Memorial de călătorie

 

După o preumblare de o lună și jumătate, mă întorsesem în București, loc obișnuit al rezidenței mele. N-apucasem încă să mă scutur bine de praf, când îmi aruncai ochii pe o scrisoare sosită de la Iași, în lipsă-mi. Amicul ce mi-o adresa, informat de mai-nainte de voiajul nostru, își arăta părerea de rău că n-a putut să ne însoțească și sfârșea zicând că se mângâie cu ideea că literatura noastră se va îmbogăți cu vreo producție vrednică de...

Neînțelegând tocmai bine spiritul celor din urmă fraze, convocai îndată consiliul meu obișnuit, care se compunea de mine și de Ioan Ghica, tovarășul călător și statornic părtaș al întâmplărilor bune sau rele. Aici citii menționata scrisoare și cerui opinia Adunării; toți, afară de mine, îmi răspunseră astfel: "Înțelesul scrisorii este că tu trebuie să descrii tot ce ai văzut pe la locurile pe unde ai umblat." O asemenea opinie din partea consilierilor în judecata cărora am multă încredere făcu să-mi cază hârtia din mână. Ideea de a face o carte sau o broșură mă umplu de fiori, necunoscute oamenilor fericiți care n-au căzut niciodată în ispită de a se numi autori, ca să ia un rang pe polițele librarilor; căci fiecare autor ce se tipărețte, o dată sau de două ori, și face a se vorbi de dânsul, parcă ar lua o îndatorire către public, și fiecine se crede în drept a-i cere socoteală de întrebuințarea timpului, când el, ce ar putea să facă la mulți aceeași întrebare, n-are curajul nici a deschide gura, fiind sigur că ar auzi drept răspuns că scrisul nu este treaba lor. Dar ca să mă întorc de unde plecasem, ideea de a face o carte mă umplu de fiori: sperând însă că judecătorii se vor fi înșelat, ca niște muritori ce sunt, mă aruncai într-un fiacar și ieșii pe uliță.

Aceasta era la 30 august 1842, zi și seară în care toată suflarea era datoare să se bucure: toate cunoștințele ce întâlneam îmi strigau de departe: "— A! te ai întors de la mănăstiri. — Acum să mai vezi! O să viu să-mi arăți ce ai lucrat pe acolo." În sfârșit, zării pe I. Văcărescu, care, amestecat în mulțimea ce privea cu gurile căscate o păcătoasă luminație, părea a alerga după vreun vers pierdut sau după vreo copiliță de 16 anișori.

El asemenea mă opri și-mi ceru să vază versurile ce nu le făcusem. Atunci în credința că amicii mei aveau dreptate și că sunt negreșit osândit să descriu voiajul nostru, mă întorsei acasă, sigur că luminația își poate urma cursul fără de mine.

Apoi se întâmplase să fiu și cam supărat în seara aceea, și-mi era teamă să nu mă vază astfel jandarmii poliției, care păzeau pe ulițe, și să socotească cu greșeală că sunt om îndărătnic, care nu se bucură de fericirea publică; jandarmii au pentru mine niște fiori deosebite, care îmi aduc aminte că am primit odată vizita unui comisar și unui căpitan de dorobanți șchiop, care venea cu multă plecăciune să-mi ceară hârtiile, ca să vază ce am scris, fiind mari amatori de literatură; și de atunci vederea unui om al poliției îmi face impresia unei omizi ce ar cădea pe mine, adică dezgust și cutremur.

Acasă mă gândii serios la datoria ce îmi dovediseră că am; dar că să înșel speranța unora care așteptau versuri, ca să evit bănuielile altora, care nu prea cred adevărurile poeziei (cu toate că proza este asemenea de minciunoasă, cu osebire numai că minciunile celei dintâi mângâie inima și înalță sufletul, iar ale celei din urmă sunt amare și păgubitoare), mă hotărâi în fine să scriu voiajul meu în limbajul dlui Jourdain, și începui astfel.

Din copilăria mea auzeam vorbindu-se de mănăstirile de peste Olt, de poziția lor, de munți înalți, de peșteri minunate, și simțeam un fel de rușine că nu le cunoșteam, eu care cunosc cu osebire toate ulițele și mahalalele capitalei. Așa găsind pe Ioan Ghica cu aceeași dorință, hotărârăm să facem împreună o expedițieune, el cu un cuget de știință, iar eu ca simplu privitor al naturii sălbatice și admirator al eroilor care au zidit acele sfinte locașuri.

Până a nu pleca, am găsit de cuviință să ne înarmăm cu ceva recomandații, neapărat trebuincioase ca să călătorească cineva în țară la noi, și ne-am adresat pentru aceasta la dl V., de a căruia bunăvoință ne credeam siguri; se poate înțelege însă mirarea noastră, când el ne răspunse că trebuie mai întâi să ceară voie de mai sus, căci suntem cam bănuiți și poate să nu fie plăcută întreprinderea noastră. Dându-ne cu aceasta să înțelegem că aveam de gând să complotăm vreo răscoală cu pașnicii locuitori ai oltarilor. Ne-am mirat îndestul de o reputație uzurpată, care am dobândit-o fără să o căutăm, și aceasta ne-a făcut să gândim că dacă libertatea presei ar fi fost ceva mai întinsă, noi am fi putut, fără a atinge guvernul, nici religia, nici morala, să demascăm pe acei care inventează asemenea calomnii, ce interes găsesc în ele, cât de vătămător e soiul acesta de oameni, ce deosebire există între breasla spionilor și calomniatorilor nerușinați, dintre care cei dintâi se mărginesc a repeta ceea ce aud, și cum un guvern care își cunoaște interesul și consultă opinia publică trebuie să trateze pe cei dintâi; dar pentru că lucrurile mergeau altfel, aceste reflecții le-am păstrat pentru noi.

Așa, iubite cititor, fără să mai așteptăm dezlegarea, ce putea să nu vie, iată-ne într-o frumoasă trăsură (caleașcă care nu era a noastră), alergând pe drumul cel mare al poștii, trași sau mai bine târâiți de opt cai ce aveau multă greutate să se târască singuri. Ar fi de prisos să vorbesc de starea poștiilor: căci prea puțini sunt care să nu știe de câte ori se deznod ștreangurile, "de câte ori se rup hamurile" și câți cai rămân pe drum de la o poștă până la alta; întru aceasta nu ni s-a întâmplat nimic mai neobișnuit decât altora; dar tăcând despre lucrurile obișnuite, nu mă pot opri de a spune în treacăt câteva amănunte care ne-au interesat.

Căpitanul de la a 2-a poștă, numită Baciul, pe drumul Slatinei, era un om foarte glumeț; el avea vreo zece câini de o grăsime nepilduită, care ne-au primit cu lătrături vrednice de câinii cei mai vestiți în istorie. Contrastul grăsimii lor cu slăbiciunea cailor, din care aduseserăm cu noi numai cinci, ne făcu să întrebăm pricina, căci bănuiam că poate căpitanul, abuzând de puterea sa, împarte la câini nutrimentul ce se cuvine cailor; dar el, înțelegând cugetarea noastră, intră în odaie fără să răspunză, și ieși îndată încărcat cu o condică: "Cât pentru câini, zise, știți dv. că nu mănâncă fân; așa mă puteți crede că i-am îngrășat eu și călătorii ce trec pe aici; iară pentru cai am făcut mai deunăzi un raport la casă, arătând starea lor și cerând adăugire la hrană: iată răspunsul ce am primit". Atunci ne citi un ordin al casei, în care îl dojenea strașnic pentru cererea lui și îi poruncea să nu mai dea crezământ la minciunile surugiilor, care se silesc să-i dovedească pentru interesul lor că sunt caii slabi. "Neputând îmbunătăți starea cailor, urmă căpitanul, mă silesc să îmbunătățesc pe a mea și a câinilor." Și adevărat, după rotujimea obrazului său, putea judeca cineva că a doscoperit pentru aceasta cel mai bun metod. Așa, mulțumiți de conversația lui, îi poftirăm sănătate și plecarăm.

Era cinci ore după-amiază; abia avuserăm timp să ajungem la poștia de la Talpa, unde hotărârăm să petrecem noaptea; coborân- du-ne din trăsură, văzurăm două arcuri de triumf care decorau cele două intrări ale poștii. Această vedere într-un loc ce poartă un nume faimos, scris cu sângele a două nații puternice, întoarse gândul meu spre timpii trecuți; îmi închipuiam că sunt în lagărul viteazului împărat care a spălat rușinea armelor romanești, și așteptam să văz acvila taberei fluturând înaintea triumfătorului.

Dar iluziunea nu ținu mult, căci locuitorii poștii, care n-auziseră niciodată vorbind de daci sau de romani, îmi spuseră că acele arcuri s-au făcut de curând pentru o onor. persoană ministru de Interne, care în adevăr n-a triumfat în contra nimului, dar a bătut pe mulți surugii, trecând pe acolo, lucru ce făcea totuna după părerea lor. Înșelați în iluziile noastre, căutarăm un loc unde să ne putem despăgubi cu somnul; un umbrar sub care se odihnise strălucita persoană ne servi spre aceasta. Ne flatam cu speranța că sub un asemenea acoperiș ne vom odihni mai bine decât am merita; dar aci încă o amăgire: avurăm curând prilejul să ne încredințăm că cei mari dorm adesea pe ghimpi; lighioane de purici ne-au muncit toată noaptea: socoteam că Decebal și oștirea lui, ce credea la metemsicoz, au înviat negreșit sub forma acelor insecte, ca să ne pedepsească, căci nu puteam crede că cercam aceasta din partea armatei lui Traian, care n-ar fi avut nici un interes să-și facă o glumă din repaosul nostru, pedepsind fără milostivire pe nevinovații și debilii săi strănepoți.

A doua zi, foarte de dimineață, ne grăbirăm a închina arcurile de triumf geniurilor ce triumfaseră de pielea noastră și a pleca cu repeziciune, fără măcar a întoarce ochii spre locul de osândă. Pe la amiază sosirăm la Slatina, oraș vechi, dar cel mai anevoie de vizitat ce am văzut vreodată. Risipit pe coastele dealurilor ce îl înconjoară, orașul înfățișează o vedere împestrițată, și poate mulțumi privit de departe; însă cele mai multe case, după pozițiunea lor, sunt un fel de baterii care trebuie să le iei cu asalt, în pericol de a-ți frânge gâtul, dacă din întâmplare vei avea acolo vreun amic pe care să dorești a-l vedea.

Pe la anul 1530 trăia în acest oraș un boier, anume Vintilă, ce ocupa postul de jude sau de judecător, după cum se zicea în idioma părinților noștri. Simțămintele lui religioase și patriotice erau în genere cunoscute, căci nu era sărbătoare să lipsească el de la biserică, și nu era ocaziune în care să nu declame împotriva tiranilor lui Moise I. După moartea acestui din urmă, și după luptele interne din Transilvania. "Tiraniile" de care vorbește Alexandrescu sunt uciderile de boieri din partida potrivnică domnitorului. Este la rândul lui ucis în lupta de la Viișoara de o armată turcească, adusă de boieri împreună cu un nou domnitor, Vlad "Înecatul", care se sfârși în undele Dâmboviței, alegătorii prinților, ca să înceteze neunirea ce domnea între ei, deteră tronul acelui boier din Slatina, și Vintilă I fu unul din domnii cei mai tirani și vărsători de sânge.

În scurtul timp ce zăbovirăm acolo până să ne aducă caii, văzurăm pe noul prefect, care trecea în județ, ocolit de o ceată întreagă de dorobanți. Tistul sau șeful lor venea, în urma trăsurii, ținând deasupra capului și înfățișând fără rușine orășenilor vederea unei mobile misterioase, ce da tuturor să înțeleagă că dl cârmuitor este supus la slăbiciuni care îl apuc adeseori în mijlocul târgului. Acum era aproape de România Mică. Această parte a țării e cea mai bogată în suvenire istorice: mănăstirile ei, pădurile, munții, râurile ce o adapă, toate poartă un caracter de sălbăticiune și de mărire; cântecele haiducilor, tradițiile populare, costumul pitoresc al pandurilor, toate arată un popor născut pentru arme și demn de a le purta. Valoroșii Buzești, nobili cavaleri ai patriei și ai libertății, preotul Farcaș, general al românilor, bătrânul Manta, banul Craiovei, spaima tătarilor și amicul lui Mihai Viteazul, și însuși acel Mihai, fala oștirilor și eroul creștinătății, sunt fii ai acestui pământ.

Impacienți dar de a vizita teatrul atâtor întâmplări mari, a vedea locul nașterii atâtor bărbați demni de comemorare, ne pornirăm curând de la Slatina și sosirăm la 7 ore pe marginea Oltului, care în acel loc este de o lățime ca la 200 picioare. Aci până să tragă podul, ce se află de ordinar de cealaltă parte, ne ocuparăm privind un măreț apus. Soarele înconjurat de nori vineți avea o față sângerată și forma în unde o coloană de aur ce se părea că iese dintr-un vulcan de flăcări. Apoi, când fu aproape a se ascunde, norii rămâși deasupră-i subțiindu-se și întinzându-se ca o pânză de păianjeni, îi formară o diademă strălucită de diferite culori. Valurile, cu o șoaptă înecată, se sfărâmau de mal, și tăcerea misterioasă ce domnea împrejur predispunea sufletul la cugetările melancolice care ne cuprinseră, când după puțin umblet sosirăm la locul numit Drăgășani, loc cunoscut de iubitorii petrecerilor pentru dealurile lui și calitatea vinurilor, iar de amicii omenirii nefericite, pentru moartea atâtor atleți ai libertății grecilor.

Noaptea ne ascundea vederea obiectelor, dar cerul era limpede și stelele scânteietoare păreau a-și aținti cătătura spre câmpul de rezbel. Din când în când, câte unul din acele focuri care călătoresc în spațiu se desfăcea din tărie, lăsând după dânsul o urmă luminoasă, și se cobora a vizita batalionul sacru prefăcut în țărână. A doua zi cercetarăm cu de-amănuntul locul acela: nici o urmă nu arăta că aici a fost începutul luptei pentru libertate; plugul a trecut peste oasele grecilor, și sângele lor nutrește semănăturile; o singură cruce înnegrită de timp e monumentul ce îl arată locuitorii care au fost martori întâmplărilor de atunci. Simbol al păcii, ea unește sub umbra sa pe turci și pe creștini, care se odihnesc împreună în liniștea morții, marele împăciuitor al patimilor și sfârșit al luptelor omenești.

Am auzit pe mulți condamnând entuziasmul unui istoric, care pune batalionul de la Drăgășani în aceeași linie cu batalionul tebenilor, sparțiaților de la Termopile și garda împărătească de la Waterloo. Cu toate acestea sunt de părerea lui: trebuie să facă cineva o comparație relativă; trebuie să judece că o mică oștire rău armată, străină de tot felul de tactică, și având a se lupta în contra unei mulțimi de zece ori mai mare, e tot atât de demnă de laudă ca și oastea acelei faimoase batalioane care, în fine, n-au făcut alta decât a muri până la unul, ca și cei de la Drăgășani.

Grecia le este datoare onoarea întreprinderii; cele din urmă strigări ale lor au mișcat munții Epirului și inima lui Boțari și au făcut să nască soldați din fiecare stâncă. Dar oamenii înțeleg anevoie și râd bucuros de întreprinderi al cărora sfârșit li se pare himeric: numai spiritul libertății urmează un punct luminos prin mulțimea anevoințelor: numai el singur inspiră curajul a semăna fără a culege; și acei care mor pentru libertatea unei națiuni sunt demni a trăi în memoria națiunilor.

Puțin mai-nainte de valea unde odihnesc jertfele oamenilor, pe marginea unui pod, ne oprirăm la vederea unei jertfe a naturii sau mai bine a întâmplării: acesta era un copil ca de zece ani, născut fără mâini; mila ce el inspira era amestecată de groază: în locul umărului drept avea un deget de forma degetului cel mare al mâinii, și se slujea de dânsul cu o iuțeală deosebită. Îi aruncarăm un sfanț, care îl luă cu gura; apoi plecându-și puțin capul, îl aruncă după deget; întinzând piciorul, apucă pâinea ce îi deterăm și fără cea mai mică greutate o aduse la gură. În poziția ce avea atunci și după furia cu care mușca din pâine, semăna mai mult o fiară sălbatică sau o pasăre carnivoră, decât ființă cuvân- tătoare. În staturi unde mijloacele iert a avea instituturi pentru asemenea oameni nedreptățiți de natură, acest nenorocit și-ar ține viața învățând vreun meșteșug potrivit facultăților ce îi mai rămân; dar acolo unde se afla, era pericol a muri de foame și de frig, dacă sătenii dimprejur nu ar fi îngrijit de hrana lui.

În aceeași zi sosirăm la Ocnele-mari, unde fuseserăm primiți și tratați ca niște mari prinți, mulțumită dlui Otteteleșeanu, care ține acele ocne și cu care uitasem să spui că veniserăm până acolo. Două zile am întrebuințat a vizita locurile și munții dimprejur: pe vârful lor se văd două mici schituri: unul făcut de spătarul Mihai Cantacuzino și numit Titireci, spre mulțumire că în timpul fugii sale în Transilvania, pe la 1677, s-a ascuns câteva zile în acele păduri și a scăpat de sateliții ce Duca-vodă pornise după dânsul, și pentru că luaseră sfârșit nenorocirile familiei sale; iar celălalt schit, mult mai nou, s-a clădit de un călugăr al căruia nume nu l-am găsit.

Ioan Ghica, încântat atât de maniera cât și de frumusețea cămărășiței, i-a făcut pe ascuns portretul. E de prisos să laud talentul pictorului; vă spui numai că, după ce mi-a arătat portretul, zicându-mi că este femeia cămărașului, pe care o vedeam în tot ceasul, m-am încredințat că amicul meu este un mare politic, un bun matematic, un bun mineralog, în sfârșit că este orice alt afară de pictor.

După aceasta, ca să nu lăsăm nimic nevăzut, ne coborârăm în ocnă, care e de o adâncime ca de 30 stânjeni; se auzise că guvernul avea de gând să ne-o dea drept lăcaș, cu prilejul unui complot himeric, și îmi aduc aminte că această idee era atât de întemeiată, încât mulți care nu mă văzuseră pe afară se mirau când mă întâlneau, și în mirarea lor aveau un aer care părea a zice: "Ce păcat că nu sunteți acolo!" Așa nu vrurăm să pierdem ocazia de a face cunoștința unei mine atât de tristă pentru cei care o locuiesc și atât de profitabilă pentru dl Otteteleșeanu, care o exploată.

După aceasta ne adunarăm în formă de tribunal ca să cercetăm reclamația unui ciobănaș care se plângea că l-a lăsat femeia sa; făcând toate protestațiile de buna sa purtare în timpul unei scurte căsătorii, conchidea zicând că trebuie să se îndatoreze femeia a veni să locuiască cu dânsul. "Dar ce vină îți găsește?" îl întrebarăm. "Nici o vină alta decât că nu mai va și că s-a împlinit sorocul" ­ "Dar ce soroc?" ­ "Pentru că, să vedeți d-voastră, noi ne luaserăm cu învoială să trăim împreună doi ani, și, de ne-o plăcea, să mai trăim; acum, pentru că ei nu-i mai place, zice că s-a împlinit sorocu, dar eu știu bine că mai este o lună, și am făcut cu dânsa cheltuieli de care trebuie să mă despăgubesc." — "Preotului care v-a cununat spusu-i-ați învoiala?" — "Ba nu, pentru că, să vedeți dv., nu ne-a cununat nici un preot, numai după ce am făcut vorba între noi Ilinca s-a mutat acasă la mine".

O asemenea demoralizație sau furialism în mijlocul munților și la oameni care n-au nici o idee de Fourier, ne-a făcut să ne gândim mult la starea civilizației noastre; dar aceasta nu fu singura distracție ce avurăm acolo. Între micii funcționari ce veniră să se închine înaintea dlui O., era unul îmbrăcat boierește, și după aerul său de mândrie părea a se socoti mai presus decât toți ceilalți; întrebând despre dânsul, aflarăm că se numește banul Nicolaie, și că mândria lui nu este neîntemeiată, căci este, sau a fost aproape să fie ban mare; împrejurarea urmează astfel: el avea amiciție cu un beilicciu turc; protectorul acestui turc, ajutat de desele revoluții ale saraiului, devenit vizir, și protejatul mare hasnatar; atunci Nicolae al nostru, mergând cu unt și cu miere la Constanti- nopol, rugă pe amicul său să facă ceva pentru dânsul, și acesta îl recomandă bucuros marelui vizir. Nicolae dar se învrednici a săruta poala acelui înalt funcționar, care, în considerația favori- tului său, îl întrebă ce post este mai mare în țară. "Domn", răspunse Nicolae. "Știu, zise vizirul, dar domn nu pot să te fac, căci cel de acum este sprijijnit de mai multe puteri; spune-mi însă după domn cine este mai mare la voi?" ­ "Mitropolitul" ­ "Mitropolit să fii, bre!" ­ "Să mă ierți, înălțimea-ta, dar acesta este un rang bisericesc și trebuie să fie cineva călugăr și să treacă prin toate treptele; apoi să fie consacrat de patriarh." ­ "Nu strică nimic; trimit eu la patriarh să le facă toate acestea într-o zi." ­ "Dar aceasta ar fi împotriva religiei noastre." ­ "Spune dar rangul mirenesc cel mai mare." ­ "Acest rang este ban." ­ "Ei bine: ban să fii!" Atunci porunci de aduseră un caftan de postav roșu cu care îmbrăcă pe Nicolae; apoi îi dete o scrisoare de recomandație către prințul Caragea. Sosind în București, N. aduse scrisoarea la prințul, care, după citirea ei prin dragoman, îi propuse să-l facă serdar și vătaf de plai, dar el răspunse că nu poate primi nimic mai jos de banie. În zadar i-au dat să înțeleagă că aceasta este împotriva legilor țării, că e peste putință. Nicolae nu se îndupleca. Așa, domnul supărându-se, ordonă să-l așeze într-o căruță de poștă, și îl porni la o mănăstire; iar vizirul îi răspunse că recomandatul său este un hain și nemulțumitor către Înalta Poartă, pentru care s-a și pedepsit.

Sunt 190 de ani de când, într-o seară de toamnă ploioasă și friguroasă, trei călăreți urmați fiecare de câte o slugă intrau în strâmtoarea acestor stânci: pătrunși de ploaie până la oase, și sfâșiind cu pintenii coastele obosiților armăsari, ei aruncau în urmă-le căutături speriate, se păreau a fugi de o mare primejdie. Sosind la locul unde este azi mina, o luară în stânga pe muchie și se înfundară în desimea cea mai întunecată a pădurii. "Să ne oprim aici, zise unul dintr-înșii care se părea mai în vârstă, caii nu sunt în stare să ne mai ducă, al meu a căzut detot; apoi pe ăst întuneric, necunoscând bine drumurile, poate să cădem în vreo prăpastie." ­ "Prea bine, răspunse cel mai june, eu însă nu sunt liniștit până nu vom pune piciorul pe hotarul Transilvaniei; îmi e teamă în tot minutul să n-auz umbletul sateliților lui Duca, dar în sfârșit nu putem face altfel." Atunci descălecaseră toți și legând caii de copaci se trântiră pe iarbă, cu capetele rezemate de buturugi și înfășurați în ghebele ce le slujeau de mantale. "E frig aici", zise cel mai june. "Și căpătâiul meu nu e nicidecum moale", adăugă cel de al doilea. "Căpătâiul tău, Matei, este mai moale decât acela ce îl avu la Znagov nenorocitul nostru tată ­ răspunse cel mai mare ­ și ție, Gheorghe, trebuie să-ți fie mult mai cald decât în temnița lui Gr. Ghica, sau în aceea care ne pregătea câinele de Duca. În adevăr, fraților, când mă gândesc la relele ce a suferit familia noastră pe nedreptate, îmi vine să crez că este o ursită care gonește neîncetat pe unele familii." ­ "Asta poate să fie, zise Matei, dar când vei cerceta mai de aproape, găsești că unele le pățim pe dreptate; tatăl nostru, care a fost om bun și drept, a făcut țării un rău cum nu putea cel mai mare vrăjmaș: i-a dat un domn care a lăsat-o în sapă de lemn; care a intrigat chiar împotriva tată-său și l-a defăimat ca să-l scoată din domnie, și care a plătit făcătorului său de bine cu moarte. Fratele nostru Drăghici mijloci asemenea pentru un alt tâlhar, și plata îi fu tot aceeași; în sfârșit, nelegiuitul Duca este dator domnia iar unuia din familia noastră, și de aceea noi acum fugim în țări străine și ne ascundem în pustietăți ca niște făcători-de-rele." În astfel de convorbire petrecură acei trei oameni o noapte tulburată, deschizând urechea la orice zgomot și ascultând cu bătaie de inimă șoapta vântului printre frunze.

Încă nu se luminase de ziuă și ei erau călări pe potecile cele mai ascunse ale munților. Norocirea îi ajută astă dată și ajunseră la hotar, de unde intrară în Transilvania. După câtva timp, soarta familiei lor și a țării luă o față zâmbitoare, sub domnia lui Șerban II, și spătarul Mihai Cantacozino, ce se întoarse cu frații săi, zidi schitul Titireci, în locul unde au petrecut noaptea în vremea nevoiei.

După o ședere de două zile într-un loc unde ne aflam foarte bine, și unde am fi putut zăbovi mai mult, plecarăm într-un după-prânz, și petrecând noaptea în orașul Râmnicul-Vâlcea, a doua zi ne pornirăm la mănăstiri, după ce ne luarăm adio de la dl Otteteleșeanu, cu care veniserăm până acolo, de la caleașca d-sale, de la dulcețile d-sale, în fine, de la toate bunurile care fac viața materială, pentru care făcuserăm un drum de ocol, ce trebuie să fi obosit pe cititor mai mult decât pe noi.