-a vorbit omul acesta de multe ori. Aceasta-i cea mai pură, ori mai exact, cea mai întunecată ortodoxie. Asemenea evlavie clasicistă arată o lipsă de măsură cu totul neclasică. În La revolte des anges, adorația anticității crește până la absolut: France pare să fi uitat vorba cuminte cu care altădată arătase așa de isteț puerilitatea prejudecăților școlărești: "toute epoque est banale pour ceux qui y vivent". Se poate zice că dorul după o anticitate, pe care el o închipuiește ca o sărbătoare și veselie continuă, este un sentiment mult prea romantic. Și acest dor apare tocmai într-o carte unde stă scris: romantismul și războiul sunt două groaznice nenorociri. De data aceasta înțelepciunea pare pierdută cu totul. Și de fapt fusese o nemăsurată încumetare să vrei să înțelegi și să iubești tot, să te pierzi într-o universală blândețe și o toleranță absolută. Așa ceva numai la Dumnezeu doar de va fi cu putință; însă putem bănui că nici el n-a pus vreodată în practică această capacitate, care numai a lui poate să fie. Anatole France a spus singur de multe ori: omul nu poate cu nici un preț ieși din el însuși. Pentru o creatură atât de radical mărginită, se poate o mai deșartă și absurdă dorință decât să vrea a fi blând, tolerant, și mai ales de toate înțelegător?

Nu numai bibliofilia și erudiția, ci și apucătura specific umanistică se vede în faptul că autorul acesta, ca artist literar chiar, se servește bucuros de cărți. Pentru unele din operele lui au și început de acum cititorii învățați să le caute izvoarele, și le-au și găsit, mai ales atunci când el singur le-a indicat sau sugerat, ca în La rotisserie de la reine Pedauque.

Evident, cartea este pentru dânsul oarecum și instrument, și material artistic; prin aceasta echilibrul tehnicii sale a fost câteodată turburat. "Din toate simțurile, văzul îmi dă impresiile cele mai tari și mai adânci", zice placidul artist filozof. Ar fi o ironie ieftină să explicăm că vorbele aceste se aplică cititului, căci omul acesta avea o natură eminent estetică. Dar, cu toate că, în felul oamenilor Renașterii, el declară că iubește viața și natura mai presus de orice, adeseori viața pentru dânsul, ca și pentru acei oameni, se confundă cu cartea. Se poate zice că în unele opere ale lui cartea este oarecum și peisaj și figură; iar bibliotecile și bibliotecarii se pot număra printre făpturile sale cele mai vii.

"Cu toate feluritele distracții care par să mă atragă, viața mea n-are decât un scop: este închinată atingerii unei mari ținte. Scriu istoria Pinguinilor". Așa se spune în prefața celebrei travestiri, și, mai departe, se pomenește acolo de un oarecare Jacquot filozoful, care a compus un fel de "istorie morală", unde feluritele fapte ale oamenilor sunt povestite în chip comic și amestecate cu întâmplări din istoria patriei sale. Despre această "histoire contrefaite" credea Jacquot că ar putea fi de ajutor compatrioților săi, pentru a-i învăța să se judece mai bine și, poate, să ajungă mai înțelepți. Mi se pare că putem înțelege lucrul așa: France este, în fond, optimist; altfel n-ar fi cultivat cu așa stăruință poezia instructivă. Oricum, cartea aceasta - de altfel plină de ingenioase și adânci idei asupra originii și constituției statelor - care ironizează istoria oficială a Franței în aluzii atât de artistic colorate, este, după toată structura ei, poate cea mai caracteristică pentru maniera estetică a lui France.

Travestire, fabulă, parabolă - aceasta înseamnă un gust arhaizant, umanistic erudit, așa cum inevitabil este gustul omului de carte. În legătură cu acest caracter esențial didactic s-ar putea gândi cineva poate și la faptul că Franța este singura țară europeană unde un fabulist a devenit mare clasic numai ca atare. Aceasta ar putea fi însă o inutilă și riscată generalizare. Jules Lemaître, un francez între francezi, se întreabă odată, cu toată admirația lui pentru La Fontaine: dar de ce oare omul acesta a scris fabule? Se înțelege, la France totul nu-i poezie didactică. Dar, precum favoritul său Bergeret preface anecdote în nuvele, pentru ca să-și probeze tezele pesimiste, tot astfel Anatole France dă povestirilor sale o pointe foarte vizibilă, care le preface în exemple. Fiindcă nu pare doar foarte probabil ca Pilat să fi uitat cu totul, dintre toate afacerile evreiești din timpul proconsulatului său, tocmai procesul lui Isus; și tot așa de puțin probabil pare ca Homer să fi fost atât de pacifist, încât să-și fi curmat zilele din prea mare dezgust pentru brutala poftă de ceartă a regeștilor săi protectori. Dar aceste povestiri foarte stilizate, asemenea exemplelor din anticele școli retorice, nici nu trebuiau să fie verosimile, ci numai frapante; prin transparența lor trebuia să strălucească sâmburele unui adevăr. Foarte caracteristic e că povestea morală cu cămașa fericitului a fost dezvoltată de France cu atâta dragoste. Cu deosebire i se poate aplica lui o veche glumă franțuzească: literatul este om care ia din cărți tot ce-i trece prin minte.

Dar el însuși la ce va fi ținut oare mai mult? La poveste ori la adevăr? Eu am dat a înțelege că soarta lui a fost să fie îndrăgostit de adevăruri; o dragoste nenorocită, fiindcă adeseori au fugit adevărurile de dânsul, și mai de multe ori, poate, afirmă el că nu poate crede într-însele. O tragedie dar - care pe France nu l-a costat nici viața, nici sufletul. Orișicum, față de o poveste foarte estetic executată, admirația se clatină pare că, și te întrebi cu oarecare necaz: de ce a trebuit să fie povestea aceasta o fabulă? Nu știi bine dacă trebuie să exclami: păcat de poveste, ori păcat de înțelepciune! Aceasta, se-nțelege, numai atunci când cititorul a pierdut puterea de a se bucura naiv de fabule și de alte forme ale aluziei literare ca atare; și când încercarea de a se bucura artificial de asemenea lucruri nu mai corespunde gustului său autentic.

Când o fabulă este estetică și destul de lungă, poți uneori uita că ai în față o asemenea operă de intenție oarecum dublă; acest noroc nu-i rar în lectura lui France. Tonul fundamental al creațiilor sale are însă, oricum, ceva prea tare instructiv și plin de știință. Acesta-i poate singurul lucru pe care l-aș putea spune, în general, despre partea internă a cărților lui. Cu observația aceasta se potrivește și impresia totală a vorbirii lui: liniștea egală, pe alocuri adormitoare, despre care am vorbit mai sus.

Vorba lui este cu totul subiectivă; rar numai se colorează ea pe potriva persoanelor. În ritm, proza lui poate că, dintr-o dată, nu pare atât de variată ca la alți mari artiști francezi. Dar să citească cineva cu glas tare una din puținele descrieri de natură în Thais, în Balthasar sau în primele trei părți din Istoria contemporană, și va auzi cât de rafinat știe France să diferențieze sonoritățile.

Pentru rest, artistul acesta este, față de el însuși, divers cât se poate. Din aceasta i s-a și făcut, mi se pare, mare imputare; fiindcă în estetică, ca și în alte departamente filozofice, așa-numita unitate a devenit de multă vreme un fel de superstiție numerală. În sfârșit, el s-a servit de metodele cele mai variate. Jean Servien, de exemplu, această Education sentimentale in tempo allegro, cu capitolele sale scurte, cu mersul dramatic și fără episoade, este foarte strict compus; tot așa sunt multe din nuvelele istorice, și mai ales Thais, unde părțile, în dispoziție triptihică, se echilibrează aproape exact chiar prin numărul paginilor. Mai adeseori înșiră Anatole France lucrurile capricios; ca și Heine, a făcut câteodată din capriciu sistemă. Dar poate nu până într-atât ca Heine, care cu mai mare regularitate vorbește tocmai despre altceva decât despre ce-i vorba, și caută să păstreze doar un ton fundamental cu ajutorul acelorași rechizite: amante moarte, roze și privighetori.

Această procedare bogat complicată se opune cu totul metodei dreptliniare a lui Voltaire, de exemplu, pe care unii vor să-l prezinte ca model absolut al lui France. Humorul cu totul original al acestuia datorește în parte acestui capriciu sistematic surprinzătoarea sa bogăție de forme. De multe ori crezi că și aici l-a călăuzit o intenție arhaizantă, dorința de a ne reda cartea vremurilor vechi, în care cele mai felurite lucruri stau nesupărate alături, ca la adunătorii de anecdote din epocile din urmă ale literaturii grecești, ca în Talmud și în alte cărți de înțelepciune orientală; în sfârșit, ca în splendidul și grațiosul lui străbun, Montaigne.

Desigur, dialogul și discursul sunt, din punct de vedere estetic, formele cele mai indiferente, dar pentru literatura instructivă cele mai naturale. Nu trebuie uitat însă, pentru aceasta, ce desăvârșite sunt creațiile curat estetice ale lui France, unde situațiile sunt redate numai în impresii, unde cele mai fugitive amănunte ale vieții reale, nu ale celei gândite, se arată cu un relief astfel că orice asperitate cărturărească dispare...

Anatole France s-a numit odată el singur: un călugăr filozof. Este drept să zicem, cred, că acest călugăr, când vrea, își ilustrează discursurile și dialogurile sale înțelepte cu cele mai măiestre miniaturi, iar alteori zugrăvește chiar tablouri de o pură și absolută viață, fără text savant.