O biografie, în sfârșit

(Redirecționat de la O biografie, în sfârşit)
Jump to navigation Jump to search
O biografie, în sfârșit
de Paul Zarifopol


G. Călinescu: Viața lui Mihai Eminescu

De câțiva ani biografia e înnămolită în o situație delicată.

Oamenilor cu spirit delicat, adică, ea li se arată în primejdie de a deveni o specie literară inferioară. Cu puterea deosebită pe care le-o dă momentul de față, romanul prost și melodrama felurit deghizată au tras biografia în jos, spre treapta și teapa lor grosolan falsă și de gust mitocănos.

Fusese lungă vreme modă serioasă printre literați și artiști, chiar de bună calitate, să disprețuiască batjocoritor pe erudiți și metoda lor în întregime; acum, în zilele noastre, acest dispreț a fost pedepsit, ironic, prin invazia biografiilor romanțate. Pare, orișicum, că a pregăti meticulos un memoriu pentru a fixa data nașterii unui om considerabil, zămislirea unei opere, vicisitudinile unui capitol sau ale unei strofe este o întrebuințare mai demnă a puterilor mintale, mai isteață, și în care e loc și pentru bunul-gust, pentru tactul și finețea istorică, decât a petici discursuri sau scrisori, a îngăla dialoguri de dragoste pe seama poeților, artiștilor sau personajelor politice considerabile.

Erudiții au fost constant recuzați pentru lipsă de congenialitate și de simț artistic; și cei mai nespălați dintre diletanți s-au năpustit la această formulă de descalificare a învățaților, răcorindu-și astfel inima de acrelile neputinței lor esențiale. Spre umilirea și luminarea, nu a diletanților, incurabili și neglijabili, ci a literaților și artiștilor autentici, însă orbiți tocmai pentru că sunt și ei tipuri adânc specializate, s-a înființat, ca o dinadins batjocură, camlota parodistică a biografiei romanțate, cu genialitatea ei de cafenea, cu fantezia din topor și toate celelalte simulacre de talent care constituie pe scribul de calitate joasă. 0 masă europeană căzută până la un nivel intelectual și estetic american a format terenul unde a putut germina și înflori acest product de piață și caricatural al spiritului istoric.

Orice om care socotește divagația drept infirmitate și respinge orice metodă vulgar avocățească, înțelege că nici un fel de interpretare, psihologică, estetică ori filozofică, nu poate avea loc înainte de a se fi dus până la capăt cunoașterea amănunțită, subtilă și elementară a obiectului. Pe artist, deprins cu viziuni totale și ca unul ce nu ia seama la elaborările care preced acele viziuni și le fac posibile, lesne îl supără procedările învățatului, care, tocmai, sunt desfaceri și preparări conștiente ale complexelor realității. Lesne vede artistul în procedarea erudită o profanare stupidă. Iar eruditului, neapărat, i se întâmplă să ajungă a nu mai vedea decât hârtia și slova, și el consideră ca reproducere întocmai a realității ceea ce, inevitabil, implică multă construcție mintală; eruditul se imaginează adică mai perfect eunuc decât poate fi în adevăr. Netăgăduit, adeseori erudiții au o foarte neroadă idee despre obiectivitate.

În zorul practicii, oamenii care fac muncă spirituală nu iau seama că orice cunoaștere se compune din percepere și interpretare. Astfel cearta și disprețul dintre erudiți și artiști se mișcă împrejurul unei neînțelegeri tipice. Calea cea mai sigură de împăcare ne-o arată constatarea că, îndeobște, cerințele diverse ale spiritului nu pot fi satisfăcute întreg decât prin colaborare; rar nimerește natura să închidă, în pielea unuia și aceluiași individ, un artist și un învățat. Când se întâmplă aceasta, ne găsim în fața unei armonii excepțional prețioase: ni se oferă, în un asemenea spirit cu posibilități atât de diverse, un aparat de deosebită delicatețe întru cunoașterea lumii. Înțelegeam mai sus, sub numele de învățat, capacitatea de a observa realități și a verifica observații; sub numele de artist, talentul de a le interpreta.

Acei care, împreună cu mine, simt că biografia este acum în criză de declasare, au astăzi prilej de rafinată satisfacție: o carte românească ce ne vorbește despre Eminescu și care este o faptă eminentă pentru realizarea biografiei ca atare.

Norocoasă superb este întâlnirea, în același om, a tinereții cu virtuozitatea rutinată. Fizionomia istoricului literar G. Călinescu înviorează neașteptat aspectul studiilor istoric-estetice în țara noastră. Tânărul de care vorbesc ni se arată cercetător și interpret cu înzestrări excepționale.

Viața lui Eminescu este un caz ales de cercetare și de reconstruire, laolaltă un material, ca dinadins, pentru a stimula vocația de o rară desăvârșire a istoricului Călinescu. Discuția informațiilor este scrupulos erudită; reconstituirea istorică o înalță, cu pătrundere de artist, un spirit care nu face un pas fără controlul delicat, precis, de izvoare.

Cum era de așteptat, mahalaua literaților și semiliteraților a îmbâcsit amintirea lui Eminescu, nu numai cu interpretări vulgar și strâmb pioase, ci și cu elementare neadevăruri. Aspru și ager a răzăluit dl Călinescu aceste necurățenii; și, în marginile mărturiilor minuțios judecate, ne povestește faptele și întâmplările, sigure sau probabile, care au alcătuit viața lui Eminescu. Iar din încheierile pe care le impun faptele închipuie, cu o imaginație de rară exactitate, portretul intelectual și moral al omului. Liberă de răceala seacă a învățatului ca și de fierbințeala copilăroasă a apologetului, istorisirea e minunat de vie și minunat de prudentă.

Rămân, cred, definitiv înlăturate naivele scheme ale criticilor socialiști ca și explicările extrem idealiste, cum am zice, ale lui Maiorescu. În general prețioasă și nouă îmi pare evaluarea lui Maiorescu, în această atât de îngrijită scriere: egal de drept ni se arată felul oarecum abuziv de a proteja, pe care criticul îl aplică poetului, dar și speciala, aproape unica, înțelegere a superior cultivatului Maiorescu pentru gânditorul Eminescu. De Maiorescu singur, Eminescu nu avea nevoie să se apere cu ironic amabila formulă: Asta-i o teorie care-i greu de înțeles cu care s-a scuturat de antiliterarul și antifilozoficul Panu și de ceilalți.

0 întrupare de rare daruri: contemplativ și activ; nesupus, cu o pornire supranormală, constrângerilor superficiale și practice; fantast și tumultuos, punctual și scrupulos; fanatic și deplin liber în inteligență și în gust, boala singură, ca o diabolică perfidie, l-a oprit de a culmina astfel, încât faima lui să răsune și puterea lui să lucreze mult peste marginile țării sale. Boala, poate, l-a și restrâns mai mult în contemplare: Povești sunt toate pe lumea asta. Ce s-a pierdut în el a fost prea mare. Un torso omenesc, de o nesfârșită melancolie.

Nu e totdeauna atât de logică istoria, încât unei așa minuni de om să-i trimită în urmă un vrednic povestitor. Această Viață a lui Mihai Eminescu îmi pare, în spirit cercetător și învățătură, în pătrundere artistică și talent literar, una din cele mai reușite cărți românești.