Nadișanca

(Redirecționat de la Nadişanca)
Jump to navigation Jump to search
Nadișanca
de Emil Gârleanu


Boier bogat, bun la inimă și cu slăbiciunile lui ca fiecare om. Așa, printre alte slăbiciuni mai mici, avea una mare, foarte mare: ținea, ca la ochii din cap, la Bălanul dumisale, un cal bătrân care de-abia mai ducea acum nadișanca în care se încerca să steie chipeș, cu brațele întinse pe hățuri, cu biciul în mâna dreaptă, boierul Gavril conul Gavrilaș. Pentru că iubea atât de grozav Bălanul, ținea tot pe atâta la nadișancă; nu se putea gândi la cal fără să nu-și amintească și de tovarășa lui de călătorie.

Pe Bălan îl avea de mult; să-l fi cumpărat acum douăzeci de ani, un mânzoc pe atunci. L-a mai ținut un an și, cum împlinea trei ani și jumătate, i-a cumpărat, pe măsura lui, din iarmaroc de la Frumoasa, o nadișancă nouă-nouță, pe toate părțile cu flori asemănătoare cu cele de pe lăzile de Brașov, de care casa boierului era plină, ca pe atunci.

Un an întreg și-a plimbat boierul soția, pe coana Casuca, linișteasc-o Dumnezeu, în nadișanca trasă de căluțul sprinten, învârstat de niște hamuri rusești cu alămuri și canafuri.

După acest an fericit, coana Casuca muri. Boierul, amărât ca vai de lume, nu-și mai găsea astâmpăr. De la o vreme află leacul: înhăma Bălanul la nadișancă și purcedea pe moșii, de la una la alta, șinapoi. Așa s-au ținut ani după ani; și vremea trecea, nadișanca se hodorogea, conul Gavrilaș și Bălanul îmbătrâneau Bălanul mai repede, cum e felul calului.

Bălanul îmbătrânise mai tare, dar și boierul, pe zi ce mergea, se făcea tot mai morocănos. Fata dumisale, văduvă, se mutase la țară, doar l-o mai urni din mohorala ce-i întuneca zilele. Ți-ai găsit! Numai Bălanul îl făcea să zâmbească.

Dimineața, când ieșea în cerdac, striga cam pe nas, dar destul de tare:

— Bălaaane, măăă; vin la tata!

Dintru-ntâi Bălanul se ițea numai, ca și cum ar fi făcut mofturi; apoi o lua la fugă până lângă cerdac. Aici se suia cu picioarele de dinainte două-trei scări, apoi își întindea gâtul. Boierul zâmbea de mulțumire, îl lua de urechi, îl scutura prietenește, pe urmă scotea din buzunar bucățica de zahăr și i-o întindea.

Acum, în urmă, bătrânețea ținea pe bietul Bălan în pas; de-abia mai ridica o scară de-și întindea, greoi, gâtul după bucățica de zahăr. Numai ochii umezi, calzi și nespus de duioși, umbriți de genele lungi și albe, priveau tot atât de nevinovați într-acei ai stăpânului.

Conul Gavrilaș însă tot se plimba pe moșie; dar ținea calul la pas. Arareori, când venea o poftă Bălanului, smuncea nadișanca într-un trap trăgănat, molatic.

Când avea să plece, boierul poruncea să i se tragă nadișanca la scară. Argatul o aducea, aducea și hamurile de le așeza jos lângă cerdac, iar Bălanul, cum auzea zgomotul roților, ieșea singurel din grajd, venea domol, se vâra între hlube și aștepta până ce ieșea boierul, de-i găsea pe amândoi, tovarășii nedespărțiți. Conul Gavrilaș săruta întâi Bălanul pe bot, apoi îi așeza hamurile. După ce gătea, se suia și pornea, în vuietul grozav al nadișancei, pe pietrele curții.

Care om din împrejurimi nu cunoștea nadișanca boierului Gavrilaș! Mă rog, mai rar lucru ca nadișanca dumisale! Douăzeci de ani, cât o hurducase pe pietrișurile șoselelor, o sfărâmase toată. Dar boierul nu făcea reparații; dumnealui avea țiganul dumisale, fierar, care știa destul de bine să-i peticească nadișanca cu zbanțuri de fier.

Întâi, se-nțelege, s-au sfărâmat părțile de lemn: obezile, spițele, hlubele. Venea argatul boierul n-avea vizitiu, căci mâna singur să-i spuie că s-a frânt, bunăoară, o obadă; boierul îi poruncea:

— Du-te la țigan și spune-i să-i puie un zbanț.

Și azi un zbanț, mâine un altul, ajunsese nadișanca să nu mai aibă nici o bucățică de lemn într-însa. Toată era cârpită cu fier și tinichea. Când pornea la drum, și mai cu seamă când vroia Bălanul să-și mai încerce puterile, hodorogea nadișanca de ți se părea că plouă cu grindină pe acoperământuri de tablă.

Pe moșie, hodorogeala aceasta era un semn. Când o auzeau muncitorii și o auzeau de departe , îndată sporeau la muncă:

— I-auzi mă, vine Sfântul Ilie!

Vechilii încălecau și dădeau raite; oamenii mișcau mai repede brațele; și câmpul întreg mișuna, ca de furnici, într-atâta hărnicie.

Pe boierul Gavrilă nici capul nu-l durea; hodorogeala crescând treptat cu numărul zbanțurilor, dumnealui, ca și Bălanul, se deprinsese cu dânsa și nici n-o auzea măcar...

Dar într-o zi argatul veni și-i spuse că Bălanul nu vrea să mănânce. Boierul s-a speriat, s-a coborât repede și s-a dus în grajd. Calul ridică încet capul, închise ochii și-și sprijini botul pe umărul stăpânului său.

— Ce-i, măi Bălane? Ce ai tu? Ce ai, băiete?

Bălanul deschise ochii, se uită, ca și când ar fi vrut să spuie ceva, apoi îi închise iarăși.

Boierul trimise repede după un țigan care știa să ia sânge, apoi alergă să spuie și fetei dumisale despre boala Bălanului. Când se întoarseră amândoi în grajd, îl găsiră culcat jos. Se apropiară de dânsul. Nu mai mișca; peste ochii, pe jumătate închiși, genele se mișcau ușor, suflate de vântul ce se strecura pe ușă. Boierul se repezi lângă cal și-l apucă un plâns amarnic.

Îngropară calul în grădină, iar nadișanca o închise în șură, cu porunca să nu se mai atingă nimeni de dânsa...

Trecuse vreo jumătate de an de la moartea Bălanului. Boierul Gavrilaș rămăsese mai posomorât, mai întunecat decât fusese. Stătea toată ziua închis în casă; pe câmp nu se mai ducea, nu-și căuta de nici un interes; căzuse într-un fel de toropeală din care în zadar se încerca fata lui să-l scoată. Dânsa alerga de la un capăt la altul al moșiei, punea trebile la cale și îngrijea de avere, care altmintrelea sar fi părăduit.

Într-o zi, spre seară, boierul ieși în cerdac, porunci să-i aducă un jilț și se așeză să steie. De mult nu privise curtea, care parcă i se părea mai mare, mai schimbată. Și, stând așa, amintirea începu să i se redeștepte: îi răsări Bălanul, cu ochii lui cei blânzi și negri, nadișanca, hamurile; avu chiar părerea că trebuie să pornească pe moșie. Un suspin îi ridică pieptul, apoi îl cuprinse un dor mare. Se sculă, se coborî în ogradă și o luă încet spre șură. O găsi deschisă și intră. Șura goală.

— Nadișanca!

Atât putu să spună boierul și se rezemă de ușorul ușii.

Tocmai atunci i se păru că aude un sunet cunoscut. Se întoarse. Pe poartă intra, în trapul unui cal voinic, o nadișancă nouă, vopsită cu galben. Din nadișancă sări coana Elencu. Când dădu cu ochii de tatăl ei, rămase împietrită.

Boierului i se sui sângele la cap și întrebă răstit:

— Unde-i nadișanca?

Coana Elencu își ținti privirile în pământ. Conul Gavrilaș înțelesese totul: fata dumisale dresese nadișanca fără să-i ceară voie. Nu mai spuse nici un cuvânt, se sui în casă și se închise în odaia lui.

O săptămână nu vorbi cu nimeni.

Coana Elencu, amărâtă până în adâncul sufletului că-l necăjise atât de tare, se hotărî, și, duminică, înainte de a se spovădui, călcă fricoasă pragul odăii în care tatăl ei stătea pe gânduri, lângă masă. Când îl văzu, se aruncă în genunchi și-l rugă plângând:

— Iartă-mă, tată. Aveam nevoie și n-am vrut să cheltuiesc prea mult... Nu știam că o să te mâhnesc.

Boierul tresări, îi dete mâna să i-o sărute și-i spuse:

— Tu știai doar că o țineam așa, în amintirea lui Bălan!

Iar când, după această dojană, care însemna iertarea, boierul se aplecă să o sărute pe cap, coana Elencu simți cum două lacrimi fierbinți i se strecurau prin păr.