La Pângărați

(Redirecționat de la La Pângăraţi)
Jump to navigation Jump to search
La Pângărați
de Calistrat Hogaș


— Ei, cum ți se pare Nectarie? mă întrebă Grigoriță, tovarășul meu de drum, pe când scoboram dealul Bisericanilor, spre Viișoara.

— Cum să mi se pară?... Un om de toată isprava, da nu-nțeleg, ce minte la dânsul să se călugărească? Un om în puterea vârstei, frumos în puterea cuvântului, voinic, fără nici un beteșug și, mai presus de toate, cu o fire așa de veselă și de deschisă, nu pricep cum de i-a trăsnit prin gând să-și puie capul sub comanac?

— Ei, cum!... Dragostea bre, dragostea, pârdalnica de dragoste, mânca-o-ar cânii!... răspunse Grigoriță cu ciudă oarecum și cu parapon.

— Cum dragostea?...

— Cum!... iac-așa; or fi vreo zece ani, a-ndrăgit o fată frumoasă din Huși, și-au jurat credință veșnică unul altuia, fata a murit, el s-a ținut de cuvânt și s-a călugărit.

— Da?... Ei bine, atunci, măi Grigoriță, eu sunt de părere ca toți cei ce juruiesc credință veșnică fetelor să rămână stingheri; căci, mai la urma, numai așa cred eu că pot ajunge să facă ei niște borșuri cu fasole și cu sfecle așa de minunate... Nu, zău, ia spune drept, mă Grigoriță, mai mâncat-ai tu de când ești un borș așa de strașnic ca cel făcut de părintele Nectarie Lușcanu?

— Mă miram eu să nu-ți dai în petec, răspunse el indignat.

— Și iată pentru ce nădăjduiesc, așadar continuai eu, trecând peste indignarea lui, să mânânc și la tine foarte curând cel mai teribil borș cu fasole de pe fața pământului, deoarece, pe cât am aflat, prea juri și tu credință nestrămutată celor garduri cu zăbrele de prin cea Precistă.

Grigoriță se uită furios la mine, se înroși pănă-n vârful urechilor, dădu să zică ceva și nu zise nimic.

Când ajunserăm devale, stăturăm un minut să ne gândim. .

— Știi ce una, măi Grigoriță? zisei eu; tot mai este pănă-în sară; hai să mergem încaltea și la Pângărați; mânem acolo peste noapte și, mâni pe la o vreme, suntem înapoi la Piatra.

— Să mergem, da drept ți-oi spune, când mă gândesc să dau ochii cu Stratonic, mai-mai că mi se taie pofta de Pângărați.

— Am auzit și eu ce-i drept, că Stratonic, egumenul de la Pângărați, e un călugăr zgârcit și hursuz, dar, mai la urmă, ce avem noi cu zgârcenia, cu hursuzlucul și cu toată mutra lui popa Stratonic? Eu vrau să văd Pângărații și-atâta tot.

— Atunci să mergem: da de l-om găsi pe Vavila în toane bune, apoi să știi că trei zile nu ne mai urnim din Pângărați.

— Da ce mâncare-i Vavila tău, măi Grigoriță?

— Vavila-i cămărașul mânăstirii, el învârtește toate și pe Stratonic pe deasupra. Când se mânie Vavila, Stratonic, oricât îi el de hursuz și de amarnic, tace chitic și nici nu crâcnește; și-l duce Vavila de nas pe Stratonic, cum îi trăsnește lui prin cap.

— Trebuie să fie un drac la mijloc, măi Grigoriță, ca nu prea se lasă ei, călugării, așa de lesne să fie duși de nas de oricine.

— Apoi dă... spun gurile rele că mama lui Vavila era o femeie al dracului de frumoasă și de sprâncenată, pe când Stratonic era tânăr... mai știi?... Oricum însă, vorba ta, un drac trebuie să fie la mijloc.

— Dacă-i vorba pe așijderea, măi Grigoriță, apoi să știi că trei zile și trei nopți nu ne mai urnim din Pângărați; ș-apoi vorba ceea, nici acasă nu-i de coasă.

Tăiarăm peste podul, de la Viișoara, cotirăm la dreapta și apucarăm drumul mare ce duce spre Pângărați, și de-a-colo mai departe, printre munți, până la Prisacani la granița ungurească.

Soarele de-abia scăpătase după-amiază și căldura unei arzătoare zile de Cuptor era în toiul ei; un vânt însă ușor, ce veșnic suflă dinspre apus și umple cu răcoare vane largi ale Bistriței, precumpănea arșița ucigătoare a aerului înflăcărat și ne dădea putința de a merge, sprinteni încă și scutiți de sudoare, prin noianul de foc al văzduhului aprins. De după perdeaua înaltă de brazi, Bisericanii, pe care îi părăsisem, se iveau pe dreapta în răstimpuri privirilor noastre, cu turnurile lor scânteietoare de lumină și cu cingătoarea lor puternică de ziduri albe; pe stânga, largul văii gemea sub belșugul greu al sămănăturilor, ce se legănau în valuri verzi, înflorite sau aurii, sub suflarea dămoală a vântului de vară; mai departe, zarea înaltă era închisă de coamele neclintite ale munților negurii din miazăzi. Drumul neted și larg se desfășura înaintea noastră gălbiu și lung, iar pe alocurea, câte un picior de munte mai îndrăzneț îi dădea parcă un ghiont, îi frângea în două, și drumul murea în desișul negru-verde a doi munți parcă împreunați. De la o vreme, însuși vântul fu biruit de arșița covârșitoare a zilei, și adierea lui răcoroasă se schimbă într-o răsuflare de flăcări ce părea că izvorăște necurmat pe gâturile de văi largi ale munților învăpăiați. Tăiarăm la dreapta prin huceaguri și, la o cotitură mai iargă, unde Bistrița, obosită oarecum de iuțala mersului ei și adunată în genune, se odihnește o clipă pe o așezătură mai revărsată a patului său, intrarăm în apă. Plute lungi de dulapi noi lunecau mai iute decât apa, la răstimpuri rari, în preajma noastră, iar bărbatul cârmaci și nevasta dălcăuș, înfipți parcă în plută pe picioare vânjoase, stăteau drept și neclintiți, cu mânile încleștate pe boldul cârmei, gata să tragă când la „câmp“, când la „pădure“, spre a se împotrivi ademenirii apelor viclene, care-i târa spre vaduri primejdioase... și mânați de repejunea șivoiului râdeau în goană cu chipurile lor încremenite pânza deasă a pădurilor, ș-apoi se mistuiau la vale și fără urmă, cu plută cu tot, pe luciul depărtat al apelor.

Ieșirăm din apă și ne urmarăm drumul.

De la o vreme, Pângărații începură a se zări pe sprânceana pleșuvă și înaltă a unui deal de pe dreapta, și, dacă turnurile bisericii nu

Și-ar fi ridicat în aer crucile lor scânteietoare, ai fi luat această mânăstire drept unul din acele castele medievale zidite la locuri tari spre înlâmpinarea restriștelor de tot soiul a vremurilor de atunci. Atât de înalt, de puternic și de neclintit e brâul de ziduri ce încinge locașul sfânt al lui vodă Lăpușneanu.

Când soarele sta să apună, cotirăm la dreapta pe drumul de țară ce duce spre Pângărați, și nu scăpătase încă după piscurile păduroase ale munților Străjii când, obosiți de drum și colbăiți, intrarăm înăluntrul mânăstirii prin poarta înaltă de stejar ferecat, sprijinită pe puternice țițini de fier și deschisă în toată lărgimea celor două laturi uriașe ale sale.

Eu vedeam Pângărații pentru întâia oară, tovarășul meu însă îi cunoștea bine, și cu atât mai bine îi cunoștea, cu cât mai toate mânăstirile mari sunt croite aproape pe același plan de gospodărie; iar Grigoriță care, în copilăria lui, fusese crescut la mânăstirea Vorona sub privigherea dichiului Ghenadie, naintaș, mai târziu, în egumenie lui Nichita, la mânăstirea Bistrița, urma deci să cunoască și el, din teorie cel puțin, cotloanele multe și mărunte ale Pângăraților. Astfel nu fui deloc mirat când, sub cârmuirea lui, mă trezii de-a dreptul la arhondaric. Sala întinsă și pustie, an care intrarăm deocamdată, răsună a sec sub pașii noștri; ușile cafenii ale încăperilor se înșiruiau posomorâte și înalt tăiate în privazurile de păreți albi ale amânduror laturilor intrării largi și nici o suflare omenească nu se părea că le însuflețește... Tușirăm puternic fără să avem nevoie și cineva ne răspunse la fel de prin tuspatru unghiurile depărtate ale bagdadiei... Grigoriță era pe punctul de a pleca să caute pe cineva, când o ușă lăturalnică se deschise și chenarul ei se umplu cu înfățișarea neagră, păroasă și zburlită a unui călugăr nalt și plin de pântece...

— Blagoslovește, părinte Varsanufie, auzii pe tovarășul meu zicând.

— Domnul! răspunse călugărul cu glas răgușit și gros; și, de sub niște sprâncene puternic zburlite și colțuroase, aruncă repede spre mine și peziș o coadă de ochi întunecată.

Privii lung și mirat pe acest călugăr care, nitam-nisam, se uita chiorâș la mine, și care, de altmintrelea, își îndreptățea pe deplin numele-i tot așa de zburlit ca și dânsul, nume ce aducea mai degrabă a un strănutat de capra răpciugoasă decât a nume omenesc,

„Ce potriveală!“ exclamai eu în gând, ca răspuns la coada de ochi a părintelui Varsanufie.

Totuși, cu îndemânarea unei vechi obicinuinți, călugărul desprinse de la cingătoarea-i îngustă de pele unsuroasă un smoc de chei lustruite și lungi, puse mâna, fără alegere, pe cea trebuitoare, o vârâ iute și fără potriveală în broasca unei uși, și ni se deschise o odaie încăpătoare și luminoasă, cu două paturi curat așternute cu saltele de pistră și măcaturi de cit gros și înflorit; o masă albâie brad, între paturi, două scaune de lemn la cele două capete ale mesei, într-un colț un dulăpior grosolan de stejar, un lighean de alamă și cu ibric la fel, un prosop aninat într-un cui bătut după ușă—alcătuiau îmbrăcămintea simplă, dar îndestulătoare, a odăii.

— Și acum, întrebarăm noi, după ce ne puserăm pălăriile pe masă și bețele prin colțuri, cum am face noi, părinte Varsanufie, să vedem pe cuvioșia-sa, părintele egumen? Am voi să căpătăm de la sfinția-sa blagoslevenia pentru mas noaptea asta în mânăstire, fiindcă-i târziu și nu ne mai putem întoarce la oraș.

— Apoi l-îți găsi d-voastră la stăreție, domnule Grigoriță, dacă n-a fi plecat la târg.

— Da dac-a fi plecat la târg, întrebai eu amestecându-mă în vorbă, de la cine cerem noi blogoslovenie de casă si masă în mânăstire pentru noaptea asta, părinte Varsanufie?

— Apoi îți găsi d-voastră pe părintele Vavila, răspunse scurt cu glasu-i gros și răgușit.

Și cu aceeași coadă de ochi pezișă și întunecată mă privi părintele Varsanufie de sub aceleași sprâncene puternic zburlite și înalt colțuroase.

Nici atunci și nici mai târziu n-am putut pricepe dușmănoasa coadă de ochi a părintelui Varsanufie.

Scuturarăm, pe cât cu putință, cu mânile în loc de perie, colbul de pe noi, dădurăm de două-trei ori cu apă race pe față, trecurăm prin păr. în loc de peptene toate cele zece degete resfirate ale amânduror mânilor noastre, și ne găsirăm, astfel, în starea cea mai potrivită spre a ne înfățișa înaintea preacuvioșiei-sale părintelui Stratonic, starețul mânăstirii.

Grigoriță al meu, pe lângă toate cotloanele sfintelor locașuri, cunoștea și toate sfintele cotloane ale vieții și regulelor călugărești.

Astfel scoborârăm o scară, urcarăm alta, cotigirăm prin câteva săli singuratece și largi, străbăturăm toată lungimea unui cerdac de la al doilea rând, cotirăm la dreapta prin alt cerdac, ce făcea unghi ca cel întăi, și ajunserăm la stăreție. Un băiețaș frumos, ca de doisprezece ani, îmbrăcat foarte curat țărănește, ne ieși înainte și n-e întrebă ce poftim.

— Cuvioșia-sa, părintele stareț, a fi acasă? întrebă Grigorițâ.

— Acasă, da-ți mai aștepta d-voaatră oleacă, păn-a sfârși sfinția-sa rugăciunea, răspunse el.

Și, poftindu-ne să stăm păn-atunci pe o bancă ce se afla în cerdac, intră înlăuntru.

— Da ce rugăciune, măi Grigoriță, la vremea asta? întrebai eu.

— Tu n-auzi că toacă de vecernie? și starețul, când nu să duce la biserică, își face rugăciunea acasă.

Peste câteva minute, băiețașul ne pofti la părintele stareț.

— Blagoslovește, preacuvioase, zise Grigoriță cu glas ridicat dar totuși foarte cuviincios, fără a bate în ușă; și, ținându-se drept dinaintea intrării, aștepta să-i vină blagoslovenia dinlăuntru.

Un mornăit gros ce aducea totuși a glas omenesc străbătu dinlăuntru pană la noi; era blagoslovenia de intrare.

Intrarăm. Preacuviosul Stratonic, răsturnat cam pe-o parte și râzămat pe o pernă de catifea vișinie, stătea în fundul odăii pe un divan larg și îndemănos, îmbrăcat cu o adamască roșie împodobită cu flori răsărite și mari de matasă albastra: dreapta-i atârna molatec în afară de marginea divanului, iar degetele-i scurte, albe și grăsulii rosteau alene un șirag de metanii lungi cu boabe mari și scumpe de chilimbar limpede și gălbiu. Cuviosul Stratonic nu era un om urât, sau, cel puțin, trebuia să fi fost frumos în zilele lui; și dacă firea nu-i dăduse cine știe ce statură înaltă și puternică, și dacă traiul ticnit al sfântului său cin’ îl înzestrase cu un adevărat pântece de egumen, apoi aceasta nu însemna că toate mamele sprâncenate ale tuturor Vavililor nu se vor fi dat roabe ochilor lui negri cu priviri ascuțite, scânteietoare și pline de patimi lumești,. Un păr îmbelșugat ce bătea în cărunt îi acoperea capul, iar din privazul la fel al barbei și musteților lui stufoase răsărea brusnat fața-i rotundă, rumănă și grăsulie... Cu năpaste să-i fi dat cincizeci de ani.

— Sărutăm dreapta, preacuvioase, zise Grigoriță de departe, cu o evlavioasă mlădiere de glas potrivită imprejurării: și cu mers lin de șopârlă și cu încovoiurea de mijloc reglementară, se apropie smerit de divanul prea-cuvioșiei-sale.

— Mulțămesc, răspunse el, fără a se urni de cum stătea răsturnat, și-i întinse, spre sărutare, dosul rotund al mânii sale albe și grăsulii cu metanii cu tot,

Grigoriță îi sărută mâna.

— Da dumnealui?... întrebă el cu glaă aspru, arătând înspre mine.

— Domnul X, un prietin al meu.

— Domnul X?... A!... Da... Pe dumnealui îl cunosc din nume; îmi spunea cineva despre dumnealui că era cât pe ce să fie pus la închisoare din pricina amestecului în-tr-o daraveră a unor răzăși de la Dorna, care nu-l privea; adevărat-îi, tinere?

— Adevărat, preacuvioase.

— Avea dreptate prefectul, după cum îmi spunea, zise el întinzându-mi spre sărutare același dos de mână grăsulie cu metanii cu tot; avea dreptate... D-voastră, tineretul de azi, cu capul aprins cum sunteți, vă amestecați și unde trebuie și unde nu trebuie... Avea dreptate...

— Vedeți, preacuvioase...

— Și altăceva ce mi-ți mai spune? zise el tăindu-mi vorba; ia ședeți. Veniți de la Piatra?

— Din Piatra am plecat ieri; astăzi venim de la Bisericani, răspunse Grigoriță.

— A!.,. da... de la Nectarie! Ce mai face el? Tot cu tiutiun iaca și cu țigareta lui cea de chilimbar de optzeci de galbeni își trece el vremea?

Nectarie avea, în adevăr, o astfel de țigaretă, cumpărată ieftin de la un mezat, la care se vânduse averea unui mare boier scăpătat.

— De treabă om Nectarie, urmă cuviosul Stratonic, păcat numai că nu-i de călugăr, încheie el cu răutate, rostind mai repede șirul metaniilor sale de chilimbar...

Ceva se răzvrăti în mine... O privire însă a lui Grigoriță mă făcu să dau altă întorsătură răspunsului de indignare ce simțeam că-mi stă pe vârful limbii.

— Doamne, preacuvioase, întâmpinai eu, când ați ști preacuvioșia-voastră ce minunat borș cu fasole și cu sfecle își pregătește singur pentru masa sa luxoasă părintele Nectarie!... Cu câtâ măestrie își croiește și își coase tot el singur rasa și antereiele sale! Cât de blând și de cuviincios întâmpină fără deosebire pe toată lumea ce vizitează Bisericanii! și, mai presus de toate, câte milostenii împarte el pe la nevoiași, fără ca stânga să știe ce face dreapta sa!...

— Fățărnicie, tinere, fățărnicie... doar eu îl cunosc de când se juca în durligi pe malul Bahluiului cu băieții de țigan... și uite-l astăzi egumen la Bisericani... Borș cu fasole!... Ei, tinere, borș cu fasole pe față și curcani fripți pe dindos!... Milostenie! A fi făcând, că are de unde... ș-apoi cum să nu facă? Câte vădane tinere și câte fete orfane nu sunt pe meleagurile aistea! și ce ți-a mai dat Nectarie, tinere, la masă, afară de borș cu fasole? mă întrebă Stratonic zâmbind cu ironie.

— Vărzări cu ceapă, prăjite în undelemn, preacuvioase, foarte bune și tot de dânsul făcute...

— Și ceva vinișor?...

— Apă race de la cișmea, de asemenea foarte bună, numai cât lăsată de la D-zeu...

— Te miră că n-a făcut tot el singur și apa... și de-aici încotro? întrebă el, schimbând vorba și întorcând privirea spre Grigoriță.

— înapoi la Piatra.

— O să mâneți aici?

— Cu blagoslovenia preacuvioșiei-voastre... miorlăi Grigoriță cu smerenia și ipocrizia cuvenită. Stratonic bătu din palme în semn de chemare, și băiețașul cel de doisprezece ani răsări ca din pământ... așa de lin și de nesimțit deschisese el ușa și intrase înlăuntru!

— Ia vezi să deschidă Varsanufie o odaie pentru dumnealor. și Glicherie să vie-ncoace, porunci el scurt, gros și posomorât. Dacă sunteți osteniți, urmă el adresându-se cătră noi, puteți merge în odaia d-voastră, am dat poroncă să fiți îndestulați cu de toate pană mâni dimineață...

Ieșirăm.

— Bine, bre, ai înnebunit? îmi zise Grigoriță. S-a mâniet călugăru și-o să mâncăm în ia-sară numai pâne cu apă.

— Ia te cărăbănește de-aici cu câlugăru tău cu tot, șopârlă mânăstirească; tu socoți că eu am învățat la dichiul Ghenadie toate fățăriile călugărești, cum le-ai învățat tu; îmi pare rău c-a prins de veste ia timp și-a schimbat vorba, că i-aș fi tras o soponeală!...

— Mă, tu ești nebun...

— Ia marș de-aici!

Ajunserăm la arhondaric.

Peste câteva minute ne călca și Glicherie din urmă.

Nu știu cum se făcea, dat în această mânăstire toate numele se potriveau cu omul lor, Varsanufie, spre pildă, era hursuz și zburlit: Glicherie, în schimb, era pur și simplu lipicios... Mierea, untul, zahărul, grăsimea, dulcețile și toate lucrurile unsuroase și dulci, pe care le mânuia el zilnic și de multă vreme, ca arhondar ce se găsea, împărtășise fiecare dintre ele câte ceva din firea lor. întregii înfățișări cleioase a cuviosului Glicherie. Limba, când vorbea, cu greu parcă i se desprindea de cerul gurii, și ai îi zis, nu că vorbește, dar că descleie. mai degrabă, fiece cuvânt ce pleoscăia sub truda anevoiasă a dezlipirii... Pletele-i negre îi cădeau pe spete unsuroase și lungi și tot așa i se prelingea pe pept și-i țâșnea în lături barba-i tot lungă și neatinsă de peptene; iar din privazul ei negru și spăriat, răsărea strâmtă, boțită și bugedă fața cuviosului Glicherie, acoperită de o gălbineală lucioasă, umedă și grasă... Pe pept și pe la șolduri, rasa-i oablă de șiac slujise, pe cât se părea, în toate împrejurările de ștergar minilor sale și se schimbase, pe la locurile amintite, într-un soi de teletin cu lustru, scorojit și negru... Comanacul cam pe ceafa și fruntea-i lăsată de izbeliște se sileau să

dovedească graba veșnică, în care se găsea cuviosul Glicherie, după trebile multe și far’ de răgaz ale însărcinării sale de achondar; de aceea iute întră, iute ieșea, și tot iute se mișca în toate părțile... iar când această grabă se mai amesteca și cu belteaua gurii sale, apoi în loc de vorbă te trezeai c-o oală de sarmale ce forfotea și... mai înțelege-te în vorbă după aceea cu cuviosul Glicherie, dacă-ți dădea mâna!...

— Da d-voastră îți sta la masă acu, ori mai pe urmă? descleie el în grabă și cum putu, intrând iute în odaia noastră și înclinându-se ușor cu mânile la pept,

— Când a fi gata, cuvioase, răspunse Grigoriță, și cuviosul Glicherie ieși tot iute.

— De-o fi, măi Grigoriță, zisei eu după ce se depărta călugărul, și Vavila tău tot din soiul lui Glicherie și al lui Varsanufie, apoi te poți duce la dracu cu toți Pângărații și cu toți Stratonicii tăi pe deasupra,

— Ei, ai să vezi, Vavila-i altă croială cu totul.

După câteva minute, același Glicherie, trudindu-și limba-n gură, ne dădu, cu vai-nevoie de veste ca masa era gata

Merserăm în sufrageria arhondaricului, o sală imensă și pustie, unde, pe capătul unei mese goale și lungi cât drumul la Ierusalim, ne așteptau două tacâmuri, pe care de-abia le puturăm zări și nimeri sub lumina slabă a unei lumânări de său așezată într-un sfeșnic scurt de tinichea murdară. Câteva măsline, zbârcite și mici pe fundul unei farfurii, un strop de borș cu fasole, pe fundul adânc al unui castron, pe altă farfurie patru ardei copți umeziți cu oțet, pe un talger două chiftele de cartofe alcătuiau cele patru feluri de bucate ale cinei noastre de sară... iar alăturea de fiecare tacâm câte o falie nu tocmai mare de pâne veche și neagră... Ne aflam în postul Sântămăriei...

— Mâi Grigoriță, zisei eu, alungând cu furculița pe luciul farfuriei, un diavol de măslină mică și uscată, pe care nu-l puteam prinde, mâi Grigoriță, să nu te-mpingă dracu să iei o măslină ori o lingură de borș mai mult decât mine, că te plesnesc cu lingura-n cap; înțeles-ai tu?

— Bine, bine, da ție dracu ți-a șoptit să mânii pe Stratonic? I-ai lăudat borșul cu fasole al lui Nectarie, și, iaca, borș cu fasole ți-a dat: mânâncă, mulțămește-te și taci, ale tale dintru ale tale.

— Așa ți-i vorba? Apoi bine, măi băiete; dacă toate acestea sunt ale mele dintru ale mele, atunci te poftesc să nu te acolisești de nimic: am să mânânc eu tot... și înhățându-i fălia de pâne de dinainte, o vârâi în buzunar.

— Mă, când dracu are să-ți iasă ție nebuniile din cap?

— Părinte Glicherie! Părinte Glicherie... strigai eu bătând cu furculița într-un pahar, părintele Glicherie !...

Clăugărui răsări din întunericul sălii în lumina slabă a luminării de său...

— Bine, cuvioase, noi suntem doi, și sfinția-ta pui numai o falie de pâne pentru două tacâmuri? Ori poate că așa-i regula pe la sfinția-voastră?

Călugărul bolborosi ceva neînțeles, se uită cu de-amănuntul printre tacâmuri, se uită pe masă, se uită sub masă, ridică șervetele și căută sub ele, dar falia de pâne nicăiri; mai bolborosi ceva tot neînțeles și, plecând, se întoarse cu altă falie de pâne.

— Ei, ce zici, măi Grigoriță, întrebai eu, după ce se depărta călugărul, tot nebun sunt?

— Tot...

Când ajunserăm la ardei, norocul, care totdeauna mă pândește la mese, se înfățișă și el.

Grigoriță, care, potrivii nu știu cărora regule de higienă, nu mânca iute să-l fi picat cu ceară, gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului... îl puse repede înapoi, suflă în vânt, scutură din degete, ținu apă în gură și, cu vai-nevoie, izbuti să ostoiască mușcătura de foc a ardeiului.

— Ce crezi tu, măi Grigoriță, zisei eu, doar tot Stratonic al tău trebuie s-o fi pus la cale și asta; mai știi? a fi dat poroncă lui Glicheric să caute ardeii cei mai iuți, numai ca să nu-i putem mânca...

— Ia slăbește-mă cu prostiile.

— Iaca te slăbesc.

Și trăsei farfuria cu ardei dinaintea mea.

Lucrurile puteau, prea bine, să fie tocmai așa cum le bănuiam eu; în tot cazul, o singură împrejurare nu intrase în socotelile lui Stratonic anume că eu, când e vorba de iute și de acru, sunt cu desăvârșire nebiruit.

Iată pentru ce, cu negrăită plăcere și cu vădită mulțumire, scosei a doua falie de pâne din buzunar și, cu voluptatea unor senzații numai mie cunoscute, desființai pană la coadă și cu semințe cu tot, cei patru ardei de jăratic... Mă înroșisem, nu-i vorbă, cum îi gotca și sudoarea-mi curgea gârlă de pe față, dar, cel puțin, eram în câștig asupra lui Grigoriță cu doi ardei și cu o falie de pâne... La

Pângărații lui Stratonic și în postul Sântămăriei, lucrul acesta plătea cât o adevărată izbândă. și în egoismul ce mă stăpânește de regulă la drum, îmi păsa foarte puțin că Grigoriță rămăsese aproape flămând...

— Și acum, scumpul meu, zisei eu răsturnându-mă în cumpănă pe speteaza scaunului, aprinzând o țigară și prefăcându-mă sătul și mulțămit, tu, dacă nu te-ai săturat, mânâncă pe Stratonic fript...

— Drept să-ți spun, răspunse el cu un soi de adevărată compătimire, de când sunt, dobitoc mai lacom și mai egoist decât tine n-am văzut...

— Nici eu...

Mă privi c-o adâncă milă și deznădejde, privitoare nu numai la mine, ci la întreaga mizerie și păcătoșie omenească, pe care el se părea c-o vede cu prisosință întrupată, pentru moment, în una și singura mea persoană...

— „Suadentque cadentia sidera somnos“(Stelele care pălesc ne îndeamnă la somn. Virgilu. Eneida)... încheiei eu, sculându-mă de la masă.

Cum ajunserăm în odaie, Grigoriță iute se dezbrăcă, iute se descălță și iute se trânti în pat, învălindu-se cu oghialul pană peste nas; și cred că tot așa de iute și adormi.

Cât despre mine, ardeii mă otrăviseră pănă-n vârful unghiilor și ceva parcă mă furnica prin tot trupul... Nu-mi era somn.

Ieșii, deci, să mă preumblu puțin prin cerdacul ce dă spre lăuntrul mânăstirii.

Întreagă firea dormea dusă, în liniștea adâncă a nopții târzii, iar în tăcerea netulburată de pretutindeni, cel mult dacă pașii mei mai răsunau a sec și rar pe dușameaua înaltă a cerdacului așezat pe deșert... De peste crestele neclintite ale brâului de ziduri adormit pe temeliile sale, de peste coamele țuguiate ale acoperemintelor ce se prelungeau ascuțite în văzduh, luna plină a începutului de august își trimetea din adâncuri spre lăuntrul întunecos al mânăstirii lumina slabă și pezișă a razelor sale și, înfășurate în taina acestei lumini, străjuiau drept și nemișcate turnurile albe ale bisericii; iar crucile lor, înfiorate de sclipiri domoale, spintecau aerul stăpânit de umbră... Geamurile chiliilor din preajma mea, poleite de lumina asta făr’de viață, căutau, de prin unghere, hipnotic spre mine cu priviri

Într-aiurea de ochi sticloși, încremeniți și morți... și, spre tainele cerului, se ridica de pretutindeni susurul tăcerii.

Nu știu când, nu știu cum, dar mă trezii, de la o vreme, jos în ograda mânăstirii, măsurând, cu pași inconștienți de lunatec, jurul bisericii, înmormântat în noapte... și, printre nălucirile întrupate de închipuirea mea, eu însumi mă simțeam o nălucă ce fâlfâia parcă, prin văzduhuri pe aripi ușoare de întuneric.

Întâmplarea îmi îngroapă privirea în umbra bolții de intrare a mânăstirii și, de acolo, mai departe într-o spărtură de lumină slabă, ce dădea afară spre deșertul câmpului... Era golul unei portițe deschise, plin de bătaia razelor lunii... Ieșit dintre ziduri prin portița dată în lături și scăpătat în largul singurătății, mă lungii într-un cot pe iarba înaltă și moale, ce tivea amândouă marginile drumului povârnit la vale...

Din răsărit, din miazănoapte, din apus, din miazăzi, de undeva sau de pretutindeni, veneau în răstimpuri și treceau pe fruntea mea ușoare și nevăzute suflări molatece de vânt... Ai fi zis că natura mângâia cu tăinuite și sfioase dezmerdări de dragoste fața nestrămutatului său amant... De sus, din depărtările cele mai de pe urmă ale adâncului, peste geana neguroasă a hotarelor pământului, cumpănea, palidă și neclintită, luna plină a miezului de noapte, iar din jocul zglobiu al vântului cu ierburile, o iunie întreagă de închipuiri înalte și subțiri, într-un dans imens de fantastice mlădieri, se înfiripa în jurul meu... Din văi și pân’ la mine, străbătea, în murmur domolit de depărtare, zgomotul eternei frământări a Bistriței pe stâncile sale și un vuiet nedeslușit și surd umplea văzduhurile cuprinse de nețărmurita fantasmagorie a nopții... Era târziu și somnul începuse a-mi atârna greu pleoapele peste ochi...

Eram poate gata să mă întorc în mânăstire sau iute că era cât pe ce să mă las somnului chiar așa cum stăteam lungit în iarba înaltă și moale... poate... Nu făcui însă nici una nici alta... Dinspre vale, și nu tocmai departe, auzii sau mi se păru că aud glasuri omenești încrucișindu-se în vorbă... ridicai capul: două umbre cam la fel ureau în pas de voie drumul la deal sub ocrotirea prielnică a razelor de lună; și aș fi luat bucuros pe cele două umbre drept doi călugări întârziați afară din mânăstire, dacă glasul uneia din ele n-ar fi fost cu mult mai subțire și mai mlădios decât al celeilalte.

N-aș putea spune hotărât ce-mi trecu deocamdată prin minte...

Oricum însă, cele două umbre, dintre care una mai înaltă, ajunseră drept la mine și se opriră locului...

Mă tupilai în iarbă, îmi stăpânâi răsuflarea și-mi ascuții auzul...

Crâmpeie răzlețe de vorbe fără înțeles, șoapte repezi și scurte mânate de vânt, silabe acum înăbușite, acuma uscate și șuierătoare, izvorâte, parcă din gâtlejuri aprinse, ajungeau până la mine... Apoi umbra mai înaltă se plecă peste fața celei mai scurte, o îndoi puțin pe spete și cu de-a sila oarecum, și fețele amândurora rămaseră îndelung prinse una de alta... iar când, printr-o smuncitură sălbatecă, se dezlipiră delaolaltă, tăcerea nopții fu ruptă o clipă de zgomotul puternic al unei pătimașe sărutări...

Încă o sărutare... încă un zgomot...

„O idilă de dragoste“, cugetai eu...

Decât idila aceasta cu atât era mai vrednică de urmărit, cu cât, în privazul mut al razelor de lună, se zugrăvea, în linii de lumină slabă, chipul zvelt al unui călugăr cu comanac și cu rasă cu tot...

— Lasă-mă, părinte Vavila, lasă-mă, se auzi împotrivindu-se fără voință un glas lămurit de femeie; lasă-mă...

Și în acest „lasă-mă“ de prefăcută împotrivire, simțeai că arde înăbușit văpaia imensă și nepotolită a simțurilor aprinse de dorinți vinovate...

M-aș fi putut mișca, aș fi putut tuși, m-aș fi putut scula de cum stăteam lungit, aș fi putut, în sfârșit, vădi într-un chip oarecare supăratoarea mea mărturie și aș fi stâns ca prin farmec văpaia ce ardea două suflete omenești...

De ce?

Încă un sărutat... încă un zgomot... încă o împotrivire...

Cele două umbre tăiară apoi prin iarba înaltă de pe marginea dreaptă a drumului și intrară în pâlcurile de ciritei ce acopereau coasta dealului mai departe; capetele lor luminate de lună mai răsăriră încă o bucată de vreme în salturi domoale și la răstimpuri deopotrivă peste întunecimea ciriteilor... Apoi, fie că depărtarea le sorbi, fie că întunecimea joasă a ciriteilor le înghiți, că... nu se mai văzu nimic...

Poate că fu aidoma, poate că fu numai o părere, dar un nor îmbrobodi lumina lunei și întunericul de pe pământ își îndoi umbrele sale; suflările molatice de vânt încremeniră, zgomotul depărtat al văilor frământate de vijelia Bistriței amuți, fantasmagoria fără de margini a nopții își mări farmecul său...

Fără să fiu, mă simții parcă vinovat de o faptă rea... Ca un vinovat, prin urmare, mă sculai de jos încetișor și, ca și cum m-aș fi temut să nu mă vadă cineva, mă furișai iute înlăuntrul mânăstirii.

Intrai în odaie, unde Grigoriță dormea dus. Mă dezbrăcai repede și mă trântii în pat, și, deși eram obosit, somnul totuși veni târziu; dormii puțin si visuri deșănțate îmi turburară închipuirea neadormită...

Când ne scularăm a doua zi, soarele era de-o suliță pe ceruri.

Ne pregătirăm de plecare.

Un duruit de trăsură cutremură paveaua lăuntrică a mânăstirii, tocmai când ieșeam afară din odaie, iar când ajunserăm în cerdac și ne aruncarăm ochii spre poartă, nu zărirăm decât o așchie de fer, care, poleită de bătaia razelor soarelui, se învârti o clipă scinteind, se șterse repede de muchea albă a zidului bolții de intrare și dispăru sub dânsa fulgerând... O caleașcă ieșise din mânăstire... iar drumul moale de câmp, amorțindu-i duruitul aspru de mai înainte, nu lăsa să ajungă din depărtare până la noi decât tic-tacul legănării sale leneșe pe arcuri mlădioase de oțel...

— Da ce trăsur-a ieșit din mânăstire, părinte Varsanufie? întrebarăm noi pe călugăr, care tocmai ne ajunse din urmă.

— D-apoi părintele egumen a plecat la târg, că azi trebuie să cadă de la Galați chervanele cu băcălii.

— Și are să steie mult la târg?

— D-apoi de unde să știu eu? A sta cât a pofti, că că doar mai are și neamuri pe-acolo, da acu nu-i vorba de asta; părintele

Vavila v-a rugat să nu plecați pană nu vi-ți întâlni cu sfinția-sa.

— Da de unde știe, cuvioase, părintele Vavila că suntem în mânăstire? întrebai eu.

— Apoi i-am spus noi, că doar părintele Vavila trebuie să știe tot ce se petrece în mânăstire răspunse el hursuz și aruncând spre mine cunoscuta coadă de ochi.

— Bine, cuvioase, du-te sfinția-ta și spune părintelui Vavila că-l așteptăm în odaie, răspunse Grigoriță.

Călugărul plecă,

— Dar, în sfârșit, nu-mi spuseși, mă întrebă Grigoriță, cum mergeam spre odaie, ce-ai făcut aznoapte?... Că te-am simțit când ai ieșit, da de întors nu mai știu când te-ai întors.

— Ce să fac?... Ia ardeii lui Stratonic al tău m-au otrăvit pănă-n unghii și mi-au tăiat somnul; am ieșit afară din mânăstire, m-am lungit în iarba de pe marginea drumului și am sticlit ochii la stele pană după mezul nopții; și, dacă vrai să știi chiar tot, apoi află că am avut și o aventură galantă; precum vezi, și ardeii lui Stratonic sunt buni la ceva.

— Aventură galantă? exclamă interogativ Grigoriță pufnind în râs; tu și aventură galantă? doar vro capră de-a mânăstirii de și-a fi pus ochiul de tine căci, de altmintrelea slut cum ești, îmi vine greu să cred în aventurile tale galante.

— Slut, neslut, greu negreu, atâta-ți pun c-am avut; o aventură galantă; și ți-o spun aceasta ca să pocnești tu de ciudă, frumosule!

Intrarăm în odaie,

Peste puțin ușa se deschise și părintele Vavila se arătă: Fără să vrau, întâmplarea de-cu-noapte se înfățișă minții mele cu toate adausurile pe care le poate da o închipuire nestrunită ca a mea.

„ți se va ierta mult, căci ai iubit mult. Si fiindcă nici într-un chip nu puteam fi mai aspru decât Mântuitorul, apoi iertai părintelui Vavila toate călcările de noapte ale canoanelor... și cu atât mai mult, cu cât nici nu se putea altfel...

Potrivit de nalt, subțire și mlădios, părintele Vavila era înzestrat de la fire cu toate podoabele unei adevărate frumuseți bărbătești... Părul lui negru și bogat, ce-i ieșea pe amândouă tâmplele în bucle simetrice și ușor ondulate de sub comanac; barba lui tot neagră, care-i mărginea frumos și rotund ca o ramă ușoară de umbră ovalul desăvârșit al feței sale, peste care albeața mată a crinului se îngâna cu rumănul sfios dar viu al trandafirului; sprâncenele lui puternice și frumos arcuite, deasupra cărora se ridica fruntea netedă, senină și încărcată, parcă de visuri, nasul lui drept și statornic, musteața lui fină, ce se silea să umbrească o gură tăiată cu măiestrie în mărgean însuflețit, dar mai cu samă ochii lui negri, adânci și visători, umbriți de niște gene lungi și mătăsoase...

Să fi avut cu năpaste douăzeci și opt de ani... așa, mă gândii eu, trebuie să fi fost căpetenia îngerilor căzuți din cer sub întâia lui frumuseță dumnezeiască...

Și numai atunci mi-am tălmăcit eu o mulțime de lucruri, despre a căror pricină n-aveam nici o cunoștință...

Atunci pricepui eu pentru ce cuconițele tinere și frumoase ale târgului treceau cu darurile lor pioase pe lângă Sf. Ana de la mânăstirea Bistriței și se opreau cu ele tocmai la Pângărați, unde, afară de părintele Vavila nu mai era nici o altă icoană făcătoare de minuni... și... multe alte lucruri am înțeles eu tot atunci...

— Da bine, zise călugărul, mergând spre Grigoriță și luând-l pe după gât în chipul cel mai prietenos din lume, bine, domnule Grigoriță, era să pleci fără să dai pe la mine sau măcar, să-mi trimiți răspuns că ești aici?...

— Apoi, uite, vina este a dumnealui, zise el arătând spre mine și recomandându-mă, vra numaidecât să fie de prânz acasă.

— Te rog, cuvioase, să mă ierți de vorbă proastă, dar Grigoriță al sfinției-tale spune minciuni; el se grăbește; cică s-a aprins mahalaua Precistei și vra să fie cât mai iute la fața locului ca s-o stângă...

— Mă, zise Grigoriță furios, când ai s-o sfârșești cu prostiile?...

— îndată ce-i sfârși-o tu cu minciunile.

— Bine, bine, domnule Grigoriță, zise călugărul râzând cu haz; bine, lasă mahalaua să ardă, că de stâns îi stânge-o d-ta și mai pe urmă; pentru asta e totdeauna vreme; pană atunci, ia să luați, mai bine, ceva, că doar nu-ți pleca de aci pe inima goală.

Și ieșind în ușă, bătu din palme.

Un frate să înfățișă.

— Ia vezi să vie Glicherie încoace. Peste două minute Glicherie se înfățișă.

— Da îngrijit-ai de vro dulceață, de vro cafea pentru dumnealor, Glicherie? întrebă Vavila cu sprânceana puțin încrețită.

— Ap... ap... poi...

— Am să te trântesc, Glicherie, la post și ia canon, ș-am să te învăț eu cum se poartă cu lumea.

— Ap...

— Destul! două cafele cu lapte și un ceai pentru mine; vezi să s-aducă aici și iute; să nu lipsească nimic...

Glicherie dispăru.

— Sălbateci, domnule, sălbateci, exclamă Vavila indignat; nu poți face din ei oameni nici în ruptul capului; și dacă n-ar fi cu ce, calea-valea, dar așa...

— Părinte Vavila, întrerupsei eu mustrat oarecum de cuget, degeaba învinuiești sfinția-ta pe bietul arhondar; adevăratul vinovat sunt eu; ia asară, când am fost la părintele egumen, m-a pus dracii și i-am lăudat un borș cu fasole și cu sfecle al lui Neetarie de la Bisericani; și se vede că lauda aceea și altele privitoare tot la Nectarie nu i-au căzut bine părintelui Stratonic...

— N-are a face, domnule, mă întrerupse el: părintele egumen îi cu egumenia lui și eu cu gospodăria; trebuia să mă întrebe pe mine; decât, cum vă spun eu, îs sălbateci, domnule, și din călugăr îi greu să faci om.

— Bine, părinte Vavila observai eu mirat, dai și sfinția-ta ești călugăr.

— Nu te teme, domnule, că am și eu cusururile mele călugărești, dar, fiindcă mi le cunosc, apoi le mai înăduș și eu pe cât pot și mă silesc să fiu mai mult om decât călugăr.

Ușa se deschisă larg în lături și fratele amintit, îndoindu-se sub greutatea unei tablale de bacfong încărcate, intră înlăuntru urmat de Glicherie.

Puse tablaua pe masă și, la un semn al părintelui Vavila, amândoi călugării se depărtară.

...O cafea cu lapte, de la care nimic nu lipsea, nici cozonacul, nici untul proaspăt, nici caimacul din belșug și nici chiar marmelada de mere domnești; ceaiul, ceva mai smerit, stătea retras la un colț de tabla, în tovărășia unei sticluți cu jamaica și a câtorva pâinișoare de post rotunde și mici.

— Și care cusur călugăresc crezi sfinția-ta că-i mai mare? întrebai eu, când el începu a sorbi din ceai și noi din cafelele cu lapte.

Se uită la mine lung căutând a pricepe rostul întrebării mele.

— Fățăria, răspunse el zâmbind. știu la ce te gândești; decât nu merge altfel; aici trebuie să fii ca țiganul, de legea satului, și, crede-mă, eu postesc de plăcere nu de evlavie, căci, mai la urmă, n-aș avea de dat socoteală nimărui, și nici D-zeu nu se uită în strachina cuiva; uite, nu s-a mântuit încă bine băcălia din trecut și alte chervane încărcate sosesc mâni de la Galați; nu înțeleg, prin urmare, în post cel puțin, de ce ar mânca cineva carne în loc de icre negre?...

— Și ar bea vin vechi în loc de apă? îl întrerupsei eu.

— Vinul, grâul și untul de lemn, întâmpină el, dând acestui din urmă cuvânt rostirea de care numai slujbașii bisericii sunt destoinici, sunt trei lucruri îngăduite de sfinții părinți și dacă toate acestea nu pot lipsi din casa Domnului...

— De ce adică, ar lipsi din casa omului? terminai eu; ei, așa fățărie călugărească mai înțeleg și eu, părinte Vavila.

— Astăzi, zise el, trecând peste gluma mea, d-ta domnule Grigoriță, împreună cu dumnealui sunteți oaspeții mei.

— Da... se încercă Grigoriță să întâmpine.

— Nici un da, domnule Grigoriță, astăzi sunteți oaspeții mei; lasă dracului cea Precistă, c-or stânge-o ei alții; cred că pompieri s-or fi găsind ei destui în târg... și totodată, pe mine vă rog să mă iertați, că mă duc să mai regulez câte ceva prin mânăstire; la prânz ne vedem. De aveți nevoie de ceva, poronciți lui Glicherie în locul meu; cred că o să fiți mulțămiți.

Se sculă și ieși.

— Și acum, frumosule cigisbeu, zisei eu adresându-mă lui Grigoriță, cam câte zile crezi tu că o să suspine gingașa Dulcinee din mahalaua Precistei?

— Mă, tu ești bun de legat și de dus la Golia.

— Asta o știu eu de mult; da stai, că n-ai sfârșit-o cu mine, șopârlă mânăstirească; m-ai făcut slut, am să ți-o plătesc...

— Bine, bine, ai să mi-o plătești, da vorba-i, ce ne facem noi pană la prânz?

— Să ieșim, c-apoi om vedea noi ce-om mai face. Vizitarăm biserica, unde n-avurăm nimic de însemnat; cel mult, dacă ne oprirăm câteva minute la zugrăveala veche, care închipuia, pe unul din păreți, familia lui vodă Lăpușneanu; încolo, nici arhitectură, nici pictura mai deosebită și nici măcar acel aer de vechime, care, în simplitatea lui măreață, dă atâta farmec bisericilor lui ștefan.

Străbăturăm în lung și-n lat vestitele grădini ale Pângăraților, croite și sădite mai din vechi de Neonil și Varnava, naintași în egumenie lui Stratonic, ba avurăm curajul să ne apropiem chiar de prisaca mânăstirii; ne mulțămirăm însă a privi de departe cum călugărul prisacar trebăluia printre stupi, însoțit în toate mișcările lui de un nour de albine; rătăcirăm, apoi, o bucată de vreme prin pădure și, când fu asupra prânzului, o luarăm spre mânăstire.

Masa era așezată în una din odăile arhondaricului, unde ne duse părintele Vavila, pe care-l întâlnirăm așteptându-ne în sală.

— Socoteam c-ați plecat, domnule Grigoriță, zise el pân ne așezam la masă; drept să vă spun, mi-ar fi părut rău.

— Da bine-ți mai cunoști prietenii, cuvioase, mă grăbii să răspund eu înaintea lui Grigoriță; sfinția-ta crezi poate că

Grigorilă e în stare să se lepede cu una cu două de o masă ca aceea, mai ales pe care a adulmecat-o pentru acum cu nasul lui de șopârlă... Te înșeli amar, cuvioase,

— D-apoi atunci cum rămâne cu Precista?

— Pe dânsul, răspunse Grigoriță roș la față și mânios, îl știu cel puțin că-i nebun din născare, dar pe sfinția-ta, părinte Vavila, te știam om cu rânduială la cap.

— Așa știam și eu, răspunse călugărul, dar, câteodată, mai dau și eu la pârdalnica cea rânduială și, la masă mai cu samă, mă mai lipesc și eu pe lângă cei nebuni din născare; ce vrai, domnule Grigoriță?.., mi-i teamă să nu îmbătrânesc prea degrabă.

Glicherie intră, aducând pe o tăblăluță rachiu și pâne tăiată în bucățele mici ca nafura.

— Ia mai bine luați câte un păhăruț de rachiu, zise părintele Vavila, turnându-ne la fiecare.

Era un rachiu de tescovină dumnezeiesc... Iar când fratele amintit mai sus, diriguit de Glicherie, începu a aduce pe masă, nu te pricepeai de unde s-o mai începi: de la ochiuri cu mămăliguță caldă, de la brânză cu smântână, de la brânză de oi cu miros de brad, de la măsline lungărețe și tari, zăcute în undelemn adevărat grecesc, ori de la sardele de cutie!... și chiar de-ai fi știut cum s-o începi, dar nu te pricepeai cum s-o urmezi și s-o sfârșești; căci și puii cu smântână și puii fripți, anume pregătiți pentru noi, te ispiteau tot cu atâta putere ca și iahneaua de hribi proaspeți, ca și rasolul de cegă și chiar ca chiftelele de cartofe rumene și ispititoare, pregătite tot anume, dar pentru părintele Vavila.

Asupra unui lucru însă nu mă puteam dumeri; în loc de vin, nu se afla pe masă decât o garafă mare de cristal plină cu apă rece și limpede.

Și când dădui, după icre negre, să-mi torn un pahar de apă, călugărul mă opri...

— Da bine, domnule, vrai să te îmbolnăvești? zise el scoțând de sub masă o sticlă de vin negru ca sângele de iepure și turnându-mi în pahar. Lasă apa, că doar apa nu-i pusă pe masă de băut, adăugă el.

— O!... O!,.. părinte Vavila, dar asta-i curat fățărie călugărească! Apa pe masă și vinul sub masă!...

— Se înțelege că-i fățărie: doar ți-am spus că cea mai înalta virtute călugărească e fățăria... Intră pe ușă cineva străin și neașteptat și vede pe masă coșcogea clondir de vin... Ei bine, nu-ți găsește vină că mânânci, îți găsește vină ca bei; iaca d. Grigoriță trebuie să știe... Ia Vorona nu era tot așa?

— Bine, șopârla naibii, de ce nu mi-ai spus cum e regula, de era să mă otrăvesc cu apă?...

— Unde dă D-zeu să te ia dracu!... răspunse el scurt, scoțându-și pe farfurie rasol de cegă.

— Da, zisei eu, gustând din pahar, vinul sfinției-tale, părinte Vavila, cam miroasă a mucegai, trebuie să fi ținând minte de mult.

— Cam de pe la 1850, înainte cu mult de secularizare.

— Cum? au lăsat grecii în dar asemenea vin mânăstirii?

— ți-ai găsit! L-a cumpărat Varnava care-a venit la egumenie după Neonil. ,

— Apropo de secularizare, după ce văd eu pe masă și sub masă, s-ar părea că secularizarea nu s-a prea abătut pe la Pângărați.

— Ba s-a abătut, decât Cuza, oricât de mare domn a fost, avea însă un cusur: nu se ținea de cuvânt.

— Adică cum?

— Uite cum: cel din urmă egumen grec al Pângăraților, Neonil, era un călugăr mare cât un bivol mânăstiresc, negru, gros și buzat, dar mai cu samă gras de umplea cu hoitul lui o caleașca întreagă cu arcuri de oțel, făcute pentru dânsul anume. Când cu vizita ce o făcu prin țară Cuza, după alegerea lui ca domn, se abătu și pe Piatra, i se înfățișară după cuviință toate treptele de slujbași și de bresle ale târgului și județului, între care și Neonil în fruntea clerului mânăstiresc. Cuza, cum era el sprinten și iute, cum avea el răspuns pentru toate, după ce stătu de vorba cu prefectul, cu magistrații, cu profesorii, cu negustorii, cu boierimea, se întoarse ca în șurub și se opri drept în fața lui Neonil.

— Da părintele?... întrebă el scurt.

— Părintele Neonil, egumenul de la Pângărați, se grăbi a-l recomanda prefectul.

— A! Părintele Neonil egumenul de la Pângărați!... Ei, cum o mai duceți pe acolo, cuvioșia-voastră?

— Greu, măria-ta, greu, răspunse Neonil cu mânile la pept și plecându-și cu smerenie capul.

— Da? zise Cuza, bătându-l peste pântece cu dosul mânii, lasă, cuvioase, c-am să vă ușurez eu.

Și tot ca în șurub se întoarse iute în altă parte. și la șeizeci și patru l-a ușurat și pe el ca și pe toți ceilalți egumeni greci, decât a lăsat totuși mânăstirilor destule averi, ca să poată face și bieții egumeni români pântece tot așa de mare ca și Neonil; iată cum nu s-a ținut Cuza de cuvânt.

— Ei bine zisei eu ridicând paharul, să trăiască Cuza, măcar c-a murit, că de s-ar fi ținut el de cuvânt, ce s-ar fi făcut acum șopârla as de Grigoriță, care de două ceasuri secularizează și de pe masă și de sub masă și tot n-a gătit. Destul, măi Grigoriță, c-ai să faci un pântece cât Neonil sau, cel puțin, are să te afurisească mitropolitul Sofronie, și ai să rămâi câș de mâna dreaptă, ca Teriachiu, cel cu secularizarea de la Neamț.

— Părinte Vavila, întrebă Grigoriță, neluând în samă vorbele mele și despoind foarte metodic de coajă un măr domnesc, aveți capre multe în mânăstire?

— Avem; da ce-i cu caprele?

— Ia să bagi de sama sfinția-ta că una din ele și-a pus în gând să-l îndrăgească pe dumnealui; mi-a spus c-asară a ieșit din mânăstire și-a șezut tologit în iarba de pe marginea drumului pană după mezul nopții; ba c-a avut încă și-o aventură galantă: înțelegi sfinția-ta c-o asemenea mutră de dihanie nu putea să insufle sentimente de dragoste decât doar unei capre răpciugoase.

Grigoriță mușcă din o felie de măr și sorbi foarte liniștit din paharul cu vin. Călugărul se înroși puțin și se uită pe furiș la mine fără să răspundă nimic. Eu rămăsei ca trăsnit. Totuși îmi ținui cumpătul pe cât putui,

— Ia vezi părinte Vavila, zisei eu cu cea mai deplină convingere din lume, vezi sfinția-ta pe acest Grigoriță al nostru? Dacă nu va moșteni el împărăția cerului, apoi să știi sfinția-ta că n-o mai moștenește nici un sărac cu duhul; am o ciudă grozavă pe el, și, pentru a-l amărâ, am scornit în folosul meu o aventură galantă pană ce și la Pângărați; adevărat este că am ieșit asară din mânăstire că m-am lungit în iarbă, dar în două secunde am adormit ca un bursuc și, de nu mușluia un câne pe la capul meu aș fi dormit tun păn-a doua zi. Călugărul se uită țintă la mine ca și cum ar fi simțit ticluirea minciunii, apoi umplându-ne paharele la toți, închină și bătându-mă pe umăr vesel și fără ascunsuri::

— Tare mă tem, zise el uitându-mi-se drept în ochi, să nu moștenești d-ta împărăția iadului.

— Nu cumva poate nu crezi ce ți-am spus?

— Ba cred, cum să nu cred? Decât ceva, măcar, tot trebuie să fi visat.

— Ei, așa, de visat!...

— Bine, ne-am înțeles; așadar, pentru noi amândoi împărăția iadului, pentru d. Grigoriță împărăția cerului; ce zici, d-le Grigoriță?

— Eu zic să vă duceți la dracu amândoi; Balan să v-aleagă ce bâiguiți; se vede că vinul ist negru de Nicorești v-o smintit din țâțâni.

— Bine, încheie călugărul, desară bem Cotnari.

— Și pană desară să știi tu, mă șopârlă, c-am să fac o odă și am să ți-o închin ție.

— Acum odihniți-vă oleacă, zise călugărul; mă duc și eu să mă las puțin; după ce vi-ți scula, mai mergem prin mânăstire, dacă vrați să-i vedeți heiurile.

Ieșirăm tustrei, și părintele Vaviîa ne însoți pân’ la odaia noastră...

— Mă, întrebă Grigoriță, după ce intrarăm în odaie, în ce limbă vorbei tu cu Vavila, de nu v-am înțeles deloc?

— într-o limbă pe care niciodată n-o înțelege un mare gogoman ca tine; bine, mă, dracu te punea să deschizi vorbă de aventura mea galantă? Cum ți-ai închipuit tu, nenorocitule, că mi s-ar fi putut mie întâmpla așa ceva tocmai la Pângărați? și totuși o aventură galantă a fost, dar nu a mea ci a lui Vavila; fără să vrau, am fost martur astă-noapte la o întâlnire de dragoste a călugărului; am voit să cârpesc eu minciuna, dar ai văzut că nu s-a prins; acum vezi de mai deschide vorba, ori dă a înțelege cumva că ți-am spus, că, pe crucea mea, de nu te pocnesc în cap cu ce-oi apuca.

Ne culcarăm.

Eu mă sculai mai înainte și mă pusei la masă să scriu.

— Da ce scrii tu acolo? mă întrebă Grigoriță trezindu-se și văzându-mă că scriu.

— Odă amicului meu Grigoriță.

— Mă smintitule...

— Nu mă turbura...

Sfârșii și pusei carnetul în buzunar.

— Ia cetește-mi-o și mie, zise Grigoriță cum stătea cu fața-n sus și căsca, să văd ce prostie ai scris.

— La masă, scumpul meu, între două pahare de Cotnar.

După vorbă, Vavila veni și ne luă să mergem prin mânăstire.

— Biserica, livezile, prisaca le-am văzut azi-dimi-neață, zisei eu; altăceva dacă ai să ne arăți.

— Atunci, hai să vedeți beciurile mânăstirii.

— Sunt însărcinat din partea lui Grigoriță să-ți spun, părinte Vaviîa, că vizita aceasta o facem cu cea mai mare plăcere.

— Ia să vie Inochentie c-o lumânare-ncoace, strigă Vavila cătră un călugăr care tocmai trecea prin dreptul nostru.

Sosirăm la ușa beciurilor, unde Inochentie ne ajunse din urmă cu luminarea, o ușă de stejar în două părți, ferecată cu șini groase de fer, cu broască de cetate și cu lăcata la fel; când se deschise în lături una din uși, lumina de-afară nu fu în stare să pătrundă întunerecul gârliciului pană la fund; trebui deci să scoborâm cele treizeci și două de scări, călăuziți de Inochentie, care ținea luminarea ridicată sus înaintea noastră; ai fi zis că te scobori în fundul pământului; pe la jumătatea scoborâșului începurăm a simți răcoare, iar când ajunserăm la treapta din urmă, frigul ne cuprinse de-al binelea.

— Iaca, părinte Vavila, așa ai să te scobori sfinția-ta, când a fi și-a fi, în împărăția lui Scaraoschi, împreună cu prietenul ist de poronceală al sfinției-tale.

— Primesc, d-le Grigoriță, cu tocmeală numai să găsesc acolo, ca și aici, raiul la fund.

Cel mult, dacă lumina lui Inochentie biruia până la câțiva pași întunericul adânc din fața noastră; oricum, dar, sub licărirea ei, puturăm totuși deosebi la dreapta și la stânga ziduri puternice de piatră cioplită, pe care se sprijinea destul de sus bolta la fel a beciurilor.

Cotirăm în o hrubă lăturalnică de pe stânga.

— Aci-s vinurile, lămuri părintele Vavila.

Nu merserăm, în adevăr, decât vro zece pași și începurăm a zări de o parte și de alta, înșirate frumos la rând, pe căpătâie la o deopotrivă depărtare, poloboace mari de stejar, groase în doage de două palmace și strânse temeinic în cercuri late și dese de fier. Pe fiecare poloboc era scris cu boia roșie veleatul și locul de unde plecase vinul: „Odobești 1855, Nicorești 1850, Chiscu-Corbului l854, Cotnari l848... Numărarăm vro cincizeci de poloboace tot cu vin vechi de viță vestită. După ce ieșirăm din departamentul poloboacelor, intrarăm în acel al gărăfilor: în firizi lungi și adânci, lăsate înadins în ziduri, una deasupra alteia, sute și mii de butelci negre, astupate cu dopuri și ceruite, stăteau cuminți la șir și cu gâturile țapene una lângă alta și una după alta; iar deasupra firizii, tot cu boia roșie era scris: Nicorești, Odobești, Cotnari, Coasta-Lupii, Chiscu-Corbului....

— îți fi înghețat de frig, zise părintele Vavila, scoțând de prin buzunările rasei și antereului un rac și trei păhăruțe: ia să vă încălziți oleacă; și luînd o butelcă de Cotnari, o destupă iute și ne turnă la fiecare; nu sfârșisem de golit paharul, și o căldură plăcută ne și învioră pănă-n vârful unghiilor; încă un pahar, și butelcă își dădu sufletul.

Călugărul voi să mai destupe una, dar îi luai racul din mână.

— Da ce vrai, cuvioase, zisei eu, ți-ai pus în gând să scoți de-aici pe corcii pe șopârla as’ de Grigoriță? Nu uita mai bine, să poruncești pentru masă și vro două butelci de Cotnari, pe lângă cele câteva de Odobești.

Făcurăm la dreapta în altă hrubă, despărțită de cea întăi tot prin o ușă de stejar ferecată cu șini late de fier,

— Da ușa asta ce rost are, părinte Vavila, aici în inima pământului? întrebai eu.

— Apoi în hruba asta ținem fruptul alb și închidem la mijloc, ca să nu prindă cumva vinurile iz de la brânza de oi.

Străbăturăm printre două șiruri alcătuite din o sumedenie de putini și fășcuțe, care cu brânza de oi, care cu de vaci, care cu unt; printre străchini smălțuite și mari pline cu smântână; pe sub un șir nesfârșit de beșici și de coșulețe de coajă de brad, pline toate cu brânza de oi și spânzurate de cârlige bătute în bolta hrubei, alăturea cu o mulțime de hârzoabe cu păstrăvi afumați, jamboane, slănini, ghiudemuri și fel de fel de păstramuri, de asemenea spânzurate pe cârlige...

Cotirăm la dreapta în hruba cu băciuii... Nu te mai pricepeai ce era acolo: burdufuri de capră pline cu undelemnuri grecești: în firi ai iarăși anume făcute, sticle tot cu undelemn, numai cât de paravans galbăn cum îi chilimbarul și limpede ca lacrima; în altă parte poloboaceie cu măsline, cu capere, cu sardele, tinichele mari cu icre negre, toate cam pe sfârșite; teancuri de cutii cu sardele și stive de luminări de spermanțetă Apollo Kerzen, învălite în hîrtie portocalie; damigene cu Tomuri albe și roșii, galoane mari cu tot soiul de rachiuri, coniacuri, lichioruri, vișinapuri, compoturi și o mulțime de alte mărunțișuri, de nu te mai ducea mintea să le însemni pe toate...

— Bine, cuvioase, da cu ce-am văzut eu în beciurile sfinției-tale, începând cu vinurile și sfârșind cu băcăliile socot că toată suflarea călugărească ar putea-o duce pan’ la a doua venire.

— Ar putea-o duce, d-le, și pană la a treia venire, dacă n-ar mai fi cele metropolii cu toți slujbașii lor mari și mici și episcopiile de asemenea; dacă n-ar mai fi ispravnici, privighitori, protopopi, primari, ba câteodată chiar perceptori; și, dacă mai pui pe deasupra pe prieteni și pe lumea care nu se mai curmă pe la sărbători și pe la zile mari, apoi înțelegi bine că un rând nu trebuie să se sfârșească și altul nou să și sosească de la Galați. Vezi dumneata câtă băcălie e aici, afară de cea care se află prin cămări, nu ne ajunge de Suntămăria Mare; noroc că mâne sosesc de la Galați chervanele mânăstirii.

— Da’ mai dați-o sfinția-voastră prin cea mămăligă cu brânză...

— N-ai grijă c-avem noi destulă lume și de-a mămăligii cu brânza dar nu știu cum, că s-a făcut obicei de vine aici tot lume subțire, nu numai din Piatra, ci și din alte părțij și, dă, cu te-miri-ce nu poți împăca asemenea lume; boieroaicele, mai ales, sunt gingașe de tot la mâncare, ș-apoi nu vin câte una-două, vin câte zece deodată.

— Apoi atunci îi greu de tot, părinte Vavila. Să împaci sfinția-ta cu de toate pe zece boieroaice gingașe deodată, îi greu, îi greu de tot.

Călugărul se irită la mine cu înțeles, zâmbi și nu zise nimic. Ieșirăm din beciurile mânăstirii, ca din niște adevărate catacombe, unde răceala ne supsese tot sângele din față și rămăsesem palizi ca niște morți; cel puțin pe Grigoriță nu-l mai cunoscui, când scăpătarăm la lumină; în loc de cap, avea’ între umeri o enormă alămâie cu păr și cu ochi, și numai vârful nasului ascuțit și vânăt mai închipuia o mică pată mohorâtă pe o întindere gălbie...

Părintele Vavila o luă prin mânăstire, iar noi apucarăm spre pădure.

Cătră sară, după ce soarele scăpată dincolo de dealuri, ne întoarserăm și no duserăm de-a dreptul în odaia unde masa era așezată și unde călugărul ne aștepta de câteva minute.

— îți fi obosiți și flămânzi, ne zise el, văzându-ne; ia poftiți!

— Flămânzi ca flămânzi, dar mai cu samă însetați, cuvioase, răspunsei eu, uitându-mă sub masă.

De astă dată erau două vase de tinichea, din care gărăfile negre își ridicau gâturile afară din gheață; ca broaștele din baltă...

Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm... Grigoriță icre negre, eu un păstrăv, călugărul o sardea de cutie...

— De care vin poftiți, întrebă călugărul, scoțând două gărăfi de sub masă, Odobești ori Cotnari?

— Cam la grea alegere ne pui, părintele; Cotnariul, de-a fi, mai ales, din viile roznovănești...

— Tocmai de-acolo și vechi de 20 de ani mă întrerupse călugărul.

— Apoi atunci, de ne-am pune în poară cu el până la sfârșit, ne vâră sub masă: mie toarnă-mi Odobești; Cotnariului am să-i fac cinste mai la urmă.

Grigoriță întinse paharul foarte grav.

— Mie, toarnă-mi părinte, de care vrei, zise el gura plină; alegerea e pentru bicisnici.

Îi turnă lui Cotnari și mie Odobești; și, deoarece în unele privinți călugărul era de socotințile lui Grigoriță, își turnă și lui tot Cotnari.

— Bun!... Iată-mă în minoritate, zisei eu deșertând paharul. Un bicisnic și doi voinici.

Se aduse supa de clapon si, pe urmă, însuși claponul însoțit, după alegerea fiecăruia, ori de usturoi, ori de muștar.

Eu mă dădui de partea usturoiului, măcar că era usturoi de toamnă, iute, de-ți sărea căciula-n podele, când gustai; Grigoriță și călugărul se dădu de partea muștarului.

— Bine, cuvioase, observai eu, înțeleg pe Grigoriță să mânânce muștar că, dă, cea Precistă, măcar că nu e tocmai mare boieroaică, dar e totuși foarte gingașă de nas, și Grigorițâ urmează să dea mâni ochii cu dânsa; dar sfinția-ta... drept să-ți spun, nu înțeleg ca tocmai un călugăr să strice vechile canoane; canonul claponului e să fie mâncat cu usturoi.

— Da nu-ți spusei c-aici boieroaicele se țin lanț? Uite, mâni e duminică și trebuie să-nceapă a curge la călești din toate părțile; ce vrai? să-și pună lumea basmaua la nas când s-a apropia de mine?

— A!... Când s-a apropia de sfinția-ta... Ia mai umple, cuvioase, ist pahar, că mi-i al dracului de sete; usturoiul trebuie stâns.

— Și muștarul, zise Grigoriță, întinzând și el paharul. Ne turnă la amândoi, își turnă și lui, și paharele se umpleau și se deșertau cu o iuțală de necrezut... Lui Grigoriță i se înroșise nasul și începuse a i se încleie limba ca lui Glicherie.

Călugărului îi sticleau ochii ca doi cărbuni; mie... poate că și mie-mi sticleau ochii, dar nu-i vedeam; simțeam doar atâta, că-mi ard în cap ca jăraticul. Se aduse friptura, un mușchi de vițel cât toate zilele de lung și împănat cu slănină.

— Stai, Grigoriță, zisei eu, oprindu-l de a-și scoate pe farfurie; friptura are regulele ei: la friptură se țin discursuri și se închină pahare; prin urmare, n-ai să scoți friptura, până ce nu vei jura pe cinste că ai să ții un discurs, sau, cel puțin că ai să închini un pahar. N-am zis bine, cuvioase?

— Da, da, da, încuviință călugărul, însoțind cam greșit cu capul întreita sa încuviințare.

— Mă... mă... da... îngaimă Grigoriță.

— Zi pe cinste.

— Mă... mă... ne... ne... bunule.

— Zi pe cinste.

— Pe... pe... cinste.

Nimeri cu vai-nevoie o fălie de friptură și și-o scoase pe farfurie.

— Toarr...nă, po...pă, zise el întinzând paharul. Călugărul îi umplu paharul.

Dădu să beie.

— Nu, întăi discursul ș-apoi paharul, zisei eu, oprindu-l de a bea.

— Nu, zise el, îndărătnicindu-se, ma... ai întâi ooo... da și ap...poi discursul.

— Bine, iată-ți fac plăcerea; da să știi că de nu ții un discurs, măcar ca Glicherie, apoi să știi că mânânci trântealâ: ia sama c-ai jurat pe cinste.

— Ooo... da. ne... ne... bunule, izbuti să zică el în sfârșit.

Călugărul se tăvălea de râs. Scosei carnetul și cetii:

— Cugetările lui Grigoriță, celui mai bun al meu prieten, privitoare la un gard de zăbrele din Precista:

Ah!... de câte ori voit-om
Ca să-ți fac vrun chip, vrun semn...
Dar atât de lungi și dese
Sunt zăbrelele de lemn!

Cine naiba, garduri nalte
Și zrăbrele-a mai scornit...
Nu putea să lase lumea
În izlaz nețărmurit?

Peste orișicâte garduri,
Ochii sar, inima sare,
Dar ce faci când peste ele,
Vrai s-arunci o sărutare?

Cu ochi galeși măsuri gardul.
Peste el să săi îți vine:
Dar nu poți, căci dinlăuntru,
Nendurat te latr-un câne...

Noaptea vii târziu acasă.
Și-n somn ai vedenii rele...
Visezi scânduri cu ochi negri,
Câni cu dinții de zăbrele...

— Ei, ce zici, cuvioase, întrebai eu, punând carnetul în buzunar, ce zici? se potrivește?

— Al dracului, d-le, răspunse călugărul cercând a-și umple paharul, al dracului: dar nimerind cam pe buză. vinul curse jumătate pe masă și jumătate în pahar... al dracului... cinele ceala cu zăbrele și cu ochi... Ia dați paharele, încheie el întinzând garafa spre mine.

— Toarnă, cuvioase, toarnă; vezi numai de nu prea împrăștia vinul, că doar Cotnarii nu-s după casă.

— Mă... smin... smin... titule, izbucni Grigoriță deodată, mă... smin... smin... titule, dă... ooo... da-n... coace.

— Asta nu se poate; cu poșta de mâni, oda merge recomandată tocmai în fundul Precistei la casa cu no...

— Mă... te... ucid...

— Păn-atunci, ia, mai bine discursul; nu-i așa, părinte Vavila?

— Da, da, da, încuviință călugărul, însoțind iar cana greșit cu capul întreita sa încuviințare; ia dă paharul, domnule Grigoriță.

— Poo... pa, te ucid...

Grigoriță, cât era el de lung, de subțire și de slab, dar la chef era mare vărsător de sânge; totuși întinse paharul, dar cam într-o parte; călugărul nu nimeri nici el tocmai drept gura paharului și jumătate din vin curse iar pe masă.

— Apoi, cuvioase, zisei eu cam supărat, cu reguta asia eu am să mor de sete; ia adă-ncoace cea garafă.

Și voii să i-o iau din mână.

— Asta nu se poate...

Și feri garafa, trăgând-o spre dânsul... Apoi, punând-o pe masă, bătu din palme. Glicherie se înfățișă.

— Inochentie...

Și restul de „să vină-ncoace“ îl înlocui, făcând în aer și cam stâlcit cuvenitul semn de chemare cu arătătoriul fără cumpăneală al dreptei sale.

Glicherie ieși și peste câteva minute Inochentie intră.

— Cinci gărăfi de Cotnari din dreapta, poronci el scoțând două chei din buzunar și dându-le lui Inochentie; din dreapta auzit-ai?

Și Inochentie plecă iute spre îndeplinirea poroncii, înainte chiar de a mântui Vavila de făcut cu mâna trebuitoare și molatică cuvenitul semn de arătare spre o dreapta închipuită.

— Doamne, părinte Vavila, întrebai eu cam cu sfială, dar de află preacuvmșia-sa Stratonic de risipa co-i faci în vinurile mânăstirii?...

— Nu-mi pasă, chiar să afle...

Și cu arătătorul dreptei sale șterse larg în aer și cam la înălțimea nasului semnul de negare, dar numai într-o parte...

— Nu-mi pasă eu îs cămăraș... el îi... egumen... n-are treabă...

Grigoriță se muncea și nu nimerea să-și scoată pe farfurie o bucată de plăcintă în foi cu brânză și smântână, adusă și pusă pe masă chiar atunci în o tava ferbinte de aramă, curat frecată și frumos spoită.

— Mă... smin... titule, ia scoate, zise el dându-mi cuțitul și furculița lui. îi umplui farfuria cu o bucală de plăcintă moale și ferbinte de aproape sfirâia.

— Decât n-ai să mânânci, zisei eu, nedându-i cuțitul și furculița, pană nu te-i plăti de discurs.

— Da, da, da, întări călugărul; discursul, domnule Grigoriță. discursul... ai zis pe cinste.

Grigoriță rămase un minut cu capul plecat, ca într-o adâncă cugetare sau mai bine zis, într-un soi de piroțeală, apoi deodată, ca împins parcă de o putere nevăzută și ținându-se strâns de margina mesei, își desfășură in aer, drept și țapăn toată lunginea supțlre și slabă a trupului său...

— O... o... norată... adunare!... ppopă, te ucid mă... smin... titule... Pauză...

Și râdicând paharul deșert:

— Să... vă ia dra... draacul pe-amândoi...

Și tot așa de repede se trânti pe scaun precum se și sculase.

Discursul se sfârșise.

— Brava, Grigoriță! te declar cel mai mare orator din univers...

— Da... ce... crezi tu, smin...titule?

Inochentie intră cu Cotnariul, puse gărăfile pline în gheață, în locul celor deșerte și ieși.

Făcurăm plăcintei cuvenita cinste, în hatârul mai cu samă, al Cotnariului nou-sosit.

— Știi ce una cuvioase, mă hotărâi eu să zic, golind după plăcintă paharul reglementar.

— Ce? mă întrebă călugărul vrând a-mi umplea din nou paharul dar, nimerind mai degrabă buza decât gura paharului, vinul curse iarăși pe masă, mai mult de jumătate,

— Fiindc-a tocat de polunoșniță, și eu plăcinta am c-am sfârșit-o, aș socoti să ne tragem fiecare pe la casele noastre.

— Stai să... toace de utrine... nu-i așa, d-le Grigoriță?...

— Să... toaaa... ce, răspunse el mecanicește, fără să știe de ce toacă e vorba, dar totuși cu destul autoritate porocitoare în glas.

Lucrul devenea îngrijitor. Cu fel de fel de viclenii, izbutisem, nu-i vorbă, să nu țin tocmai întreg șirul paharelor și scăpasem, prin urmare, mai teafăr pană acum decât Grigoriță și călugărul; cu toate vicleniile mele însă simțeam cum îmi zvâcnesc tâmplele și-mi vâjâie urechile, iar pe Vavila, care stătea la masă în fața mea, mi se părea că deabea îl zăresc la o mare depărtare; și n-aș fi putut spune, cu temei, dacă barba lui era roșie sau neagră, dar aș fi putut spune cu încredințare că nas, cel puțin, n-avea deloc... Cu mare băgare de samă îmi puteam totuși purta limba-n gură și mintea-n cap; despre picioare nu știam nimic, deoarece nu mă urnisem de pe scaun.

Glicherie intră cu o farfurie mare încărcată cu fructe, între cari zării, mai cu samă, vestitele cireșe negre de la Pângărați.

Cine nu cunoștea cirașele negre de la Pângărați!... Mari cât nucile cele mici, albăstrii, de negre ce erau, cu pelița groasă, cu carnea tare și roșie ca de naramze, cu sâmburile numai cât lintea, de o dulceață parfumată, necunoscută altor fructe, cireșele negre de la Pângărați alcătuiau, la „secundae mensae“ (Al doilea fel la masă. lat.), deliciul rar al ospețelor boierești de la oraș, la care, din când în când, Stratonie trimetea cu mare scumpătate câte un mic coșuleț...

— Migdale și alune, nepriceputule, strigă Vavila, făcându-i semn să iasă afară; fleacuri de-aistea pentru duduci și pentru cucoane; înțeles-ai? hai, cât te văd!

Glicherie se și întoarse iute cu migdale și cu alune stricate gata.

Noroc numai că, din cele cinci sticle de Cotnari, nu se bău, cu năpaste, decât două, cel mult; căci celalalt, mulțămită măiestriei de turnat a călugărului, se vărsase pe masă.

Se auzi tocând de utrenie.

— Ei, cuvioase, mulțămim și mâni cu bine, zisei eu, sculându-mă încet și cu mare chibzuială de la masă, țânâdu-mă, bineînțeles, și de speteaza scaunului și de marginea mesei.

Grigoriță se uită împrejur, parc-ar fi căutat sau plănuit ceva; deodată, și cu o iuțală, de care nu l-aș fi crezut destoinic, față de starea în care se afla, se ridică țăpușă-n sus și, lung cum era, se răsturnă de-a dreptul pe patul ce tocmai era lângă dânsul și, pană ce să-mi dau eu samă de strategia lui, îl și auzii horăind...

Călugărul se sculă și el cu cumpăneală și cu băgare de samă și amândoi, eu și el, ne îndreptarăm spre ușă cu chibzuială, el pășind metodic ca un cocostârc pe arătură, eu... D-zeu mai știe cum.

Ne strânserăm fiecare pe la casele noastre. A doua zi, era soarele sus când mă trezii; și poate nu m-aș fi trezit așa curând, dacă o mare gălăgie, sporită de buimăceala somnului, n-ar fi străbătut de-afară pană la mine; nu-mi trecuse parcă din urechi un huruit de tunet depărtat și-mi rămăsese în trup încă întipărirea celor de pe urmă zguduiri ale patului, cu mine cu tot, ca de pe urma pământului zbuciumat de cutremur... și strigăte nedeslușite de glasuri omenești, ce se încrucișau din depărtare între ele... izbituri surde de ceva ce-ar fi căzut de sus și greu pe pămmt, cu zăngăniți de multă fierărie, umpleau lăuntrul mânăstirii.

„Chervancle. îmi fulgeră mie prin Gând... Iute îmi trăsei ceva pe mine și ieșii afară.

Era o priveliște cu adevărat homerică.

Patru cară mocănești, patru chervane, cum se zicea pe atunci, în câte șese boi fiecare, poposiseră colbăite și obosite, parcă, de drum lung, pe paveaua de lespezi late a mânăstirii; așezate pe roți înalte, cu obezile strânse puternic în șini late de Sibir ai fi zis că gem sub povoara grea și înaltă, pe care de-abia o geuiau între lărgimea lungă a coșurilor lor; iar peste cuprinsul întreg al chervanelor, erau aruncate țoluri groase și mari de cânepă, cetluite temeinic cu fârnghii lungi aduse pe deasupra și prinse cu noduri meșteșugite de carâmbii ușor încovâiați ai draghinilor. Proțapurile cu juguri de frasin săpate în solzi și cu răstele lucii de fier, căzute chiar atunci de pe gâtul obosit al boilor, zăceau și ele obosite parcă pe pământ; păcornițele colbăite atârnau pe sub perinoacele de dinapoi, aninate de osii cu cârlige de fier, iar vârtejele stăteau cuminți în chilna carului, gata parcă să sară jos, să pună umărul și să-l ridice în sus de-o roată... Boi mari de Fălciu, învăliți bine și ciolănoși umpleau ograda doi câte doi... Cu gâturile în juguri, cu ochi negri, rotunzi și mari cu frunți late și păroase, cu coarne imense și desfăcute larg în lături, târau între dânșii tânjelele cu cârceie de fier ce zângăneau cu răsunet înalt pe paveaua de lespezi a mânăstirii; argățime multă cu picioare lungi și arcuite, îmbrăcate în opinci și în ițari de lână creți, cu pepturi desfăcute, păroase și pârlite de soare, cu plete lungi și negre, ce cădeau în jos pe umere de sub pălării largi de Brașov, împodobite cu smocuri galbene de siminoc, foia în toate părțile cu pași greoi și largi printre boi și după treabă...

Iar când boii, cu pași înțelepți și târându-și între dânșii tânjelele zăngănitoare, începură a se înșira pe sub bolta de ieșire tot părechi-părechi, îndemnați de dinapoi de argățime, larma începu a scădea treptat și cu cea din urmă păreche și cu cel din urmă argat se strânse și cel din urmă zgomot.

Iar la prânz, iar Cotnari, iar Odobești, ba chiar și Nicorești; iar părintele Vavila... iar somn...

Înainte de toacă ne trezirăm din nou în zgomot de vânzoleală. Ieșii afară.

Se deseărcau chervanele. Pe corcii și pe brațe multe de argățime vin joasă se dădeau mărfurile jos din chervane... Apoi, dea- dura, în spate, pe tragle, în tărăboanțe, se îndreptau spre beciuri, spre magazii, spre hambare sau spre cămări; zahărul în poloboace sau în căpățini; balercuți și damigene cu romuri felurite, saci cu cafele de tot soiul, burdufuri de capră cu undelemnuri grecești, lăzi cu „paravans franțuzesc, cu lumânări rusești de ceară albă și galbănă, stive întregi de lumânări de spermanțetă Apollo Kerzen învălite în hîrtie portocalie, saci cu orezuri turcești cu harpacașuri sau cu grisă; cutii mari de tinichea sau de lemn cu halvale de Indirnea sau cu tahânuri; poloboacele cu măsline lădiți înguste și lungărețe cu tot soiul de strafide roșii și negre cu și fără sâmbure; saci cu migdale și cu alune; galoane mari de sticlă albe sau negre cu tot soiul de rachiuri; putini cu sardele și scrumbii în salamură, și... cine-ar mai fi putut prinde cu ochiul și cu mintea ce mai era acolo!...

Și după ce beciurile, magaziile, cămările și tainițile mânăstirii înghițiră cuprinsul întreg al chervanelor, acestea, trase și împinse cu mâni de argățime multă, își luară încet și greoi drumul către odaie; iar lăuntrul mânăstirii căzu din nou în liniștea neturburată de mai înainte... Cel mult dacă glasul părintelui Vavila mai răsărea din câte-o parte, dând cele de pe urmă porunci, sau dacă vreo cheie se mai răsucea cu scrâșniri ascuțite de fier în vreo broască sau lăcată de cetate...

Nu ne dădusem dezlipiți de priveliștea descărcării chervanelor și, prin urmare, întârzierăm și nu ne puturăm întoarce la târg în ziua aceea. Dimineața însă, a doua zi, după cafeaua cu lapte pentru noi și ceaiul obicinuit pentru părintele Vavila, plecarăm, iar părintele Vavila ne însoți până devale...

— Și unde zici c-ai adormit alaltăieri? mă întrebă Grigoriță, cum scoboram la vale pe drumul strâmt, tivit pe amândouă părțile cu iarbă înaltă.

— Ia colea, zisei eu arătând spre stânga locul unde, în adevăr, stătusem lungit și unde iarba era încă pologită.

Călugărul se uită și el spre locul arătat de mine, dar se uită și spre dreapta făcând parcă o socoteală în mintea lui...

— Și ai dormit bine în iarbă? mă întrebă el zâmbând și privindu-mă cu înțeles.

— Tun, cuvioase; și de nu mă trezea un pârdalnic de câne, aș fi dormit păn-a doua zi, ca un bursuc.

Sosirăm la poalele dealului.

— Apoi să ne vedem cu sănătate și cu voie bună, cuvioase, zisei eu dând mâna cu călugărul.

— Să mergeți sănătoși și mai poftiți!

Noi ne urmarăm drumul înainte, călugărul o luă la deal înapoi.

Iar la prânz ne găsirăm fiecare pe la casele noastre.