Luna de miere

 

Pe-nserate, după o zi foarte călduroasă, aștept într-o stație mică, de pe linia Brașov - Cluj, trenul accelerat care merge spre Pesta... N-aștept mult... Trenul sosește... Repede-mi iau sacul de drum și mă duc la cel mai apropiat vagon de clasa a doua; n-am vreme s-aleg: trenul pleacă-ndată.

M-am suit, a fluierat, pornește.

E foarte cald în vagon și lume multă mai ales în coridor, unde se vorbește tare în mai multe limbi, și miroase strașnic a funingine de lignit amestecat cu trabuco popular. Întru într-un compartiment, unde văd loc gol; îmi pun sacul în plasa de sus și m-așez într-un colț lângă ușă.

În compartimentul meu, sunt deocamdată numai două persoane, alături pe bancheta din potrivă, în colțul opus, de lângă fereastra vagonului. Deși lampa îmbrobodită aruncă o lumină foarte slabă și nu pot distinge figurile, înțeleg după siluete că e o pereche tânără, un domn și o damă, care șoptesc foarte încet; cât de încet însă, și cu toată uruitura ritmată a roatelor, care sfârâie acum cu o viteză onorabilă, tot prind din șoaptele tinerei perechi câteva cuvinte:

— Dracul l-a mai adus și p-asta! zice dama.

— Taci! zice domnul; să n-auză! poate-i român...

A! așa ți-e vorba? zic eu în gândul meu; bine!

Gândind astfel, mă-nchei până jos la waterproof, îmi apăs șapca pe ochi și mă rezem cu ochii mijiți, ca și cum m-aș așeza pe somn. Dar n-apuc să isprăvesc mișcarea și aud lângă mine, la ușa compartimentului, tușind cineva tare și scurt de trei ori, așa că fără voie mă ridic și mă uit ca la un semnal ce mi s-ar da după-nvoială. O doamnă în vârstă o văz bine la lumina lămpii din coridorul vagonului; ea a tușit. E un fel de mahalagioaică... N-o cunosc... Mă reașez la loc, și, întorcând privirea înăuntrul compartimentului, văz că domnul a trecut lângă ușă în capătul cestălalt al banchetei, drept în fața mea.

Închiz un moment ochii.

— Pardon! auz un glas de femeie...

Și simț că mă-nghioldește cineva împingându-mi genunchii. Mi-i retrag cât pot și deschid ochii.

Cocoana care a tușit adineaori ajută pe un domn destul de burtos să treacă din coridor în compartiment. Domnul intră cu pasul nu prea sigur și, ținut de cocoana de-aproape, merge, clătinat de mișcarea trenului, să se așeze greoi în capătul celălalt al banchetei mele lângă fereastră, față-n față cu doamna cea tânără, care pare c-a adormit.

— Cocoană Sofițo, zice domnul cam gâfâind, dă-ntr-o parte perdeluța de la lampă, mi-am pierdut pernița...

Cocoana care a tușit se urcă pe banchetă și face lumină. Acum pot vedea bine pe tovaroșii mei de călătorie. Doamna cea tânără, care stă cu capul pe rezemătoarea banchetei, cu ochii-nchiși, este o strălucitoare frumusețe blondă, de vreo douăzeci și doi și trei de ani. Domnul cel tânăr care-mi stă în față, în aceeași poză ca și doamna, însă invers, ca un pendant arhitectonic, este un bărbat oacheș de vreo treizeci de ani, voinic și frumos, totuși cu o expresie foarte blândă. Domnul cel gros care acuma și-a găsit pernița și s-a culcat, ghemuit pe jumătatea banchetei, cu fața la perete cum s-ar zice, adică cu spatele spre bancheta din față este un om nu tocma bătrân, între cinzeci și șaizeci de ani; pare că e foarte obosit de drum; poate chiar să sufere de ceva, judecând după îngrijirea cu care-l conduce cocoana. Aceasta a patra tovaroșe a mea de compartiment este o femeie uscățivă de vreo patruzeci și ceva de ani; trebuie să fi fost tare frumușică pe vremea ei; un tip picant, și niște ochi scânteietori, plini de vioiciune și de viclenie.

Îndată ce și-a culcat pe domnul cel gros, cocoana se urcă pe banchetă și dă la loc perdeluța peste lampă.

În toată vremea asta, eu mă fac că dormitez trăgând cu ochiul pe sub cozorocul șepcii.

— Mamițo! întreabă încetișor doamna cea tânără, ridicând capul de pe rezemătoare; ce face Mișu? doarme?

— Ei! aș! răspunde și mai încet domnul cel din fața mea.

— Atunci, de ce nu vii la loc? șoptește doamna.

— Mai stai un minut, soro, zice cocoana, că nu mori! Uite e și omul ăsta străin.

— Fir-ar al dracului! Dracul l-a mai adus și p-asta!

— Taci, soro! dacă aude și-nțelege românește! Și zicând acestea, cocoana vine de s-așează brusc lângă mine și mă-mpinge. Eu sar ca din somn, și cocoana:

— Pardon! v-am făcut deranj... Dv. știți românește...

— Nem tudom! zic eu...

— Dv. ungur?

— Ighen...

— Și nu-nțelegeți deloc... deloc?...

— Nem tudom!

— Bată-te Dumnezeu de boanghen! zice tânăra.

Pe urmă, cu humor:

— Mișule! Mișule! ci, haide odată!

În același moment domnul care doarme începe să sforăie. Domnul cel tânăr se scoală din fața mea și trece iar la locul unde l-am găsit întâi, lângă doamna cea tânără. Cocoana se scoală de lângă mine și-mi trece în față în locul tânărului.

— Culcă-te și dumneata, mamițo; e târziu! zice tânăra.

În adevăr, e cam târziu; toată lumea s-a retras din coridorul vagonului în compartimente, și, din norocire, toată lumea a avut locuri; la noi n-a mai venit nimeni.

Cocoana se culcă pe jumătatea de banchetă din față-mi; eu mă culc pe jumătatea mea de banchetă în sens invers cu domnul care sforăie cu putere.

Am închis ochii, sincer; tot nu-i destulă lumină; cu ochii-nchiși, o să aud mai bine...

— Ah! suspină doamna, ah! Mișule, încă o zi! încă douăzeci și patru de ceasuri! mâine seară, suntem singuri!...

Și... se sărută... Aud bine... Se sărută: o dată lung; apoi, de mai multe ori pe rând, scurt și des și tare...

— Ați-nnebunit de tot! mormăie cocoana.

— Ci, dormi odată, mamițo!

— Nu e vorba de mine; mai e și om străin... Eu horcăi.

— Dă-l dracului de boanghen! nu-l auzi cum mână porcii?... Mișule! dragă Mișule!

Și iar sărutările...

Apoi, din adâncul sufletului:

— Off!... Mișule!... Mamițo!... mamițo!

— Ei! ce e, soro? ce mai poftești?

— Tot nu dormi?

— Mi-e cald! nu pot să dorm...

— Atunci, du-te puțin p-afară.

Cocoana se scoală și trece-n coridor...

Și mie mi-e grozav de cald; mă fac că mă-nvârtesc în loc... Un sărutat prelung amuțește... Mă ridic de pe banchetă și, fără să mă uit în partea opusă, ies după cocoana în coridor.

Cocoana vrea să-și răsucească o țigaretă de tutun; eu scot tabacherea mea și-i ofer galant țigarete cu carton. Ia una...

— Mersi.

— Keirem ... zic eu, și-i dau foc.

— Care va să zică nu știți deloc, deloc românește?

— Mit? întreb eu.

— ... românește...

Eu dau din umeri cu vădit regret că nu o pot pricepe; totodată, îi ofer, din ploscuța mea de drum, cognac. Cocoana primește bucuros, apoi:

— Bravos cognac! așa zic și eu... Mersi!... Trebuie să fie scump...

Eu iar dau din umeri și-i ofer altă țigaretă.

Sunt hotărât deși nu-nțeleg românește să stau în compania cocoanei în coridor, până o crede dumneaei de cuviință să intre iar la loc în compartiment.

A trecut, nu pot să-mi dau seama bine, cât timp, și din compartimentul nostru se aude tușind de trei ori... Cocoana intră... Peste două-trei momente, intru și m-așez la loc, lungindu-mă cât mă-ncape jumătatea mea de banchetă...

... Aha! trenul nostru trece pe sub o ploaie; răpăie pe acoperișul vagonului și plescăie pe geam.

— Mamițo... culcă-te... și... matale.

— Iacă... mă culc... Dar... culcați-vă... și voi... fiți cum...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

... îmi pare c-auz o muzică... Ce strălucitoare armonie!... un marș maiestos!... da!... o paradă... ce de lume... armată... multă armată... a! nu! e la teatru... nu! nu e armată... parcă e un stol de porumbei... iată doi... cum se sărută și se giugiulesc... Visez?...

Dar ce e? ce bufnitură!... ce duduială! Sar în sus... Am dormit! am visat! E lumină bună de ziuă. Cum m-am speriat! am crezut că e un accident... Când colo, ce? Doamna cea tânără, cine știe cum, din somn, a alunecat de pe banchetă ci și a lovit cu picioarele pe domnul cel gros, care s-a deșteptat speriat și el. Ce e însă curios e că toți din compartiment ne-am deșteptat; numai tânărul domn doarme... acum în colțul din fața mea.

Eu mă culc la loc: mai am nevoie de odihnă.

E ziuă mare... Domnul cel gros se ridică și șade pe banchetă cu picioarele descălțate-n jos. Doamna tânără s-a rezemat iar cu ochii-nchiși. Cocoana-n vârstă, alături de ea, cască.

— Coană Sofițo, zice domnul cu glas blajin, ia vezi unde mi-e cornul...

Cocoana caută în plasă și dă jos un comet acustic; domnul îl ia și-l pune cu gura cea strâmtă la ureche, apoi:

— Coană Sofițo! cum zici dumneata să-ncep? cum mi-a spus Buiucliu ? cum mi-a spus Schachmann ? ori cum mi-a spus Urechiă?

Cocoana, vorbind aproape și tare în gura largă a cometului:

— Cum ți-a spus Buiucliu?

— Patru luni de zile cura lui Kneipp, acolo la loc...

— Da Schachmann?

— Mașina electrică...

— Da Urechiă?

— Hapurile alea americane... cum le zice?

Cocoana, tare și adânc în comet:

— Pink...

— Hehe... da...

— Eu zic să le-ncepi pe toate odată.

— Așa zic și eu.

— Tot ai vreme acuma: și Mița are să stea la Franțișbat vreo două-trei luni.

— Cât? întreabă domnul.

— Vreo două-trei luni! strigă cocoana în comet.

— Cel puțin patru, a spus doctorul! răspunde domnul.

Și zicând acestea, dă cocoanii cometul și se culcă la loc cu spatele spre bancheta din față.

Am înțeles! zic eu în gândul meu. Domnul începe să sforăie.

— Mișule!... Mișule!!... Mișule!!!

— A adormit! zice cocoana.

— Bravo! zice tânăra... Da boanghenul doarme, mamițo?

Eu horcăi.

— Nu-l auzi?

Tânăra se scoală de la locul ei și trece lângă Mișu, în fața mea, pe câtă vreme cocoana ia locul din fața domnului care horcăie.

... A trecut poate un ceas... parc-a fost o clipă... M-a lovit ceva peste picioare... Deschid ochii; e lumină de soare...

Domnul horcăie mereu... Cocoana fumează veghindu-l...

În față-mi, perechea cea tânără doarme zâmbind: femeia cu capul cel frumos pe umărul și pieptul voinic al omului, care o reazimă cu brațul drept pe după spate, pe când în mâna stângă îi ține amândouă mânușițele.

Ne-apropiem de Pesta.

Cocoana a moțăit cât a moțăit și a adormit și ea... O! Argus!

Domnul care horcăie face o mișcare... vrea să se scoale... Se scoală!

Eu mă ridic desperat și, apucând cele trei mâini din față, le zgudui puternic.

Tânăra pereche sare drept în picioare.

— Ptfiu! fir-ai al dracului de boanghen! Cum m-ai speriat!

Dar eu, nențelegând românește, i-arăt pe domnul care se-ntoarce și deschide ochii, pe când tânărul a și pierit în coridor.

În splendidul restaurant al gării, la Pesta, stau la o masă, luând cafea cu lapte, domnul cel în vârstă, doamna cea tânără și mamița. Pe masă, alături de ceașca domnului, stă cometul acustic... La o masă foarte aproape e tânărul meu tovaroș de compartiment, care răspunde la numele Mișu.

Eu mă apropiu de masa unde sunt damele, salut politicos, iau cometul, și-l pun cu deschizătura cea mică în urechea domnului; domnul și-l așază cum știe mai bine; apropiu gura de deschizătura cea largă și zic tare și răspicat:

— Boierule! deși n-am onoare să vă cunosc... vă rog să vă uitați încoace...

Și-i arăt masa unde d. Mișu. Boierul se uita încotro i-arăt: cocoanele au înlemnit.

— Boierule! adaog eu, vezi pe tânărul acesta?... îl vezi?... îl vezi?

— Ei! da; ce?

— Te-ntreb numai, de curiozitate!

Apoi, întorcându-mă cătră damele aiurite:

— Călătorie și petrecere bună, coconițelor! Vă sărut mânușițele!...

Și boanghenul pleacă mândru că nu s-a-ndurat să se și răzbune pe o tânără ușuratică, turburându-i mai mult decât o clipă luna de miere.