POVESTE DE JALE ȘI PRE SCURT asupra nedreptei morți a preacinstitului Costandin Cantacuzino, marelui postialnic al Țării Românești

Jump to navigation Jump to search
POVESTE DE JALE ȘI PRE SCURT

asupra nedreptei morți a preacinstitului Costandin Cantacuzino, marelui postialnic al Țării Românești
de Radu Greceanu


    Pământule și ceriule, stelele, și tu, lună.
    Boiari, striini și rudelor, s-ascultați d-ănpreună,
    Înpărații și prințipii, și toată politiia,
    De la mare până la mic, să vedeți istoriia,
    Pentru ca să vă minunați de marea strâmbătate,
    Care scrie că s-au făcut din multă răutate!
    Zic, dară, și voi, pietrilor și liamnelor, să plângeți,
    Și tuturor săracilor, de jale să vă atingeți!
    Și toată ticăloasa Țara aciastă Rumânească,
    Cu toate mănăstirile înpreună, să jălească
    Pre Costandin postialnicul, pre Cantacozinescul,
    Pre marele acela omu și prea înțeleptul!
    Că priiatenii săi cei buni, care-i iubiia foarte,
    Aceia l-au zavistuit și l-au adus la moarte
    Cel ce cu blagocesvie și frică dumnezeiască,
    Și cu smerire pururea, pohtiia să trăiască!
    Priiatenii lui cei aleși, care-i trăgea nainte,
    Și pentru dânsul toți era la milă și la cinste!
    Că din săraci și din nimic i-au scos la boerie,
    Și i-au făcut pre ei slăviți, cu multă bogăție!
    Aceia sunt lui vânzători, multe minciuni mărturisescu-i
    Și ca să-l omoară pre el, multe meșterșugescu-i,
    Zicându-i c-ar fi umblat ca să schimbe domniia
    Și, domnului care era, să aducă mazăliia!
    O strâmbătate ce-au făcut aceia, vânzătorii,
    Și de sânge (ne)vinovat, aceia vărsătorii!
    Și ca să știe tot omul aceaia strâmbătate.
    Care-au făcut acei vrăjmaș, cu multă răutate,
    În cartea ceasta eu li-am scris, precum s-au întâmplat,
    Că, când l-au omorât pre el, de față m-am aflat.
    Când Mihnea s-au întâmplat în Țara Rumânească,
    Scârba pustietății, și el ca să domnească,
    Pre tot boiarii cei fruntaș vrut-au ca să-i omoare,
    Ca să lucreze ce ar vrea, precum lui i să pare
    Pre șaisprezece boiari mari îndată i-au închis,
    Și într-o noapte i-au omorât și casele li-au stinsu.
    Numaidecât i-au sugrumat pângăritul acela
    Nejudecați, nevinovați, ucigașul acela!
    Omorât-au și pre ai lor, averile au luat,
    Și pre alții mulți de ai lor în temniță au băgat.
    Atuncea Cantacuzino, cu multă înțelepție,
    Au cunoscut, și au pribegit, cu a sa avuție,
    Și în Moldova au trecut, cu toată casa lui.
    Unde mergând el, s-au găsit pre cei doi frați ai lui,
    Pre Toma și Gheorghie, cei ce era slăviți.
    Șapte luni în casa lor șăzut-au tot slăviți.
    Mihnia, dar, dacă au aflat de a lor pribegie,
    Numaidecât, cu multe daruri, scrie la Înpărăție,
    Multe pungi făgăduiaște, ca doară i-ar face moarte!
    Scrie că e obrezuit, și alte câte poate,
    Și cum că, câte ficlenii s-au întâmplat domniei,
    Toate de el că s-au făcut, dă știre Înpărăției.
    Și pentru aceaia au pribegit, pentru ca să scoarnească
    Înpărăției scandălă, și rele să pornească!
    Și cu mânie s-au pornit veziriul și înpăratul,
    Și capigii cu cărți trimit, ca să-i aducă capul,
    Însă scriind la Ghica-vodă, să facă nevoință,
    Pre Costandin postelnecul îndată să trimiță,
    Că de domnie s-a lipsi și capul îș va pune!
    Care văzând Ghica-vodă că acestea nu suntu bune,
    Dăstulă groază l-au coprinsu; fiind și cu credință,
    Nu putea face într-alt chip, fără cât să-l trimiță,
    Ca urgiia înpăratului el să o potolească,
    Așa el socotiia bine să nemerească.
    
    Eșit-au, dar, cu frații-s, cu toată familiia,
    Plângere mare să făcia la toată politiia!
    Neavând nădiajde a-l mai vedea, și să aibă mântuire,
    Nu să putia îndura dă el, nici a să dăspărțire.
    Decii, așa, numaidecât singur călătorește,
    Lăsând pre toți alalți ai săi, la Țarigrad sosește.
    Și nici pre unul n-au luat, dăn câți era cu dânsul,
    Fără cât pre nepotu-său luatu-l-au cu dânsul,
    Pre Dumitrașco adecă, căci îl avea mai bine,
    Nedespărțit de fiii lui, așa îl avea mai bine,
    Și de cele ce-i să întâmpla, spre el avea credință,
    Numai cu el să sfătuia, făr'dă nici o ferință,
    Neavând nădejde dăspre el să aibă răutate,
    Căci nepot având pre el, știia o direptate.
    Din Țarigrad era născut, a neamului stâlpare,
    Din mahala dă la Fener, tocma dă lângă mare.
    Și rămâind el acolo sărac, făr'dă părinte,
    Nepedepsit și neînvățat, era și fără minte,
    Sărac, lipsit, nenorocit, fără dă nici un bine,
    El era și desfrânat și fără dă rușine.
    Iar niamul lui nu l-au lăsat a fi într-acea rușine,
    Ci l-au trimes la unchiu-său, că să-ș găsească bine,
    Ca să slujască, mult-puțin, să dobândească minte.
    Și unchiu-său l-au priimit cu bine și cu cinste,
    Și între coconii lui îl avea, la mare socotință,
    Ca pre un fiiu îl iubiia, cu bună cuviință,
    Cu totul nevoindu-să ca să să pedepsească,
    Și de rele ce avea el să se pedepsiască.
    Iar încăș și mătușă-sa, acia dă bună viță,
    A domnului Șărban-vodă fiică era iubită,
    Tocma ca ochii îl ținia, cu multă căutare,
    Și cu coconii să afla la multă dăzmierdare.
    Căci la blagorodnie și bunătatea ei
    Alta în lume nu să află înnaintea dumneaei,
    La înțelepciune ce avea și multa cunoștință,
    La priimire de striini, cu mare cuviință.
    Iar și coconii dumnealor, tocma ca pre un frate,
    Așa întru dânșii îl avea neosebit la toate.
    Ce învățătură n-au luat nimica de la dânșii,
    Nice el firea ș-au schimbat, încât au fostu cu dânșii!
    Că arapul, cu spălatul, nu poate să să albească,
    Nici hirea cea ria lesne ca să să părăsească!
    Iară încăș cu acestea toate, fericitul acela,
    Ci hirea lui o cunoștea înțeleptul acela,
    Să nevoia cu învățături ca să-l învețe minte,
    Și cu totul să siliia ca să-l scoață la cinste.
    La domnul Costandin vodă pre el l-au curtenit,
    Și la cămara domnului pre el au rânduit,
    Și înnainte îl trăgea, să aibă îndrăznire.
    Iar curând și acolea ș-au arătat hirea,
    Și-n scurtă vreme l-au gonit, pentru bicisniciia
    Că răutățile ce avea nu îngăduia domniia:
    Necurății și curvării și multe furtișaguri,
    Să nu să tinză și mai multu, să facă ș-alte jafuri!
    Și așa norocul i-au slujit cu boiariul acesta,
    Că la pedeapsă ar fi ajunsu becisnicul acesta,
    Că nu puține răutăți, ce multe făcea foarte,
    Iară Costandin postelnecul i-au scos capul dân moarte.
    Și iarăș ca pre un fecior, de pururea îl iubiia,
    Nicidăcum uitându-să la cele ce auziia,
    Nici de lângă dumnealui atuncea l-au lăsat,
    Ci ca pre un bun credincios, cu dânsul l-au luat.
    [...............................................................]
    Atuncea, dar, Ghica-vodă țara că au domnit,
    Care mai nainte vreme Moldova au stăpânit,
    Și pre acestu boiar, ce am zis, la cinste îl avea,
    Măcar că el nicidăcum boerie nu vrea,
    Nici la curte pururea să miargă pohtiia,
    Ci ca să șază pururea la sate-ș fugiia,
    Ca să petreacă în linește întru a sa smerire.
    Și când domniia îl chiema, de vro ajutorire,
    Pentru vrun sfat sau altu ceva, atuncea el mergea.
    Și iar curând să înturna, la sate-ș să ducea.
    Pre Dumitrașco să aducă nainte siliia,
    Și din coconii săi nimic pre el nu osebiia.
    Iar nu cu alte ficlenie-i, răpiri și meșterșuguri,
    Cum el apoi s-au arătat, cu multe ficleșuguri.
    Ce încă pre el să nevoia ca să-l înbogățească,
    Căci îl știia că e sărac și vrea să dobândească.
    Și nebuniile ce făcea, toate i le tocmiia,
    Și mai vârtos rușinile i le acoperiia;
    Și cu totul să trudiia trebile ca să-i facă,
    Ca el să fie odihnit și întru toate să-i placă.
    Și acestia toți văzându-le, tare îl cinstiia,
    Și, suptu aripa unchiu-său, dă el toți să temea.
    Luat-au și dregătorii, la cinste au încăput:
    Ciauș, portariu și vistiiar, domniia l-au făcut.
    La toate, în casa domnului, el liagă și dăzleagă,
    Ca cum ar hi fost sângele, pre nimeni nu întreabă.
    
    Deci, când pașa al Dârstorului în țară au venit,
    D-au prinsu pre domnul Ghica-vodă, de l-au și mazâlit,
    Și cu răpire l-au luat, nimica nu i-au lăsat,
    Și la înpăratul cu dăgrab trimisu-l-au legat.
    Pentru că nu vrea să trimită bani la înpărăție,
    Nici țara să scuture de multa datorie.
    Pentru aceia s-au lipsit îndată dă domnie.
    Și așa la temniță îl trimite, cu scârbă și urgie,
    Și de domnie socotescu pre altul ca să facă
    Și să mira: care ar fi viziriului să placă?
    Iar Costandin postialnecul, aflându-să la Poartă,
    Stătut-au cu osârdie la înpărățiia toată,
    Pre nimeni altul n-au pohtit s-apuce dă domnie,
    Pentru că lui i să trecea atunci la înpărăție.
    Ci pre Grigorie au pohtit, de i s-au dat domniia,
    Pre-acesta ce l-au omorât, pentru prieteniia!
    Așa fac și năpârcile, mumăni-le-ș omoară,
    Că daca crescu, le găurescu, și ialele omoară!
    Foarte peste putință mi-e să ți le povestescu,
    Cu graiul și cu scrisoarea să și le dovedescu,
    Cu câte slujbe acestui domnu el i s-au arătat,
    Și la câte boiarenul acesta s-au aflat,
    Cu slujbe și cu sfaturi bune, cu driaptă credință,
    Cu numele cel bun al lui, cu multa nevoință!
    Că atunci el de ar hi lipsit, n-ar hi luat domnie,
    Nici tată-său n-ar hi scăpat atunci den pușcărie.
    
    Ce după ce au mersu în țară, au fost cu vrednicie,
    Și cu vreme au ușurat țara de datorie.
    Că sfiatnic bun lui îi era, și bun învățătoriu,
    Cât îl făcuse de-i zicea "drept judecătoriu".
    Și după ce domniia bine de tot să întemeia(se),
    El încă s-au tras înnapoi, la țară să dusese.
    La satele-ș să preunbla, cu lunile el șădea.
    Așa pustiul iubiia, ca și o turturea.
    - Eu, zice, am bătrânit, ce mai voi eu în lume?
    Că părticiaoa ce mi-au fost, eu mi-am luat dăn lume!
    Nu-m trebuiaște boerie, nici să fiu la curte,
    Feciorii miei că vor sluji domnului, la curte.
    Eu să-m păzescu biserica și să mă pocăescu,
    Și să-m postescu sufletul, de moarte să gândescu!
    Acestia ziciia și scriia, la sate-ș fugiia.
    Că la casa lui să șază, așa el pohtiia.
    Când au fost cursul anilor, în mai trecuți ani,
    La o mie șai (sic) sute șaizeci și trei de ani,
    Atuncea s-au rădicat turcii ca să oștiască,
    Și cu grele oști au mersu în Țara Ungurească
    La cetatea Uivarului, de o au încongiurat,
    Și cu putere și războiu pre dânsa o au luat.
    Atuncea dar, și domnului de Țara Rumânească,
    Venitu-i-au și lui degrab'poruncă înpărătească,
    Și cu oastea lui au mersu unde i-au poruncit,
    La cetatea Uivarului, precum aț auzit.
    Lăsatu-s-au și ispravnec a fi mare și tare,
    Pre Dumitrașco, care am zis, vistiiariul cel mare.
    Și el, numai cum s-au văzut la atâta volnicie,
    Așa i să năuciia, ca cum ar hi având domniia.
    Atuncea, răutatea lui să ascunză nu mai poate,
    Și lăcomiia ce avia, să spui, nu mi să poate.
    Ca cânile făr'de bățu, ca ursul dăzlegat,
    Și ca șarpele de iarbă, când iaste deșteptat,
    Ca lupul când întră în stână și vulpea în cotețu,
    Înalță-să, trufește-se și foarte e semețu,
    Și oichii i să turbură de marea lăcomie,
    Și pre nimeni nu mai vedea, de multa trufășie!
    Scos-au biruri și nevoi atuncea pre creștin
    Și ei, cu lacrămi plătiia și le da tot deplin.
    Unde află de argintu, trimite dă-l răpește,
    Și totdeauna el timin șade de tipărește,
    Foarte mulți, nenumărați, la Țarigrad trimite,
    Și de frica lui Dumnezeu nu-ș aduce aminte.
    Și alte rele ce făcea, de nu suntu să să scrie,
    Nici în urechile cuiva iaste ca să să spue.
    Iar bătrânul postialnecul în țară rămăsese,
    Și câte trei feciorii ai lui la oaste să dusese.
    El nu putia îngădui, daca vedea de acestea,
    Mâhnește-se, întristează-se, și-i zise: - Ce-s acestea,
    Bre, Dumitrașco, ce lucrezi! Bre, străngeț mintea în cap,
    Și socotește cea de apoi ce-ț va veni la cap!
    Că tu știi țara aceasta, că mulți ca tine au pus,
    Și Dumnezeu pre cei ce sunt răi, la bine nu i-au dus!
    Precum aspidei e cu greu cântarea să auză,
    Și, auzind, să turbură și fuge să nu auză.
    Să otrăviaște dă mânie, cât va ca să plesnească,
    Și, de ar ști pre cântărețu, ar vrea ca să-l zdrobească!
    Așa și lui, cuvintele unchiu-său nu-i plăcură,
    Căci vedea și pricepea că rele de el fură.
    Să sfărăma cu inema și vrea ca să să plece,
    Gândindu că de să va vădi, mai bine să să înnece.
    Și atâta să năcăjiia, nu știe ce va face,
    Vede că să dăscopere, miră-se ce-a mai face,
    Și rialele ce au făcut stă dă le socotește.
    Că multe-s și nenumărate, aciastea el gândește.
    Că de vor veni boiarii din Țara Unguriască,
    Și slujitorii ceialalți de Țara Rumânească,
    Și vor afla ce-au lucrat acest câine turbat,
    Vor alerga cu mic cu mare, ca cerbul însetat,
    La izvorul cu apa riace, la Costandin Bătrânul,
    Și-ș vor plânge obidile de Dumitrașco păgânul!
    Și el, știindu-i faptele, nu le va îngădui.
    Ci în față, toate, Domnului i le va vădi!
    Drept aceia socotește rău sfat să săvârșească,
    Pre făcătoriul lui de bine de viiață să-l lipsească.
    - De no a lipsi bătrânul, zice, acesta de la mijloc,
    El, toate câte am făcut, scoate-le-va la mijloc,
    Și piarde-voiu câte-am furat, zău, poate fi și viiața!
    Iar dacă va peri acesta, eși-m-va toată ghiața,
    Toate pre voe îm vor fi, cinstea îm voiu mări,
    Strânge-voi și avuție și mă voi înbogăți!
    O, Iuda fără de lege, ce-s ciale ce gândești
    Și dreptul Dumnezeu, nimic nu chibzuești?
    
    Și atunci mii de răutăți la domn începe-a scrie,
    Și pre bătrânul, unchi-său, vrăjmaș că-i iaste, scrie.
    Cum că nu lasă pre săraci dăjdile să-ș plătească,
    Adecă pre pământiani, nimica să plătească.
    Cuvinte rele sămăna de domnul; n-au perit
    Și cum nu mai iaste el domnu, așa el au mințit!
    Ce-n locul lui Grigore pre Șărban au făcut,
    Pre fiiul postelnecului, așa el l-au vândut!
    Aciastea el, ca un păgân, domnului le scriia,
    Că le scornește unchiu-său, așa el bârfiia.
    Ca acestia multe scorniia, că țara le grăiaște,
    Ca el să aducă pacoste unchiu-său, să trudește.
    Și cum că nimeni nu-l ascultă, nici îl mai cinstește,
    Pre el, ca pre un ispravnec nici îl socotește.
    Mergia la doamna, zvăpăiat și rău să obidiia,
    Tocma ca un îndrăcit, așa izmeniia,
    Cu jurământ să bleasteme, pre unchiu-său, să jură!
    Cum dă la el să nascu acestea, pre Dumnezeu să jură!
    Și pre doamna o spăimânta, îi zice, ca să fugă.
    La turci dăcindea, îi zicea, să treacă să să ducă:
    - Că bătrânul Costandin asupră-ni să scoală,
    Că cu rumânii s-au unit și au făcut răscoală!
    Și ceia pre el îl credea. La domnu șade dă scrie,
    De câte el că-i zicia cu această ficlenie,
    Până când domnul au crezut și tare să scârbește,
    Spre feciorii bătrânului cu greu el să pornește,
    Cu înfruntare el îi suduiaște făr'dă nici o pricină,
    Tot înpotrivă le grăiaște, făr'dă nici o vină.
    Iară ei bine-ș cunoaștea și mult să dosădiia,
    Și de mâniia domnului rău să năcăjiia.
    Și Caragia, ce pohtiia ca să ciocotnițească.
    Găsit-au vreme să aibă a face și multe să pornească.
    Altele zice către domnu, altele către dânșii,
    Până au întărâtat pre domnu cu mânie spre dânșii.
    Că toți îl știți pre Caragea, pre cânile acela;
    Drept aceia voi să zic de puciosul acela!
    Pă Dumitrașco l-au făcut priiaten și fărtați,
    Ca să mănânce pre bătrân, câinii era turbați.
    Scrie acela de acolo, și acesta le întărește.
    Unul pre alaltu în răutăț bine să povățește,
    Până ceia ce doriia s-au învrednicit să fie.
    Că domnul munte s-au făcut, de multa lui mânie.
    Atuncea, după ce-au aflat striinii: moldovenii,
    Carii cu domnul să afla, și toț țarigrădenii,
    Și nici un folos nu avea, nice o volnicie.
    Drept aceia, să bucura de cea ce era să fie,
    Ca să tânpleze doar și lor să apuce boerie,
    S-aducă și ei biiatei țări multă becisnicie,
    Să mănânce și să strice, să facă și ei silă,
    Și sângele săracilor să-l bea făr de milă,
    Să răpească și să fugă la a lor pustietăți
    Neavând cine le lua siaama de răutăți.
    Drept aceia au început ca să ciocotnițească,
    Lui Caragea a să închina, și ca să-l văznisească.
    Și el acestea le pohtiia și bine-i povățuiaște,
    Și încă la domnul, câte unul, pre toți îi curteneaște,
    De fii postelnecului minciuni mărturisescu,
    Că cutare din boiari acestea povestescu:
    - Așa au zis și către noi, și noi îi amăgim,
    De să dășchid ei către noi, și-i meșterșugim!
    Ca cu de acestu fel Caragea amesteca domniia,
    Și cu multe meșterșuguri el înșăla domniia
    Atâta, cât au poruncit să-i scoață dăn boerie,
    Pre trei fii ai postelnecului, cu scârbă și mânie,
    Să nu mai aibă volnicie, ci ei lipsiți să fie,
    Să să ducă pre la sate, la curte să nu vie!
    Și Caragea tot nu înceta, ci grea pâră le face,
    Și Dumitrașco, d-acolo, pentru bătrân nu tace.
    Și așa urgiia domnului dân zi în zi o sporescu,
    Și tot spre rele hotărâri să vie, o întărescu.
    Întoarse-se dă la războiu și-n țară cum sosește,
    Pre Șărban ș-alți din boiari să-nchiză poruncește.
    Eșitu-i-au și bătrânul întru întâmpinare,
    Să i să închine cum știia, că ficleșug el n-are,
    Și obraz sălbatic află, alte lucruri vede,
    Uită-se la panurghii și multe rele vede.
    Ciarcă să afle, nu poate, pricina ce să fie,
    Și dragoste ce era întâi s-au întorsu spre vrăjmășie.
    Roagă-se pentru feciori, nicium nu-l aude,
    Îi pomenește slujbele, nimica nu-i răspunde.
    O, vrăjmășască tiranie, inimă înnegrită,
    Prieteșug nestătătoriu, multă slujbă perită!
    Așa să întoarnă înnapoi, să duce către casă,
    Și cum că domnul au crezut multe obăzi varsă,
    Cuvintele unui nebun, păgân și îndrăcit,
    Și așa, cu ale lui minciuni, de tot l-au prelestuit!
    - Întreabă, zice, pre boiari, pre preoți, și pre alalți,
    Și atuncea facă hotărâre, la cei ce-s vinovați!
    Acestea el să obidiia și cerea judecată:
    - De iaste, zice, vinovat, să-ș piiară după faptă.
    Iară Dumitrașco era mortu, să nu să dăzgolească,
    Rușinile și faptele să nu i se dovedească,
    Sau să nu auză săracii de năpastea aceasta,
    Și-or alerga, de vor striga nedreptatea aceasta.
    Drept aceia, au alergat ca o hiiară turbată:
    - Doamne, zice, iată perim și noi și tu odată!
    Plânge, strigă, să ucide și zice: - Acum grăbește,
    Că bătrânul în acest ceas la toț el poruncește,
    Cu răvașă și scrisori, să vie să ne înpresoare,
    Și ei, cu mic cu mare vin, pre noi să ne omoare!
    Și pre la turci au poruncit să vie să cuprinză,
    Că domnul, zice, e hainu, să vie ca să-l prinză!
    Pre legea mia, doamne, zicea, pre Dumnezeul mieu,
    Să (n-a)m parte dă Ruxandra mea, că nu-s dân capul mieu!
    Ce bătrânul opincile va să-ș încalțe, zice;
    Și pre noi, de undi-am eșit, va să ne bage, zice!
    Și mincinoase mărturii atuncea-au scos îndată,
    Pre Caragea și pre Vărzarul, ce striga totodată:
    - Doamne, omoară-l, nu-l ținia, că iaste rău dă noi,
    Că vei vedea măriia ta, că te-i căi apoi!
    Și domnul chiamă un căpitan și cu poruncă îi zice,
    Să miargă cu slujitorii, pre bătrân să-l rădice
    Și îndată, după poruncă, la casa lui s-au dus,
    Și fără viaste l-au luat și-ntr-un car l-au pus.
    Singur pre dânsul l-au luat, nu știe unde-l duce,
    Și, cu grabă dă olac, la Sinagov îl duce.
    Zicea pre cale și-ntreba: - Oare unde mă duce?
    În ce pustiiu și în ce munte mă duc ca să mă arunce?
    Și căpitanul îi zicea: - Nu te întrista, jupâne,
    La mănăstire ne ducem, la Sinagov anume,
    Ca să șăzi ceva acolo, până când va mai trece
    Urgiia, zice, a domnului și cu bine să plece,
    Și iar la cinstea cea dintâi și acea volnicie
    Te va aduce Dumnezeu, cu multă bucurie!
    Și așa la Sinagov sosesc, tocma la mănăstire,
    Și cu podul balta-l trecură, la locu de peire.
    Și acolo el sosind, avu puțină mângâiare,
    Și can dă vreme să culcă, de multa întristare.
    Și atuncea, iar numaidecât, aceia vânzătorii,
    La domnu au mersu, de-au grăit, de moarte îndemnătorii:
    - Doamne, acum pre tată-său feciorii vor să scape,
    Și într-o noapte vor să-l ia, cu toții vor să scape!
    Că satele-ș vor rădica, să miargă să-l răpească,
    Și în cea de apoi, ce vor lucra, tot omul socotească!
    Și noi, doamne, cu mic cu mare, vom fi peire,
    Că de domnie ne vom lipsi, zău, și de stăpânire!
    Și domnul, cu mai rea scârbă atuncea să pornește,
    Ca să-l omoară numaicât, îndată poruncește.
    O, poruncă păgânească și mare tiranie!
    Pârâșul nefiind de față, ei suntu toț mărturie,
    Vrăjmașii îi suntu pârâș lui, ei mărturisescu,
    Și foarte strâmbă judecată îndată săvârșăscu!
    Grebescu-să înpotrivnicii moartea să săvârșască,
    Ca nu cumva, lor, faptele să li să dovedească!
    Porunca, dară, numaidăcât trimit la mănăstire,
    La căpitanul poruncesc ca să-i facă peire.
    Și acela foarte degrab să toace, poruncește,
    Și biserica o deșchide, nimic nu zăbovește.
    Decii să duc și la boiariu, îi zic să să dăștepte,
    Să miargă la biserică, nimic să nu aștepte.
    Și el, mirându-să, zicea: - Oameni buni, nu e vremea,
    Că dă cu seară încă iaste, de utrănă nu e vremea!
    Și cu degrab să sculă, la biserică miarse,
    Și lacrămi neîncetate începu ca să viarse.
    Vede făclii și lumânări, că toate era aprinse,
    Închină-se și roagă-se, cu inimă întinsă.
    Atuncea îi zic: - Jupâne, mergi, mergi să te priceștuești,
    Că viiața ceastă putredă vei să o priimenești!
    Și îndată să spovedui la duhovnic părinte,
    Și cu smerire se ruga cerescului părinte.
    Toată noaptea stă la rugă, cu multă osârdie,
    Și dimineața s-au aflat la sfânta liturghie,
    Și ertăciune, cu smerere, despre toț ș-au luat,
    Apoi cu frică el au mersu, de au îngenunchiat,
    Și cu prea sfintele taini el să priciștuiaște.
    Și, mulțămita Domnului, cu lacrămi săvărșaște.
    - Fie numele Domnului, de-acum blagoslovit!
    Aceasta zice și tăcu prea fericit.
    Nu să îngroziaște nicicum, nici să spăimântează,
    Nice plânge cu obidă, nici să întristează.
    Ce cum au fost el mai nainte, la toate pedepsit,
    Așa și-asupra morții au stătut îndârjit.
    
    Eșiră dân biserică și miarsără în casă,
    Și porunci egumenul să grijească dă masă.
    Să facă ospățu boiariului, ca să-l mai înbuneze,
    Și de multa inema rea ca să-i mai alineze
    Și el la masă au șăzut, după orânduială,
    Nimic dân obște n-au eșit fără de socoteală,
    Iar din masă n-au luat nimic să bage în gură,
    Nici bucate, nici ceva, sau măcar băutură.
    Ce zice: - Eu am ospătat pâinea cea îngerească,
    Și păhar eu am priimit, să-m dea viiață cerească!
    Mâncat-am trupul lui Hristos, nu voiu altă mâncare
    Și sângele lui am băut, să nu aib însetare:
    Vriadnică iaste hrana ceasta dă sațiu ca să-m ție,
    Și altă mâncare nu pohtescu, măcar cum să fie!
    Acestea și altele zicea. Nimica n-au mâncat...

                                                        1696-1699