Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor

 

HRONICUL

ROMANO-MOLDO-VLAHILOR

Întăi pre limba Lătiniască izvodit, iară acum pre limba Româniască scos cu truda și ostenința lui

DIMITRIE CANTEMIR

Voievodul și de moșie domn a Moldovii și

a Svintei Rossieștii Împărății Kniadz

În Sanct Petersburg

annul [7225] 1717

Lui Dumnădzău unuia, în Troiță închinatului și slăvitului, Λατρείαν, în véci!

     Lucrurile vechi și a annilor bătrânéțe, altuia nu așé cu cuviință să cad fără numai unuia carele iaste Παλαιός τών ήμερών. Adeverința cuvântului, nu alt mai gata scutitoriu sau mai înțelept ocârmuitoriu a afla poate, fără numai pre cel vécinic Cuvânt, carile sigur iaste adevărul, cu părintele născătoriul sau de o ființă. Dragoste cătră cel de aproape nu să poată plini, fără numai în temeliia și izvorul dragostii Duhului, carile ne învață toată adeverința și toată dreptatea, carile de la Părintele vecinicéște purcéde și pre Fiiul mai denainte și după toată vrémea să odihnéște. Pentru aceasta dară ție, cerescule Părinte, căruia annii nu să scad, ție a anarhului Părinte Fiiu, a căruia naștere iaste mai denainte și peste toți vécii, și ție, Svântule Duh, a căruia purcédere covârșéște toate vremile trecute și viitoare, și încă ție unuia, svântului și marelui Dumnădzău, sudorile osteninților méle în loc de jirtvă de laudă aduc și închin.
     Supt scutul nebiruitelor tale puteri, slabe și lângede osirdiile méle să aciuedz și să le scutesc alerg. Pre tine, bunule Doamne, pricina cea dintăi și pricinitoriul a tuturor bunătăților credzind și cunoscând, în binele fratelui și în folosul de aproapelui (pentru carile tare poruncindu-ne, după tine, în dragostea lui, toată légea și prorociia să cuprinde și voia ta a să împlé, arăți) lucrușorul acesta cu tine l-am început și, cu nenumărate și nemăsurate milostivirile tale, iată că l-am și săvărșit.
     Pentru carea ție, α și ω, începutului și sfârșitului, cu umilit suflet și cu înfrântă inimă, plecându-l și supplecându-l, rogu-mă nu-l lepăda, nu-l tréce, ce ca un bun și milostiv ce ești, de ochiul zavistnic și de limba simceloasă păzindu-l și ocrotindu-l, ție, căruia unuia să cuvine toată slava și închinăciunea mărire dă, de acum și pănă în véci, Amin.

PRIDOSLOVIE

      Țițeron, marele acela a romanilor Dimosthenis, a limbii lătinești părinte, a ritoricăi canon, a cuvântului îndreptariu, a vorovii frumoasă neapotrivită pildă și mai a tuturor științelor domn, în toate orațiile scrise și dzise, veri lăudătoare ar fi fost, veri hulitoare, și într-alte mai fără număr epistolii și scrisori, cu toată a minții istăciune, pre carea firea i-o dedease și meșterșugul cu multul înainte i-o ascuțisă, precum puțin să să fie ostenit, puțin să fie asudat să véde; iară pănă a scrie o carte, cu carea poftéște de la un Lucțiie, pentru ca să-i scrie viiața, sau, mai cu de-adins, lucrurile carile pre vrémea consulatului lui să tâmplasă și celor mai pre urmă lauda, în pomenire să lasă (precum de pe cuvintele lui chiar să cunoaște), nu numai căci în toate părțile vétrelele socotélii deșchidzând mintea mult își zbătusă, ce încă su d oir d e s inge s ă f ie v ărsat, singur să vădéște. Cu ce mijloc adecă, și cu ce măiestrie, laudele sale altora li-ar ivi, și lucrurile de sine făcute, veri de lăudat ar fi, veri amintrilea, cu condeiul strein șiruindu-să și împodobindu-să, fără nici un sămn de ambiție, să le poftiască. Așijderea încă el trăind, precum alții le citesc și le prăznuiesc audzind, o nespusă a voii bucurie și a poftii desfătare a apuca să poată. De lucru ca acesta dară vrând să să apuce, toate coardele minții își întinde; nici unii osteneale cruță, nici a sudorilor pohoaie simpte; și ca cum asupra ritoricăi s-ar urgisi, și ca cum de povijiia aflării săracă ar probozi-o, toate săcriile cu fundul în sus îi răstoarnă, toate avuțiile cuvântului, ca alt cheltuitoriu, îi răzsipă, îi azvârléște; și nici să odihnéște pănă când fundamentul Pridosloviii sale află, pune și întăréște; de ciia aceștiia pofte doaă mai alése temelii așadză; deci una iaste, ca când cineva vrând laudele sale în credința altuia să le dea, nu cu gura, nici cu condeiul și cu hârtiia trebuie să să slujască. A doa, stidirea (carea amintrilea pre fietecine laudele sale a-și dori opréște), cu mijlocul scrisorii, trebuie a nu să băga în samă, sau așéși de tot a să rădica. Acéstea dară puind, apoi scrisoarea, dzice, nu să rușiniadză. De aicea înnainte prea bogată cu carea să să poată dezvăli materie dobândind, nu mai puțin îndrăzneți decât slobodzi a sprintinii péne dălogi sloboade, carea, lați câmpii ritoricăi cutreierând, atâta să rășchiră și să răpéde, cât nu slujba condeiului scriitoriu, ce chipul lopății a omului vânturătoriu să véde a face; și cu atâta arsură a poftii cinstii să înfocadză, cât și scrumul și cenușea inimăi în aerul deșértii slave să fie vânturat slujitorii cuvântului a giudeca nu să siesc. Carii, macar că chipul dulce a grăi, frumos a scrie și aburii slavăi cu meșterșug a vâna, îi laudă și să miră; însă nicicum a să cumpăta nu pot, ca să nu-i iasă înnainte cu un chip oarecare de glumă și oarecare lucru de izbéliște și de obrăznicie într-însul să nu însemnédze. De vréme dară ce Țițeron (și care Țițeron, ca carile adecă nici mai denainte au vădzut Roma, nici pre urmă iaste să mai vadză), poftind lucrurile carile pre vrémea dregătoriii lui s-au lucrat cu mâna altuia să să scrie, într-atâta de ascuțit și în drăpt giudeț cade, fără prepus iaste că altul, oricine ar fi acela carile faptele moșiii sale, cu cât de prost condeiu scriind, și următorilor săi, pre urmă, a le lăsa s-ar ispiti, ca moimâța lui Țițeron socotindu-l, poate fi nici de râs vrédnic îl vor ținea.
      Însă acéstea toate, precum să cade căutându-să și socotindu-să, tot neclătită și nemutată rămâne acea vestită a bătrânilor dzisă: μάχου ύπέρ πατρίδος, „lupăt -te pentru moșie”, într-a căriia cea după lége plinire, pre lângă stidire încă și frica iaste de rădicat. Cătră aceasta adaog: toți carii lucrurile moșiii ale sale și ale sale (oricum și în ce fél ar fi eale) ale moșiii a să socoti vor, căci nu mai puțin trebuie a să osteni, nici mai puține sudori sint de vărsat pentru apărarea sa decât pentru apărarea moșiii, încă carea și mai de cinste să socotéște în lupta pentru moșie priimită. Dzis-au cei bătrâni înțelepți, precum îndrăzniala (carea între răutăți să numără) ia schiptrul și poartă epitropiia vitejiii, carea doamnă a tuturor vredniciilor iaste. Și aceasta adevărat că bine au dzis: că unde moartea iaste mai cinstită și mai plăcută decât viața, acolo răutatea cu de-a sila în bunătate să schimbă. Cu care mijlloc de multe ori s-au tâmplat, îndrăzneala cu pintinii deznădejdiurii boldită fiind, precum celor biruiți nenedejduită a biruinții pohfală așé celor ce era biruitori neașteptată a prăpădeniii plânsoare să fie adus. Așé dară învățătura aceasμtάaχ ου ύπέρ πατρίδος, „luptă -te pentru moșie” și stidirea împreună cu frica, afară scoate, căci și „dragostea toate biruiaște”. Pre carea noi, ca pe un vârtos și tare scut îmbrățășind, drépte arme pe dreptul vom apuca; și în câmpul istoriilor ieșind, cu înfipți pași și cu neîntoarsă față, pre vrăjmașea a de demult uitării tirănie la lupta monomahiii vom chema; și pentru izbândirea laudelor și slavii moșiii, pănă la vărsarea aceii mai de pre urmă a singelui picătură, lupta vom sufferi: și încă svânta agiutorindu-ne adeverință, precum ca a vulturului (supt a căruia chedzi s-au și născut), cea din fire și din naștere tineréțe să-i întoarcem tare nedejduim.
      Ce poate cineva să dzică: Cine și de unde ești tu, o, omănașule? Din mijlocul varvarilor ieri-alaltăieri ieșind, de năprasnă nemérnic te ivești. Ce caută la tine arme ca acélea? De unde? Și în lupta monomahiii când ti-ai învățat? Unde și carile îți sint puterile și alalte cătră acéstea trântituri, trébnice măiestrii cu carile înnaintea putérnicei tiranii ca aceștia macar a te ivi, necum biruința a nedejdui să poți? La acéstea îndămână ne iaste răspunsul. Adecă, precum noi sintem să facem ca helvetul cel tânăr și de la bătrânii săi în samă nebăgat, carii, vădzând primejdiia carea de la nepriiatini fără véste li viniia asupră, așijderea pre sine de arme și de alte oștenești cinii lipsiți știindusă, oare cu mânule goale fortuna bătăii să ispitească, au urgiii vrăjmașului cale să dea ar fi mai cu folos, mult sfătuind și nemică stătătoriu alegând, - tânărul răspunde precum pentru lipsa armelor nu li-ar trebui să poarte atâta grijă, căci el foarte bine știe precum nepriiatinii vin cu tot féliul de arme încărcați, pre carile din mânule lor răstorcându-le, nu numai pre lesne, ce încă cu multul mai fericit și mai lăudat, pre nepriiatini cu ale lor arme a bate și a birui vor putea; și așé făcând, spun istoricii că nu s-au amăgit.
      Așé dară și noi, asémenea acestora făcând, împotriva tirăniii uitării lucrurilor, nu numai stâbla biruinții (pre carea iubitei moșii cu tot de-adinsul poftim) nedejduim, ce încă ca și marele acela întemeliitoriul nostru Traian vom face, carile avuțiile céle din jacurile romanilor Decheval, domnul dachilor, strânse și ascunse le avea, tocma din fundul apii Sarghețiii la ivală li-au scos, și visteriii romanilor, adecă a cui au fost, li-au dat.
      Într-acestași chip, iarăși dzicem, și noi făcând, pre céle cu vechimea vremilor îngropate a vechilor istorii comoare la lumină a le scoate și la triaba de obște a le arăta ne vom sili, și céle românești precum romanilor să cuvin vom dovedi.
      Cândailea părea-să-va cuiva precum acéstea, carile noi făgăduim și înainte slobodzim, că nu buhnete de pușci oștenești, ce lătrături de țerberi și de mici țâncșori și fricoși, nu platoșe și scuturi, ce beșicuri de vânt îmflate și pe apă înnotând; nici de ciia arme de biruință purtătoare, ce cuvinte în samă nebăgate și nevoință pentru deșartă slava, în zădar cheltuită, să fie îi va părea, crédem și știm. Însă cătră aceasta mai știm precum că părérea scaunul adevărului a răsturna sau locul a-i cuprinde nicicum nu poate. Pentru care lucru, nu adevărata a lucrurilor știință îndoitei păreri, ce părérea negreșitii științe pururea a să înduplica și ei a să pleca să cade.
      Așijderea și noaă a ni să părea slobod va fi că nu cu acest al nostru pentru vechimea Romano-Moldo-Vlahiii Hronic, ca nu cumva de la vecinii de primpregiur vreo vrajbă neâmblândzită să ne scornim, să nu cumva în loc de glumă și de râs să ne luăm ca și cum de dulce dragostea patriii nebuniți a fi socotindu-ne, să dzică că célea ce să cad credinții istoricești hotare am sărit. Că acéstea măcar cevași împotriva noastră nefăcând, cu intriagă consțienție mărturisim (însă deosăbi de lunecarea neștiinței carea tuturor oamenilor aproape și de casă iaste) că nu așé după a noastră și a patriii voie să fim îmblat, cu carea cea de demult potolită și supt răcită cenușea zavistiii învălită scânteaie, într-a urăi și clevetii pojar să o ațițăm și să o ijdărâm.
      Că cine, mă rog, ar fi acela carile să gândiască, ca cu crieri de aramă, precum cu hulele altora (nu dea Dumnadzău!) adaogerea laudelor sale c-ar putea dobândi? Plăcut și încă cu fericire ni-ar fi fost nici nărocul acestui câmp să fim ispitit, nici cununa aceii după pravilă luptă să fim așteptat. Ce cine iaste așé de nărocit cetățan? Cine iaste atâta de fericit Țițeron, carile nu unul, ce o mie de Lucții să poată avea, și pin ostenințele srteine lăudândusă prin céle în patru părți a lumii deșchise a Romii porți să între pohfălindu-să. Dimpotrivă: cine atâta slab de minte ar fi acela carile ș-ar pofti așé de groaznice și atâta de strașnice menituri și uri să ispitească și atâtea împotrivnice chitéle a audzi să învoiască?
      Însă pre fietecare rătăcită voie stăpâni-o-va dzisa înțelepților: Φίλο ς o Πλάτων, φ ίλο ς o Σωκράτης, άλλα μαλλο ν φ ιλή ή άλήθεια, „priiatinu-i Platon, priiatinu-i Socrat, însă mai priiatinu-i adevărul”. Cu care lége și povață, orice acru ar fi cu dulce vom gusta, și oricât de ascuțite ar fi a chitélelor dosediri, véseli le vom sufferi, numai a neimatii constienție întregiune să păzim, de vréme ce ea singură adeverința istoriii mai luminat va arăta decât radzele soarelui umbra ceasornicului de soare, și fără nici o încâlcitură va învăța precum toate neamurile și a niamurilor late împărății câte astădzi Evropa în sinul său încăldzéște și ține, cu niamul romano-moldo-vlahilor alăturândusă nu pot să nu-și cunoască ale sale începături prea proaspete, și înaintea vechimei bătrânéțelor lor, ca niște brudii și tineréle de vârstă (sau mai adevăr să dzicem) ca niște strânsuri, fără nici o dreptate între cei de loc vârâte, să nu mărturisască.
      Căci toate céle despre Apus a Evropii niamuri (nu dea Dumnădzău trufie cuvântului) măcar că astădzi mari, tari și evghenisite sint, însă alți părinți nu-și pot cunoaște, fără numai pe gotthi, vandali, unni, sclavoni, adecă a Schithiii înghețate rumpturi; și mai cu de-adins, pre singură Italia atâta zămintitură și amestecătură de varvari au cuprins-o, cât precum odânăoară chinicul Dioghenis cu făcliia aprinsă amiadzăzi pe uliță, așé astădzi în mijlocul Romii pre cel hiriș roman cineva a-l cerca mult să să osteniască și de-abiia să-l nemeriască, ca din varvari să-l poată alége.
      Una numai și singură iaste nașterea ghermanilor, carea precum curată și chiară sămințiia să să fie păzit, la scriitori aflăm; iară alalte toate din sine născuți să și chiamă; iară alalte toate zămislirea climatelor friguroase, a ceriului și a pământului vrăjmășie fugând și șederile părințești și lăcașurile de naștere părăsindu-și și ca niște stérpe și vieții omenești netrébnice lepădându-le, în părțile Evropii despre Apus să fie năpădit; de ciia, cu frumuséțea și bivșugul țărâlor romanilor îndulcindu-să, întăi, ca pardoșii de Ircania, dintr-însele câteva părți să fie înghițit, apoi ca stăpânitorii cuprindzindu-le, într-însele piciorul și scaunul să-și fie înfipt.
      Și așé de ciia cu cursul vremilor Crăiia Franțuzască (carea acmu după putérea chesăriască locul al doilea ține), crăie, dzic, prea de bună naștere, înflorită, pre uscat și pre mare foarte putérnică, pre la annul de la nașterea Ficioarii 420 în Franția au început a fi; și macar că pentru neamul franțozilor, cine și de unde să fie, istoricii pănă acmu încă să ciartă, însă Petavie, om de niamul său franțoz, a vremilor și a istoriilor curat și ascuțit socotitoriu, cum să cade mărturiséște, de vréme ce dzice: Pre această vréme (pre la annul de la noi însămnat) a ceii în toată lumea de bună naștere Crăiii Franțozești temeliile s-au aruncat, a căruia neam începătura necunoscută iaste, nici cu slovele vechilor deplin să arată. Așijderea giudecă precum greșiți să fie aceiia, carii socotesc, precum franțozii să fie luat începătură din rămășița troadénilor. Apoi alége precum adunarea a multe niamuri varvarești, carile pre acéia vréme Evropa prăda atâta de cinstită și de vestită crăiie să să fie scornit și, aruncând giugul romanilor, să fie cuprins Gallia, adecă țara franțozască.
      Așé ispanii ce sint, fără numai gotthi pre la anul 414 în Ispania întrând, pre această de acmu a Ispaniii crăie au întemeiat?
      Așé longobardii, pre la annul Domnului Hristos 568, din Scandia coborându-să (de unde și gotthii, vandalii, herulii și gurțilinghii ieșisă) cât de multe crăii, carile acmu în Italia înflorit trăiesc, au pus.
      Așé saxonii, în anul de la Hristos 449, la ostroavele Britaniii trecând, crăiia anglicană și scotică au aședzat.
      Așé leșii, rudeniia schithilor sarmatici (aceiași sint și slovénii), pre la annul mântuirii 465, cu voievodul lor Leh, Vistla trecând, a desfătatei crăii leșești nărocite începături au dat.
      Așé hunnii, rod de tătari asiatici, pe la anul ștérgerii păcatului 432, crăiii ungurești și nume i-au dat și coróna i-au pus.
      Așé bolgarii și carii după dânșii au urmat sclavénii și sirbii, la annul întrupării vécinicului Cuvânt 499, din cea mai din fund a Crivățului varvarime, ca cum năsipurile apii Volgăi ar fi năbușit, afară vărsindu-să și cu iute picior undele bivșugoasei Dunări trecând, Misia, Thrachia, Illiria, Trivalia (carea acmu iaste Sclavonia) și câtăva parte din Machedonia și pănă la Dalmatia, cu dése prădzi au lovit, și de ciia, vecinilor groaznice, a Bohemiii, a Bulgariii, a Sclavoniii și a Sirbiii crăii au descălecat.
      Ce în scurt, mai toate ale Evropii și a evropénilor niamuri, odânăoară prea varvari, iară acmu prea de bună naștere să fie fost aiavea iaste; carile într-însa, întăi ca niște vrăjmași prădători să fie întrat, apoi (mintea cea de sus toate așé despuind) osirdnici tocmitori și bine cumpătați domnitori să fie ieșit, cum a celor vechi, așé a cestor noi hronice ne povestesc.
      Acéstea dară așé; iară a romano-moldo-vlahilor niam, de vom vrea să crédem adeverinții carea în hronice mărturiséște, de-i vom căuta cea mai de pre urmă vârstă (de când adecă Traian împăratul din Roma, împărătiasa cetăților, alegând cetățéni romani în Dachiia i-au trecut), îl vom afla de pe la annul tocmirii firii omenești 107 să fie început.
      De-i vom cerca cea de pre mijloc vârstă, o vom găsi deodată cu Romulus, Roma și cu numele roman adecă cu șépte sute, cincidzăci și trii de ani mai denainte decât a să naște Domnul Hristos. De-i vom iscodi cea dinceput naștere, precum de la răzsipa Troadii și de la înstreinarea lui Eneas la Lațium, adecă în țara lătinească, a vechilor sémne și scrisori mărturisesc.
      De-i vom întreba a evgheniii catastih și a ghenealoghiii rând, precum romani în Roma, de cetățéni romani și oșténi veterani născuți, a ellinilor nepoți, strănepoți de la Troada să să fie trăgănd, a grecilor și a latinilor scriitori mărturisesc. De vom lua sama faptelor mai marilor lor, nu prădători, nu năpăditori, nu adăosători, ce înmulțitori, ce lățitori, ce mai dinluntru și mai de triabă mădulare a împărățiii romanilor a fi îi vom găsi.
      De le vom căuta firea, inima și cea iroicească vitejie, aiave iaste că a hotarălor lumii romănești împotriva sirépelor neamuri tătărești ca niște zidiuri de aramă puși și nebiruiți apărători s-au socotit și într-înșii numai să să fie păzit și plinit acel adevărat cuvânt pentru cei hiriși romani de la Seneca dzis: „unde au biruit romanul acolo au și trăit”. Căci den afara hotarelor împărățiii romănești, pănă adecă la fundurile Indiii, pănă la pustiile Araviii, pănă la necunoscutele locuri a Africăi și, să dzicem, așéși pănă la marginele lumii cunoscute, poporul romănesc, prin multe vremi și pre la multe părți, precum să-și fie scos și aședzat slobodziile sale nime poate fi carile să nu știe. Însă macar o alégere de oaste, cu alégerea lui Traian împărat (carile și oștian ales și hatman iscusit era) a să potrivi n-au putut, nici a altor consuli sau împărați colonii (adecă slobodzii) la vârvul a atâta, să-i dzic, mai vécinică fericire a să urca s-au învrednicit, ca, după pomenit cuvântul Senecăi, unde au biruit acolo să și trăiască.
      Cu această dară socoteală afară din tot prepusul iaste, ce de la istorici să pomenéște, precum Traian, pănă a omorî pe Decheval, pănă a sfărâma pe dachi și pănă a suppune Dachia, cu atâta vărsare de singe s-au nevoit, cât svârșindu-să acmu pline de pândzături chichițele hirurghilor, pentru ca să lége căscate ranele slujitorilor, nici năfrămile sinului său, nici pândzele mésii sale orânduite să nu fie cruțat; pentru care precum céle trecute vacuri, așé céste de acmu nu de sațiu să pot mira, socotind adecă Traian, ca un nărocit hultuitoriu și ca un înțelept împărat, că la răsad ca acesta adăpătură un puhoiu de singe ca acela să să fie cuvenit.
      Așijderea pentru ca țarina mănoasă ca aceasta să să străjuiască și numelui său slavă nemuritoare să lasă, nu cu strein și nemernic, ce cu romănesc ochiu și inimă a o priveghea și cu romănești arme a o păzi și cu cetățéni de Roma a o lucra, pre următorii săi cu necălcat giurământ au legat.
      Pentru care lucru Adrian, carile nu numai a împăraților ce încă și a celor cât de proști isteciuni neostenit râvnitoriu fiind, de vréme ce la vredniciile lui Traian a agiunge nu poate, cu blăstămățiile sale laudele lui a călca și a le micșura pre cât poate, a să sili nu să rușiniadză. Și cu acesta mijloc, Parthia, Assiria, Armenia și toată Mesopotamia (céle a lui Traian în véci de pomenit trofee) parthilor și altor asiiatici varvari, pre lesne li-au lăsat și slujitorii romănești, ca cum peste țircălamul lumii, de Traian în mijlocul varvarilor ar fi fost puși ca și cum a să păzi nu s-ar putea înaintea senatului pricinind, nu atâta copilăréște, pre cât blăstămățéște, îndată înapoi i-au chemat. Însă aceastași romanilor carii în Dachia noastră era aședzați a face foarte s-au rușinat. Cu care pricină s-au tâmplat ca Dachia, carea era ca un fericit proimiu a biruințelor următoare, de ciia în véci vrédnică de împărat ca acela, coronă să rămâie și să să ție.
      Într-acesta chip dară, pre romano-moldo-vlahii noștri, Roma maica, din lăuntrurile sale născându-i, i-au aplecat și i-au crescut; Traian părintele, cu obiceiele și armele romănești învățându-i, a Dachiii adevărați moștenitori i-au pus și cu curat singele fiilor săi, pre Dachia, carea mai denainte varvară era, au evghenisit-o.
      Acéiași după acéia, cu prilejul fericitelor vremi, la atâta a puterilor și și a vredniciilor înălțime s-au înălțat, cât marele Constantin, cătră dânsa Thrachia și Machedonia alăturând, a lumii romănești a patra parte să pliniască o au socotit. Aceasta de pe una numai pre lesne poate să să dovedească, că de vréme ce Constantin, cu puțin mai denainte de pristăvirea sa, toată împărățiia în patru părți despărțind și fiilor săi cineși partea sa să împărțască vrând, ca un de lége părinte și prea bun domn au socotit că măcar că Dachia, împreună cu alalte mai sus pomenite țări, cu încungiurarea hotarălor decât alalte părți cu multul mai îngustă și mai strâmptă era, însă cu bunătatea ceriului, cu temperamentul aerului, cu curgerea apelor, cu ploada pământului, cu frumuséțea câmpilor, cu desimea pădurilor, cu mulțimea cetăților, cu slava cetățénilor, cu cinsteșiia năroadelor, cu vârtutea și vitejiia slujitorilor și cu mulțimea a altor lăcuiori, decât alalte părți nu numai nu mai gios, ce încă cu multul a le covârși poate. Și pentru aceasta, lui Constans, celui mai mic între frați și mai mare în dragostea sa fiiu, dreaptă moștenire au însămnat-o; nici lui Constans de soartă ca aceasta rău i-au părut, ce încă ca céia ce părintele său i-o orânduisă, ca pre o prea plăcută moșie, cu dragă inimă îmbrățișând-o, după răpăosarea lui Constantin, așéși și scunul împărățiii în Dachia ș-au pus.
      După acéia frate-său Constantin, cu zavistiia pornit, cu a sa parte neîndestulându-să și cu mână vrăjmășască asupra lui Constans viind, el cu oastea din Dachia, și biruindu-l, și omorându-l, de ciia către Dachia toată împărăția Apusului ș-au adaos. Deci după depărtarea lui Costans de la Dachia spre Italia până pre la vremile lui Grațian împărat, Dachia noastră împreună cu Thrachia și Machedonia tot supt un dregătoriu au fost; iară supt acest împărat năpădirile gotthilor mai mult îngreuindu-să, Grațian au chemat de la Ispania pre Theodosie Marele și singur apărătoriu și stăpânitoriu acestor țări să fie poftit, socotind adecă Grațian foarte înțelepțéște, precum că ostenințele și laudele lui Traian nu poate altul să le ție și să le poarte fără numai altul ca Traian, adecăte Theodosie.
      Theodosie dară, luând grijea părților acestora, nu numai căci pre Dachiia cum să cade au apărat-o, ce încă și pre gotthi, carii din Thrachia pănă la Don să răvărsasă, cu armele atâta i-au îngrozit și cu pacea atâta i-au înduplecat, cât Athanaric și Fritighernis, hatmanii lor, lepădând cea vărvăriască sălbătăcie, cu prietenesc picior din Dachia trecând, cetății lui Constantin, carea împărățiia la Răzsărit, cu plecăciune i s-au închinat.
      Iară după acest al doilea Traian (pre marele și creștinul Theodsie înțăleg) cu lenevirea (precum ni să pare) împăraților carii după dânsul au urmat, sau poate fi așé vrând cel dintru nalturi Dumnădzău, puterile romanilor nu puțin veștedzindu-să, unnii, bolgarii, sclavonii, sirbii și herulii, prin câtăva vréme câteva provinții romănești apucând, pănă mai pre urmă în Pannoniia (care iaste Unguriia cea mare), în Thrachia, în Misia, în Illiria, în Machedonia și așeși în slăvită Greția, piciorul și scaunele ș-au înfipt; iară în Dachia noastră aceastași desăvârșit a face nicicum n-au putut; încă cu vârtutea a celora ce o stăpâniia romani, totdeauna bătuți, totdeauna goniți și biruiți să fie fost, și pre moșia sa pururea păzită și de a varvarilor îndelungată împresurare slobodă să o fie ținut, vestiți scriitori ne povestesc (pre care în textul Istoriii pre la locul și vrémea sa îi vom arăta). Căci aceștea aceiiași romani sint carii (precum singurele létopisețele sclavonilor spun) pre niamul slovenec, în scurtă vréme, de pe malurile Dunării gonindu-i, pănă la apa Vistlii i-au împins și acolo, boțindu-i, începturile stăpânirii lor pre același loc a-și d a i -au asuprit. Aceștia aceiiași romani sint carii pe polovții și pe picinighii vrăjmași, a împărățiii romanilor nepriiatini, i-au făcut să-și cunoască hotarăle, pustiile céle de peste Nistru. Așijderea cu cursul vremilor (precum la Striicovschie să află), ori ca pre niște suppuși i-au domolit, ori ca pre niște soții i-au avut (căci acestui lucru curată știință nu avem) pre cât putem cunoaște cu îndelungată a lor slujbă atâta s-au slujit, cât și din limba romăniască câtva să să fie împrumutat și cea vărvăriască a lor cu dânsa nu puțin să o fie tocmit.
      Aceștia aceiiași romani sint carii pre vrémea împărăților lui Constantin și maică-sa Irini, când Carolus Marele schiptrul împărățiii Apusului de a Răzsăritului au despărțit și pănă la Dachia coborându-să, prin solii săi, cu dânsul, lucrurile stăpânirii lor ș-au aședzat.
      Aceștia aceiiași romani sint carii lui Conrat al triilea, împăratului Apusului, când la svânta oaste ierusalimască prin Poloniia și de acolo prin Moldovlahia mergea, la doaă sute de mii de oameni cu sine ducând, de toată hrana și altele carile la calea a atâta oaste trebuia, îndestul au dat.
      Aceștia aceiiași romano-moldo-vlahi sint carii pe Alexie Comnenos și pe Isachie Anghel, împărații Țarigradului, vrând cu tirănie asupra lor să să ispitească mai mult de cinci ori cu vrăjmașe războaie i-au biruit, și precum românul slobod prea bună soție, așé, întărâtat, războinic fără potrivnic să fie li-au arătat.
      Aceștia aceiiași romani sint carii după ce latinii cu amăgială apucasă Țarigradul de la greci, împotriva năvrăpitoriului Balduin biruitoare arme au purtat, și grecilor, carii acmu pentru împărăție fără nici o nădéjde rămăsése, ca, împotriva a amăgeu ca acesta, îndrăzniala și arme să apuce și pănă mai pre urmă și împărățiia să-și răscumpere, foarte cu îndămână prilej și agiutoriu li-au dat.
      Aceștia, iarăși dzic, aceiiași romani sint carii singuri numai cu secuii puterile și armele împreunându-și, între atâtea asiaticești și evropești vestite neamuri, ei numai pe a lui Batie cumpleciune și a tătarâlor lui vrăjmășie bărbătéște au tâmpit și locurile sale, de prada vărvăriască mai nebetejite ferind, prin moșiile lor trecătoare a le da adevărat romănéște le-au tăgăduit. Și pentru ca pe strâmpt să dzicem aicea, carile în țăsătura Hronicului pre larg sint să să pomeniască, unu numai și mai de pre urmă, însă decât alalte cu multul mai aliasă faptă vom mai adaoge carea cum cu mare laudă s-au isprăvit, așé minunat și pănă astădzi să trăgăniadză.
      Aceștia adecă sint aceiia romano-moldo-vlahi, carii, după ce au început zmăul cu șépte capete, turcul, atâtea împărății și crăii a Răzsăritului și a Apusului cu larg și nesăturat gârtan a înghiți și ales mai toată lumea a părților creștinești mai la cea de pe urmă mișelie li-au adus, cât stăpânirile carile odânăoară era prea înflorite, astădzi de-abiia, și mai nici de-abiia, macar ca un trup demult mort și cu putregaiul vremilor mistuit, nici oasele înșirate își pot arăta. Ei, ei, dzic, numai singuri, cu minunat a fierului și a aurului meșterșug, cum vrăjmășiii, așé lăcomiii lor înainte ieșind, vii a lui Ahilevs și a lui Ulysis, strămoșilor săi, icoane să fie s-au arătat.
      În vécii lor slăvite și preaputérnice au fost împărățiile grecilor, a persilor, a eghipténilor și a Vavilonului, pre carile puterniciia sultăniască atâta li-au schimonosit și li-au micșurat, cât în dzilele noastre lucrurile lor, pre carile mintea omului să le cuprindă nu putea, să par că nu fapte, ce vise, nu istorie, ce basne fac.
      Aravia fericită, pietroasă și cea pustie, nefericirea și pustietatea carea armele turcești i-au mestit, nu numai au gustat-o, ce așéși pănă la beție și amețeală au sorbit-o.
      Africa, cu a Romii pururea râvnitoare Carthaghinea, dintele vierului osmănesc atâta l-au simțit, căt în luntrurile sale rana carea au luat în véci nevindicată i-au rămas.
      Bulgarii, sirbii, sclavonii (între care să numără și bosnénii), albanii, bohemii și dalmatii, neamuri carile, cu mâna și cu fierul, mai toată Evropa îngrodzisă, atâta li-au îmblândzit și li-au domolit agareanul, cât din cea véche și de fire a lor sirepie macar o picătură nu li-au rămas; nici cu altă mai cunoscută faptă sau dzisă, fără numai cu una, și acéia foarte întunecată, a numelui adecă însămnare, între alalte a muritorilor niamuri a să număra pot.
      Preaputérnică, lungă și lată stăpânirea unguriască, la atâta strâmptoare o adusése căt a crăiii sale hotare nu aiurea putea să cunoască, fără numai între cădzuți și răzsipiți păreții săi.
      Pre ghermani, rod amintrilea nebiruit, atâta i-au înspăimat cât pănă la porțile Beciului de doaă ori, iară primpregiurul lor de nenumărate ori, cu moarte și răzsipă fulgerile și tunetele armelor sale au adus.
      Ce pentru ca aicea să nu mai pomenim câte răutăți și cumpliri au făcut Publicăi Venețienești, de câte slăvite ostroave și de câte vârtoase cetăți pre mare și pe uscat au sărăcit-o, socotim că cea mai dinluntru Italie într-adins pentru cea mai vrăjmașă și mai de pre urmă a tirănniii sale mânie neatinsă a o lăsa să fie vrut, și pentr-aceasta armele spre Crivăț să-și fie întors, adecă asupra léșilor, rusilor și căzacilor; pentru ca și pre aceste creștine țări într-o sughițitură să le înghiță spurcata-și și a sațiului neștiitoare gură ș-au căscat. Carile macar că așé de tot biruite n-au fost, nici asupra giugului lui grumadzii ș-au plecat, însă fără nemăsurată vărsare de singe creștinesc și fără nenumărate suflete în robie prăpădite a scăpa n-au putut. Ca și cari răutăți câte și câte au fost și de câte ori s-au făcut și încă sa fac, de am vrea pe amănuntul să le pomenim nu numai puterile nu ni-ar agiunge, ce încă și vrémea ni-ar lipsi.
      Însă din céle multe una numai vrédnică de însămnat, de la istoricii leșești adése pomenită de vom însămna, nu fără triabă a fi socotim. Dzic dară ei precum acea de sus Pronie, purtând de grijea mântuinții acestor crivățéne năroade, cu niamul romanomoldo- vlahilor ca cu un zid prea vârtos și nebiruit să fie slujit, pre carile împotriva a vrăjmașe săriturile păgânilor puindu-l, cu pieptul lor, întregi încă pănă acmu și în scaunele sale înfipți și odihniți, să-i fie păzit.
      Mai uitasem a dzice carea mai denainte de toate s-au cădzut să fim dzis: niamul tătăresc pre carile împărățiia persiiască, grecească, romăniască nu l-au biruit, nici altul, fără numai Dumnădzău sau căruia Dumnădzău putințele cu un deosăbit chip a dumnădzăieștii sale voi îi va adaoge, a să putea birui pănă acmu s-au credzut, pre acestași, dzic, tătăresc niam, Poarta otomăniască atâta l-au domolit cât nu într-alt chip, ce tocma ca pre un vânătoriu la vânat gata, pre un ogar în prohaz gata țiind, după voia sa, când va atuncea și încotro într-acolo cea din fire turbată vrăjmășie a-și plini îl sloboade. Așijderea, de multe ori, ca de o jiganie mursăcătoare și necredincioasă ferindu-să, cu primenirile, schimbările, nu rari ori și cu omorârile hanilor lor (căci toate céstea în voia sultanului stau) îl umiléște, și prilejurile capul a-și rădica îi trage.
      Acéstea toate precum așé să fie pare-ni-să că nu va fi cela ce nu știe, căci atâtea și atâtea împărății supt stăpânirea sa au suppus, au călcat, au prăpădit și, ca cum n-ar mai fi fost, li-au întors, cât multul mai pre lesne ar fi cuiva neogoit a le plânge, decât peste tot, așé cum sint, din catalog a le număra, și mai vârtos vrémea plânsorii decât a scrisorii să fie ar alége.
      Așé din dzi în dzi bălaurul acest vavilonesc îngrășindu-să și îngroșindu-să, de ciia toată lumea, ca cum prea strâmptă peșteră să-i fie socotind, nici care loc să-l mai încapă având, schizmuitus- au, ca cum chipul și firea cea de șérpe bălaur înveninat și-ar fi lepădat, însă alta de scorpie au îmbrăcat, pentru ca ce cu colții a mușca și cu fălcile a îndupăca n-au putut, coada cu venin și toapsăc într-armându-și, cu cel de moarte purtătoriu ac a împunge și a pătrunde s-au apucat spurcatul; și ce ca un vrăjmaș leu a spinteca n-au avut cum, ca o prea vicliană vulpe, cu amăgéle și vicleșuguri a isprăvi s-au căznit.
      Suleiman acela, a Ghermaniii groază, a Ungariii domolitoriu, a sirbilor și a bulgarilor suppuitoriu, a turcilor Ulysis și a osmanilor Licurgos, carile cum din scrisele așé din dzisele bătrânilor săi înțelegând precum împotriva romano-moldovlahilor cu neprietenie a mérge iaste cea mai desăvârșită nebunie (căci înțelepciunea șérpelui aceluia, mulți din istoricii creștinești sint carii cum să cade o mărturisesc), și asupra a niam ca acesta, cu armele nebiruit fiind, cu arme și cu războiu mai mult a ispiti altă să nu fie fără numai lucru de batgiocura și de primejdiia slavii aliosmănești.
      Așé, ca unul foarte bine știind, socotiia de câte ori și câți Muhamedi, câți Baieziți, câți Murați în câmpii moldovenești sfărâmase și mii de mii de turcii săi valurile Dunării, a Prutului, a Sirétului, a Bârladului, a Nistrului înghițisă; așé dară într-acesta chip, cu patemele și primejdiile altora și ale sale învățindu-să, legătura și pacea carea Bogdan, ficiorul lui Ștefan Vodă Marele, îi aducea foarte cu drag au îmbrățășeat-o și supt chipul a dării pre an (fără carea pacea creștinilor cu turcii totdeauna moartă iaste) cu daruri a patru mii de galbeni, a doadzăci de șoimi și a patrudzăci de iape frumoase, carile pământul Moldovii le naște, îndestulit a fi priiméște acela ce a lăcomii în véci nedespărțit tovarăș și închinătoriu era.
      Într-acesta chip dară părinții niamului moldovenesc, carii pre acélea vremi de grijea patriii sale precum să cade purta, macar că daruri au făgăduit și aur, argint, dobitoace și pasări, ca pominocul pământului lor în toți annii la căscată poarta lui prin solii lor s-au obliguit; însă cu întreg sfat și și cu bună socoteală slujindu-să și vrémea răscumpărând, cu vârtoase și tari legământuri, putérea stăpânirii sale cea monarhicească bine ș-au aședzat. Cinstea bisericească, credința creștiniască și légea orthodoxiii de turbată și lunatecă buiguitura muhammediniască neimată și nespurcată ș-au ferit. Nici vii fiind au putut sufferi ca vreodată steaoa cea cornorată deasupra a preasvânt sămnului crucii să să rădice. Acéstea dară toate nu numai șie, ce încă și poruncii Curanului cu totului tot împotrivnice fiind, i-au căutat tirannului și peste voia lui a le priimi și a le sufferi. A căruia lucru altă mai aiavea pricină nu să poate da fără numai, macar cu amăgélnice tocméle și cu chip de împăcăluire, însă șie pre unul și singur niamul moldo-vlahilor a-și pleca nu mai cu puțină slavă să fie împărățiii othmanilor au socotit, decât c-au suppus cu armele atâta mulțime de altele.
      Acéstea dară și altele decât acéstea cu multul mai minunate, carile în Hronic înainte să vor arăta, unii din vecini, ca dintr-o înaltă stajă oglindindu-le, adevărat că nu fără oarecare chip de cinsteș și arătos a zavistiii veșmânt, pre numele romano-moldovlahilor, cel ce supt slova a vechilor scriitori de greu dzăcea și demult dinluntrul inimii gemea, încă cu mai împletecite și mai încurcate mrejulițe a-l înfășura și cu poala odejdii vechimii vremilor așéși de tot a-l ascunde și din catastivul ceii mai știute și mai cunoscute istorii cu totului tot a-l rade și a-l ștérge s-au nevoit; ce nu știm cu ce chip fruntea atâta de nesiită ș-au ivit, socotind precum vor putea soarele cu tină să lipască și ceriul cu palma să căptușască!
      Însă cătră aceștia gata ne sint apărătorii atâția adecă grecești, lătinești, nemțești, franțuzești, italienești, ungurești, leșești, rusești, slovenești și așéși și tur-arăpești și turcești scriitori. Carii cu toții într-un suflet armele a dréptii rătuiri apucând, împotriva blojeritorilor, cu adevărată și aiave a biruinții nédejde, de drept războiu pentru noi să apucă, așé ca, noi tăcând și odihnindu-ne, ei din vechi armăturile lor, cu tot féliul de arme într-armându-să pre unii cutreierători și a laudelor streine fără vréme și fără socotială pizmăluitori la meidanul luptii îi strigă.
      Aceștia, dzic, scriitori, fietecarile a vremilor sale însămnători, vor arăta precum că în mreajea paingului alte lighioi nu să pot prinde, fără numai musculițe și altele asémenea acestora, neputincioase și neîntr-armate mușițe; iară când să tâmplă a cădea într-însele nescariva păsăruice și la fire mai vârtoasă jigăniuțe, eale îndată să rump și nevoințele lui în deșert să fac.
      Aceșteași cu tari dovéde vor vinci (căci noi de la noi câtu-i negrul sub unghe nu vom dzice), precum cea dintăi a romanomoldo- vlahilor în Dachia desălecătură să fie fost de la Traian, marele împărat.
      Așijderea vor arăta precum annii niamului lor decât a altor niamuri evropești cu multul mai mulți, și vârsta lor decât a multora mai matoră și mai véche să fie, ca ceiia ce începutul annilor lor iaste de la aceasta înapoi cu o mie șése sute și dzéce anni; și așé nici unul dintre niamuri (alegând pre carii mai sus am pomenit ghermani) cu bătrânéțele și cu vechimea lor să poate alătura.
      De ciia vor mărturisi precum poporul romano-moldo-vlahilor nu din glogozala a nașteri de strânsură să fie scornit, ce din cetățéni romani, din ostași veterani și din mari familii să fie ales. Apoi din buni și tari romano-moldo-vlahi, din buni și tari părinți romani născându-să a singelui curățenie și a niamului evghenie nestricată și nebetejită să fie ferit, precum și pănă astădzi tot așé o feresc.
      Nici să gândiască cineva că doară într-atâta a lucrurilor necunoștință sintem cădzuți (fie acesta așé mai puțin slobod să grăim), nici să-și prepuie că doară pretenduim precum adecă niamul romano-moldo-vlahilor nici un singe de a streinilor în singele său să fie amestecat; că aceasta nu numai a dzice și a gândi fără socoteală ar fi, de vréme ce precum mai demult cu multe năpădirile a multe niamuri, așé mai pre urmă și mai vârtos, după răzsipa împărățiii constantinopolitiană și a altor megiiașe crăii, prin turbătura turciască răzsipi și răstrunări, multe de toată stepena, multe de bun niam și încă împărătești, crăiești și domnești streine familii, în sinul său au priimit Moldova și Țara Munteniască, precum sint a Cantacuzinilor, a Paleologhilor, a Sevastosilor, a Grililor, a Asanilor, a Hrisoverghilor, a Petralifilor, a Hrisosculeilor, a Russetilor, a Evpraiotilor și altele multe a blagorodiii grecești flori în țara sa au sădit cea cu singele romănesc evghenisită Dachia.
      Cătră aceștia de la megiiașii léși Potoțchiiaștii, de la litvani Radzivilii, de la unguri Batorii (din carii să trăgea Ștefan Vodă ce-i dzic Burdujea) și încă, mai de de mult, de la Corvini să trăgea Urecheștii.
      De la domnii, sau cum își dzic ei mârzii Crâmești, Cantemireștii și din Cerchéșii Cabartai câteva chipuri de frunte (înte carile au fost și doamna lui Vasile Vodă, din carea i s-au născut Ștefăniță Vodă); după ce au vinit supt stiagul lui Hristos, între céle ale boierimii vechi familii i-au priimit și i-au numărat Moldova.
      Așé craii sirbești au dat ș-au luat fétele și ficiorii săi după fétele și ficiorii domnilor de Țara Muntenească. Așé Brâncovénii de la bulgari să să tragă să povéstește; așé vechii Băsărăbești din Basarabiia (căriia acmu îi dzicem Bugiac) au trecut la Olt.
      Așijderea domnii și boierii moldovenești pre fétele sale domnilor și crailor streini (luând sama bunătății niamului) a le da nu s-au apărat, precum la istorici citim. Iliaș, ficiorul lui Alexandru Vodă, să fie luat doamnă pre Maria, sora Sofiii, crăiasii lui Vladislav, craiul leșesc; Stefan cel Mare și Bun să fie dat pre fie-sa, Iliana, după Ioan Vasilivici, împăratul Moscului. Vasile Vodă o fiică după Radzivil, ducul de Litvaniia, și pe alta după Timuș Hmenlinschie, hatmanul căzăcesc, să fie măritată știut iaste.
      Trécem aicea pentru lungime a mai pomeni a Bogdanilor, Moghileștilor, Constantinilor și a altor domni cu a palatinilor și a voievodzilor și a caștelénilor leșești, după lége a singelui amestecare; căci pentru toate acéstea, vrând Dumnădzău în tomosul al doilea a Hronicului nostru la locul și vrémea sa anume să va dzice, percum și în Cartea Ghenealoghiii a neamurilor boierimii moldovenești (pre carea cu limba lătiniască am scris-o) pre larg am arătat.
      Însă cu toate acéstea a însuratului și a măritatului legătură, părtnicească fiind și numai a unor mai de niam case împreunare, nu să va cădea a să socoti că doară cu acesta mijloc cel de roman singe să fie stricat, precum și singură orânduiala firiască poftéște, partea cea mai mică, ceii mai mari lăsindsu-să.
      Ce pentru ca să nu trécem chipul și forma Pridosloviii, pentru alalte a romano-moldo-vlahilor vrednicii pre cititoriu la trupul Istoriii îl invităm.

PRAEFATIO

Cicero, eximius ille Romanorum Demosthenes, latinitatis
parens, rhetorices canon, sermonis norma, eloquentiae inimitable
exemplar, ac omnium fere artium atque scientiarum facile
princeps cum toto, quod illi ipsa donaverat natura, necnon plus
ultra acuerat ars, ingenii acumine, in omnibus singulisve, sive
laudantibus, sive vituperantibus scriptis, peroratisque
orationibus, atque aliis innumeris pene epistolis scribendis atque
dictandis, parum laborasse, parum sudasse videtur; at in epistola
quadam (qua a Lucceio vitam, sive potius res sub eius consulatu
gestas exarari, et posteris celebrandas tradi postulat) perscribenda
(ut ex ipsis illius verbis animi effigiem exprimentibus clarissimé
patet) non diu solum ac undique explicatis ingenii velis, mentem
agitasse, sed sanguineos etiam effudisse sudores, se semet prodit:
quo nimirum modo atque methodo, suas alliis exponeret laudes,
et res a se praeclare sive minus ita gestas, alieno calamo depingi
atque exornari, absque ulla affectationis nota cuperet; et illo
superstite, ab exteris lectitari ac celebrari audiret, necnon inde
ineffabilem quandam animi hilaritatem et desiderii fruitionem
capere posset. Tale igitur opus aggressurus omnes ingenii
intendit nervos, nullis parcet laboribus, nullos sudoris sentit
imbres et in eloquentiae artem quasi indignabundus, ac si in
inventionis supellectili defectu laborantem deprehendens,
omnes eius loculos funditus everit, et totas sermonis opes ut
prodigus alter dissipat, dilapidat, neque quiescit, antequam
proemii fundamentum nanciscatur, ponat atque stabiliat. Tandem
hujus desiderii duas praecipue fundat bases, et una quidem est,
ad proprias demandandas laudes, non ore et verbo, sed calamo et
charta opus esse. Secunda vero verecundiam (quae alias cuique
proprias afflagitare laudes maximopere interdicit) epistola
methodum suppeditante, spernendam, sive prorsus tollendam
esse, quibus positis, epistolam ait, non erupescere. Hinc deinceps
praedivitem sese explicandi materiam nactus, non minus
audaces, quam liberas, velocis pennae laxat habenas, quae
amplissimos eloquentiae campos percurrens, ita resolvitur ac
incitatur, ut non scripturientis calami, sed agricolae ventilabri,
vices tenere videatur: et tanto ambitionis exardescit flagore, ut
combusti iam animi cineres quoque in auras vanae gloriolae
ventilasse, a sermonis cultoribus iudicari non dubitetur. Qui
modum quidem eius eloquenter dicendi, eleganter scribendi, et
ambitionis auras artificiose capiendi laudant atque ut par est,
admirantur, non tamen sibi moderari possunt, quin eum iucunda
quadam satyrici specie excipiant, et scaenicum aliquod in eo
reprehendant. Ita igitur Cicero (et qualis Cicero? Qualem nempe
neque ante vidit, neque post visura est Roma) dum res sub
tempus regiminis sui expeditas, paulo ornatius, ab alio scribi
percupiens, in tale acre et sinistrum incidit iudicium; procul
dubio alter, quisquis ille fuerit, qui res patriae suae vel
simplicissimo calamo posteris tradendas tentaverit, ut Ciceronis
simia existimatus, neque risui dignus habebitur.
Caeterum his omnibus rite perspectis, atque consideratis
nihilominus immobilis et inconcussa manet illa maiorum
decantata sententia: μάχου ύπέρ πατρίδος. In cuius legitima
executione, praeter erubescentiam, timorem quoque tollendum,
merito adicient illi, qui patrias res (quales quales illae essent)
sibi, et vicissim suas patriae computabunt. Non enim minus
laborandum, neque minus est sudandum, in propriae, quam in
Patriae iusta, ac debita defensione: imo quod maius pondus
requirit, in agone pro patria suscepto, audaciam (alioquin inter
deformissima vitia connumeratam) fortitu dinis conctarum
virtutum reginae, sceptrum atque vices gerere, sapientissimi
arbitrari sunt veteres; et merito quidem, ubi enim mors charior
est vita, ibi necessarium quoque vitium, in virtutem transit. Quo
facto, non raro contigisse constat audaciam desperationis
calcaribus concitatam, tam victis insperatae victoriae triumphum,
quam victoribus inexpectatae stragis deploratum conciliasse.
Μάχου igitur ύπέρ πατρίδος. Spernit ruborem, spernit timorem;
(quia et amor omnia vincit) quo a nobis loco munitissimi ac
firmissimi thoracis, amplexo, iusta arma; iuste arripiemus, et in
historiarum campum prodeuntes, fixo passu et immota facie,
saevam saevae vetustae olivionis tyrannidem, ad monomachicum
certamen intrepide provocabimus, ac in vendicanda charae
Patriae laude, atque gloria, usque ad ultimae sanguinis guttulae
effusionem, luctam perferemus: nec non sacra coadiuvante
veritate illi, ut Aquilae (cuius auspiciis et nata fuit) geniunam et
nativam iuventutem restituere firmiter speramus.
At dicet fortasse quispiam: „Quis, cuiasque tu homuncio,
media ex Barbaria intempestivus et nuperrimus advena? Unde
tibi tot πανοπλία? Unde armorum usus? Unde monomachiae
disciplina? Unde et quae vires, et alia ad hunc athleticum agonem
necessaria praeparamenta, quibus in conspectum immanissimae
huius tyrannidis apparere saltem, ne dum victoria sperare
possis?” In promptu erit responsio; nos videlicet fac turos ut
iuvenis ille et senioribus despectus fecisse Helvetus, prehibetur.
Illi enim cum ab improviso hoste imminens, viderent periculum,
et se armis, aliisque bellicis instrumentis destitutos scirent; et
utrum nudis manibus pugnam tentare, an furioso hosti cedere,
conducibilius esset, diu consultantes, et nihil firmi descernentes;
hic, illos, inquit, non debere ob armorum defectum sollicitos
esse, se enim exacte exploratum habere, hostes omni armorum
genere onustos venire, quibus ex illorum manibus extorsis, illos
illorum armis non facilius tantum, sed multo quoque felicius
atque laudabilius oppugnare, et profligare posse; quo facto, eos
eventum haud fefellisse, historiae tradunt.
Hos itaque nos, quanum licebit, imitantes, adversus
oblivionis rerum tyrannidem, non modo victoriae
desideratissimum (quod charissimae patriae unice optamus)
brabium speramus; sed insuper faciemus, ut magnus quoque ille
noster fundator, fecit Traianus, qui ex profundo Sargetiae amnis
sabulo, abditas, quas ex Romanorum rapinis congesserat
Decebalus opes; eruens, Romano adiunxit fisco. Huius instar,
inquam, nos, vetustate obrutos praedivites antiquarum
historiarum thesauros in lucem edere, et usui communi exponere
conabimur, ac Romana, Romanis deberi probabimus.
Opinabitur fortean non nemo, haec a nobis praemissa atque
promissa, non tormentorum bellicorum boatum, sed Cerberis, aut
pavidi potius catuli latratum; non thoraces et scuta, sed aquae
supernatantes et aëre conflatas bullas; nec denique τaοr ma
έπινίκιον reportantia; sed dicteriola, et vanae gloriolae studentia
esse molimina. Opinabitur? Credimus et scimus. Nihilotamen
minus scimus praeterea opinionem, veritatis sedem subvertere,
aut occupare minime posse, ac proinde non certam rerum
scientiam unquam, dubiae opinioni, sed e contra, opinionem,
semper infallibili scientiae obedire, ac illi sese subiicere teneri:
pari etenim ratione nobis quoque opinari licebit, hocce nostro,
Antiquitatis Romano-Moldo-Vlachiae chronico, edito, fore forte
a circumspectantibus vicinis nos nobis ipsis implacabilia
parituros odia, multis scommatibus impetitos iri, et ut dulci
amore Patriae dementato, debitos historicae fidei limites
transgresso exprobraturos. Hisce tamen nihil obstantibus, salva
conscientia (excepto ignorantiae, cuilibet mortalium
praesentissimo ac familiarissimo impedimento) profitemur, nos
neque nobis neque Patriae amori ita studuisse, ut dudum iam
sopitam et tepentibus cineribus tectam invidiae scintillam, in odii
incendium, aut allienum, ulla sine causa, animum in nos excitare
vellemus. Quis enim tanti esset cerebri, qui per alienas, apage!
detractiones, propriarum laudum incrementum nancisci
arbitraretur? Gratum, imo faustissimum haberemus, nos neque
fortunam huius campi tentasse, neque legitimi certaminis corona
expectasse. At quis tam fortunatus cives, tam felix Cicero; qui
illius instar, non unum, sed sexcentos Lucceios habere possit, et
per alienos labores, ovans, triumphasque Romanas, versus quator
mundi cardines apertas ingrediatur portas? Et e contra: quis tam
rudis esset Minervae, qui ipse sibi tam hor ribile; atque terribile
omen, ac numen experiri, tamque sinistras de se coniecturas
audire optaret?
At cuique vago, dictum illud, moderabitur affectui: φίλος ό
Πλάτων, φίλος ό Σωκράτης, άλλα μαλλον φιλή ή άλήθεια. Qua
lege et rege, quodcunque acerbum suaviter gustabimus, et
quascunque acerrimas coniecturarum lacessiones, libenter
perferemus, dummodo intaminatae conscientiae illaesa
conservetur integritas. Equidem ea ipsa clarius, quam in
gnomone solares radii umbram, historicam veritatem, indicante,
demonstrabitur, et absque ullo naevo docebitur, omnes nationes,
nationumque amplissima regna atque dominia, quotquot Europa
hodie suo capacissimo fovet, favetque gremio, genti Romano-
Moldo-Vlachorum comparata, non posse non agnoscere sua
primordia, ut recentissima, et eius antiquitatis et senectutis
respectu, ut tenerae aetatis iuvenculam vel potius adscititiam, per
fas nefasque inter indigenas localesque habitatores intrusam.
Cunctae namque occiduae Europae nationes (absit iactantia
verbo) licet hodie amplissimae sint, potentissimae atque
nobilissimae; non tamen alios, nisi Gotthos, Vandalos, Hunnos,
Sclavos, hoc est gelidae Scythiae fragmenta suos agnoscunt
parentes, ac ipsam praecipue Italiam, tanta barbarorum, tamque
promiscue occupavit colluvies, ut merito quis hodie, veluti olim
Cynicus Diogenes, accensa meridiano sub sole face, Romanum
in ipsa Roma disquirere laboret, at vix invenire, aut a barbaris
discernere possit. Unica et sola est Germanica gens, quam puram
putamque suam conservasse prosapiam, ideoque haud immerito
Germanos Autochthones, a scriptoribus appellari audimus.
Caeteras vero progenies, rigidorum climatum, coeli et telluris
inclementiam, coeli et teluris inclementiam fugientes, et paternas
sedes ac nativa loca ceu sterilia, et humanae vitae inutilia
deserentes, in Europae partes occidentales erupisse, et
Romanorum provinciarum amoenitate atque ubertate allectas,
primum quidem ut Hyrcanicas tigrides, earum nonnullas
devorasse partes, postea vero ut dominatores tenuisse, atque in
illis pedem, sedemque fixisse.
Itaque temporum decursu, regnum Galliae post Caesareum
modo fecundas tenens, regnum, inquam, nobilisimum,
florentissimum, ac terra marique potentissimum, circa annum a
Virginis partu 420 in Francia esse incepit, quamvis de ipsa
Gallica gente, quae, cuiasque sit, historicis etiamnum
digladiantibus, Petavius tamen, Gallus ipse, et temporum,
historiarumque accuratisimus aeque ac acutissimus censor,
ingenue fatetur: „Dum, nobilissimi, ait, toto orbe Francorum
regni iacta sunt intervallo isto (anno nimirum a nobis notato)
primordia, cuius gentis incerta est origo, neque veterum satis
expressa literis.” Praeterea errasse illos iudicat, qui Gallos ex
fragmentis Troiae, initia sumpsisse autumant. Decernit tandem
ipse, ex multis unitis, illo tempore Europam incursantibus,
barbarorum gentibus tam nobile ac precelelbre conflatum fuisse
regnum; et Romano discusso jugo, Gallias occupasse. Ita Hispani
quid, nisi Gotthi? Qui circa annum Salvatoris 414 Hispaniam
invadentes, hodiernum fundarunt Hispaniae regnum. Ita
Longobardi circa annum Domini 568 ex Scandia, (unde et
Gotthi, Vandali, Rugi, Heruli, Turcilingi, exiverant)
descendentes, quam plurima, nunc florentissime vigentia, in
Italia posuerunt dominia. Ita Saxones anno Christi 449 ad
Britannicas transferantes insulas, Anglicana et Scotica stabilivere
regna. Ita Poloni, Tartariae Sarmaticae proles (iidem sunt et
Slaveni) circa annum salutis 465 cum Lecho duce, Vistulam
transeuntes, tam amplissimo Poloniae regno faustissima dedere
initia. Ita Hunni Tartariae Asiaticae natio, praeter propter annum
abolitionis peccati 432 Hungariae regno nomen et coronam
imposuerunt. Ita Bolgari, et hos secuti Sclavoni ac Servi, anno ab
incarnatione aeterni verbi 499, ex ulteriori Boreali barbaria veluti
Volgae fluminis redundantes arenae, extravagantes veloci pede,
transmeatis feracis Danubii undis, Moesiam, Thraciam,
Triaballiam, Illyrium, necnon Macedoniae partem, et Dalmatiam
usque crerbis primum infestarunt incursionibus, post tandem
inibi vicinis dominiis, horribilia Bohemiae, Croatiae, Bulgariae,
Sclavoniae et Serviae constituerunt regna. At verbo, omnes fere,
olim barbarissimas, nunc nobilissimas Europae, Europaerumque
nationes, primum ei invasores, et infestissimos praedatores, post
vero (ita suprema mente omnia disponente) diligentissimos
excultores, ac moderatissimos dominatores extitisse, cum
veterum, tum recentium perhibent annales.
At hae quidem ita, Moldovlachorum autem (si in Chronicis
profitenti veritati consentire vellemus) gentis, si ultimam aetatem
(quam nimirum a Traiano Imperatore ex Imperatrice urbe civis
Romani selecti, et in Daciam translati fuere) spectabimus, eam
circa annum reparatae naturae humanae 107, incepisse
inveniemus. Si mediam, simul cum Romulo, Roma et nomine
Romano, inchoasse anno nempe ante Christum natum 753. Si
primordialem, Troiae excidium et Aeneae in Latium
peregrinationem, veterum affrimant monumenta. Si nobilitatis
catalogum, et genealogiae seriem rogabimus, Romanos, Romanis
civibus, Romae natos Graecorum nepotes ac Troade oriundos
esse, Graeciae et Latii testificant scriptores. Si acta
considerabimus, imperii Romani non populatores, non invasores,
non adscititios, sed propagatores, sed dilatatores, sed intima et
nobilissima membra esse reperiemus. Si naturam, animum,
heroicamque fortitudinem perspiciamus, limitum orbis Romani
contra ferocissimas Scythicas gentes, ut aeneos muros oppositos,
et invictos defensores, atque opitulatores, omnium historicorum
consensu clarescunt et in eis solis non minus Romane
conservatum, quam a Seneca vere prolatum illud de genuinis
Romanis, aureum dictum: ubi vicit Romanus, ibi vixit. Extra
enim latissimos Romani imperii terminos, usque ad Indiae
nimirum profunditates Arabiae deserta ac Africae vastitates
ipsosque, ut ita dicamus, mundi fines, Romanorum populum
diversis temporibus, diversas in partes suas eduxisse, atque
collocasse colonias, nemo forte erit, qui ignoret Nullus tamen
militiae, militumque delectus, Traiani delectui (ceu militis
probatissimi, et ducis experientissimi) aequiparari potuit: neque
aliorum consulum sive imperatorum coloniae, ad tantae aeternae
quasi felicitatis, pertingere valuere fastigium, ut secundum
memoratum Senecae dictum: ubi vicerint, ibi vixerint quoque.
Qua ratione procul dubio, Traianum haud incassum in Decebalo
interimendo, Dacis debellandis, Daciaque subigenda, tanta
Romani cruoris effusione conatum, ut ad hiantia militum
obducenda vulnera (deficiente iam plenissima chirurgica theca)
neque linteolis sino, et mensae destinatis pepercisse tam
praeterita, quam futura admirarentur saecula. Tali videlicet
plantationi, talem rigationem convenire iudicans, auspicatissimus
sator et prudentissimus Imperator. Etenim fertilissimum ad
custodiendum Romanum agrum, immortalemque sui nominis
gloriam relinquendam, non alieno, neque adventitio, sed Romano
oculo, Romano corde vigilandum, et Romanis armis
defendendum, ac Romano cive excolendum esse, suos
successores, inviolabili perstrinxit sacramento. Quamobrem
Hadrianus, alioquin non solum Imperatorum, sed cuiuscunque
etiam vilissimi artificis industriae indefatigatus aemulator, dum
Traiani virtutes imitari non potest, suis vitiis illuis laudes
deprimere atque diminuere, quantum potest, conari non veretur.
Ideoque Parthiam quidem, Assyriam, Armeniam, totamque
Mesopotamiam (Traiani nempe aeterne memorabilia trophaea)
Parthis caeterisque barbaris, facile cedit, et militem Romanum,
veluti ultra mundi orbitam, intraque dissitissimos barbaros, a
Traiano praesidii ergo positum coram senatu, non magis
pueriliter, quam scurriliter, conservari minime posse, excusatus,
promptissime revocat. Hoc idem vero Romanis in Dacia nostra
stabilitis, facere admodum est veritus: quo factum est, ut id quod
Traiani Imperatoris, veluti faustissimum victoriarum extiterat
praeludium, digna deinceps tanto Principe haberetur coronis.
Hocce igitur modo Romano-Moldovlachos, Roma mater
propriis ex visceribus natos, fovit atque aluit. Traianus parens
Romanis moribus, ac armis instructos, Daciae legitimos
constituit haeredes, nec non ut puro sanguine procreatis,
barbaram nobilitavit Daciam. Quae postmodum, felici temporum
successu, ad tantam virium opumque evecta est amplitudinem, ut
magnus ille, imo maximus Constantinus, adiunctis illi Thraciae
Macedoniae provinciis, quartam, eam orbis Romani partem
complere, non dubitaret. Quod ex hoc unico facile convinci
potest: siquidem cum totum imperium, paulo ante obitum,
quatuor in partes divisum, filiis suis aequaliter impertire
voluisset; cumque legitimus parens, optimusque princeps
considerasset, Daciae et aliarum supra memoratarum duarum
provinciarum, ambitum licet caeteris partibus multo angustiorem
atque strictiorem, coeli tamen clementia, aëris temperie,
fluviorum perennitate, telluris fertilitate sylvarum, camporumve
ameonitate, urbium populositate, populorum urbanitate, civium
claritudine, militum fortitudine, ac infimae plebis multitudine,
reliquis non solum aequiparari sed etiam illas immense superare
posse, ideo Constanti filio natu minimo ut justam haereditatem
assignare est dignatus. Neque vero Constans a patre sibi
destinatam adversatur portionem, imo gratam haereditatem grato
amplectens animo, in ipsa Dacia, regiam constituit sedem.
Dacico deinde milite, invidente et suis non contento, et hostili
manu superveniente fratre Constantino, occiso, totum illi
occiduum adiungit imperium. Etenim cum post Constantis versus
Italiam secessum, et deinde at Gratiani usque tempora, Dacia
nostra cum Thracia, et Mecedonia uno eodemque regerentur
rectore; sub Gratiano tamen (ob ingravescentes Gothicas
incursiones) revocato ex Hispaniis Theodosio magno, illum
primum singularem defensorem sortita est. Gratiano nimirum
prudentissime arbitrante, Traiani labores, atque laudes, non sibi
ab eiusdem concive et virtutibus aequali Theodosio, conservari
ac sustineri posse.
Theodosius igitur, accepta istarum partium cura, Daciam ab
hostibus non solum eggregie defendit, sed etiam a Thracia ad
Tanaim usque longe lateque palantem Gotthicam gentem, ita
armis terruit, ita pace sibi devinxit ut Athanaricus et Fridigernus
Gotthorum duces deposita barbarica ferocitate, amico pede
Daciam transeuntes, Constantini imperatricem Orientis urbem
submisse salutarent. Post autem secundum Traianum (magnum
dico atque piissimum Theodosium) subsequentium, ut reor,
Imperatorum segnitia vel Supremo Numine ita providente, non
nihil marcescente Romano vigore, Hunni, Bulgari, Sclavi et
Servi et Heruli diversis temporibus Romanas provincias diversi
modo invadentes, ac in Pannonia quidem, Thracia, Moesia,
Illyria, Macedonia, nec non in ipsa celeberrima Graecia tandem
pedem sedemque fixerunt. In Dacia autem nostra, hoc penitus
efficere minime potuerunt, imo vritute eam incolentium
Romanorum, eos semper pulsos, semper debellatos fuisse, et
patriam suam semper defensam, atque a barbarorum diurna
oppressione liberam tenuisse, celeberrimi tradunt scriptores, quos
in historiae textu ad locum, tempusque suum proferemus. Hi
enim ipsi sunt Romani, qui (ut Sclavorum perhibent annales)
Scalvonam nationem, ripas Danubii occupantem exiguo
temporis intervallo, ad Vistulae usque flumen expulerunt, et inibi
coarctatos, primordia regni sui dare, coegerunt. Hi ipsi sunt
Romani, qui Polovcios, et Pazinazes infensissimos Romani
imperii hostes, invictis territos armis suos, desertum ultra
Boristhenem situm, agnoscere fecerunt. Nec non tempore
emanante (ut Strykovskius habet) sive ut socios acceptos, sive ut
subditos predomitos (hoc enim nobis accurate non constat) longo
(ut conicere licet) illorum operae usu ita exercuerunt, ut
Romano-Moldovam quoque linguam illis mutuaverint et
barbarum illorum sermonem maxima ex parte, Romano
temperaverint. Hi ipsi sunt Romani, qui sub Constantino et Irene
Carolo magno, sceptrum occidentalis imperii ab orientali
dividente, et Daciam usque descendente, per legatos suos, pacta
dominii confirmarunt Hi ipsi sunt Romani, qui Conrado tertio ad
sacrum Hierosolymitanum bellum per Poloniam et inde per
Romano-Moldo-Vlachiam expeditionem suscipienti, et ad bis
centena hominum millia secum ducenti commeatum, aliaque ad
victum exercitui necessaria, largissime praebieurnt. Hi ipsi
Moldo-Valachi sunt, qui Isacium Angelum imperatorem
Constantinopolitanum, in eos tyrannidem tentantem, plus
quinquies acerrimis vicerunt proeliis et Romanorum, liberum
quidem optimum socium, irritatum autem incomparabilem esse
bellatorem docuerunt. Hi sunt iidem Romani, qui post
fraudulenter occupatam a Latinis Constantinopolim, adversus
invasorem Balduinum, gloriosa portarunt arma et Graecis de
imperio plane desperantibus contra tam insperantum dolosumque
hostem, animum et arma recipiendi, ac tandem imperium quoque
recuperandi, commodissimam praebuerunt occasionem. Hi sunt
inquam Romano-Moldovlachi, qui soli, cum solis Siculis, vires
armaque iugentes, inter tot Asiaticas, Europaesque celeberrimas
gentes, saevi Bathi saevitiem, ac Tartarorum immanitatem
viriliter represserunt et loca sua a barbarica rabie infecta,
illaesaque conservantes, transitum illis per suas ditiones, revera
Romane denegarunt. Ac tandem (ut stricte hic dicamus, quae in
Chronici textu fuse memoranda sunt, hoc unicum ultimatim
longe praestantissimum, omnino Romanum, et vere heroicum
adjiciamus, praeclare gestum, et mire continuatum facinus). Hi
ipsi sunt Romano-Moldovlachi, qui cum septices draco,
nefandissimus, inquam, Turca, tot orientis, occidentisque regna,
atque imperia largo, ac insatiabili devoraret gutture, orbem fere
totum et praecipue Christianum, ad tanta perduxit miseriarum
extrema, ut dominiorum olim florentissimorum, hodie vix,
quidem vel etiam dudum demortui et temporis carie consumpti
cadaveris sceleton referre possint. Ipsi, inquam, Moldovlachi
soli, miro ferri et auri artificio, non minus ferocitati eius, quam
voracitati occurrentes, vivas se, maiorum suorum, Achillis simul
atque Ulyssis esse imagines declararunt.
Gloriosa suis saeculus fuere simul atque potentissima
Graecorum, Persarum, Aegyptiorumque ac Babylonica imperia:
usque adeo illa humiliavit, deformavitque sultanea dynastia, ut
nostris diebus illorum gesta, olim humanum excendentia captum,
non historiam, sed fabulam, non rem, sed umbram somniumque
rei, agere videantur. Arabia felix, petrea, et deserta, infelicitatem
sibi, devastationemque ab saevientibus Turcicis armis,
propinatam non gustavit modo, sed etiam ebrietatem usque,
crapulamque exhausit. Africa et Romae aemula Carthago,
aprinum Othmanicum virulentissimum dentem ita est experta, ut
semel accepti vulneris, aeterna eius cicatrix sit indicium.
Bulgarorum, Servorum et Sclavorum (quibus connumerantur et
Bosnenses) Albanorum, Bohemorum, et Dalmatarum manu et
ferro toti fere Europaeo orbi, terribilissimas gentes, usque adeo
mitigavit, cicuravitque Agarenus, ut ex antiqua et naturali earum
ferocitate, nulla hodie extet nota; neque alio notiori dicto, aut
facto, nisi unico et illo obscurissimo nomine, inter reliquas
mortalium nationes censeri possint. Hungariae potentissimum
amplissimumque dominium, ad tantas redegerat angustias, ut
regni limites, non nisi intra dirutissimos agnosceret parietes.
Germanos, gentem alias invictam, ita perterrefecit, ut ad
Vendibonae usque portas, bis; circa illas sexcenties excidium et
lethum minitantia induxerit armorum fulmina. Ulteriorem
Italiam (quanta enim immanissima, Venetae Publicae, fecerit
mala, quotque insulis celeberrimis, ac urbibus in mari et
continente fortissimis, eam spoliaverit, hic recensere omittimus)
quasi ex industria furiosiori et extremae suae tyrannicae
indignationi, reservatam voluisse visus, in septentrionem,
adversus Russos, Cozacos et Polonos arma vertit, et hasce
quoque Christicolas regiones unico veluti singultu diglutiendas,
impurissimum, ac satietatis inscium os aperuit. Quae etiamsi non
essent prorsus victae, neque eius durissimo iugo subactae, non
tamen absque imensa Christiani sanguinis effusione, et innumera
piarum animarum pernicie evadere potuerunt. Quae mala quoties,
quantaque fuerint, si recenseri animi, non solum vires non
sufficerent, sed tempus quoque nos dificeret. Hoc tantum
unicum notatu dignissimum, et ab historicis Polonis
frequentissime commemoratum, adiiciendum, non extra rem esse
arbitramur, supremam nempe Providentiam, salutem illorum
populorum per invictam Romano-Moldovlachorum gentem,
procurasse, eaque ut fortissimo propungnaculo adversus barbarae
saevitiei ferocissimos insultus usam, eos hucusque incolumes et
in propriis sedibus fixos quietosque conservasse.
Nos pene effugerat, quod omnium primo dixisse debueramus,
Scythicam gentem Persico, Graeco et Romano imperio semper
invictam, et non nisi a solo Deo, aut cui Deus facultates
extraordinario quodam suae divinae voluntatis nutu auxerit,
domari posse ceditum est. Eam, inquam, gentem Aula Othmana
ita perdomuit, atque diminuit, ut non secus ac rapinae avidus
venator ligatum canem ad suum arbitrium quando vult, et quas in
partes iubet, in Christianas regiones nativa saeviendum rabie
dimittit. Ita nonnunquam ut mordacem infidamque feram cavens,
per assiduam Chanorum mutationem, depositionem, aliquando
etiam internecionem (omnia enim haec in Sultani consistunt
arbitrio) humiliat, et occasiones ei caput elevandi subtrahit. Haec
ita se habere, nemo est, ut reor, qui nescitat. Tot enim tantaque
in tam amplo imperii sui orbe subegit, conculcavit, delevit, et in
nihilum redegit imperia, regna, principatus, dominia ut facilius
esset cuique ea continuo deplorare, quam per totum ex catalogo
recitare, et lamentandi potius, quam scribendi tempus adesse
decernere. Ita in dies Babylonius iste draco Christiano sanguine
saginatus, cumque totum terrarum orbem ut augustissimam
speluncam, atque strictissimam ad suam vastam capiendam
existimaret mol em, tandem abiecta quasi colubrina specie,
scorpionem induit, et quod dentibus mordere et hiantibus
faucibus devorare non potuit, veneno armata cauda
circumvolvere, et lethifero aculeo transfodere aggressus est
infamis. Et quod ut immanis leo discerpere non valuit, ut vulpes
callidissima, dolo fraudeque pellicere conatus est Germaniae
terror, et Hungariae domitor, Servorum et Bulgarorum subactor,
Suleimanus ille Turcarum Ulysses, ac Othmanorum Lycurgus,
qui cum ex maioribus suis scripto, dictoque accepisset, contra
Romano-Moldovlachos hostiliter agere esse rem extremae
fatuitatis (prudentiam enim illius serpentis non nemo
Christianorum quoque scriptorum ingenue fatetur) et adversus
talem invictam nationem, Martem tentare nihil aliud esse, nisi
rem laudendo, Aliothmane gloriae periculum subire, utpote qui
optime noverat, quoties, quotque suos praedecessores
Muhammedos, Baiezidos et Murrados, in Moldavicis campis
profligatos et innumeras suorum myriades Danubii, Tyratis,
Pruthi, Sireti, ac Barladi undas absorpsisse. Itaque alienis et
propriis edoctus periculis, foedus amicitiamque Moldovlachorum
(eam Bogdano Magni Stephani filio offerente) promptissime
amplexatur, et sub annalis tributi specie (sine quo pax
Chirstianorum cum Turcis semper mortua est) donario quator
mille [sic] aurerorum, viginti falconum, et quadraginta nobilium
(quas Moldavorum producit terra) equarum, fit contentus,
avaritiae perpetuus ille, et individuus cultor. Ita quidem bene
meriti de sua patria illius tempestatis Moldavae nationis maiores
Turcico imperatori donaria promittunt, aurum, argentum,
iumenta et aves, ut primitia terrae, singulis annis, ad hiantem
illius portam, per suos legatos mittendas obligantur. Saniori
nimirum consilio usi, tempus redimentes, firmissimis tamen ac
perpetuis conditionibus suam monarchicam potestatem
stabiliverunt. Decus ecclesiasticum, pietatem Christianam ac
religionem orthodoxam, a lunatica rabie, et muhammedana
superstitione intaminatam, puramve retinuerunt, nec unquam
superstites passi sunt corniculatum sydus super sacrosantum
Crucis signum elevari. At haec omnia, non solum sibi, sed
curanicis quoque praeceptis contraria, simulatissime tulit
tyrannus, cui rei alia luculentior non potest dari ratio, nisi quod
unicam Moldovlachicam nationem, subdolis licet conditionibus
et pacifico praetextu, sibi devinxisse, non minus gloriosum
Othmano fore imperio, quam tot innumeras aliorum gentes armis
profligasse existimaverit.
Haec igitur, et his multo mirabiliora (quae in Chronico
ulterius monstrabuntur) cum, quidam ex vincis, veluti altissima
ex specula observassent, procul dubio, haud sine modestae, ac
speciosae cuiusdam invidiae larva, sub charactere veterum
scriptorum graviter latitans, et diu gemescens Romano-
Moldovlachorum percelebre genus et nomen, perplexioribus
retiunculis obvolvere, et sub antiquitatis pallio prorsus occultare,
nec non ex notioris historiae catalogo plane expungere sunt
conati. At nescio quomodo tam dura fronte solem luto obduci et
coelum palmo contegi posse putarunt? Verum enimvero, adsunt
nobis praesentissimi opitulatores, tot Graecorum, Latinorum,
Germanorum, Gallorum, Italorum, Hungarorum, Polonorum,
Russorum, Sclavorum, et ipsorum Arabum atque Turcarum
scriptores, qui unanimiter arreptis iustae defensionis armis,
adversus gannientes detractatores, certa et evidenti victoriae,
atque vindictae spe, iusta ineunt proelia, et nobis silentibus, atque
qiescentibus, ex vetustissimis eorum armamentariis omni
armaturae cum defensivae, tum offensivae genere instructi,
huiscemodi circulatores, et alienarum laudum intempestivos
osores, ad arenam invicto provocant pectore. Horum, inquam,
singuli, singulorum temporum scriptores demonstrabunt
aranearum telis, non nisi musculas, et id genus infirma ac
inermia posse capi insecta. Cum vero in illa inciderint aviculae,
et robustioris naturae animalcula, illico disrumpi et conatus
illarum irritos fieri. Illi igitur ipsi firmis evincent testimoniis
(nostrum enim ne hilum volumus esse proprium) primam
Romano-Moldovlachorum fundationem ab Ulpio Traiano,
magno illo et optimo imperatore extitisse. Etenim declarabunt
Moldovlachicae nationis annos, requis multo numerosiores, et
aetatem illius multo provectiorem, caeterisque antiquiorem esse,
utpote quae epochae suae, abhinc retro, supra mille sexcentis
decemque annis initium agnoscat. Itaque nullam gentium
(excepta, quam superius exceptimus Germanica gente) senectute
illi, aut vetustate comparari posse. Denique testificabuntur,
gentem Moldavam, non ex collectanearum nationum colluvie
conflatam, sed ex Romanis civibus, ac maximis ex familiis
selectam fuisse; tandem bonos et fortes Romano-Moldovlachos,
bonis et fortibus natos parentibus, sanguinis puritatem, ac generis
nobilitatem incorrupte, atque intaminate conservasse nec non
etiamnum conservare. Neque vero quis, tanta nos rerum laborare
putet ignoratia, (liceat hoc unicum paulo liberius affari) nec
imaginetur, hoc a nobis praetendi, Romano-Moldavam nimirum
gentem nullum exterorum suo non miscuisse sanguinem; hoc
enim non dictu solum, sed cogitatu quoque absurdissimum esset.
Quandoquidem ut antiquius, diversis diversarum gentium
invasionibus, ita post Constantinopolitani imperii excidium, et
aliorum in viciniis regnorum per Turcicam rabiem, eversionem
multas nobiles, imo imperatorias et regias familias suo gremio
excepit Moldavia et Valachia; ut Cantacuzenorum,
Palaeologorum, Sebastorum, Grilorum, Asanarum,
Chrysobergiorum, Petralyphiorum, Chrysosculaeorum,
Rossetorum, Eupraiotarum, aliosque nonnullos, Graecae
nobilitatis flores in agro suo transplantavit, sanguine Romano
nobilitata Dacia. Praeterea ex vicinis Polonis Potockios, ex
Litvanis Radzivilios, ex Hungaria Bathorios, et antiquius
Corvinos (cuius ex prosapia derivantur Urekestii), ex
Crimensium nobilibus mirzis Cantemyrios, ac Czercassorum
Cabartarum aliquot insignium personas (ex quibus fuit et
conjunx principis Basilii, ex qua natus est illi Stephanus) ad
Christi castra transeuntes, inter antiquas Moldavae nobilitatis
familias connumerarunt Moldavi. Ita reges Serviae, filias
filiosque suos, filiis ac filiabus principum Valachiae matrimonio
iunxerunt. Ita Brancoveni ex Bulgaria originem decere creduntur.
Ita Bassarabi, ex Bassarabia ad Oletum [sic] fluvium
transmigrarunt. Similiter filias suas exteris principibus ac
ducibus, Moldavie principes ac barones, habita nobilitatis
ratione, collocare haud abnuerunt, ut legimus Heliam Alexandri
filium, duxisse uxorem Mariam, germanam sororem Sophiae,
reginae Vladislai regis Poloniae, Stephanum principem, filiam
suam Helenam filio Magni Moscoviae ducis Ioannis Basilidis,
connubio iunxisse. Basilium principem, unam Radzivilio
Litvanie, alteram Chmilinskio, Cozacorum duci, uxores dedisse.
Omittimus his Bogdanorum, Mohiliorum, Constantinorum,
aliorumque principum, cum palatinis ac principibus Poloniae
legitimi sanguinis commistionem commemorare; de his enim
omnibus, Deo concedente, in secundo Chronici tomo, suo loco
atque tempore nominatim dicetur. Necnon in libro Moldavicae
nobilitatis genealogiae Latio [sic] sermone a nobis conscripto,
fuse expressum habemus. At thori et connubii connexio cum sit
particularis, et quarundam duntaxat domorum, ac potissimum
nobilium copulatio, eam Romanorum corrupisse sanguinem,
putari non licebit, minori nempe (prout ipse naturae postulat
ordo) parte maiori cedente. Ne autem modum praefationis
excedere videamur, de reliquis Moldovlachorum praerogativis
excedere videamur, de reliquis Moldovlachorum praerogativis
accuratius percipiendis ad historiae corpus lectorem invitamus.

Tuturor iubiților, în Hristos Dumnădzăul frați, romano-moldo-vlahilor, sănătate!

DIMITRIE CANTEMIR

VOIEVOD
Cu mila lui Dumnădzău a Moldovii moșnean domn
și a Svintei Rossiești Împărății Kniadz
Tuturor iubiților, în Hristos Dumnădzăul frați,
romano-moldo-vlahilor, sănătate!

Nu cu multe avem aicea pre dumneavoastră, iubiților, a vă
supăra, de vréme ce că de célea ce ar trebui pentru luminarea și
luminarea adeverinții Istoriii noastre, prin multe locuri a țăsiturii
Hronicului, unde trebuință a fi s-au părut, adésă învățătură am
dat. Și mai vârtos că la toate începăturile Cărților câte oarece
Pridoslovie înainte trimițând, socotim că toate célea carile
cititorului vreo îndoință de prepus a aduce s-ar videa cu tot
mijlocul a le rădica am silit, precum fietecarea la locul său
înainte la privală vă va ieși. Aicea dară puțin în înștiințare a vă da
ne trebuie, cum adecă și în ce chip începătura socotélii noastre au
fost și cum strâmptoarea vremii și mai vârtos lipsa a unor istorici
foarte de triabă țénchiul svârșitului ni-au abătut.
Fost-au dară gândul și nevoința noastră ca tot trupul
Hronicului acestuia în doaă tomuri (adecă cărți mari) să-l
împărțim; deci tomul dintăi (pre carile în această dată vi-l
dăruim) să să numască Hronicul a vechimii Romano-
Moldovlahiii, carile începând de la desălecatul Dachiii cu
romani, adecă de la Traian, marele împărat, și de la annul
Domnului și Mântuitorului nostru lui Iisus Hristos 107, cursul
istoriii pănă după prada lui Batie, hanul tătărăsc, și pănă la
înturnarea lui Dragoș Vodă în Țara Moldovii și lui Radul Vodă
Negrul în Țara Munteniască, carea s-au tâmplat pre la annul de la
Hristos 1274, duce.
Iară al doilea tom iaste să înciapă de când curățindu-să
locurile acéstea de tătari și de toate năpădzile altor varvari și,
precum dzisăm, pomeniții domni, întorcându-să pre la locurile
lor de bejăniile Ardialului, cu deosăbite titluri a domnilor de
Moldova și a domnilor muntenești a să vesti au început; și să-i
tragă rândul annilor și povéstea domnilor pănă la vremile
noastre; și așé împreună pe amândoaă părțile istoriii la tipariu să
le dăm.
Ce aceasta după gândul nostru a săvârși, precum dzisăm,
câteva împiedecături înainte ieșindu-ne, cătră carile acmu și
slujba senatoriii nu mai iușurea adăogându-să (căci nevoile de
casă și private așéși nici le mai pomenim), ni-au căutat vrémea
lucrului a muta, ca [și] când Dumnădzău ar învoi și slabe puterile
cu gândul ni s-ar potrivi și acéia a istoriii parte la doritul săvârșit
ducem. A tuturor dară lucrurilor agiutoriul lui Dumnădzău,
vréme și ostenință poftind, noi pre cât puterile ne vor agiuta,
ostenință nu vom cruța; iară voia și vrémea în socoteala aceluia
vom lăsa carile singur cunoștința vremilor în putérea sa au
așădzat.
Deci dară într-această parte (pre carea acmu de cum iaste și
cum iaste gătită o videți) toată socotiala noastră într-aceasta să
stăruiaște, pentru ca numele și niamul dumniavoastră cari de
demult s-au descălecat și de atuncea pănă acmu necurmat
lăcuiaște în Dachia (adecă în Moldova, în Țara Munteniască și în
Ardial), din tirănniia vechii uitări dezbătându-l, precum adevărați
romani, de Roma cetățéni și din toți a Italiii lăcuitori aleși ostași
să fiți, cu vrédnice de credință a streini scriitori mărturii să vă
arătăm.
Așijderea unora, nu atâta de grei la socotială, mai proaspeți
scriitori împotrivnice păreri îndreptând, cât de departe din calea
adevărului să să fie rătăcit să-i descoperim.
Cătră aceasta, pentru ca cursul anilor nesmintit să ducem,
urmat-am trii vestiți și a vremilor iscusiți sămăluitori, pe Petavie,
Calviz și pe Ricțiolus, carii în scurt și foarte cu credință vrémea
și viața a tuturor stăpânirilor lumii strângând și cursul annilor nu
numai istoricéște, ce încă și astrologhicéște foarte curat
sămăluind, din toate învălătucirile îi descurcă. Și așé pre acești
trii hronologhi între sine alăturând și cu alalți a vremilor scriitori
cu osirdie înfățișându-i, cursul Hronicului, viața înpăraților
romănești și une lucruri mai de însămnat carile pre vremile lor în
Dachia sau în părțile vecine de prempregiurul Dachiii s-au
tâmplat, cum mai pre scurt și mai curat s-au putut, li-am
însămnat.
Așijderea, supt vremile a unor împărați, macar că spre părțile
acéstea ceva să să fie lucrat, la cei mai curați scriitori n-am aflat;
însă noi și a acelora viață și vrémea stăpânirii lor, câtă să fie fost,
cu însămnarea n-am trecut-o, pentru ca cu acest chip cursul
annilor necurmat și fără prepus să putem duce.
Așijderea, pentru singură înștii[n]țarea a vechiu niamului
dumneavoastră, însămnat-am și vremile în carile mulțimea a
multor varvari, multe și mari stăpâniri, în părțile Evropii despre
Apus, după năpădzile lor au descălecat, pentru ca din potrivirea
vremilor curat să să poată cunoaște, precum stăpânirea
moșilor-strămoșilor dumneavoastră în Dachia, decât a mulți a
altora mai véche și mai bătrână să fie, pentru carea și în
Pridoslovie câte oarece am arătat.
Așijderea, precât putința osirdiii noastre au fost, silit-am ca
toate părticélele Hronicului nostru din istorii și istorici ca aceiia
să le alcătuim, pentru a cărora credință nu iaste cine să să
îndoiască, ce de la toți învățații și cercătorii adeverinții istoriilor
priimiți și credzuți sint; pre a cărora numere în Catastivul ce
urmează și pre la marginele cărții, unde mărturiia lor trebuiaște,
cu slove mai mănunte însămnate le viți videa. Carii, în ce nu
v-ați putea încréde sau foarte cu minune lucru vi s-ar părea, vom
mărturisi precum noi de la noi macar un cuvințel să nu fim adaos,
ce cu întriagă a inimii știință, pre dânșii povață având, unde ni-au
dus acolo am rămas și nici cât de puțin de la dânșii nu ni-am
abătut.
Așijderea, pentru mai pre lesne cuprinderea cititoriului, tot
trupul Istoriii în dzéce Cărți și fietecare Carte în câteva Capete
am împărțit, în câte adecă și cum forma și țăsătura Istoriii au
poftit, precum toate înainte le viți videa.
În această dată dară tomul al doilea încă nesăvârșit fiind,
socotit-am ca cu așteptarea aceii părți așteptarea științii lucrurilor
carile într-acésta să cuprind mai mult să nu prelungim.
Așé, omeniților și iubiților simpatrioti și fietecarile a
adeverinții istoricești iubitoriu, de această dată cu acest dintăi a
Istoriii noastre tomos în vréme de odihnă (pre carea dea-o cel
ce pre heruvimi și serafimi să odihnéște) zăbăvindu-vă cu noi
netrébnicii împreună, pre cela carile toate darurile céle
desăvârșit de sus de la Părintele luminilor a purcéde pricinéște
rugați pentru ca să bineînvoiască și pre celalalt tomos a Istoriii a
săvârși să ne învrednicim și mai curând cu mijlocul halcotypului
tuturor să să obștească.

CATASTIHUL

Istoricilor, gheografilor, filosofilor, poeticilor și a altor oameni învățați, ellini, latini și de alte niamuri, a cărora numere să pomenesc și mărturiile li să aduc într-acest Hronic

A
Avgustin, părinte latin
Avriolus, istoric latin
Avrelie Victor, istoric latin
Avsonie, poetic latin
Agathus, istoric grec
Aimon, istoric latin
Ammian, istoric grec
Anonimus, istoric latin
Antisidoreanul, istoric latin
Apollonie, filosof grec
B
Baronius, istoric latin
Balarminus, theolog latin
Bilschie, istoric liah
Bovinus, comentator latin
Bonfin, istoric ungur
Busbecvius, istoric latin
V
Vielmus, istoric latin
Vopiscus, istoric latin
G
Gheorghie Franța, istoric grec
Glicas, istoric grec
Gluverie, gheograf latin
Grigorie papa, părinte latin
Grigorie Turonianul, istoric latin
D
Dion, istoric grec
DionisieAlicarnaseul, istoric grec
Dionisie Periighit, gheograf grec
Dionisiodot, istoric latin
Ditmarus, istoric latin
Dlugoș, istoric liah
Dolion, istoric de lucrurile ungurești
Dubravie, istoric bohem
E
Evagrie, istoric grec
Evsevie, istoric grec
Evstahie, istoric grec
Evtropie, istoric latin
Eneas Silvie, istoric latin
Z
Zacuti, istoric de lucrurile arăpești
Zonaras, istoric grec
Zosim, istoric grec
Zugropulos, istoric grec
I
Iacov Filipp de Bergonem, istoric latin
Idatie, istoric latin
Ieronim, părinte latin
Isidor, istoric grec
Isihie, istoric grec
Iuvenalis, poetic latin
Iulie Capitolin, istoric latin
Iustin, istoric latin
Ithachie, istoric grec
Ioann Antonie de Campania, istoric latin
Ioan Gluverie, [gheograf] și istoric
Ioann Zamoischie, istoric liah
Iornandis, gotth, istoric latin
Iosif Jidov, au scris elinéște, istoric
K
Carion, istoric latin
Cassiodor, istoric
Cvintus Curțius, istoric latin
Chedrinos, istoric grec
Clavdie Ptolomei, gheograf grec
Constantin Manasi, istoric grec
Cantacuzinos, istoric grec
Constituțiile împărătești lat.
Cravțius, istoric saxonesc
Curopalat, istoric grec
Cuspin, istoric latin
L
Laonic Halcocondilas, istoric grec
Leunclavie, istoric latin
Livanie, sofist grec
Luitprand, istoric niamț
Létopisețul slovenesc și muntenesc
M
Maienburg, istoric niamț
Macrovie, istoric grec
Mappele lui Emeric Tucheli
Marinus, istoric latin
Mehovii, istoric rus
Metafrasis, scriitoriu grec
Mirhondi, istoric persan
Miron Costin, istoric moldovan
Misțelana, istorie latină
Moreri, dicționar istoricesc franțoz
Moisei Proroc. Svânta Scriptură
N
Navclerus, istoric latin
Niculai Costin, istoric moldovan
Nichita Honiatis, istoric grec
Nichifor Grigoras, istoric grec
Nicolaus Olah, istoric latin
O
Ovidius, poetic latin
Olimpiodor, istoric grec
Omiros, poetic grec
Onufrie, istoric
Orbinus, băsnuitoriu raguzeu italian
Orihovie, istoric liah
Orosie, istoric
P
Pavel Diacon, istoric latin
Pavsanie, istoric grec
Parisios, istoric latin
Patavie, istoric latin
Pahimeris, istoric grec
Petronie Cardina, istoric latin
Platon, filosof grec
Plinie, gheograf și istoric latin
Plinie cel Tânăr, scriitoriu latin
Plutrah, istoric grec
Polivios, istoric grec
Pomponie Melas, gheograf latin
Posonie, istoric latin
Pretorii, De gotthi, istoric latin
Proclus, mathematic grec
Procopie Cheserianul, istoric grec
Prosper, istoric latin
R
Ricțiolus, istoric latin
S
Sabeliscus, istoric latin
Savelie Polmon, istoric latin
Saadi, istoric turcesc
Samocatis, istoric grec
Sighiberd, istoric latin
Sigon, istoric latin
Sidonoie, poetic latin
Simion măzacul, ungurian
Sith Calviz, hronolog latin
Scaligher, istoric latin
Isocrat, istoric grec
Socratis, filosof grec
Solinus, gheograf latin
Sparțianus, istoric latin
Stanislav Sarniție, istoric liah
Stepena, istoriia rusască
Stefan Vizantinul, gheograf grec
Striicovschie, istoric liah
Sinopsis, istorii rusești
T
Tabla capitolină, istorie latină
Tertulian, scriitoriu latin
Titus Livius, istoric latin
Tolpentin, istoric ungur
Triverie, istoric latin
Trithimie, istoric latin
Trogus Pompeius, istoric latin
U
Uréche Vornicul, istoric moldovan
F
Fasțiculele Sicule latin
Filon, jidov, istoric, au scris ellinéște
Th
Theofanis, istoric grec
Theofilact, același Samocat grec
Thuchitidis, istoric grec
H
Hezarfen, istoric turcesc
Hronicul leșesc
Hronicul moldovenesc cel vechiu
Hronicul muntenesc
Hronicul franțozesc
Hronicul fuldian
Hronograful moschicesc
Hronograful sirbesc
Ț
Țițeron, ritor latin
X
Xenofon, istoric grec
Xifilin, istoric grec

Iară de vom fi trecut pre vr’unii cu pomenirea poate, cititoriul, la rândul său, să-i găsască.

HRONICON

A toată Țara Româniască (carea apoi s-au împărțit în Moldova, Munteniască și Ardealul) din descălecatul ei de la Traian, împăratului Râmului. Așijderea pentru numerele carele au avut odată și carele are acmu. Și pentru romanii carii de atuncea într-însa aședzindu-să într-acéiași și pănă acmu necontenit lăcuiesc.

PROLEGOMENA (CARTEA I)

Hronicon a toată Țara Româniască (carea apoi s-au împărțit în Moldova, Munteniască și Ardealul) din descălecatul ei de la Traian, împăratului Râmului. Așijderea pentru numele carele au avut odată și carele are acmu, și pentru romanii carii de atuncea într-însa aședzindu-să într-acéiași și pănă acmu necontenit lăcuiesc.

Capul I

Pentru vechiu neamul tătărăsc, carile în Svânta Scrisoare să chiamă Gog și Magog și pentru de obște hotărârea a toată Schithia și pentru numele Dachiii

Pentru ca oglinda Hronicului nostru de tot
pravul îndoinții mai ștearsă și mai curată
înaintea privélii cititoriului să o punem și pentru
ca izvorul și începătura numelui Dachiii (pre
carea acmu țărâle Moldovei, Țara Muntenească
și Ardealul stau), de unde au izvorât și au
purces, mai chiar să putem arăta, socotit-am că
întăi foarte de triabă să fie oarece pre scurt
pentru toată Schithia, adecă țara tătărască să
dzicem, de vréme ce și a dachilor neam (de pre
carile părțile acéstea Dachia s-au numit) tot
dintr-o rădăcină și dintr-o corenie cu schithii au
fost, precum și alte multe și mai nenumărate
năroade dintr-aceiiași schithi (sau tătări) cu
cursul vrémilor în multe părți răzlețindu-să, ca
nișté întunecoasă neguri, mai toată fața
pământului au acoperit și ca un potop de
vărsate și peste tot lățite ape, nici la Asia, nici la
Evropa, nici la Africa, vreun unghiu nepotopit și
necălcat n-au lăsat, pentru a cărora năbușeale
și undături pline sint istoriile ellinilor, a latinilor
și a altor limbi, carii stâlpul scrisorii au ținut și
mutările lucrurilor au însămnat. Noi dară mai
véche și mai bătrână istorie decât Sfânta
Scriptură necunoscând, în buni chedzi
dumnăzăiescul cuvânt povață și agiutoriu
luând, de la dânsul și încépem, carile unul și
singur iaste, ce cuprinde α și ω, începutul și
sfârșitul.
  Lăsind dară, pentru scurtarea cuvântului, a
neamurilor ghenealoghie (adecă corenie), de la
Noe înapoi pe amănuntul a povesti, luând
numele numai carile la Sfânta Istorie să

pomenște, de niamurile Gog și Magog (de pre
carea luând persii numele le dzic cin macini,
iară asirii și arapii: egegi megegi), pre acéstea
dară neamuri Sfânta Scriptură le așadză în
părțile Crivățului, de la carile după proroceasca
adeverință s-au pornit și să pornéște tot răul
peste tot pământul [1].
   Nici alt neam deosăbit să fie acela de a
schithilor putem cunoaște, de vréme ce partea
Crivățului, asămănarea numelui și cumplite
faptele lor carile dinceput au făcut și pănă acmu
fac, chiar și aiiavea îi dovedéște, că pomeniții
Gog și Magog spre părțile Crivățului (unde
acmu tătărâmea cea mare să chiamă) au lăcuit
și încă lăcuiesc, și dintr-înșii atâtea neamuri prin
toate vremile ca roii s-au pornit și într-altele părți
au izbucnit, de mulțime nici Crivățul, nici locurile
lor céle late, lungi și largi mai încăpându-i.
   După cea de dumnădzăiescul duh [în]suflată
istorie, târdziu mai pre urmă au început cea din
truda și chiteala omenească a purcéde, a căriia
întâi între limbi născători (precum a tuturor
socoteala de obște iaste) au fost haldeii, după
dânșii finicsii, de la carii ellinii au luat mai pre
urmă și slovele, iară ciniile învățăturilor de la
eghipți. Deci ellinii, în multe mai iscoditori și mai
isteți decât alte limbi fiind, început-au nu numai
ale sale ce și a altor neamuri lucruri și fapte

după a vremilor tâmplări a le însămna și în
scrisoare celor mai apoi următori a le lăsa.
    Dintre ellini dară mai vechiu decât toți
scriitorii să socotéște a fi Omiros, carile cu
verșuri neapotrivite și cu iscusită limbă
ellinească au scris războiul a tuturor grecilor și
răzsipa vestitei cetăți a Troadii. Scris-au dară
istoria sa cu noadzăci noă de ani după răzsipa
Troadii[2], iară mai denainte de Mântuitoriul
lumii Hristos Dumnădzău cu 1206 ani, în care
războiu ai fost precum schithii așé și
amazoanele vestite în vitejie muieri, dintr-
același neam purcése (precum pentru aceasta
adeveréște Iustin, iscusitul istoric) să fie[3].
    După Omir poet>ic<ul, târdziu mai pre urmă
scris-au mai denainte de toți, cu chip istoricesc,
Irodot lucrurile ellinilor și războaiele carile pre
acéle vrémi au avut cu persii și între sine, ce pre
acéle vrémi când au fost scriind Irodot, adecă
pe la anul mai înainte de Domnul Hristos 444,
véde-să că grecii puțină înștiințare au avut
pentru părțile Schithiii și a altor părți a crivățului,
vréme ce dzice că isvoarăle Dunării (carea
ellinéște să chiamă Istros) de unde să să fie
începând nu să pot ști, precum nici a Nilului nu
să știu; pentru acéia și pentru Schithia și
despărțirile-i multe turburate și amestecate
pomenéște.

   Așijderea Thuchidid, carile după Irodot
cartea Istoriii sale au început a scrie, nu mai
curat decât Irodot scrie, toată nevoința lui pentru
lucrurile ellinești puind. După acéia cu cursul
vremilor acélea de la scriitorii mai denainte fără
nici o bună rânduială amestecate și zămenite
era, alțiilor următoricumeșterșug
gheometricesc la orânduială a le pune și părțile
lumii cu hireșe hotară a însămna și neamurile a
lumii lăcuitoare cu ale sale nume a le numi și
după împărății și crăii a le osăbi și a le vesti au
început.
    Întăi dară gheografi, adecă de pământ
scriitori, au fost Stravon, carile au trăit ș-au scris
pre vremile lui Tiverie împărat cu 26 ani mai pre
urmă de nașterea Domnului Hristos; și mai
denainte de acesta Dionisie Periighit, carile au
trăit pre vrémea lui Avgust Chesar cu 4 ani după
Hristos. Acestora au urmat Clavdie Ptolomei pre
la împărățiia lui Traian și a lui Adrian cu 147 de
ani după Mântuitoriul lumii Hristos. Fost-au și
din latini vechi scriitori a pământului Pomponie
Mela, ș-au trăit după Hristos 47 ani; iară după
acesta au scris Plinie, în anul după Hristos 80;
iară după acesta Solin și alții mulți (pre a căror
nume aicea a pomeni lungŭ ar fi fost), carii
hotarăle a Schithii într-acesta chip li-au
însămnat.

   Dintr-acestor pomeniți gheografi scrisori,
hotarăle a toată Schithia sau tătărâmea să
însămneadză, capul hotarului puind de la apa
Tanais (acesta-i Donul) unde să varsă în Balta
Meotis (aceasta-i marea Azacului) și de acolo
purcegând spre Răzsărit și ocolind marginile a
Euxinului (aceasta-i Marea Neagră) cuprinde
cerchejii, abazalile, mengrelii, ghiurgăii, de
unde iarăși spre Răzsărit să întinde pe lângă
munții ce să chiamă Cavucasul (carii despart
tătărâmea din Persiia) și lovéște hotarăle Indiii
despre partea Crivățului și așé merge pănă în
ocheanul Răzsăritului. De acolo purcéde pe
marginea ocheianului întorcându-să spre Crivăț
și încungiură pe din dosul Hinii, Chitaiului,
Sibirului (căruia ellinii în dzicea Tataria
adevărată) și toată lungă și lată partea céia care
acmu iaste supt oblastia împărățiii Moscului. De
ciia întorcându-să spre Apus pre după vestită
cetatea și scala Arhanghelului, mérge tot pe
malul ocheianului pănă unde din ocheian să
varsă marea care să chiamă Baltică. Apoi de
acolo ia spre Amiadzidzi, cuprindzând în sine
toate țărâle câte rămân spre Răzsărit și agiunge
pe după dosul crăiii leșești în munții ce să
chiamă Carpatichi sau Sarmatichii, cu carii, în
gios lăsându-să, cuprinde Transilvania (sau
cum noi îi dzicem Ardialul) și dă tocma în apa
Patissos (aceasta-i Tisa), unde să împreună cu
Dunărea. Iară din Gura Patissului să întoarce

pre cursul Dunării iarăși spre Răzsărit, pănă
unde dă în Marea Neagră la Istropolis (aceasta-i
Chiliia, acestași și cu alte nume mai pre urmă s-
au chemat Licostomon, ce va să dzică Gura
Lupului); de la Chiliia mérge pănă tréce peste
apele Tiras (Nistrul), Voristhenis (Niprul) și să
închéie la capul hotarului în Don.
   Într-această dară lățime și lărgime de
pământ, macar că multe neamuri de limbi
deosăbite au fost, însă toate tot cu un nume de
obște: schithii să chema și în Schithia să
cuprindea, a cărora nume a tuturor aicea de
vom sta a număra, altă istorie mai multă și mai
lungă decât aceasta ar trebui să scriem; ce
îndemnând pre cititoriul nostru ca să nu să
ostenească sau să să zăbăvască și în foile
altora, noi aicea numai în țărâle în Schithia céle
mai mari și neamurile céle mai vestite îi vom
pomeni, așé părându-ni-să că mai pre lesne va
putea cunoaște că și Dachia (pentru carea
cuvântul nostru iaste) și dachii tot în Schithia au
fost și schithi carii pre acélé vremi au ținut-o s-
au numit.
             dată de la hotarăle Indiii înainte ne
vine Schithia asiatică, în carea să cuprind
împărățiile și neamurile: Sarmathia asiatică,
Ghitaiul dinlontru și din afara muntelui Emmaus,
Serica, Sogdiana, tătărâmea pustie, Ciagatai,
[4]Întăiași

Turchistanul, tătărâmea véche; aceasta-i după
socoteala a mulți învățați Ungu și Mongul, carile
să fie Gog și Magog, și dintr-aceștia să fie
ijdărât neamurile tătărești, și pentru aceasta
pricină, vechii gheografi grecești au numit-o
véche, adecă ca [și] cum ca o maică ar fi plodit
și născut pre alte pre toate, iară acmu cu mai
vestit nume să chiamă Hina.
   Așijderea în tătărâmea asiatică iaste
Kazanul, Azdrahanul și Sibirul cu alalte
nenumărate țări și neamuri, iară în tătărâmea
evropască sint Tavrica Hersonesus (carea
acmu să dzice Crâmul), Sarmația evropască, în
carea să cuprinde amândoaă țărâle leșești,
adecă cea mare și cea mică, Liftanie, Rusia
albă și cea neagră, Volynia, Podelasia,
Mazovia, Livonia, Samoghitia, Prusia, Carsuvia
și toată țara moschicească și căzăcească; și să
închide hotarul, precum am dzis, cu munții
Carpatici carii despre Răzsărit au Dachiia, în
carea acmu să cuprinde Moldova, Munteniia,
Ardialul și o parte de Ungaria.
   Însă pre vremile celor vechi gheografi, de la
apa Donului pănă la hotarele Dachiii fost-au și
alte neamuri, pentru carii Dionisie Periighitis
poménește: τοϋ μέν προς βορέην τετανυσμένα
φυλα νέμονται Πολλα, μάλ̉ έξείης Μαιώτιΰος ές
στόμα λίμνης, Γερμανοί Σαρμάταί τέ Γέται υ̉’ αμα

βαστάρναι τέ, adecă: Despre partea (a Mării
Négre) spre Crivăț să întind cu lăcașul multe
neamuri foarte unile după alalte stând, pănă la
Meotis, la gura bălții: ghermanii, sarmatii, ghetii,
împreună și bastarnii; apoi dzice: Δακών τέ
άπετος αία καί άλκήεντες άλανοί, adecă: și a
dachilor nemăsurat pământ și vitéjii alani.
   Așé dară s-au arătat precum Dachia între
hotarăle Schithiii să cuprinde și dachii carii pre
dânsa au lăcuit tot din rodul și neamul tătăresc
au fost.

Capul II

Pentru cèle vechi a Dachiii hotare

De vréme ce țărâle a stăpânirii Moldovii,
gheografii și împreună cu istoricii, precum cei
mai vechi așé cești mai noi toți, cu socoteala de
obște ca pre o adevărată a Dachiii parte o
cunosc, și vrând noi ca cu tot de-adinsul cărțile
a tutoror scriitorilor, carile la mâna noastră a vini
s-au tâmplat, scuturând, adeverința istoriii
noastre nu din pâreaie abătute, ce din singurele
izvoarăle și fântânile ei céle dinceput să
scoatem, nu fără cale a fi am socotit întăi pentru
céle vechi a Dachii hotară (în carile, precum
dzisăm, și Moldova noastră să cuprinde) cât de
pre scurt oarece să dzicem și ales, precum de la
a tuturor vacurilor gheografi să șiruiaște, să o
hotărâm.

   Cea dintăi dară și de obște a tuturor
socoteală iaste precum țara Dachiii să fie stând
pre malurile Dunării, carile sint despre partea
Crivățului și de la Marea Neagră spre Apus și
spre Ghermanie hotarăle să-și fie întins.
   Aceștii sentenții, precum ellini așé latini,
câțiva avtori a avea putem; însă lucru așè de
chiar și fără prepus, multe a multora mărturii a
aduce, sămn nu mai de pofta laudei a fi părindu-
ni-să și pentru ca de cleveta affectațiii a scăpa
să putem, din cei mulți câțiva numai și mai de
credință, pentru dovada cuvântului, aicea pre
scurt îi vom aduce.
   Din carii întăi dară înainte ne iase Stravon,
om ellin și dintre toți gheografii mai vechiu (căci
supt vremile lui Avgust Chesar au trăit), a căruia
cuvinte în limba lui pentru Dachia și pentru
dachi, precum li-au dzis, așé le vom scrie:
Γέγονε (dzice) δε καί άλλος τής χώρας μερισμός
συμμένων έκ παλαιού, τούς μετά γάρ Δακούς
προσαγορέυουσι, τούς δέ Γέτας. Γέτας μεν τούς
προς τoν Πόντον κεκλιμένους, και προς τήν έω,
Δακούς δέ, τούς είς τάναντία προς[την]
Γερμανίαν, καί τας του Ιστρου πηγάς. Ce va să
dzică: „făcutu-s-au și altă împărțală aceii țări,
încă de demult însămnând, deci pre unii îi
chema dachi, iar pre alții gheti; și gheti dzicea
celor ce să abătea spre Marea Neagră și spre

Răzsărit; iară dachi celor dimpotriva acestora
spre Ghermania și spre izvoarăle Dunării.”
   Cu Stravon într-o socoteală iaste Dionisie
Periighitul carile sau tot într-un vac cu Stravon
sau după puțin mai pre urmă decât dânsul,
părțile acéstea cutreierând, au scris stihurile de
carile în Capul trecut am pomenit așé. Despre
parte aceștiia (adică a Mării Négre) spre Crivăț
să întind cu lăcașul niamuri multe, unile după
alalte stând, pănă la gura bălții Meotis:
ghermanii, sarmații, ghetii, împerună și bastarnii
și a dachilor nenumărat pământ și vitéjii alani.
Ca acestéași citéște la Plinie, Cartea 4, Cap.
12.
   Însă trebuie a ști că mai denainte de vremile
lui Avgust Chesar, din gheografii pomeniți,
carile să fie fost hotarăle Dachiii cu adevărat nu
să pot ști, pentru căci, pe atuncé mai de obște
să véde să fie fost numele ghetilor și a Ghetiii,
decât a dachilor și a Dachiii.
   Și marginile Ghetiii nu numai cu Dunărea să
hotărâia ce încă și peste Dunăre trecând toate
Misiia cuprindea, împotriva a cărora cu 132 ani
mai denainte de naștirea Domnului Hristos
(precum mărturiséște Hronologhia lui Calviz și
Onufrie, la același an) mărgând Valerie, sau,
precum vor unii, Fulvie Flaccus, întăi cu războiu
la Sardiia (carea iaste acmu Sofiia) i-au biruit,

apoi cu dânșii pace s-au aședzat, precum și din
stihurile lui Ovidie poet>ic<ul, carile scrie pentru
Pont, ne putem adeveri, pre carile caută-le la
Capul ce urmadză. Iară Sardiia sau Sofiia,
carea pre vremile mai de mijloc scaunul crăiii
bulgărești au fost, precum să fie fost făcută întâi
de sardi și mai apoi de dachi mărturisește Ioan
Bonfin, Decada 3, cartea 5. Acestor vechi
gheografi minte urmadză cești mai noi de carii
caută la gheografia lui Gloverie, Capul de
Dachiia și la Leunclavie și pomenitul Bonfin,
istoricii a cărora cuvinte pre larg înainte le vii
videa.
   Așé dară de situația, adică de punerea
locului Dachiii, precum de la Marea Niagră
(precum dzisem) pre marginile Dunării, despre
Crivăț, spre Ghermaniia, și spre izvoarăle
Dunării s-au fost întindzind, nici un prepus nu
rămâne; însă în lat și în lung, carile să fie fost
peste tot a hotarălor obârșii, la scriitori câtăva
neatocmire aflăm. Însă această a lor netocmală
nu socotim de aiurea să fie purcegând, fără
numai căci unii dintre cești mai noi scriitori,
mintea celor mai vechi a atinge poate fi
neputând, într-alt chip au socotit decât cum ei
au vrut; căci unde Stravon și Dionisie la locurile
acmu pomenite dzic precum spre Răsărit pănă
la balta Meotis, iară despre Apus pănă la
Ghermanie, spre izvoarele Dunării, să să fie

întindzind, cești mai noi într-un chip de
îndrăznială nesocotită vor să-i scoață
menciunoși, socotind că dachii niciodată să nu
să fie întins pe Dunăre în sus mai mult decât
pănă unde dă Tisa în Dunăre.
   Ce pare-ne-să foarte greșită a acestor noi și
neclătită a celor vechi greci scriitori socoteală
să rămâie ca pricină căci acei vechi cu cești noi
să văd a nu să tocmi nu iaste necunoștința a
celor vechi, ce prin vacuri mutările hotarălor,
carile de multe ori s-au mutat din locurile lor,
unile mai lățindu-să iară altele mai strângându-
să, precum și din hotarăle Germaniii (a căriia
nume pre cești mai tineri în greșală i-au dus)
putem cunoaște că pre vremile carile Stravon și
Dionisie au scris, despre parte[a] Dunării au fost
și altă țară tot supt hotarăle Ghermaniii cuprinsă
și pentru acéia tot cu un nume numită. Iară
carea să fie fost acea Ghermanie, Procopie
Chesarineanul,încarte[a] De războiul
vandalilor, curat ne arată unde dzice: Velisarie
să trăgea din țara Ghermaniii, carea iaste între
Thrachia și între Illirie.
   Iară carea au fost odată Illiria, Zonora, istoric
grec ne-o arată, Carte[a] 1, Cap. 12: „Illiriii,
dzice, mai pre urmă și alte locuri s-au adaos și
numele ei și altor țări s-au dat; căci ea, fiind
despre uscatul carile pe deasupra Machedoniii

să întinde, acmu și de Thrachia printră Munții
Imului și a Rodopilor tréce (acește-s Munții
Cenghii, carii de la Filippolis trec spre Marea
Albă, cărora turcii le dzic Despot iamlasi; și
iarăși de acolo să întorc spre Marea Niagră,
preste carii tréce drumul din Moldova și din Țara
Muntenească mergând spre Țarigrad), iaste
dară pusă (dzice Zonora) Illiria în mijlocul
acestor munți și între apa Dunării și pănă la
Marea Niagră să întinde, iară pre une locuri încă
și peste Dunăre covârșéște”
    Dintr-acéste dară a cestor de credință autori
fără prepus putem cunoaște că Ghermaniia,
spre carea dzic Stravon și Dionisie că s-au fost
întindzind Dachiia, n-au înțeles ei Ghermaniia
precum astădzi se hotăréște, ce Ghermaniia
carea atuncea au fost între Thrachiia și Illiriia,
iară ce dzic aceiiași scriitori că s-au fost
întindzind spre izvoarăle Dunării, trebuie să
înțălégem nu că doară păna la fântânile ei s-au
fost lungind, ce căci spre fântânile ei, și precum
dzicem noi, în susul apei pre margini s-au fost
întindzind; ce din bătrâni dară hotarăle Dachiii
așé aflăm. Acmu să vinim să videm cum o
hotărăsc și cești mai tineri.
   Dintre acești mai de curând, în mânule
tuturor să poartă Gheografiia lui Gloverie, carea
mai știută fiind decât de la noi a să arăta ar

trebui, lăsăm pre cititori să caute la Capul de
Dachia 18, zaceala 2: i proci, și la Cartea 4,
pentru Tartaria, Cap. 17, unde dzice: tot locul
acesta (adecă a Schithii) cu multe féluiri de
niamuri să desparte, din carii (deosăbi de
troglodite) mai vestiți sint dachii, a căror loc
acmu îl țin moldovénii, munténii, ardélenii și o
parte de unguréni, carii sint între Tisa și între
Ardial.
    Ce iarăși pentru mai ales hotarăle ei să
arătăm, vom aduce pre Bonfin, carile fiind de
naștire ungur și iscusit scriitoriu, prin însămnate
locuri, munți și ape o hotăréște. ”După iazighi,
dzice, Decada 1, Cap. 1, alăturea cu Dunărea
Dachia urmadză (iară țara iazighilor precum să
fie fost din apa Tisei pănă la Buda, la locul său
vom arăta), carea între Tisa, între Prut și între
Nistru lățindu-să, din dosul Sarmațiii Buhul o
desparte, în capătul al căriia iaste Marmarusia
(căriia noi îi dzicem țara Maramorășului) între
Munții Carpatici așédzată, de unde să încep
izvoarăle Tisii”. Și acoloși, puțin mai gios, dzice:
„peste Munții Carpatici (acestora le dzicem noi:
munții ungurești), țara carea pănă la obârșiia
Dachiii și pănă la apa Axiacului să întinde,
acmu Ardialul să cheamă”.
   Cu Bonfin într-o socoteală iaste Leunclavie,
î n Pantecte, Cap. 71, însă mai pre scurt

hotarăle-i desparte țărâle acmu știute
însămnându-i: „Dachia, dzice, odată să chema
prea lat olatul carile cuprinde Transilvania cu
amândoaă Valahiile, dintre carile una Valahie
Mare, iară alta Valahie Mică să chiamă; cea
Mare spre Marea Niagră să întinde și Moldova
alor noștri să chiamă, iară cea Mică pre malul
Dunării să trage și mai mult cu Ardealul să
alătură.”
   Din pomeniții dară scriitori curat Dachia toată
hotărându-să, céle ale ei de mult hotară să
cunosc precum au fost: de la începăturile Tisei
din Țara Maramorășului pănă unde dă Tisa în
Dunăre, și din gura Tisei pe Dunăre spre
Răzsărit pănă în gura Nistrului, și de acolo
luând pe apa Buhului spre Miadzănoapte să
întorcea spre Apus pănă în apa Axiacului și
pănă în Munții Carpatici, carii despart hotarul
leșesc de cel al Ardialului.

Capul III

Pentru vechi numele țărâlor carile de demult în Dachia să cuprindea

Mai denainte pănă a nu întra Dachia supt
stpânirea romanilor, adică pănă la împărățiia lui
Ulpie Traian, în câte țări sau provinții să să fie
fost împărțit Dachia foarte greu iaste a să
desluși; căci precum de hotarăle peste tot, așé
olaturile carile într-acéle hotară să să fie

cuprins, nici un scrietoriu de cei vechi, pre carii
noi a-i citi ni s-au tâmplat, aiave nu scriu, că
precum în Capul trecut am însămnat, când
Ghețiia era mai de obște și de mai lat nume
decât Dachia, atuncea să véde că nu numai
pănă la Nistru și pănă la Buh spre Răzsărit, nici
pănă la Tisa numai și pănă la Axiachis spre
Apus și spre Miadzănoapte, nici numai cu
malurile Dunării spre Amiadzidzi să hotărâia, ce
încă și peste Nistru pănă la Meotis (aceasta-i
balta Azacului) și peste Dunăre pănă la Illiriia;
iară peste Tisa, pre Dunăre în sus pănă la
Buda, s-au fost întindzind; pentru acéia și mai
multe țări au fost cuprindzind, precum în céle
vechi gheografii videm pusă Ghetiia peste
Dunăre pănă în Munții Cénghii agiungând și pre
îmbe malurile Dunării stând.
   Așijderea gheografii carii au dat loc Ghetiii și
Dachiii peste Dunăre, precum mai sus am
arătat, pănă la Sardiia (carea supt împărățiia
Țarigradului Sofiia, iară supt crăiia bulgărească
Triadița mai pre urmă s-au chemat), iară carii
spre Buda au mai lungit-o din cei vechi a afla n-
am putut, fără numai pe unul din cei mai noi,
anume Sambuție, carile, Buda, dzice, carea mai
pre urmă au fost țara iazighilor, mai denainte au
fost a celor vechi dachi slobodzie.
Pentru acéia și țara acéia, adică de la Tisa

pănă la Buda la scriitorii cei mai proaspeți a
grecilor, Pano-Dachiia, adecă Dachiia de Sus,
să află; ori cum ar fi, precum în toată Dachiia
multe țări să să fie cuprins, cuvântul carile
Dionisie dzice:Δακών τ̉’άσπετος άια a dachilor
nemăsurat pământ, aiave arată; cu care cuvânt,
precum a noastră părére iaste, Dionisie toate
țărâle a tuturor neamurilor ghetești (din carii și
dachii să să fie tras, Iustin istoricul, luând din
Trogos, mărturiséște) va să cuprindză. Și mai
vârtos acesta așé precum dzicem trebuie a să
înțălége, căci scriitorii greci, carii mai denainte
de vremile lui Traian au scris, pre gheti și pre
dachi, uneori deosăbiți, iară alteori tot de unii și
tot un neam să fie fost pomenesc, precum puțin
mai gios mai ales să va videa.
    Așijderea veri ghetii ar fi, veri dachii, carii cu
multe vremi mai denainte de Avgust Chesar
peste Dunăre amândoaă Mesiile să fie ținut, nu
numai cea de obște a romanilor istorie, ce încă
și Ovidie poet>ic<ul mărturiséște, a căruia
cuvinte în Capul ce urmadză după acesta le vei
citi.
  Într-acesta dară tract a tot trupului Dachiii
multe năroade la istorici să pomenesc lăcuitori,
așé în multe țări, să să fie fost: despărțit putem
socoti; însă noi pre céle mai mici țări carele ca
niște ținuturi le socotim a Dachiii, cu condeiul

trecând, lăsăm să cerce cititoriul nostru la
Bonfin, carile toate năroadele în Dachia de
demult lăcuitoare, pre anume le dzice precum
au fost, thravrichii, chistovochii și supt aceștia
predanisăi, rastaschénii cavcorénii, potulasanii,
saldénii, craghizii, vieffii, iazighii, ghepidii și
altele multe, de carile caută la pomenitul
scriitoriu, Decada 1, Cap. 1.
   Iară céle mai sus numite și mai late țări ale
Dachiii din pomeniții scriitori să văd să fie fost
țara de la Meotis pănă în Nipru, carea acmu să
scrie tătărâmea mică, pre dinafara Crâmului;
țara bastarnilor, carea au fost din Nipru și peste
Nistru pănă în Prut, a căriia parte și Basarabiia
iaste, carea acmu cu nume tătăresc să chiamă
Bugiac, adecă unghiu; căci din Prut pănă în
Nistru, unde de la Cetatea Albă în Marea
Neagră dă, să trage mult înainte pământul și
făcând unghiu ascuțit, așé unghiu au numit-o.
  Despre uscat mai înlontru au fost țara între
Buh și între Nistru, pre care loc stă acmu
Ocraina sau Podoliia leșască. Din Buh pănă
peste Nistru și pre la obârșiile Prutului pănă în
munții Carpatici au fost țara carea acmu
cuprinde cu o parte de Rusiia toată Pocutiia.
  Așé despre Apus au fost având țara carea
acmu îi dzicem Ardealul; iară din Nistru pănă în
Munții Carpatici și pănă la Poarta de Fier au fost

cuprindzind țările amânduror Vlahiilor, iară de la
Poarta de Fier pănă în Tisa au fost țara unde
acmu iaste olatul Temișvarului, iară din Tisa
pănă la Buda au fost țara carea mai pre urmă au
stătut o parte de țara ungurească cea mare.
     Așijdere peste Dunăre despre Amiadzădzi
au fost luând în sine amândoaă țărâle Misiii,
carile acmu cu nume turcesc să chiamă
Dobrugea și Deliorman, cu o parte de țara
sirbască, trecând și peste munții Emului pănă la
Illiriia.
   Iară ales pentru năroadele carile încă și mai
denainte de vinirea dachilor au fost lăcuind în
Dachia, din cea véche a Dachiii gheografie și
de la Iohan Bon, în Gloverie, cartea 1, De
Dachiia, cunoaștem așé să fie fost despărțite:
de la apa Oltului în sus spre Dunăre și între
munții spre țara ungurească să fie lăcuit
prindavizii, alvochénii, saldénii, tirvinghii, vurii și
chinghii.
    De la Olt spre Prut au trăit piefighii, coténii,
taifalii (de acești taifali, după cum Irodot de
dânșii pomenéște, aflăm să fie lăcuit de la
Dunăre în sus pe apa Ierasus, adică Prutul,
tocma pe unde iaste acmu Fălciiul, Lăpușna și
Orheiul, carea niam dzice să fie fost cu multul
mai vrăjmaș și mai viteaz decât altele).

Așijderea au mai fost cachinii și chistovochii,
carii era între Nistru spre Buh. Iară în Ardial să
fie ținut cacoianii, vuridénii, fievii, ratachénii și
tavrischii. Pe acéste niamuri pe pământul
Dachiii lăcuitori mai pre urmă viind ghetii și
gonindu-i s-au aședzat ei pre locurile lor. Iară
de la Prut pănă în Nistru au fost lăcuitori
tiraghetii, adecă ghetii nistréni, și apirii și mai
gios, spre marginea Mării Négre, vastarnii, pre
unde iaste acmu Bugiacul, care țară s-au
chemat și Bassarabia. Iară de la Nistru și pănă
în Buh au fost stăpânind carpianii, callipidii,
istrachiii, axiachii și iazighidii, carii s-au fost
poreclind eniocaldii.
   Acéstea dară au fost toate țărâle și năroadele
carele au stătut pre locurile Dachiii și mai
denainte și după ce au cădzut ea supt
stăpânirea romanilor.
   Iară după ce cu vitejiia lui Ulpie Traian fură
dachii biruiți și de prin toate locurile acéstea
izgoniți (precum înainte pre larg să va arăta),
romanii mai strâmptând hotarăle ei, toată
Dachiia în trei țări au despărțit-o și de ciia numai
pre acéstea cu numele Dachiii numind, pre
altele cu numele sale céle mai vechi să să
numească li-au lăsat; cum dară să să fie chemat
acéle țări, carele de supt numele Dachiii li-au
scos romanii, caută înainte că le vii afla. Iară

acéle trii părți cu deosăbite nume, de pe
pusătura locului de iznoavă li-au numit, adecă
măluroasă, muntoasă și din mijloc.
   Deci cea măluroasă (precum Ortelie în cea
veche a Dachiii gheografie arăta) au fost
începând din Tisa și s-au fost trăgând pe lângă
malul Dunării (de pre carii și numele au luat)
pănă unde dă apa Oltului în Dunăre; care loc
cuprinde acmu olatul Timișvarului cu mai
giumătate de Țara Muntenească; în scurt atâta
țară cuprindea Dachiia măluroasă cât, la anul
trecut, la pacea între nemți și între turci la
Pazaroviț făcută, au luat chesariul de la sultanul
turcesc.[5] Iară de céia patre peste Tisa, între
Dunăre și între Tisa, stă năroadele iazighii (carii
și metanastii să chiamă) și carpodachii. Iară cea
muntoasă a Dachiii parte au fost purcegând la
apa Oltului între munții (carii la cești mai
proaspeți grecești istorici să chiamă brasovénii)
și între Dunăre pănă peste Prut și pănă la
Nistru, adică alaltă parte a Țării Muntenești,
împreună cu toată Moldova și cu Bassarabiia în
sine luând. Iară cea din mijloc (carea mai
denainte s-au fost chemând Ghepidia) Dachie
iaste țara Ardialului, pre carea pentru acéia au
numit-o Mediterranea, adecă din mijlocul
pământului, căci depărtată de Dunăre fiind, cu
Munții Carpatici ca cu o coroană sau cu un brâu
să încinge.

   Așé dară din céa veche a Dachiii hotărâre
(precât adecă romanii la împărățiia sa o au
adaos) curat să înțelége să fie cuprins atâta loc
cât astădzi ține olatul Temișvarului din toată
țara unguriască cu Ardialul și Țara
Muntenească și Moldova împreună cu Bugiacul.
Și cu atâta pentru țărâle céle vechi a Dachiii,
precât propozitului nostru destul a fi socotind,
mai mult nu vom lungi. Iară cititoriul, de va vrea
încă a să mai îndestuli, cérce la Iornand, la
Gloverie, la Bonfin și Ortelie, carii foarte cu de-
adins pentru Dachia, pentru țărâle și pentru
năroadele ei céle vechi, au scris.

Capul IV

Pentru numele dachilor și de începătura lor

De vréme ce precum din cei vechi așé din
cești mai noi scriitori țărâle și hotarăle Dachiii,
precum au fost stând în vremile vechi, precât
într-a noastră putință au fost li-am arătat, de ciia
înainte nu fără triabă a fi socotim de ne vom
sfătui iarăși cu acéiași scriitori de la dânșii să
ne înștiințăm și pentru hireș numele dachilor și
pentru începătura niamului lor, adecă din cine și
de pre ce locuri ieșind au vinit ș-au stăpânit
aceste locuri de carile mai sus am pomenit.
  Precum dară pentru hotarăle Dachiii, așé
pentru numele și niamul dachilor nu puțină

tulburare între scriitori videm a să face. Căci
unii, ghetii, dachii tot un niam și tot un nume vor
să fie, iară alții și în niam și în nume vor să-i
deosăbască.
   Deci din carii țin socoteala cea dintăi, mai de
frunte iaste Stravon și Dionisie Periighitul,
amândoi vechi gheografi. Ce a lui Dionisie câtă
i-au fost părérea pentru dachi deplin o am
pomenit la Cap. 1. Așijderea o parte de a lui
Stravon acoloși pomenind, aicea deplin o vom
poftori-o; carile după ce dzice, la locul pomenit,
precum ghetii stau pre Marea Niagră, iară dachii
spre izvoarăle Dunării, apoi adaoge și aceasta:
Οϋς οίμαι Δάους καλεϊσθαι τò παλαιóν, άφ̉’ ου
και παρά τοίς̉ ̉Αττικοίς έπεπόλασε, τα τών
οίκετών όνόματα. Adecă, socotesc că >pre<
aceștea mai denainte dai să să fie chemat, și
unde și athinénii s-au obiciuit (de pre numele
țărâlor) a-și chema robii. Cuvintele lui Stravon
tâlcuind Eustafie[6] adaoge: Παρ̉ άττικοίς τέ τά
τών οίκετών όνόματα Δάοι, και Γέται. Adecă: la
ahtinéni era numele robilor dai și gheti, cu carea
va să însămnédze precum alt nume a fost a
dailor (carii dachii sint) și altul a ghetilor.
   Socotélii aceștiia împotrivnici sint Dion și
Plinie. Deci întăi Dion, Cartea 1, Cap. 67:
„Dachi, dzice, eu număsc pre aciia carii și ei pre
sine singuri să număsc, și romanii așé-i chiamă,

măcar că nu știu că unii din greci ghetii le dzic”.
Iară Plinie, Cartea 4, Cap. 12, încă mai
deșchidzind cuvântul dzice: „Pre ghetii carii au
lăcuit de la Dunăre spre câmp pre aciia romanii
dachi i-au numit”; acestora uimindu-i-să Zonora
și lui Zonora Avrelie, dzic: „țara, carea au fost a
ghetilor, după acéia Dachiia s-au chemat”.
   Însă Iustin istoricul de la Trog luând
amestecate a pomeniților socotéle, foarte pre
lesne le tocméște, unde dzice la Cartea 31: „și
dachii din sămințiia ghetilor sint, carii cu domnul
lor Barabista (acest domn dzic cești mai noi
scriitori precum să fie fost cel din[tăi] a dachilor
stăpânitoriu) împotriva bastarnilor (carii între
Prut și între Nistru și pănă la Buh lăcuia),
războiu având, și pentru căci în bătaie să
arătasă mai léneși decât ar fi trebuit, ca în loc de
pedeapsă să le fie, li-au poruncit domnul lor,
când să vor culca să doarmă să-și puie în
așternut picioarele unde-și punea capetele”.
Această a lui Iustin socoteală deșchis ne dă să
înțălégem precum ghetii cu domnul lor
Barabista, mai denainte de ce a vini asupra
bastarnilor și pănă a nu cuprinde locurile
Dachiii să fie fost tot dintr-o semenție cu alalți
gheti.
   Iară precum multe să fie fost niamurile, sau
precum prostéște li-am dzice: oardele ghetilor,

din cuvântul lui Plinie putém înțelége, carile
dzice: „De la Dunăre și spre câmpi, toate
niamurile ghetilor lăcuiesc, carile măcar că în
deosăbite locuri și hotară lăcuia între sine
despărțite, însă tot o săminție și tot un nume să
fie avut”.
   Iară după ce gheții, precum dzisăm, gonind
pe bastarni, mai apoi și pre heruli, precum mai
înainte vei videa, și au cuprins toată Dachiia, de
ciia de pe numele locului ș-au schimbat și ei
numele, adică carii ghetii au început în Dachiia
a lăcui, aciia s-au numit și dachi. Socotélii
noastre agiutoréște Isidor, Cartea 14, Cap. 14,
și Ethicul, în Hotărâre[a] Evropii, carii dzic:
„Gotthia (adecă Ghetiia) mai pre urmă s-au
chemat Dachia și ghotthii (adecă ghetii) dachi”.
Așijderea la Stavon, carile aceștii socotéle
macar că împotrivnic să véde a fi, însă iarăși el
dzice, precum ghetii și dachii ōμόγλοττους, „tot
de o limbă”, să fie fost, precum noi am dzice
acmu că rusii cu căzacii tot o limbă au, măcar
că cu locurile și cu numele lor despărțiți sint.
Așé dară ghetii carii au întrat în Dachiia, de pe
loc numele luând, s-au numit mai pre urmă
dachi, iară carii au rămas tot pe locurile lor céle
dintâi, adecă pe denafara Dachiii, pre aciia i-au
numit romanii tot gheti.
După a ghetilor vechime, precum mai

proaspăt nume să fie a dachilor, dovadă ne
iaste cea de obște a romanilor istorie, carea cu
multe vremi mai denainte de Avgust Chesari, de
războaiele romanilor cu a ghetilor pomenind,
nicicum macar de nume de dac nu pomenéște.
Așé Ovidie poet>ic<ul, carile pre vremea lui
Avgust au trăit și așéși de Avgust au fost trimis
în izgnanie la cetate Tomus (carea socotim să
fie fost unde iaste acmu Cetate Albă), unde și
cartea o numește Pont adecă Marea Niagră,
scriind au trimis-o la Roma la un senator, ce-l
chema Grețin, carile să trăgea din véche familia
Flachilor, în care așé pomenéște:
    „Praefuit his, Graecine, locis modo Flaccus,
et illo
Ripa ferox Istri sub duce tuta fuit.
Hic tenuit Myssas gentes in pace fideli:
Hic arcu fisos terruit ense Gettas.”[7]
Adecă:
   „Stăpânit-au pre aceste locuri, o, Greține,
odânăoară Flac; și
Supt hătmăniia lui malurile Dunării fără grijă au
fost.
Acesta în pace credincioasă au ținut pe
massagheti.
Acesta cu sabiia au îngrozit pe gheti, carii în
arce se bizuia.”

   Iară hatmanul acela Flac (pre carile Eneas
Silvie îl numéște Fulvius Flaccus), precum am
și mai arătat din Calviz și din Onufrie, au fost
hatman, cum dzicea atuncea romanii consul, cu
132 ani mai denainte de nașterea Domnului
Hristos.
   Așé dară, fără prepus rămâne să înțălégem
precum vrémea și furtuna (carile ce lasă în lume
nestrămutat?) numele a unii părți din neamurile
ghetilor să fie mutat, și din gheti dachi să-i fie
chemat; iară amintrilea tot dintr-o seminție și tot
dintr-o începătură să fie.
   Așijderea pentru oarece deosăbire a
numirilor carile la scriitorii cei grecești aflăm:
Δάκους și Δάους, dachi și dai citim, vreo
îndoință a pune nu trebuie, căci obiciuită iaste
limba elliniască a muta pe: cus în os și pe chi în
i; și precum Γραικοί, Γράοι și Γραικούς, Γραίους,
așé Δάκος au mutat Δάος și Δάκοι în Δάοι, i
proci.
   Ce pentru ca tot prepusul socotélii noastre să
rădicăm, aduce-vom la mijloc pre Bonfin, carile,
în lat și în lung de numele și de niamul aceștii
săminții scriind, a tuturor scriitorilor păreri într-un
loc le adună și le curățéște, carile sint acéstea:
„Dachii, dzice (Decada 1, Cap. 1) și daii tot
aceiași sint, dintr-o seminție cu ghetii, cărora și

limba tot una le iaste”; și puțin mai gios,
aceastași întărind, dzice: „precum dachii daii
sint, céle vechi a lor orașe încă mărturisăsc a
cărora nume mai multe în dava să sfârșesc,
precumu-i Comidava, Serghidava, Dețidava,
Marțidava, ca cum ai dzice Dava lui Maroco, a
lui Serghie, a lui Deție, a lui Comi”, i proci. „Însă
ghetii grecilor au fost mai cunoscuți, căci și mai
adése peste îmbe malurile Dunării trecea, și nici
cu mesii, nici cu thrachii să amesteca”. Încă și
mai cu de-adins vom cunoaște mintea lui
Bonfin, vom afla că nu numai ghetii dachii și
daii, ce încă și gotthii, visegotthii și ostrogotthii
și alte câteva oarde de a lor, tot o seminție să fie
fost de vréme ce la acéiași decadă, în fața
dintăi, dzice: „Ostrogotthii, ravarichii, vinovilethii,
svetidii, coghénii, oameni înalți la stat au fost,
din carii daii sau davii au ieșit. Aceștia gonind
pre heruli de pre locurile sale, de ciia dachi s-au
numit.”
   Pentru numele dară dachilor așé, iară pentru
a niamului începătură iarăși la aceiași scriitori
uitându-ne să ascultăm ce dzic. Câți istorici și
gheografi din cești mai noi s-au silit să culiagă
socotélele celor mai vechi pentru acéste
neamuri, precum proastei noastre minți să pare,
cu lungi și împletecite voroave mai mult au
întunecat decât ar fi luminat știința aceștii
povesti. Pentru carea cititoriul de va vrea mai

bine să să încredințédze de cuvântul nostru,
citească, rogu-l, cartea lui Mathei Pretorie, pre
carea o numéște Lumea gothilor, la carile mai
mulți de sute de istorici să pomenesc; însă ce ar
fi fost pănă mai pre urmă cea aleasă socotială a
lor, nedejduiesc că nu va putea înțelége. Pentru
carea lucru noi, și cu noi alții mai denainte,
socotim că mai curat și mai cu credință decât
Bonfin socotélele celor vechi altul să nu fie
cules, ale altora într-o parte lăsind, cuvintele lui
precum sint, nemutate, la mijloc le punem.
   „După ce (dzice: Decada 1, Carte[a] 2) au
ieșit gotthii cu hatmanul său Filomiris de la
Scandinaviia, s-au cuborât la balta Meotidii și s-
au aședzat după acéia pre marginile Mării
Negre. Nu după multă vréme urându-li-să și
acolo au purces cu hatmanul lor Zamolxis
(carile au fost nu neînvățat filosof) și au vinit în
Dachiia”. (Socotéște aicea că pănă a nu vini
gotthii într-însa, țara aceasta Dachiia s-au fost
chemând; de pre carea, precum noi mai sus am
pomenit, ghetii carii s-au aședzat într-însa s-au
numit dachi.) De ciia din Dachiia (trecând peste
Dunăre) au năbușit în Misia și au agiuns pănă
la Thrachiia.
   Această povéste o aduce Bonfin din
Iornandis, carile, om de niam gotth fiind, pre larg
au scris de lucrurile și de începătura gotthilor;

însă precum dachii să nu fie dintr-acești gotthi,
cum Bonfin, așé alalți vechi istorici mărturisesc,
a cărora cuvinte iarăși Bonfin frumos le
alăturiadză și, vrând ca să despleteciască
voroava, întăi aduce la mijloc împletecetura,
apoi și o descâlcéște. Împletecitura dară iaste
aceasta: „Dzic precum gotthi și ghetii tot una să
fie; așijderea dachii și ghetii (pentru căci așé
dzice Stravon) fiindu-le limba de obște, tot un
niam să fie fost”.
   Așé și Trogus, și din Trogus Iustin va,
precum dachii seminție a ghetilor să fie fost;
apoi și Stravon și Trogus împreună dzic precum
dachii să să fie trăgând din daii sau davii carii
a[u] fost lăcuind pe la Marea Caspiii.
   Pre această împletecetură o despleticéște
așé, (într-acéiași Decadă și la același Cap,
puțin mai gios), dzicând: „Daii și davii și tot
aceleași sint, dintr-un rod cu ghetii; și nu numai
căci limba și graiul tot unul li-au fost, ce încă
căce și dintr-un loc au ieșit”. Iară de unde au
ieșit, acoleși puțin mai gios din Stravon arată:
„Daii, dzice (precum Stravon mărturiséște), sint
năroade a Schithiii, asiatici, aproape de Marea
Caspiii lăcuitoare”. Și iarăși într-acéiași carte,
cuvintele lui Stravon pomenind: „Schithii, dzice,
carii de la Marea Caspiii să încep, mai mulți dai
să chiamă”. Și mai gios dzice: „Din dai unora le

dzic parvii, altora xanthi și altora pusurii. Deci
parvii era carii lăcuia mai aproape de Marea
Caspiii și mai vecini de hircani, iară alții pănă în
țara ce se chema Ariana se întindea”. Apoi
închide voroava într-acesta chip: „Dachii, dzice,
și ghetii nu din Scandinaviia (precum socotiia
Iornandis), ce din tătărâmea sau Schithia cea
asiatică să fie ieșit mai adevărat iaste, căci și
năroadele asiaticești decât céle evropești mai
vechi sint”.
   Dintr-acești dară gheti carii au fost asiatici au
iești și dachii dunăréni, precum Stravon
mărturiséște. Însă aceasta povéste trebuie să o
înțăleagă cititoriul nostru, precum cu sute de ani
mai denainte de Domnul Hristos să fie fost,
precum în Capul ce urmadză și mai curat să va
videa.
   Acéste dară avum mai curat și mai pre scurt
avum de dzis pentru numele și începătura
niamului dachilor, iară acmu vine rândul, când
și cum s-au început crăiia lor pe pământul
Dachiii să arătăm.

Capul V

Pentru crăiia dachilor, cum s-au început și cum au fost mai denainte de cât a o suppune romanii

Vrând ca pentru cea dinceput a dachilor
stăpânire să scriem și grămădzi de cărți a mai
vechi și mai noi istorici întorcând și răsturnând,
nu altă, ce ca >cum< într-un lavirinth (căruia nici
întratul nici ieșitul i să poate afla) să fim întrat ni
să pare; ce de vom căuta la cei mai vechi, cât
iaste latul și lungul pământului, de la Dunăre, la
Marea Niagră și de la marea Caspiii în sus spre
Ocheianul Crivățului, trei nume>cum< mai de
obște și mai >de< vestite aflăm: a Schithii, carii
tot supt un nume toate alalte niamuri carile pe
pomenitul pământ au lăcuit cuprind. După acest
nume prințipal mai de frunte aflăm numele
sarmatilor și a ghetilor.
    Deci supt acéste trei nume de niamuri să
cuprind dachii, gothii, vandalii, savromatii și
altele nenumărate (carile nefăcând la lucrul
nostru, pentru lungime, le trécem) niamuri, carile
ellinii cu nume de varvari le porecliia, iară pre
amănuntul și în față de pre nume și de pre țări
pre carile lăcuia și de furtuna carea după vremi
îi muta și îi schimba, a le număra și adevărat
locurile lor și stăpânirile lor a însămna, precum
de cunoștința noastră (poate și de a multora a
altora) foarte departe să stea cu bunăvoie
mărturisim.
  Așijderea de vom da toată credința cestor
mai noi istorici și ales precum o zugrăvéște
Matthei Pretorie, în Lumea gotthilor, creadză-ne

cititoriul nostru că, în tot pomenitul pământ, nici
un niam, nici un nărod nu putem afla carile
începătura semințiii și stăpânirii sale de la gotthi
să nu fie luat; și împotrivă, nici un gotth nu
putem găsi carile în toate neamurile și semințiile
să nu să améstece. Că scoțind numai pre uni
(ce și pre aceștia alții mai vechi să văd că-i
amestecă, precum mai gios vom arăta) și pre
ghermani, toate stăpânirile și crăiile aceii părți
de lume, întăi le face sarmatece, apoi pe
sarmati îi face gotthi; nici nu avem în ce să
învinuim cu aceasta pe Pretorie, de vréme ce
videm că și alții din cei vechi și cu multul mai de
frunte scriitori într-acéiași părére să fie fost.
   Și întăi cu această tablă ne iasă înainte
Procopie Chesarianul, carile supt numele
massaghetilor și pre uni cuprindzind, carté De
războiul gothilor, Cap. 11, dzice: „Massaghetii
sau precum acmu le dzicem unii”. Și în Cap. 2,
aceiiași cărți, „gotthii, dzice, vandalii, visegothii
și ghepidii tot de un neam și de o limbă să fie și
acesteași mai denainte să să fie chemat
savromati și melanhlani și peste Dunăre céle
dinceput descălecături să fie avut”.
    Așijderea alanii, între alalți varvari vestit în
viteje nărod (precum îi mărturiséște Dionisie),
Procopie îi face gotthi: „Vandalii (dzice, în
c a rte a De războiul vandalilor, 1, Cap. 3)

lăcuitorii bălții Meotis, fiind asupriți de foame,
luând în soție pe alani, niam gotthesc, s-au tras
cătră ghermanii carii astădzi îi chemăm franchi,
pe apa Renului”. Decât acesta mai vechiu
Plinie aceastași socoteală să fie avut, mai sus
am arătat, unde dzice că toate niamurile ghetilor
lă[cu]iesc peste Dunăre spre câmpi. Decât
Plinie încă mai vechiu Stravon, Cartea 7, de
gheti dzice: „Dimpotriva hotarălor sau țărâi
pădurii Herținii (această pădure să încépe de la
obârșiile Donului și curmând toată țara rusască
încă în țara leșască și în Ghermaniia și tréce
pănă la munții Italiii) stând, apoi au cuprins toți
munții pănă în hotarăle Dachiii (ia amente și
aicea vechiu numele Dachiii) și pănă la gurile
Dunării și la apa Nistrului cu sarmatii
amestecați au lăcuit”. De acestea mai pre larg
caută Sarniție, Cartea 4, Cap. 5. Așijderea daii
sau davii, din carii sint dachii, precum din rodul
ghetilor să fie, Iustin și Trog mai sus au
mărturisit.
   Așé dară, într-atâta de nume și de niamuri
zăminteală, cum s-ar putea singură a dachilor
stăpânire dintr-altora a să despărți nu cu iușor
lucru a fi ni să pare. Pentru care lucru, noi ca nu
nici împotrivnici atâția vechi și noi scriitori să ne
arătăm, nici această istorie în amestecătura sa
ca într-un întunéric fără zare dzăcând
nedeșchisă și neivită să o lăsăm. Cea de pre

mijloc și mai fără grijă cale vom apuca și peste
tot, din socotélile tuturor ce am putut înțelége,
vom arăta; iară cititoriul totdeauna în giudecată
a face slujba-i iaste.
   Dzicem dară precum stăpânirea dachilor
îndoită și în doaă féliuri să fie fost, una carea
supt cel de obște a ghetilor nume s-au fost
cuprindzind și nu numai în Dachiia au fost
stăpânind ce încă și peste Dunăre în Misia și
pănă la Thrachiia s-au fost întindzind (pre care
stăpânire să o fie deșchis Zamolschie filosoful,
mai sus am pomenit) și acéiași pre acésté
locuri, pănă la vremile lui Avgust Chesari, supt
numele ghetilor să fie stătut (precum mai pre
larg vom arăta în Capul ce urmadză, unde vom
istorisi războaiele lui Avgust și a altor împărați
romănești cu ghetii); iară altă stăpânire sau
crăie a dachilor au fost mai deosăbit de alți
gheti și mai cu hireș nume de crăiia dachilor,
carea au stătut pănă la Ulpie Traian, împăratul
romănilor, și pănă la Decheval, craiul dachilor,
pre carile Traian biruindu-l și omorându-l, crăiia
dachilor cu totului tot s-au strâns, precum
înainte la rândul său să va videa.
   Deci stăpânirea ghetilor, céia ce au fost mai
de obște pre ce vréme începătură să fie luat, din
scriitori cu adevărat nu putem a ne înștiința, fără
cât la Irodot, cel mai vechiu dintre ellini scriitori,

videm că pomenéște pentru lăcuirea lor peste
Dunăre cu misii și cu thrachii, de la carele luând
Evsevie: „Thrachii, dzice, misii, ghetii și
vevrichii, o samă din neamurile sale trecând la
Asia, mai toată Vithinia au cuprins”; iară
acéastă trécere a lor la Asiia, după socoteala
Hronologhicului lui Calviz să să fie tâmplat cu
563 de ani mai denainte de Domnul Hristos.
   Nici mai mult uitându-ne la cuvintele lui
Matthei Pretorie carile pre gothii săi de pre
vremile lui Sampson îi lungéște, la rândul
istoriii, carele noaă fără prepus ne poate sluji,
ne întoarcem.
   Ghetii aceștia întăiași dată au vinit supt
știința romanilor, pré vrémea când au fost
consul Sțipion și colliga, adecă tovarăș lui
Sțipion Flaccus, pre carile Enias Silvius îl
numește Fulvius Flaccus, 132 de ani mai
înainte de Domnul Hristos, precum am și mai
pomenit; și acest Flac, gonind din Mesiia pe
gheti, cu Dunărea hotarăle împărății romanilor
au întărit; și macar că ghetii aceiia, după acéia,
sau dachii, de multe ori în hotarăle romanilor
năbușiia, însă, pănă la vrémile lui Ulpie Traian,
hotarul împărățiii tot Dunărea au fost. Așé dară,
Flac, hatmanul romanilor, dobândind cetatea
Sardica și din Misiia gonind pe gheti peste
Dunăre în Dachiia, cel de obște nume a stpânirii

ghetilor s-au curmat; și după acéia, aședzându-
să ei dincoace de Dunăre, cel deosăbit nume a
crăiii dachilor au început, pentru ai căriia crai de
la cel dintăi pănă la cel mai de pre urmă, acmu
vom să dzicem.
    Deci de toți craii lor, supt hireș numele
dachilor numai cinci să pomenesc să fie fost
(scrie Pretorie); și cel dintăi dzice să-l fie
chemat Sarrulis, pre acestași Iornand, Cartea 2,
Pentru gotthi, îl numéște Corrilus, și de dânsul
într-acesta chip pomenéște: „Corrilus, dzice,
craiul gotthilor stând la stăpânire 40 de ani în
Dachia, niamului său mai mare au fost. Dațiia,
dzic cea véche, pre carea acmu să știe că o țin
năroadele ghepidilor”; sămăluiaște-să acesta să
fie fost craiu dachilor, pre vrămile lui Iulie
Chesar.
    Al doilea au fost Varuista (pre carile Iustin îl
chiamă Varvista); acesta întăiași dată dzic să fie
avut războiu cu bastarnii (precum din Iustin mai
sus am pomenit), carii pre atuncea între Nistru și
între Prut au fost lăcuind. După acéia, stăpânind
toată Dachia cu prădzile sale adésă țărâle
romanilor de pre Dunăre strica și mai multe
tâlhușaguri și răutăți făcea (pentru carea caută
la Lumea gotthilor a lui Pretorie, Carte[a] 4, Cap.
3, că mai pre larg vei afla); împotriva acéstuia,
Avgust Chesari nu numai îndelungat ce încă

foarte greu războiu să fie avut, pentru carile și
Ioan Zonara, Cartea 10, Cap. 27, supt numele
pannonilor, să véde a pomeni, unde dzice:
„Avgust Chesari împotriva pannonilor, carii sint
pre lângă Dalmațiia și pre lângă Dunăre
lăcuitori, singur cu capul său mărgând, pănă
mai pre urmă, îndesindu-l cu războaiele, multe
năroade aceii țări împărățiii au suppus”.[8]
   Și iarăși într-aceiași Carte, Cap. 32: „Chesar,
dzice, trimițând pre Crasus cu oștile în
Machedonia, Thrachiia și în Grețiia, cu multe
niamuri multe războaie au avut, în cea de pre
urmă, pe unile li-au biruit, iară pre altele li-au
luat în supunere”; (apoi adaoge:) „și acéle
neamuri mai de demult mesii și gheti s-au fost
chemând, iară cu cursul vremii unile dintr-însăle
alte nume au luat”.
   Această a nume>ri<lor schimbare, precum
pentru dachi să să înțăleagă, singur Zonora
(acoleași, Cap. 37), mărturiséște: „Avgust,
dzice, încă trăind, dachii, îndemnând pe
savromati și pe alte niamuri pannonicești, să
rădicasă împotriva cărora Avgust au trimis pe
Tiverie (carile mai pre urmă și la împărăție au
stătut), pentru ca să-i potolească”. Ca acésteași
vei afla la Hronicul lui Tațitus, Cartea 2, Cap. 61
și 63.

   Al treilea a dachilor craiu au fost Ghestiblind,
de carile dzice Pretorie să fie crăit pe vrémile lui
Tiverie împărat; ce pentru a cestuia lucruri
cevași vrédnic de pomenire noi la istorii a afla
n-am putut.
    Al patrulea craiu au fost Dekeneu, carile au
stricat oștirile lui Domitian, și pe Oppie Sabin, și
pe Cornelie, mai marile polcurilor ce le chema
pretoriane (adecă de curte), rău i-au bătut; caută
la Sfetonie, (Cap. 6, list. 788) și la Iornand
(Cartea 13, Pentru gotthi, list. 629). Dion
istoricul, (cartea 67), dzice că acest războiu să
fie fost mai mare decât toate războaiele de când
au stătut împărățiia romanilor; iară pricina căci
au fost acest războiu a dachilor așé de groaznic
o arată Iulie Chesar, (carté 39 și 40), pentru căci
dzice: „Dachii sint mai viteji decât toți varvarii; și
aceasta nu numai căci și cu sufetul și cu trupul
sint oameni pre vârtoși, ce încă pentru căci ei nu
cred precum moartea să fie sfârșitul vieții, ce
socotesc ca cum ar fi o trécere la alte lăcașuri
noaă”.
   Fost-au acesta războiu pre la anul de la
Hristos 81. Aceastași să véde adeverind
Tațitus, în Viața Agricolei, Cap. 41, unde dzice:
„Supt Domitian romanii multe războaie, ce toate
fără noroc au avut asupra dachilor, căci ei
totdeauna biruitori au fost”.

   Așijderea pre la anul de la Domnul Hristos
94, Xifilin, în Sinopsis, luând de la Dion, carté
66, scrie precum „Domitiian au trimis cu oștirile
asupra lui Decheval (acesta-i al cincilea și cel
mai de pre urmă a dachilor craiu) pre un Iulian;
ce vicleșugul și meșteșugurile lui Decheval au
făcut că măcar că romanii să videa biruitori, însă
deplin biruința nu li-au dat, căci tăind copacii
unii păduri și lăsind numa trupinile, le
îmbrăcasără cu port și cu arme oștenești, carii
romanii, oaste proaspătă părându-li-să, s-au
părăsit a-i goni și s-au întorsu la tabăra sa”.
   Iară de la Domnul Hristos 96, Dometian de ai
săi ucis au pierit, cu îndămnarea împărătésii lui,
pentru căci Domitian, având în gând a doa dzi
să-și omoare și împărăteasa și pre alții câțiva
din sinatori, a tuturor acelora de moarte
orânduiți nume le însămnasă într-un izvod, iară
un copil din casă, neștiind ce izvodzel iaste
acela, nici de lucruri ca acéstea știind, luându-l
l-au fost purtând pre amână; asupra căruia
tâmplându-să împărăteasa a vini și cunoscând
din izvod ce i se gătește, îndată a dat știre și
altora carii într-acea primejdie plutiia, carii cu
toții rădicându-să, iarăși cu sfatul împărătésii
rădicară împărat pe Nerva; și pe Domitian îl
ucisără în 18 a lui septembrie, după ce
împărățisă ani 15 și dzile 5.

    Nerva, încă fiind de vârsta adâncilor
bătrânéțe și pentru bătrânéțe oarecum
neprebăgându-l în samă, au socotit că nice a
trăi, nici a împărăți, mult îi va fi; pentru acéia,
suindu-să în Capitolin, cu mare glas pre Traian
îl face ficior de suflet, chesar, tribun și lui
moștenitoriu; și trăind în împărăție (precum din
epistola lui Plinie celui Tânăr să dovedéște) 1
an și luni 4, dzile 9, au murit, leat 98, ghenar 27.
După dânsul au stătut Ulpie Traian, priimitul
ficior a lui Nerva.
   Acéstea dară precât am putut mai pre scurt
pentru patru crai a dachilor mai înainte
stăpânitori și de începătura crăiii lui Decheval
acesta a dzice avum, iară rândul poftéște ca
iarăși așé pre scurt de acest Decheval și de
vinirea lui Ulpie Traian cu oștile asupra lui și de
stingerea crăiii dachilor să căutăm.

Capul VI

Pentru oștenirea lui Traian-împărat asupra lui Decheval, craiul dachilor, și de dezrădicinarea lor

Al cincilea și cel mai de pre urmă a
dachilor craiu au fost Decheval (acestuiași
Iornand îi dzice Diurpanis), om nu numai în
lucrurile oștenești prea vârtos ce încă și la minte
prea ascuțit și plin de meșterșuguri. Acesta, cu
mare rușinea romanilor, pănă într-atâta puterile
[9]

Dachiii adăosesă cât și o sumă de bani în chip
și de dajde și de dar, în toți anii de la cămara
împărățiii lua, după tocmala ce făcusă cu
Domițian, precum Dion[10] istoric mărturiséște.
Așé romanii, vrând-nevrând, cu banii săi pre
Decheval din dzi în dzi îmbogățindu-l, el, în
putére mărindu-să, alte războaie încă mai gréle
și încă mai groaznice asupra romanilor găta;
asupra căruia sculându-să Traian cu războiu, l-
au bătut și tot niamul dachilor din Dachiia au
stârpit (precum înainte la Viața lui Traian pre
larg vom arăta).
    Iară după pieirea lui Domitian și a lui Nerva,
stând la împărățiia Râmului, Ulpie Traian
întăiași dată au pus în gând pentru ca să
răscumpere de la dachi rușinea și ocara carea
de câteva ori o pățisă; așé, aședzind întăi
lucrurile publicăi și întorcând pre slujitori iarăși
la învățătura și orânduiala oștii ca mai denainte,
încă au dat răspuns dachilor că pentru banii ce
cerea le va da arme. De la Dion[11] istoricul
(carile lucrurile acelor vremi pre amănuntul au
scris) ne înștiințăm precum Traian și alte
războaie foarte vrăjmașe și bătăi foarte cu multă
vărsare de singe să fie avut, macar că în toate
nărocul biruinții tot la romani au fost.
   Deci bătaia dintăi, precum să să fie întâmplat
pre la anul de la Hristos 101, socotéște Calviz,

în Hronologhicul său, la acela an. (Aicea, iubite
cititoriule, noi vrând nu numai pentru Decheval
să arătăm precum el au fost cel mai de pre urmă
a dachilor craiu, pentru războaiele lui Traian cu
dânsul pre scurt pomenim, iară mai pre larg vei
videa unde va vini rândul istoriii la Viața lui
Traian). Într-acel, dară, dintăi războiu, macar că
dachii fură biruiți, însă și din oastea romanilor
foarte mulți au picat; iară din cei răniți atâta au
fost de mulți, cât la apothecari și la țirulici
nemairămâind pândzături, ș-au scos Traian
mésele, servetele și năfrămile și li-au dat să fie
pentru ranele slujitorești.
   Așé, în războiul cel dintăi, cu mare vredniciia
lui Traian și cu bărbățiia romanilor, pierdzind
Decheval războiul, i-au căutat a da dos, însă nu
așé de tot sfărâmat și răzbătut fiind, după ce s-
au tras supt cetatea scaunului său,
Zamoghetusa, iarăși ș-au strâns oștile ce să
împrăștiiasă și tocmindu-și oamenii, iară au
stătut la bătaie de iznoavă. Ce nici Traian mai
léniș decât nepriiatenul fiind, tot în urmă
gonindu-l, iarăși i-au dat războiu vrăjmaș ca și
dintăi; însă nărocul romanilor slujind, iară
rămasă Decheval biruit. Deci Decheval (precum
dzice Dion, într-același loc), vădzindu-să și din
arme și din puteri mai gios, au poftit pace,
căruia Traian foarte pre lesne i-au dat-o cu
acéste tocméle: ca priiati[ni]lor romanilor priiatin

și nepriiatinilor nepriiatin să fie; așijderea ca să
răzsipască cetățile carile pre la hotarăle Dachiii
pentru întăritura făcusă.
   Într-acesta chip, Traian (precum și Dion și
Zonora pomenéște) dobândind biruința și pacea
cu de-a sila și după voia lui să priimască
asuprindu-l, luat-au cu sine și pre solii lui
Decheval și la Roma cu mare triumf și laudă
întorcându-să, senatul romanilor l-au numit
Dățanul.[12]
    Însă pentru nestarea la cuvânt a lui Decheval
și pentru amăgiturile ce îmbla să facă, multă
vréme au putut a să stărui acea pace; căci
îndată ce s-au întors Traian cu oștile, Decheval,
macar că aiavea asupra romanilor oaste să
rădice nu îndrăzniia, însă pre iazighi și pre
metanasti, carii era din priiatinii romanilor și de
la Tisa în sus spre Buda lăcuia, cu adése prădzi
a-i călca nu să părăsiia. Cu care pricină,
aprindzindu-să Traian de mânie, de iznoavă
asupra dachilor armele ș-au clătit. Într-acea cale
cu meșterșugurile și cu măistriile lui Decheval,
nu puține, nici iușoare primejdii au vinit la capul
lui Traian, ce cu chivernisala ce făcea și cu
știința a purta oști, toate meșterșugurile lui
Decheval în zadar scoțind, din toate primejdiile
ferit au fost.

    Decheval, vădzind că nici cu vicleșugul, nici
cu armele va putea sta împotriva lui Traian, încă
mai de mare vicleșug și răutate s-au apucat și
iarăși au făcut că să va pleca lui Traian, însă
de-i va triméte pe Longhin sutașul (carile cârma
oștii purta și toate lucrurile lui Traian după vrére
le pliinia) pentru ca dânsul să vorovască pentru
pacé. Pre acesta Traian la dânsul după pofta lui
trimițindu-l, el îndată au poroncit de l-au legat și
cu multe munci căznindu-l, pănă mai pre urmă l-
au și omorât. De a căruia patimă înștiințăndu-să
Traian, mai mult de durére inimii ce trăgea, căci
pierdusă om vrednic ca acela, de mânie
înfocându-să, toată socoteala ș-au pus ca și pe
Decheval și peste tot neamul dachilor, așéși din
temelie să-i răstoarne și pentru un roman pre
toți dachii să-i prăpădiască; însă puind lucrul la
sfat, videa Traian că lucrul așé după pofta lui a
să isprăvi nici pre lesne, nici fără primejdie
poate fi, de care lucru ales-au ca mai fără grijă
și mai pe-ncet de acea triabă să să apuce. Și
așé, într-acea vară, la anul de la Domnul Hristos
104 (Dion, Carte 68; Plinie, Carte 8) au stătut de
au făcut pod de piatră peste Dunăre (care pod
ce feliu de zidire au avut, caută mai înainte, la
rândul său).
  Gătind dară Traian podul peste Dunăre la
anul 105, au trecut cu oștile din Missia în
Dachia și drept spre apa Sarghețiii au purces,

unde și Decheval, toate puterile strângându-și,
cu mare îndrăznială îi aștepta; ce pohârnit
nărocul lui Decheval iarăși déde biruința
romanilor și de-a triia oară. Decheval, văzându-
și oamenii răzsipiți și în toate părțile șpârcuiți,
de toată nădejdea lăsindu-să, precum ca să nu
cadă viu la mâna lui Traian, singur șie ș-au
făcut moarte.
   Traian, după izbândă minunată ca aceasta,
întăi cetatea Zarmizoghetusa, scaunul lui
Decheval, apucând (pre aceasta mai apoi au
numit-o de pe numele său Ulpia Traiana), apoi
abătând din matca sa apa Sargheții, i-au aflat
toată avuțiia, carea nenumărată era și o zidisă
Decheval în fundul apii. De ciia, precum
mărturiséște din Dion și dintr-alții Bonfin,
deșertând Dachiia de toate puterile și așéși de
tot istovind-o, au făcut-o provinție; și împlând-o
de cetățéni și de ostași viterani (aceștia era cum
sint oturacii la turci), cu cetăți și cu orașe au
întărit-o, precum mai înainte vom aduce toate a
tuturor mărturiile, carii într-un glas întăresc
precum Dachia toată s-au descălecat cu
romani. Iară rămășița dachilor câți scăpasă din
oșténi și altă prostime, pre toți pănă la unul,
precum să-i fie trecut mai spre fundurile țărâi
ungurești, scrie Ian Sambuție, în Adaosul istoriii
ungurești, list, 807, carea apoi la istoricii
grecești, Zonora și Chedrinos i proci s-au numit

Pano-Dachia, adecă Dachiia de sus; pentru
aceasta caută și Dion[13], Evtropie, Xifilin,
Avrelius Victor, Bonfin, Leunclavie și toți alalți
mai noi scriitori carii după cei bătrâni urmadză.

[1] [2] Istoria Svintei Scripturi

    Gheorghie Chedrinos 66, și însămnările lui

Xilantru în Chedrin [3] [4] [5] [6] [7] [8] [9] Iustinŭ, Cap. 4 Cartea 1, 2, stih. 27 Gloverie, Cartea 5 Laonic Halcocondila Evstahie, la numele daii Ovidie, Cartea 5, eleghia 9 Și Dion, Cartea 55 Iornand, Cartea pentru gotthi, Cap. 13, list. Dion, Cartea 68 Dion, Cartea 68 639 [10] [11]

     Dion, Cartea 68. Plinie, Cartea 10,

Epistola 80. Zonora, Cartea 11, cap. 21

     Dion, acoloși; Evtropie, în Viiața lui

Tiverie; Avrelie Victor, în Breviar, Cap. 18 [13] [12] <poem>

CARTEA A DOA

Carea arată trécerea romanilor din Dachia în Misia, apoi dovedéște precum aceiiași romani iarăși s-au înturnat de la Misia în Dachia. Așijderea arată precum aceiiași romani tot în Dachia au lăcuit de la Avrelie Avrelian pănă la Constantin Marele

CAPUL I

Arată-să pre scurt viața lui Avrelie Avrelian, carile de moșiia sa au fost roman din Dachia Așé Dachia noastră, carea altora de romani numai călcată și petrecută au fost, acmu să face maică și născătoare împăraților romani; căci Avrelian, precum și mai sus am pomenit, au fost născut în Dachia ce-i dzicea măluroasă. Și macar că părinții în istorii nu să pomenesc, însă aiavea iaste că de niam prost nu putea să fie, de vréme ce altora la offichiile hătmăniilor a întra nu să cădea fără numai celor din bună naștere ieșiți sau cu multe lucruri vitejești vestiți. Deci el la împărăție ca aceasta și cu mare slava lucrurilor oștenești au agiuns. Pe alemani și pe marcomani (carii mai denainte multe scricăciuni făcusă împărățiii) au biruit. De ciia la Roma întorcându-să, zidurile cetății atâta li-au lărgit cât 50 000 de pași încungiura. Apoi la Răzsărit trecând, pe Zenovia vie au prins și cu sine la triumf o au adus. Pe gotthi departe peste Dunăre i-au călcat și mai asupra tuturor nepriiatinilor împărățiii biruitoare arme au purtat. După acéstea a vitejiilor vrednicii fost-au și ce iaste mai de triabă și mai hiriș tuturor stăpânitorilor buni, adecă a dreptății 218 217: Leat 270 Leat 272 țiitoriu și a răutății tare pedepsitoriu. Poronca lui cătră oșténi întracéasta formă au fost: „De vei fi să fii cap pe oaste, și mai cu deadins de vei să fii viu, mâna slujitoriului contenéște; cine va puiul strein să nu apuce, oaia să nu atingă, strugurul să nu zmulgă, țarina să nu tragă, untdelemn, sare, lémne să nu ceaie, cu zaharaoa sa să fie îndestulat. Slujitoriul din prada și dobânda nepriiatinilor, iară nu din lacrămile țăranilor să trăiască. Leafa în bătrânéțe sabiii să-și poarte, iară nu în ospătării”, i proci. În scurt, între cei mai lăudați stăpâ[ni]tori fost-au numărat, fără numai căci spre vărsarea singelui au fost can mai mult dat. Aceasta din céle multe, pentru Avrelian Dacul [am] avut aicea a dzice, iară cât au trăit și cât au împărățit, înainte la locul său vom arăta.

CAPUL II

Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia și supt Avrelie Avrelian Avrelian, stând la împărăție pre urma lui Avrelius Flavius Clavdie, în anul dintăi a împărățiii lui, carile iaste de la Domnul Hristos 270, au purces cu oaste asupra gotthilor peste Dunăre, pre carii vitejéște biruindu-i, pre cât spre hotarăle céle vechi a împărățiii întrase, gonindu-i, iarăși céle de demult puind și întărind, cu mare laudă s-au întors la Roma. La anul 272, iarăși (Vopiscus mărturisind) purcegând cu oastea spre Răzsărit, și luând tractul de pe ceia parte de Dunăre, în cale unde i s-au tâmplat nescariva varvari clătiți a afla, pre toți i-au biruit și i-au împrăștiat, și ales pe domnul gotthilor la mână aducând cu alte 5000 de ai săi, așéși peste Dunăre l-au omorât. Ca acéstea vei afla și la Sarniție, carile neamului românilor din Dachia foarte împotrivnic să fie l-am arătat; însă aicea pizma uitându-și, adevărul mărturisind la Carte 3, Cap. 15, dzice: „Ghermanii și sarmatii, pentru ca să-și izbândiască asupra romanilor și pentru 219 218: Leat 274 ca să-și întoarcă locurile ce pierduse, totdeauna chitiia cum ar putea scoate din Dachia leghioanele romanilor; și așé pe vrémea acestui împărat sculându-se hatmanul și domnul lor Cunab, au purces cu oaste asupra romanilor; ce lucru rrău mergându-le și domnul ș-au pierdut și cu rușine înapoi s-au întors. De aceștia curățindu-să, prin Thrachia au mărs la Vizantie și de acolo au trecut la Vithinia în Asia, unde pre Zenovia împărătiasa (muiare cu multul mai vitiază și mai harnică decât mulți bărbați) biruind, vie au prins-o și de aciia la Roma viind au făcut triumf pentru nepriiatini biruiți, la Răzsărit și la Apus”. În sfârșitul anului 274 gătindu-să pentru ca la anul ce va întra iarăși să triacă la Asia asupra persilor, să fie rădicat din Dachia pre romani și să-i fie trecut peste Dunăre la Misia scriu istoricii, precum mai înainte hireșe cuvintele acelor scriitori de față li-am adus. Ce pentru ca întăi aiavea să să facă ce împotrivnicilor era cu prepus, adecă precum romanii pre carii Traian în Dachia îi pusése prin vréme a 177 de ani tot acoloși neclătiți și nemutați au trăit. Iară nu numai cu trécerea sau cu vreo iernare a romanilor într-însa dachii să fie apucat o parte din limba româniască (precum Zamoschie liahul și alalți aceștii păreri parnici vânturiadză), și iarăși dachii cei dintăi pre locurile sale fără romani ca niște suppuși să fie rămas. Că criadzi-mă liahul acela, și alții carii vor mai fi, caută la Dicționariul Moreri, câte fabule ca acestea aduce din Menburg, la numele gotth, de acel féliu de dârmoeturi. Că lung și încă prea lung ar fi iernaticul în 177 de ani neschimbat și neprimenit. Iară împotrivnicii noștri ce s-au silit ceva, macar cu arătarea, adevărul să închipuiască: nu li s-au cădzut de niște tréceri și iernări numai a romanilor din Dachia noastră să pomeniască (carele nicicum fundamentul să stea și proptéle să să radzime au). Ce sabiia aceasta în mână să fie luat, pre carea noi acmu cu bunăvoie le întindem și asupra noastră trăgând-o, să ispitească: custura iaste în tiacă? Și de iaste, oare sabie slujitorească și tăioasă iaste, au tâmpă custură băbască și numai de covăți rădzătoare iaste? Ce acéstea glume scurte făcând, la triaba noastră și la cuvântul într-adins să vinim. 220 219: Vopiscus, în Viața lui Avrelian 220:

CAPUL III

Dovedéște-să că acea a romanilor trécere din Dachia la Misia prea scurtă să fie fost și supt același împărat iarăși la locul său să să fie întors La toată dovada și adeverința istoriii cu prepus, trebuie să pomeniască cititoriul nostru canoanele carile i-am dat, că cu acélea drept slujindu-se, toată osirdia și nevoința noastră, precum pentru adevăr să pune va afla. Precum și aicea, când în cursul istoriii am dat povestire de la istoric vrednic de credință precum Avrelian, socotind că Dachia, pre carea Traian o descălecase, că a o ținea nu va mai putea, au lăsat-o, și cetățénii romani carii lăcuia într-însa i-au trecut în Misia, îndată după pravila canonului și pofta adevărului cunoaștem că pănă la acéia vréme romani au fost aciia carii au lăcuit în Dachia și precum necurmat într-însa au trăit, că de s-ar fi cumva mai de demult curmat, n-ar dzice istoricul că, pre romanii cetățéni pre carii Traian i-au aședzat, i-au rădicat Avrelian. Deci precum traiul lor în Dachia pănă atuncea au fost adevărat, așé și rădicarea lor de la Avrelian adevărată trebuie să fie. Și această mai de pre urmă povestire rămâne stăpânitoare pănă sau același istoric sau altul vrednic de credință în cursul istoriii să va arăta, carile altă povéste noaă asupra aceștiia, adecă, precum romanii iarăși s-au întors a o ținea au apucat. Carea povéste de nu să va afla, rămân împotrivnicii biruitori și cu largă gură vor putea dzice că de au și trăit romanii în Dachia atâția ani, iară mai pre urmă părăsind-o au ieșit dintr-însa; iară de să va afla alta împotriva aceștiia și povéstea aceasta să ștérge și împotrivnicii biruiți vor cădea, pentru carea acmu la meidian ieșind, vom nevoi doară, și împotrivnicii să vor cunoaște ce féli de arme poartă. 221 Leat 275 221:

CAPUL IV

Aceasta să dovedéște întăi din socotială Nu cu greu să va priimi dovada socotélii noastre, precum romanii di-au ieșit din Dachia ș-au trecut numai peste Dunăre la Misia, îndată și fără multă zăbavă la moșiia sa să să fie întors, de să va socoti binișor pricina pentru carea Avrelian atuncea au socotit să-i scoață din Dachia. Pricina dară (precum dintr-același istoric curat să poate videa) carea au împins pe Avrelian să scoață pre romani din Dachia, alta n-au fost fără numai că Avrelian, cu câteva fericite războaie, pre varvari într-acea parte năvălitori biruise și tocma la locurile lor îi gonisă; însă mulțimea și poiadea lor, precum de tot călcături și stropșituri în hotarăle împărățiii să nu mai facă a opri și după depărtarea lui la Asia a le păzi foarte greu a fi socotind, poate săi fie trecut peste Dunăre, în loc adecă mai apărat, puind la mijloc apă mare, și cu greu a să tréce ca acéia. Apoi fiind Avrelian la anul ce urma leat 275, să treacă, cu toate puterile asupra persilor, nu numai căci despre hotarăle Crivățului să depărta, ce încă și oștile carile era pentru paza acelor părți din Dachia cu sine a le trage va fi vrut; carile lipsind, socotiia că singuri cetățénii și alți lăcuitori pre dinafară fără mare primejdie pănă la înturnarea lui să fie nu vor putea, ca această socoteală a lui Avrelian, într-îmbe părțile greșită să fie fost, tâmplarea lucrurilor mai pre urmă au apucat. Căci nici el la Asia să treacă au apucat (de vréme ce i s-au tâmplat moarte la Vizantiia, precum înainte vom arăta), nici tătarâi au mai vinit spre Dachia, ce tocma după moartea lui Avrelian, fiind la împărăție Clavdius Tațitul, au lovit pe după Marea Neagră la Asia și acolo au făcut mare pradă în Țara Pontului și a Chilichiii (pentru care la împărăție lui Clavdie mai deșchis vom dzice). Și așé să cunoaște că precum oșténii ce să vor fi luat din Dachia la loc să vor fi întors (căci cu moarte 222 222: împăratului și oștenirea acéia mai mult s-au împrăștiiat și s-au părăsit), și alalți lăcuitori a ei peste Dunăre trecuți, pentru ce acolo să fie rămas n-au avut, de vréme ce prădzile varvarilor s-au îndreptat spre părțile Asiii, iară nu, după cum să temea Avrelian, spre Dachia. Așijderea, nu proastă socotială iaste că de-au și rădicat Avrelian pre romani din Dachia, această rădicătură să nu fie fost vécinică, ce numai pănă la o vréme, adecă pănă să vor întoarce oștile de la Asia iarăși la Evropa, bunăoară precum și noaă acéstași acmu, tot cu același niam de tătari a păți ni să tâmplă, pentru care lucru domnii purtând de grijea lăcuitorilor, înțelegând precum tătarâi veri vor țara să prade, veri în prada altor țări printr-însa vor să triacă, ca și când trec în țara leșască sau în țara unguriască, îndată poruncesc și dau știre lăcuitorilor de să trag de la câmp la munte, la păduri și la alte locuri tari, unde de vrăjmășie lor să să poată apăra; de ciia potolindu-să și la locurile sale întorcându-se, sau într-alt chip împăcându-să păgânii, lăcuitorii fietecine la locul și la ședérea cea dintăi să întoarce. Și precum și astădzi videm că de călcăturile și îmbletele lor, locurile țărâi Moldovei despre Nistru la câmp și deșchise fiind, mai mult pustie și de moșnénii săi de câțiva ani părăsită iaste, deosăbi de slujitorii călărași ce stau pre acea margine pe la Orheiu, pe la Soroca și pe la alte trecători, unde să pot acioa de răutate lor. Așé Hotinul după războiul ce au avut turcii cu leșii (unde nu puțin să laudă bărbăție lui Ioan Sobețchi, carile atuncea hatman Coronii leșești era) pănă la leat 1712 numai în cetate puțini târgoveți și slujitori să putea stăvi, iară olatul Hotinului, precum Cernăuții, și a Sorocăi parte cea mai multă de tot pustie și nelăcuită rămăsése. Iară la anul pomenit turcii având grijea rusilor dintr-acolo și lărgind cetatea și întărind-o cu oaste, în doi ani numai toate locurile acélea s-au împlut de sate și de oameni; adecă cei ce de frica și grijea tătarâlor la munte și la păduri trași era, la câmp și la locurile sale întorcându-se. Într-acesta chip dară iaste de socotit și retragerea romanilor din Dachia în Misia supt Avrelian; nu lungă nici vécinică să fie fost, 223 223: Evtropie, Cartea 9. Zosim, Cartea 1. Zonoras, Cartea12, Cap. 27 ce scurtă și pănă numai la o vréme, precum pre dovada aceasta a socotélii, cursul istoriii așé să fie fost înainte va arăta. Căce de aicea înainte iarăși după regula și canonul carele am dat, din an în an și din istoric în istoric vom merge, însămnând și cercând să videm, oare Dachiia noastră așé lepădată de romani au rămas și varvarii vinit-au să o stăpânească, au da-vom peste altă povéste, carea să ne adeverească precum Dachiia iarăși de romani să să fie ținut și tătarâi la pustiile lor să să fie gonit? La carea de să vor afla scriitori de credință vrednici, iată că fără nici un prepus rămâne să cunoaștem că cei ieșiți din Dachia romani iarăși la locul lor să să fie înturnat și moșiile lor céle dintăi să-și fie apucat, să mergem dară înainte.

CAPUL V

Dovedéște-să apoi înturnarea lor în Dachia din istorici și traiul lor într-însa de la moartea lui Avrelian pănă la Clavdie Așé dară, precum în Capul trecut a Cărții aceștiia am dzis, precum Avrelian cu mare clătire asupra persilor gătindu-să, în anul 275 de la Roma au purces, ce aproape de Vizantia (carea acmu iaste cetate lui Constantin), între Vizantie și Iraclia, la orașul ce să chema Chinofrurion sosind, acolo de hatmanii săi ucis viața ș-au săvârșit; iară tâmplarea morții lui au fost așé, că secretariul lui (adică logofătul de taină) Minesthus, cădzind într-o greșală pre mare și știind firea lui Avrelian neântoarsă și nemilostivă spre cei răi, au potrivit slova lui Avrelian și au făcut un izvod, ca cum singur împăratul cu mâna sa l-ar fi scris, în carile au scris numerele a câțiva senatori, ca cum i-ar fi orânduit de moarte. Apoi, ca un vândzătoriu stăpânului, în chip c-ar descoperi taina adevărată au arătat acel izvod capetelor, carele anume într-însul era însămnate. Ei drepți și împăratului nevinovați știindu-să, nebunéște lucrul nici mai cercând, nici pre 224 224: Clavdie Tațitus Florian împăratul mai ispitind, cu toții sfatul cel mai rău apucând, fără véste asupra nevinovatului și bunului împărat năvrăpăsc și acolea pe loc neomenéște îl ucig. Împărățit-au Avrelian ani aproape de 5, precum însămneadză Petavie, iară după socoteala lui Calvizie, fără puține dzile, 6 ani; omorâtu-l-au ghenvariie 29 sau, cum alții vor, în luna lui octomvrie. După moartea lui, senatorii înștiințindu-se de vicleșugul secretariului cu multă jeale după împăratul au rămas și de pacostea ce făcusă tare căindu-să, pre secretariul l-au aruncat la fieri sirépe de l-au fărmat. Ce ce folos, precum dzice cuvântul arăpăsc: „Ba’deha’rabel Basra”: „După răzsipire Basra”. Apoi, după acéia slujitorii, dând știre la senat pentru moartea împăratului, s-au trăgănat lucrul mai mult de 6 luni pănă au ales împărat pe Clavdius Tațitus.

CAPUL VI

Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia de la Clavdie pănă la Probus Într-același an, leat 275, în carile au pierit Avrelian, s-au ales la împărăție Clavdie Tațitus, septemvrie 25 (precum din Vopiscus socotéște Calvizie). În vrémea acestuia, scrie Zosim, întrând în anul 276, precum tătarâi, de carii se temea Avrelian să nu între cu prada în Dachia, trecând Meotida (aceasta-i balta Azacului) peste Marea Neagră, au lovit la Asia, unde Pontul și Chilichie au prădat. Ce Clavdie încă cu oștile într-acolo aflândusă (căci de când ieșise cu Avrelian înapoi nu să mai întorsése) și împotriva lor mergând, tare i-au răzbit și i-au împrăștiiat. După izbândă,cu oștile spre Evropa întorcându-se și agiungând la Tarsos, l-au lovit frigurile, din care i s-au tâmplat și moartea, april 15, după ce împărățise 200 de dzile. În locul lui, Florian frate-său, ca cum împărățiia după moșie ar fi mărgând, singur să apucă de împărăție, ce aceasta oaste[a] nepriimind, au rădicat 225 225: 226: împărat pre Avrelia Prob. Florian, de inimă rea, această necinste a răbda neputând, după 60 de dzile singur vinile deschidzindu-și (Zosim scrie că slujitorii l-au omorât), au lăsat de i-au curs singile pănă au murit. Aicea să dovedéște că socoteala carea pusése Avrelian (adecă, că după mărsul lui cu oștile spre Răzsărit, Dachia de prădzile tătarâlor sprejenită să fie nu va putea) au ieșit greșită, și pre romani din Dachia în zădar i-au fost trecut Dunărea, de vréme ce tătarâi nu spre părțile Evropei, nici asupra Dachiii prădzile ș-au slobodzit (știind poate fi că într-această parte de multe ori lucrul pe voie nu li-au ieșit), ce alt drum peste mare ș-au deschis spre Asia, într-acolo Avrelian, poate fi, nici gândiia. Iară Zonora și tractul pe unde au trecut acei tătari, anume însămneadză, carile la Cartea 12, Cap. 28: „Schithii, dzice, trecând apa Fasis, au întrat în Asia, unde Pontul, Cappadochia, Galatia și Chilichia au prădat”. Iară apa Fasis iaste căriia acmu îi dzic Tiflis, carea desparte țara ghiurgiilor de Armenia cea mare. Irodot istoricul scrie precum mai denainte această apă au fost hotarul carile au fost despărțit Asia din Evropa, iară nu Boazul de la Țarigrad. Așé dară, după mărturiia acestor scriitori, curat să cunoaște că Dachia macar de tot deșartă au fost de lăcuitori, macar o parte, carii au fost mai la câmpi, peste Dunăre să fie trecut. Oricum au fost Dachia într-acea dată, vreo nevoie (de carea Avrelian ca un bun chivernisitoriu se temea și să păziia) de tătari n-au avut; de unde de credzut iaste că, după întorsul oștilor de la Asia, iarăși să fie trecut Dunăre în ceasta parte. Însă noi ce ar plăcea împotrivnicilor și după voia lor lăsind, să dzicem că tătarâi, știind că Dachia iaste acmu de oameni deșertată și pustie de lăcuitori, pentru acéia nici ce să caute întracea parte au avut; și așé spre Asia cu prădzile să să fie îndreptat. Această socoteală având oarece asămănare de credzut, trebuindune să purcédem înainte și altă povestire pre aceasta biruitoare în cursul istoricilor să aflăm, carea pre cititoriu să încredințédze că socoteala noastră carea întăi am dat au ieșit adevărată, și romanii iarăși lăcuitori în Dachia să fie rămas. 226 Leat 276 Leat 278 Evtropie, Cartea 9. Orosie,Cartea 7,Cap. 24 Leat 280 227:

CAPUL VII

Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia de la Probus pănă la Avrelie Carus Avrelie Probus, după ce s-au aședzat la împărăție la anul 276, de ciia s-au întors cu oștile la Evropa. Atâtea de grele războaie cu toți varvarii au avut și atâtea de mari biruințe asupra lor au purtat, cât mai nici un împărat mai denainte au dobândit, mai mult de 400 000 și, precum la alții scris să află – 700 000: dintr-înșii au omorât și 60 de cetăți în Galiia au luat. Iară după ce au aședzat toate lucrurile în Ghermania, leat 278, precum scrie Vopiscus, Evtropie și alții, s-au întors în Illiria și de acolo au trecut asupra ghetilor și gotthilor, carii să făcusă rocoșéni asupra împărățiii (acestea neamuri precum peste Nistru pănă la Don să fie trăit, pre atunce mai denainte de gheografi s-au arătat), de la carii numai prădzile ce făcuse în anii trecuți cu multul mai cu asupră au răscumpărat, ce pre toți așéși de tot sub giugul împărățiii i-au supus. Iară la anul al doilea (căci oștile dintr-înșii nici ș-au scos) leat 280, după ce au suppus pre toți sarmații, au cădzut asupra vastarnilor (aceștia lăcuia iară peste Nistru și între Nipru, mai aproape de marginile Mării Négre), pre carii, după ce i-au suppus, așéși nici i-au mai lăsat să mai trăiască pre acéle locuri, ce pentru ca mai fără grijă să facă părțile despre Dachia, cu totului tot i-au rădicat și mai bine de 100 000 de casă în Thrachia i-au trecut și acolo i-au aședzat, carii pre urmă credincioși au fost împărățiii. Ca acéstea mărturiséște împotrivnicul nostru Sarniție, carile la Carte 3, Cap. 18 dzice: „Probus Avgustul toată urgiia asupra ghetilor carii era sarmatilor poporéni ș-au vărsat și cu de-a sila iau supus; după aceasta au suppus și pe ghepidii carii, împreunându-se cu vandalii, multă sctricăciune făcusă mai 227 228: denainte (iară ghepidii trăia peste munții Ardealului, precum și aiurea am arătat); acesté părți așé păcii și fără griji întorcându-le, au tras cu oștile iarăși la Răzsărit, unde în anul același, în Isavrie pre varvari au potolit și de la parthi, carii multe și scumpe daruri îi adusése, ce macar că darurile nu li-au primit, însă cu dânșii pace au făcut”. Aicea socotească și cu dreaptă giudecată să giudece dreptul cititoriu: de vréme ce toți barbarii pănă la unul din giur împregiurul Dachii bătuți, suppuși și așéși unii, carii adecă mai apro[ape] de hotarăle Dachiii să afla, cu totului tot rădicați și peste Dunăre în Thrachia mutați fiind. Ce nevoie, mă rog, ar fi avut romanii cei din Dachia, numai peste Dunăre trecuți, să nu să poată întoarce la locurile sale? Ales că, precum din istoricii pomeniți să cunoaște, Probus pre bastarni nu pentru altăceva de pre locurile lor și din coastele Dachiii i-au rădicat, fără numai fără grijă și mai cu odihnă să poată trăi. Că de-ar fi fost Dachia deșartă, ce i-ar fi trecut peste Dunăre? Că mai lesne ar fi fost să-i așédze în Dachia, acmu pustie. Ce aceasta să nu fie fost așé, arată și chiar dovedéște că împărații pentru romanii din Dachia mai mult decât pentru alții de grijă purta, că totdeauna marginile împărățiilor mai tare să păzăsc decât mijlócile. Deci romanii în Dachia, ca niște mărginéni ce era, după îndămâna și lesnirea vremii să siliia împărații să-i ocrotească și să-i păzască, pentru care lucru Avrelian, după a sa socoteală, dzicând că nu vor putea trăi singuri orășénii fără slujitori de năpădirile varvarilor, atunce deodată de lângă varvari i-au rădicat și în loc mai fără grijă pănă la o vréme i-au pus; iară Probus, dându-i mâna și putérea, au rădicat pre varvari de lângă dânșii și i-au mutat peste Dunăre, de unde să nu-i mai poată supăra. Așé dară, iarăși dzicem, locurile Dachiii în pace fiind și varvarii de primpregiurul ei suppuși și depărtați aflându-se, foarte nedepărtat de socoteala dreaptă ar fi acela carile ar dzice că romanii din Dachia și de firea cea de romani și armele și moșiia așé îndată să-și fie uitat, și moșiia de mai de 200 de ani ținută, înainte ochilor, numai peste o apă stând, așé de tot să o fie părăsit. 228 229: Leat 282 Vopiscus și Avrelie Victor. Mă criadză cititoriul și de pre inima sa să să adeveriască, că moșiia de atâta vréme, nu numai romanul, pre atuncea a lumii biruitoriul, ce așéși nime din neamuri acestea a răbda ar fi putut, că dulce iaste dragostea moșiii; de unde mai cu adevărat ar fi socoteala acéia care ar dzice că mai bucuroși ar fi fost romanii aciia cu armele a mână în moșie și pentru moșie pănă la unul a pieri, decât blăstămățéște, fără nici o primejdiitoare pricină, înainte ochilor, carele, viile, țarinile, orașele și cetățile varvarilor și suppușilor lor să le lasă. Rămâne dară să cunoaștem că Dachia iarăși de aciiași romani lăcuitori ținută să fie fost. Cătră aceasta mare dovadă și mărturire, cum să dzice, de ochi, nu de urechi, avem, pre romanii carii și astădzi videm în Misia lăcuitori, carii cu ceștia ai noștri romani tot un neam și o limbă sint, nici altă a lor deosăbită descălecare undeva sau la vr’un istoric să poménéște, ce fără nice un prepus poate fi unora să le fie plăcut mănoasă marginile Dunării (precum Ovidie poeticul le numéște) și locuri pre marginile Dunării apucându-și, acolo loc să fie rămas; că cine într-acestea părți au îmblat și nu știia câți romani sint și astădzi lăcuitori, pe decinde de Dunăre, de la gură pănă la pragurile ei, carile sint aproapre de Poarta de Fier, adecă pănă împotriva Turnului ce-i dzic Turnul Severinului. Iară când aceasta a noastră socoteală dreaptă nu să va ținea împotriva, trebuie împotrivnicul altă să aducă, carea pre aceasta să biruiască, și atuncea socoteala lui biruitoare va fi, când din bun și vrednic de credință istoric va dovedi precum acești romani (carii noi sintem acmu), mai pre urmă de aiurea și dintr-alte neamuri au vinit pré acestea locuri, iară acei de Traian descălecați s-au șters și cu toții s-au prăpădit. Ce aceasta cu buna știința inimii îi giuruiesc, că, oriunde și oricât să cérce s-ar obosi, în zădar va cheltui undelemnul și și truda. Iară noi tot pre cursul istoriii mărgând, oriunde din istorici ocazie vom lua, socotiala noastră aceastași și una adevărată să fie vom întări. Deci dară Probus, leat 282 gătindu-se iarăși să margă la Răzsărit asupra persilor (căci numai aceștia nedomoli rămăsése) 229 Zosim, Cartea 2 Avrelie Carus Leat 283 Evtropie, Cartea 9. Zosim, Cartea 2 230: Numerian și Carinus Leat 284 Leat 285 Dioclitian și Maximian și agiungând la Sermis (de aicea era el născut) în Panonia, scornindu-să gâlceava asupra lui, fu omorât de oșteni, noiemvrie 2, după ce împărățise ani 6 și luni 4.

CAPUL VIII

Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia de la Avrelie Carus pănă la Galerie și Constantie Hlorus După Probus stătut-au chivernisirea împărățiii pe Avrelie Carus, în vitejii vestit bărbat. Acesta, în Anul dintăi a împărățiii, carile cade de la Domnul Hristos 283, niște sarmati, ce oarece să clătise, fără véste i-au lovit și 10 000 au omorât, 20 000 au luat robi cu muieri cu tot; și așéși, niamul acela a sarmatilor potolind, s-au întors la célélalte oști, carile încă Probus le gătase să margă asupra persilor. Luând dară oștile și mărgând asupra persilor, în Mesopotamiia i-au biruit și cetățile Ctesifontul și Selevchia împărățiii romanilor le-au întors, ce moartea împiedicându-i biruințele, aproape de Ctesifont, de fulger cu mulți alții împreună au pierit, puțin oarece peste an trecându-i împărățiia. După moartea lui au rămas la împărăție doi ficiori ai lui, Numerian, foarte bun, și Carin, foarte nebun și în toate spurcăciunile împlântat. Ce Numerian nu mult după moartea tătâne-său, de multă plângere betejindu-i-se ochii, cu vicleșugul socrului său, lui Aper, în lectică fu ucis, leat 284; iară frate-său, pentru scârnavă firea și obicéiele ce avea, în ura tuturor cădzind, mai mulți îl părăsisă; și acmu Dioclitian numele de împărat luând, în doaă rânduri amândoi bătaie au avut, ce a trie oară, de tot răzbit fiind, de mâna unui căpitan au pierit, a căruia muiare au fost rușinat-o cu di-a sila, leat 285. Dioclitian (carile mai denainte de purpură Dioclis să chema) apucat-au a împărăți în pomenitul an, pe la luna lui septemvrie; fost-au împărat precum cu biruințele războaielor lăudat, așé cu 230 231: Bonfin, Decada 2, Cartea 7 Idatie Constantin Hlorus și Armentarie Evsevie în Hronic Leat 287 Leat 288 Ammian 232: tirăniia asupra creștinilor de defăimat. Nici soțiia ce ș-au ales la împărăție, pre Maximian, într-amândoaă într-acestea mai gios au fost și în toate și peste toate atâta s-au potrivit, cât rar între doi oameni a să tâmpla s-au vădzut; că și împărățiia, când Diocletian de bună voie au lepădat-o, și Maximian mai mult voia soțiii căutând decât cinstea împărățiii au lepădat-o; numai într-atâtea se deosăbiia, căci Dioclitian în Dalmatie, iară Maximiian în Dachia noastră era născut. Și încă și pre fiică-sa (precum Anton Bonfin, Decada 2, Carte 7, mărturiséște) au dat-o după domnul carile atuncea stăpâniia în Dachia și, adaoge același scriitoriu, că de pe numele fétii lui Dioclitian Dachia să să fie numit Vlahie, căci așé să-i fie fost numele fétii. Așé pustiie de romani năștea și creștea romani de împărăție și de atâta stăpânire vrédnici și gubernatorii ei să socotiia vrednici de a firea gineri împărătești; ce noi să lăsăm pre cei împotrivnici singuri să-și cânte și singuri să-și gioace și la cuvântul nostru să vinim. În multe tulburări și de multe părți clătită, pe această vréme, împărățiia romanilor să afla; ce nu căci puterile, ce căci capetele lipsiia, împotriva tuturor și totdeodată să să puie nu putea; de care lucru amândoi împărații cu sfatul de obști au făcut chesar și pe Constantin Hlorus (acesta-i părintele lui Constantin Marele), dându-i soție pe Armentarie și așé despărțind oștile în patru părți: Dioclitian la Eghipt, Maximian la Africa, Armentarie la Răzsărit, iară Constantin la Ispaniia s-au orânduit. Deci Dioclitian, pănă a merge la Eghipt, întăi părțile despre Crivăți a așédza de trebuință socotind, leat 287; în Pannonia clătirile sarmatilor au potolit; de ciia parte acesta fără grijă lăsind, au trecut la Armenia și de acolo la Alexandria mărgând, și cetatea au luat, și tot Eghiptul iarăși la suppunerea împărățiii au adus. La anul 288 întorcându-se înapoi, scrie Ammian, înțelegând că o samă de gotthi, rădicând cap, au fost întrat cu prada în părțile Thrachiii, îndată cu oaste li-au ieșit înainte pre carii rău bătândui, pănă peste Dunăre i-au gonit. Apoi Dioclitian, ca și mai mult să întăriască părțile Dachiii, unde au socotit că pot fi locurile mai 231 Leat 293 Evtropie, Cartea 9 Leat 295 Evtropie, Cartea 9. Orosie, Cartea 7, Cap. 25. Evsevie, în Hronic. Isocrat, Istoriia besericească, Carte, Zonoras, Cartea 12, Cap. 36 Leat 304 Zosim, Cartea 2. Evsevie, Cartea 8, Cap. 25 și 26. Anonim, în Petavie, la acestaș an 233: deșchise și cu furișul tătarâi peste Dunăre pot tréce, au stătut păn au zidit din pajiște trei cetăți și oaste proaspătă au pus într-însele să fie pentru mai bună paza. La anul 293, Galeri hatmanul, pentru ca de tot să slăbască puterile bastarnilor, carpiilor și a sarmatilor (carii cu toții peste Nistru spre Nipru și pă[nă] la Don răvărsa, de câteva ori am pomenit), cu oștile peste Dunăre au trecut și, după grea bătaie, de tot i-au izbândit și i-au răsipit. Într-acesta războiu, scrie Evtropie, că Constantin (acesta-i Constantin Marele) încă voinicel tânăr fiind, vitejie peste vârsta sa au arătat, căci singur cu mâna lui pre domnul sarmatilor viu nevătămat au prins și înainte hatmanului l-au dus. Această biruință hronicul lui Ricțiol arăta să să fie tâmplat leat 295. Așé Armentarie asupra persilor mare izbândă au avut, cât și împărăteasa împăratului persesc cu copiii, cu sorusa, în robie au luat. De ciia la anul 302 Dioclitian și Maximiian, biruind toți nepriiatinii împărățiii și împăcând toată lumea, s-au întors la Roma și au făcut triumf, adecă donanma pentru biruința asupra gotthilor, bastarnilor, cvadrilor, sarmatilor, eghipților și persilor, pre carii îi biruise Dioclitian, și asupra franților, alemanilor, britanilor și mavritanilor, pre carii îi suppusése Maximian; în care triumf Dioclitian s-au chemat Ioviie, iară Maximiian Herculie. Iară în anul 304 amândoi împărații, după ce împărățise 20 de ani, învoindu-se, înainte senatorilor au dezbrăcat porfira, podoaba împărătească și, lăsindu-se de împărățiie, au priimit viață singuratecă și în locul lor puind chesar pre Constantin Hlorus și pe Galerie Maximian, Dioclitian s-au dus întăi la Nicomidie, iară Maximian la Solon și cu grădinile își petrecea viața. 232 Constantin Hlorus și Galerie Leat 307 Severus și Maxentie 234: Leat 309, 310

CAPUL IX

Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia de la Constan[tin] Hlorus și Galerie pănă la Constantin Marele Constantin și Galerie, după ce au stătut la împărăție, încă ș-au împărțit stăpânirile în doaă părți: deci Galerie au luat partea Răzsăritului, iară Constantin a Apusului. Ce toată lumea și împărățiia împăcată fiind, singură mărimea și greuimea a atâta împă[ră]ție și grea și nesufferită își era; pentru acéia îndată s-au și scornit între sine mari și multe zarve și netocmiri. Și întăi lucrurile au început Maxentie, ficiorul lui Maximian, a le scutura, rău și jele părându-i pentru căci tată-său pre altul iară nu pre dânsul următoriu împărățiii au ales și o parte de oaste în voia sa întorcând, s-au sculat cu războiu asupra lui Severus; și leat 307, întăi pace făcând, apoi Maxentie cu vicleșug au omorât pre Severus. Galerie Avgust, înțelegând de moarte lui Sever, pentru ca să răsplătească lui Maxentie, au vinit cu oaste asupra Romii, ce vădzind că nu o va scoate la cap, iarăși s-au întors la Illirie. Așijderea Maximian, căindu-se căci lepădase împărățiia, iarăși vrea să să amestece; scriind și față grăind, precum ficiorul său Maxentie nu iaste vrednic de împărăție. Ce aceasta slujitorii nepriimind, el s-au dus la soția sa cea véche, la Dioclitian; ce și aceasta nepriimindu-l s-au dus la Constantin și, pentru ca mai bună legătură cu dânsul să facă ș-au dat fata, pe Favsta, după dânsul. Ce Maximian cu vicleșugul vrând să răstoarne pe Constantin, Favsta, fata lui, i-au descoperit toate faptele céle réle și vicléne cătră bărbatul său Constantin (căci Constantin acmu era făcut avgust de tată-său Constantin), de care Constantin înștiințindu-să au prins pe Maximian și l-au zugrumat, leat 309. 233 Zonoras, Carte 12, Cap. 34 Leat 311 235: Iară leat 310, april 21, soțiia lui Constantin au făcut pe Lichinie chesar, om născut în Dachia noastră. Aceasta audzind singur pre sine s-au chemat avgust. Aceasta mărturisește și Zonora, Cartea 12, Cap. 34, dzicând: „Maximin vrând să cheame la însoțirea împărățiii pe Lichinie, carile era din Dachia și ținea pe sora lui Constantin Marele, l-au lăsat în Illirie”. Iară Galerie nu după mult deciia au murit, leat 311. Așijderea Constantin, tatăl lui Constantin (carea la locul său a pomeni ni-am greșit), încă la leat 306, iulie 25, dintre vii ieșise atuncea și Constantin, fiiul său, cu alégere tuturor împărat s-au făcut, în care alégere mult au agiutorat și Crocus, craiul alemanilor. Fost-au Constantin, tatăl lui Constantin Marile, om blând, cinsteși și împărătéște darnic; cătră carile scriind Galerie că precum el gonéște și căznéște pre creștini așé să facă și el și den cu rte s a p re c arii v o r f i s ă-i izgoniască. Ce Constantin Hlorus, iubitoriu de creștini fiind, făcându-să că pentru voia soții sale așé va să facă, au poroncit ca carile din boiari și din sfétnici va vrea să-și ție creștinătate să iasă din curte, iară carii să vor lepăda, aciia să-și ție boieriile. Deci mulți, mai mult cinstea oamenilor decât a lui Dumnădzău cercând, s-au lepădat de créștinătate; iară mai mulți pre cinstea dumnădzăiască călcând cea omenească, au ieșit din curte. Deci Constantin, pre toți pre cei ce ieșisă din curte, iarăși în curte și la mai mare cinste i-au chemat, dzicând că aceștia ce au pădzit credința lui Dumnădzău vor păzi și credința împăratului; iară cei ce să lepădasă de lége pentru cinsté i-au gonit pre toți, dzicând că cela ce lui Dumnădzău cu credință n-au fost, nici împăratului poate să fie cu credință. Așé socotim dar, că de pe biruința a tuturor nepriiatinilor împărățiiii și de pacea și liniștea carea pre dinafară era, foarte aiave să fie și că Dachia în toată liniștea și petrecerea fără grijă să fie fost pe vrémile acestor împărați mai sus pomeniți. Așijderea de socotit iaste că varvarii de prinpregiur de ar fi avut vreo putére și vădzind atâte turburări și războaie de casă între împărați, nu s-ar fi putut răbda cevași macar după obicéiul lor a ispiti și nescareva lucruri noaă măcar spre părțile Dachiii, macar spre 234 altele a scorni s-ar fi apucat. Ce și aceasta la istorici nepomenindu-să, ce nevoie, mă rog, ar fi avut romanii Dachiii să-și lasă locurie și casăle pustii? Ce aceasta puțin mai înainte, în care urmadză, va videa cititoriul nostru, că Dachiia nu numai căci cu romanii să fie fost pre acestea vrémi lăcuită, ce încă și lăcaș împăraților să să fie ales, din istorici vrednici de credință vom arăta. 235 236: 237: Victor, Evtropie, Evsevie, Hron. 8, Cartea 9, 10 Leat 313

CARTEA A TRIIA

Caré dovedéște traiul romanilor în Dachia de la Constantin, Marele și Sfântul, pănă la Theodosie cel Bătrân și Bun CAPUL I Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia de la începutul împărățiii lui Constantin Marele pănă la pieirea lui Lichinie Constantin Hlorus, tatăl marelui Constantin (precum mai denainte am pomenit) la leat 306 murind în Britania, slujitorii toți, cu o inimă au ridicat la împărăție pre fiiul său, din Eleni, împărăteasa cea dintăi, Constantin, fiind la vârsta ca de 32 de ani; avut-au întăi soție la împărăție pre Maxentie, ficiorul lui Erculie; ce întrând între dânșii zarvă, au vinit la arme. Constantin, mai puțină oaste decât Maxentie având, s-au întors a cére agiutoriu de la Cel de Sus, pentru carea, pre amiadzidzi înainte și privala a toată oaste, i s-au arătat cruce pe ceriu luminoasă foarte, împregiurul ei aiavea însămnănd: IN HOC VINCES: „Într-acesta vii birui”. Și puind sămnul crucii în stiaguri, cu doaă slove ellinești: χρ, carile însămna: Hristos, în trii rânduri pre nepriiatin au biruit. Apoi au luat de soție pe Lichinie. Ce Maximin, carile cu oștile la Asia vrând decât Constantin și decât Lichinie mai mare și mai de-a firea să să aréte, s-au sculat cu oaste ș-au întrat neprietenéște; împotriva lui au mărs Lichinie și în câteva rânduri biruindu-l a u fu git l a T arsu s ș i a co lo au murit, după ce fusése 4 ani chesar, și 3 avgust; murit-au la anul 313. 236 Zosim, Cartea 2. Idatie 238: Leat 316 Zosim, Cartea 2. Anonim și Evsevie, în Viața lui Constantin Leat 321 Zosim, Cartea 2 Leat 324 Pe această vréme, precum Dachia să fie fost de romani lăcuită și ținută, tot prepusul să rădică din istoriia ce scriu toți istoricii vremilor acelora. Scris-au și trăit-au pe vrémile lui Constantin Marele: Lampiridie, Sparțian, Capitolin, Vopiscus, Minuție Felix și alții: Ce mai ales decât toți arată Zosim, Carte 2, a căruia cuvinte aducem: „Că Lichinie, biruind pe Maximin, toate țărâle singur stăpâniia, Constantin șie dreaptă parte cerșind, Lichinie acesta să facă ca un om strâmb au tăgăduit. Pentru care lucru au stătut mare gâlceavă între amândoi; pănă mai pre urmă, cu armele parte vrând să-și facă, s-au apucat de bătaie. Ce Constantin, fiind biruitoriu asupra lui Lichinie și Lichinie, de toată nedejde scăpându-să, au trimis soli de pace la Constantin, carea pace blândéțea lui Constantin pre lesne priimind-o s-au tocmit, împărățiia într-acesta chip împărțindu-și: Lichinie să ție Răzsăritul cu Thrachia, Asia și Eghiptul, iară Constantin Apusul, cu Dalmația, Machedonia, Misia și Dachia.” Caute aicea ci[ti]toriul și giudece; iară noi mai mult ceva nu vom dzice, ce cursul istoriii înainte va grăi și va dovedi pentru noi. La leat 316, Constantin niște gotthi sau, precum alții dzic, sarmati, carii prin părțile Panoniii de sus întrând și câtăva stricare făcând, tare i-au bătuit și de pre acéle locuri tot i-au gonit. Așijderea la anul 321 (același Zosim mărturisind) sarmatii de iznoavă spre părțile Thrachii cu prădzile lovind, Constantin întăi cu războiu i-au biruit. Apoi, după dânșii în goană luându-să, departe peste Dunăre i-au gonit; unde agiungându-i, de iznoavă războiu li-au dat, iarăși i-au înfrânt și de tot i-au răzsipit, în care fugă și domnul sarmatilor Raosmod au pierit. Lichinie, cumnatul lui Constantin (căci precum din Zonoras am și mai pomenit, ținea pre Constanția, sora lui Constantin), pizmă ascunsă demult în pânteci-i dospind, în anul 324, puind pricină că Constantin, gonind pre sarmati, au fost călcat cu oștile în hotarăle lui, iarăși cu oaste și cu nedreaptă neprietenie s-au sculat; ce iarăși biruit fiind, de-abiia au scăpat singur la Vizantie. Acolo de iznoavă multă oaste peste samă strângând, și pe mare și pe uscat, mult mai tare decât întăi fu vincit; într237 Leat 325 239: Sinodul din Nichea Leat 327 Chedrinos, la acestași an Orosie, Cartea 7, Cap. 28 amândoaă războaiele dzic să-i fie pierit 134 000 de oamei. După atâte răutăți ce siliia Lichinie să facă lui Constantin și după atâte biruință, sora lui Constantin, Constanția, la mijloc cădzind, iarăși au făcut pace cu dânsul, însă din împărăție scoțindu-l, l-au trimis la Thessalonica, acolo să trăiască în pace. Ce la anul 325, Lichinie iarăși vicleșug începând să aștiarnă s-au oblicit; deci trimițind Constantin acolo, l-au omorât. Aicea sfârșitul războaielor și răzscoalelor de casă puindu-să, Constantin precum de ai săi, așé de a creștinătății, de toți neprietenii izbăvindu-să, aiiavea de ciia slobodzenie legii creștinești au dat, și într-acestași an, la sinodul de la Nichea (pentru carele mai denainte să să strângă poroncisă), s-au dus unde eriasa lui Arie (carelé blăstăma precum Fiiul să fie fapta și mai pre urmă decât Părintele și făcut în vréme iară nu născut mai denainte de toți vecii) dovedindu-să, orthodoxia s-au adeverit și simvolul, mărturisirea credinții, cu darul Duhului Sfânt, prin socoteala și învățătura a 318 părinți s-au legat, leat 325. CAPUL II Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia pănă când Constantin au împărțit împărățiia în patru părți În cursul annilor 327, care an era a împărățiii lui Constantin Marele al 22, însămniadză Chedrinos, credincios istoric, precum Constantin Marile, cu mari și gréle oști s-au dus asupra sarmatilor și a gotthilor și cu mare biruință bătându-i, i-au făcut de tot robi. Orosie, Carte 7, Cap. 28, scrie, precum Constantin Marele pre putincioasă neamurile gotthilor, în locurile céle mai dinluntru a varvarilor, adecă în țara sarmatilor, de tot i-au prăpădit, și puțin mai gios scrie, precum între gotthi și între vandali, pre locurile ghepidilor la apa Marisia (aciasta-[i] Maramorășul), multă vréme să fie stătut vrăjmaș războiu, ce pănă mai pre urmă nărocul 238 240: Sarniție, Cartea 4, capul de pre urmă Leat 329 Zosim, Cartea 2. Chedrinos, în Compendium. Zonoras, Cartea 13, Cap. 2 241: biruinții au stătut despre parte gotthilor, cu care tâmplare sfărâmându-să vandalii, câți au scăpat dintr-înșii, să fie trecut în Panonie, pre care țară le-o dedésă Constantin; și acolo de ciia au lăcuit vandalii pănă la vrémile lui Arcadie și a lui Honorie, adecă ani 130. Apoi fiind chemați de magistrul oștilor lui Honorie în Gallia, de acolo, au trecut la Ispanie. Ca aceasteși mărturiséște și împotrivnicul neamului românesc Sarniție, Carte 4, Cap. 1 și Carte 3, Cap. cel de pe urmă, scrie. De la Constantin, dzice, Marile, pănă la Valentinian, drumul cel bătut al sarmatilor (pre carile léșii șleah îl chiamă), pe deasupra Pannoniii au fost și au fost trecând spre Dunăre peste apa Sola, Vag și Raba; și la Carte 4, Cap. 5, de la toți de obște istorici, prin toate vacurile, cinci stări sau aședzări să însămneadză; întăi la Balta Meotis și la Munții Sarmatici; a doa, în Thrachia; a triia în Panonie; a patra în Italie; a cincea în Ispanie, adecă după ce i-au gonit din Italia Velisar și Narsitis hadânbul, hatmanii lui Iustinian (și acestași puțin mai gios) și macar că acele leghioane de la Italia pre carile Traian odânăoară în Dachia le adusése, iară Avrelian mai pre urmă târdziu iarăși le întorsése: însă carii grijea casii purta, și slobodzenii carii de pământ să apucasă, acoloși (în Dachia) au rămas, carii cu limba cea lătinească au stricat cea slovenească, cu carea românii și pănă astădzi să slujesc. Și aceasta, nu puțin argument și dovadă iaste, precum romanii în Dachia, bine lăcuit să fie fost de vréme ce nebiruite armele lui Constantin pre nepriiatinii și varvarii carii era mai dincolo de Dachia suppuși și biruiți ținea; ce tot mai înainte să mérgem. La anul 329, scrie Zosim, bun istoric, însă mare nepriiatin lui Constantin, precum Constantin, pentru ca să nu vadză cu ceva mai gios decât Traian a fi, precum cea bună socoteală arată, părțile Dachiiii și alte locuri carile de pe ceasta parte de Dunăre având nevoie și împiedecare a trécerea încoace și încolo apă mare și lată ca acéia, ca mai pre lesne să fie obștirea țărâlor una cu alta, au zidit pod peste Dunăre. Iară unde și în ce loc să fie fost zidit acel pod, pre cât a noastră nevoință a să întinde au putut, la istorici afla n-am putut; fără cât 239 Leat 330 Evsevie, în Viața lui Constantin, Cartea 7, Cap. 47. Zosim, Cartea 2. Nichifor, Cartea 8, Cap. 26. Suida, la acest nume. Iernonim, la acestaș an. Isocrat, Cartea 1, Cap. 16. Zonaas, Cartea 13, Cap. 3 242: din pomenirea moșilor audzim, precum unde acmu iaste Oblucița (căriia turcii îi dzic Isaccea) să să fie chemat vadul Dunării, carea nu că doară pre acolo Dunărea în vad să fie avut trecătoare, ce pentru căci acolo pod fiind, să chema vad, de unde și acmu la vad la Obluciță a dzice s-au obiciuit din bătrâni; încă și în cântecele prostești, pe la Domnia lui Pătru Vodă, valul Obliciții să pomenește. Ce Dunărea precum alt féliu de vad prin apă trecătoare să nu fie având, toată lumea știe; de care lucru la oarecare socoteală nu departe de adevăr să poate pune că acel nume ce să dzice vadul Dunării să fie fost odată pod stătătoriu, iară după stricarea podului să-i fie rămas numai numele vadului și pănă astădzi; însă pentru acesta noi deplin neadeverind lăsăm socoteală la cititoriu. Anul 330, Constantin Marele au săvârșit cetatea Țarigradului și de pre numele său au numit-o Constantinopolis, cetatea lui Constantin și Roma noaă; și în 10 sau, precum alții vor, în 11 a lui mai, au sfințit-o, închinând-o Preacuratei de Dumnădzău Născătoarei și pururea Ficioarei Mariii și împodobind-o cu toate podoabele. Întăi de toate a zidit besérica în numele păcii, adică a Domnului și păcii noastre Hristos; Zonoras însămneadză anul de la zidirea lumii 5738, mai 11; și Valentie mathimaticul să fie dzis precum va să stea Țarigradul 696 de ani; ce au greșit. CAPUL III Arată-să precum Dachia să află în numărul crăiilor împărățiii romanilor când au împărțit Constantin Marele toată împărățiia în patru părți și în multe crăii Constantin Marile, după ce au isprăvit cetatea și au mutat scaunul împărățiii de la Roma în Țarigrad, vrut-au să orânduiască și guberniile împărățiii; că socotind precum atâta lățime și lărgime, cu un cap și dintr-un loc a să ocârmui și a să chivernisi 240 Zosim, Cartea 2. Ieronim, la acelaș an, și Idatie 243: iaste pesté putință, împărățiia în patru stăpâniri au împărțit-o; ce cuvintele lui Zosim precum sint să le aducem: Constantin (dzice) céle ce bine era tocmite amestecând (acesta istoric cât poate laudele lui Constantin a micșura să siléște, pentru căci el, păgân fiind, lucrurile lui Constantin nu-i plăcea) și turburând pre toată stăpânirea, carea una peste tot era, în patru stăpâniri au despărțit-o. Deci unui oblăduitoriu au dat tot Eghiptul cu Livia, Pentapolis, pănă la Mesopotamia spre Răzsărit, așijderea Chilichiia, Cappadochia, Armenia și toate părțile Mării Négre, de la Panfilie pănă la Trapezont și pănă la cetățile ce sint lângă apa Fasis (această apă cură pe’n țara giurgiască și astădzi să cheamă Tiflis). Așijde[rea] tot în sama acestuia au dat și Thrachia, aceasta să încépe de [la] Munții Cenghii și merge spre Amiadzidzi pănă unde să hotăréște cu Machedonia și de la Munții Rodopii (carii acmu să cheamă Capuli Derbent) spre Răzsărit pănă în Bogaz, unde dă Marea Neagră în cea Albă), Misia (aceasta precum iaste Dobrogea aiurea am învățat), Emii (acéște-s Munții Cénghii) și pănă unde să închéie hotarul Doberii (de pe acest nume poate fi bătrânii noștri au dzis Misiii Dobrogea). Așijderea tot la această stăpâniré au lipit ostroavele Chiprul, Chicladele (deosăbi de Limnos și Imvros). Altuia au dat Machedonia, Thessalia, Critul cu toate ostroavele ce sint împregiurul lui, Epirurile amândoaă (unde acmu sint arbănașii, coțovlachii), Illiria și Dachia și Trivalia, și Pannonia pănă la Valeria și Misia cea de sus. Celui al triilea au dat toată Italia, Sichilia și ostroavele de primpregiur[ul] ei, Sardinia, Corsica și Africa de la Sirte pănă la Chirine. Iară celui al patrule au dat pe chistei cei piste munți, Ispania cu ostroavele Vritaniii (acestea acmu să dzice Ingliterra). Așijderea toată împărățiia să împărțiia în doaă părți prințipale: în Răzsărit și în Apus. Deci împărățiia Apusului să despărțiia în doaă stăpâniri mari și de frunte: în Gallia și în Italia. Deci Gallia avea în sine crăiia Galliii, a Ispaniii, a Britaniii și a Ghermaniii. 241 244: Pricina 1 Pricina 2 Pricina 3 Iară Gallia avea provinții, adecă domnii, supt acea crăiie 17, Ispania 7, iară Vritanie 5; Ghermania câte să fie avut însămnat nu aflăm. Italia cuprindea crăiia Italiii, Africăi și o parte din Illiria. Deci Italia avea provinții 17, Africa 5, Illiria 6. Stăpânirea Răzsăritului așijderea, în doaă părți au împărțit: în Asia și Thrachia; deci Thrachia avea provinții doaă: Machedonia și Dachia, iară Asia cuprindea crăiia Asiii, a Eghiptului și Pontului; deci Asia avea țări sau provinții 25, iară Pontul 5. Eghiptul cât să fie avut nu pomenésc. CAPUL IV Arată-să patru pricini pentru ce s-au numărat acéste țări și s-au însămnat despărțirea împărățiii Acéstea carile mai sus am pomenit patru pricini au fost carile ni-au îndemnat să punem pe cititoriul nostru cu citeala lor la osteneală. Pricina întăi iaste pentru ca să să cunoască câtă de lungă, lată și puternică era împărățiia romanilor pe vrémea marelui Constantin; și așé de puternic el fiind și peste tot stpânitoriu, nu să poate socoti pricină pentru carea în Dachia noastră cei de demult de moșie romani a lăcui și a trăi să nu fie putut. Pricina a doa iaste pentru ca să să cunoască Dachia noastră, precum s-au dzis mai sus, că au fost în numărul provințiilor romanilor; iară nu lepădată și părăsită, precum s-au pomenit din Vopiscus și dintr-alți istorici; ce de s-au și mutat atuncea oarece sau câțiva romani dintr-însa în Misia, iarăși și fără zăbavă la locul lor s-au întors. A triia pricină iaste pentru ca să știe cititoriul că Constantin Marele, nu numai cu oștenească înțelepciune plin și deplin fiind, 242 245: ce încă și cu cea dumnădzăiască agiutorit și luminat, înluntrurile și denafarăle împărățiii cu bună socoteală și stăpânitoare aședzare au orânduit. Deci crăiile ce despărția și supt hatmani oblăduitori le dispunea, după numărul slujitorilor, mulțimea lăcuitorilor și puterile armelor, în mari și mici le împărțiia; iară nu după numărul țărâlor sau lățimé pământului. Adecă unde era oaste de mai puțini slujitori, mai întemeiați lăcuitori și mai rare cetăți, acolo mai multe provinții au orânduit să fie ascultătoare de oblăduitoriu; iară unde era oaste și mai cu puțini slujitori, însă cu mai întemeiați lăcuitori și mai tari cetăți, mai puține țări le da; carile macar că cu cuprinderea locurilor mai mici și mai strâmpte era, însă cu mulțimea lăcuitorilor și vârtutea oșténilor și desimé cetăților, cu céle mari, largi, lungi și late cu putérea deopotrivă viniia, căci amintrelea nici orânduiala s-ar fi socotit bună, nici toate stăpânirile, fietecarea șie ș-ar fi fost destulă, și așé împărățiia într-o parte ar fi fost mai tare, iară într-alta mai slabă, carea lucru în mintea și înțelepciunea lui Constantin loc nu avea, de vréme ce socoteala lui era că fietecare parte de împărăția tocma cu alta să fie și acéleași puteri împotriva nepriiati[ni]lor ce vor naște să aibă. Iară de s-ar fi măsurat putérea părții împărățiii după numărul țărâlor, Thrachia, în carea scaunul pusése, ar fi fost mai slabă și mai gios în putére decât toate, căci mai mult de doaă provinții, adecă Machedonie și Dachia, nu li-au orânduit, pentru care lucru, ca un împărat ce știia și ispitite avea toate puterile a tuturor părților împărățiii, ales-au și socotit-au precum scaunul împărățiii în Thrachia fiind, Machedonia și Dachia destule să fie și în putérea oștilor atocma cu alalte să vie, de unde fietecare cât de puțină sărătură având la crieri, pre lesne poate cunoaște cât de mulți și de harnici lăcuitori și sluijitori pre acea vréme, precum în Thrachia Machedonia, așé în Dachia noastră să fie fost, carii nu numai cu alte părți deopotrivă și de o putere, ce încă pentru cinstea și mai tare paza scaunului, acmu de curând înfipt și mai deasupra să fie covârșit. 243 Pricina 4 246: Leat 332 Ieronim și Idaie, în Hronic. Anonim, la Petavie și Sigon A patra pricină iaste pentru că cititoriul să să înștiințédză că după aceasta a marelui Constantin orânduială, unde de acmu înainte să va tâmpla pomenirea oștilor Thrachiii sau a machedonénilor, într-acélea să cuprind și a Dachiii, căci, precum am dzis, Dachia iaste orânduită supt Thrachia, împreună cu Machedonia (în carea să cuprinde și Misia, macar că nu să pomenéște între provinții, fiind în mijlocul celor mai mari) și a tustréle acestora, tot un hatman și un purtătoriu s-au orânduit, adică, precum am dzice noi, oștile gioséne sau de țara de gios, în carile macar că anume n-am pomeni codrénii, fălciianii, lăpușnénii, orheianii i proci; însă acéstea toate supt un nume și supt un purtătoriu să înțăleg, precum mai denainte au fost supt vornicul de țara de gios, iară acmu supt sardariul, caréle iaste supt hatmanul. Acmu destul într-acestea zăbăvindu-ne, iarăși la cursul Hronicului să vinim. CAPUL V Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia, după împărțala împărățiii, pănă la pristăvirea lui Constantin Marele Acéstea aședzind și tocmind marele Constantin, la anul 332, gotthii sculându-se asupra sarmatilor, au cădzut asupra lor; ce sarmatii, fiind sub protecția împărățiii, s-au plâns de nevoia ce le vinisă asupră. Împăratul Constantin îndată au orânduit pre fiiul său, Constantin chesariul, și mărgând asupra lor, nu numai căci i-au gonit de pre hotarăle împărățiii, ce atăta i-au răzbit cu bătaia cât aproape de 100 000 au pierit; iară căți au rămas li-au căutat a să ruga de pace și să fie supt ascultarea împărățiii ca și gotthii; cu această tocmală, ca când ar trebui împăratului să dea 40 000 de oaste; pentru care încredințare au dat și zălog împreună cu alții și 244 Zosim, Cartea 2. Ammian, Cartea 17, Cap. 19. Evsevie, în Viața lui Constantin 247: Zosim acoloși pe ficiorul domnului lor lui Ariaric. Cătră cei mai de sus pomeniți istorici Zosim, Carte 2, și Ammian, Carte 17, Cap. 19, Evsevie, în Viața lui Constantin; gotthii,la anul al doilea, fiind să trimață acea oaste carea să legase să să dea în slujba împăratului, vrând să facă vicleșug, pentru ca să nu margă ei singuri în oaste, au dat arme robilor lor, învățându-i céle ce sint a oștirii. Robii luând armele îndată li-au întors asupra stăpâ[ni]lor și din lăcașurile lor i-au gonit. Gotthii neavând încătro lua, au cădzut la Constantin Marele să-i priimască și să le aréte unde va fi plăcérea împăratului, loc să să sălășluiască; Constantin priimindu-i, i-au împărțit prin provinții, în Schithia, Thrachia și pănă la Italia. Iară Zosim istoricul, în toate, după obicéiul său, cercând chip de hulă asupra lui Constantin, scrie „precum pre unii, puindu-i supt giurământ, i-au priimit în cétile slujitorilor; la carea alți împărați mai pre urmă uitându-să și vrând și ei să să facă așé, de niamuri ca acestea în locurile împărățiii, multă nevoie și răutate au grămădit asupra împărățiii”. Socotéște, în câtă pază și ferială au fost supt împărățiia romanilor Dachia, cât totdeauna au ferit-o, alte niamuri varvare într-însa cu românii să nu să amestece, ce pre dânșii numai pre acéle locuri lăsindu-i, pre varvari ca aceștia îi depărta și nici suppuși într-înșii sau aproape de dânșii îi lăsa să să aședze; că aceasta socoteală de n-ar fi fost, putut-ar fi Constantin Marele, precum li-au dat loc printr-alte țări, așé să le dea și în Dachia, ce aceasta împărații nu o făcea, căci marginea împărățiii și hotarul cel mai în fruntea a tuturor tătarâlor, în mână streină nu-l putea încréde. CAPUL VI Arată-să Dachia în testamentul lui Constantin Marele Constantin Marele, încă în viața sa, cu testament împărățiia au 245 248: Leat 337 Evsevie, în Viața lui Constantin, Cartea 4, Cap 55, 56. Ieronim, la acesta an împărțit-o fiilor săi, lui Constantin, Constantie și Constans, cătră carii au adaos al patrulé pre nepotul său, Dalmație, ficiorul lui Aninvalin, carele era frate lui Constantin Marelui, pre carele l-au făcut chesar. Deci lui Constantin i-au vinit Apusul cu toată părțile cele despre munți; lui Constantie i-au v[en]it de la Propontida (aceasta-i marea cea din giosul Țarigradului pănă la Bogazul ce-i dzic acmu turcii Bogaz Hisar), tot Răzsăritul cu Thrachia și toată Asia. Iară lui Constans – Illiria, Italia, Africa, Dalmația, Machedonia, Dachia și Ahaia. Nepotul Dalmatie cu cinstea de chesar s-au contetuit, au fost mulțămit. Acéstea așé aședzindu-le, la anul 337, Sapor, împăratul persilor, arătând cap la neprietenie, au început a călca hotarăle împărățiii despre părțile Răzsăritului. Asupra a căruia Constantin Marele cu oștile au trecut la Asia; ce sosind la Nicomidia (Dumnădzău așé lucrurile ocârmuind) cu iușuréle friguri s-au simțit, apoi boala mai îngreuindu-să, în dzua de Pentecoste, carea să tâmplase mai 22, împărățiia ceastă vreménnică cu cea vécinică ș-au mutat, după ce au împărățit ani 30, luni 9, dzile 27, fiind la vârsta de 66 de ani, iară sfintele oase aducându-le în Țarigrad, leau astrucat cu mare cinstea și a toată lumea jeale în Besérica Sfinților Apostoli, carea au fost unde acmu iaste giamiia lui sultan Mehmet, carile au luat Țarigradul. Pentru botedzul marelui creștin și împărat Constantin, nu întrun chip povestesc toți istoricii; că cea de obște știință iaste precum încă la Roma fiind scaunul, să-l fie botedzat Selvestru papa; ce acéstea vreun martur fără prepus, ales din Zonoras, neavând, rămâne socoteala cea adevărată, precum puținéle dzile mai înainte de moarte să să fie botedzat de la Evsevie, episcopul Nicomidiii, precum scrie Evsevie, în Viața lui Constantin, Carte 4; Amvrosie, în orația lui Pogrebanie lui Theodosie; Ieronim, în hronicul său de la anul acesta; Socrates, în Istorie beséricească; cardenalul Petronie, în Respublic, list. 239. 246 Constantin, Constantie, Constans 249: Evtropiie, Cartea 10. Zosim, Cartea 2. Socrat, Cartea 2, Cap. 5 Zonoras, Cartea 13,Cap. 5 Leat 340 Avrelie Victor, Sozomen., Cartea 3, Cap. 5 Zosim, Cartea 2 CAPUL VII Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia, de la fiii lui Constantin pănă la Iulian Paravatis Constantin, Constantie și Constans, macar că tustrei dintr-un tată și dintr-o maică era născuți (căci tustrei din Favsta, fata lui Maximiian Dacul era), după moartea lui Constantin Marele, nu mult au putut a ținea dragostea frățască și a păzi testamentul carile părintele lor aproape de moarte le făcuse; ce mare zarvă, gâlceavă și apoi și moarte între dânșii au cădzut, precum vom arăta. Că Constans, cel mai mic frate, într-a căruia soartă cădzusă Dachia noastră, nu numai căci cu împărțala de la părinte content îndestulat și îndestulat au fost, ce încă sau pentru ca de gâlcéve să fie depărtat sau pentru căci locurile Dachiii mai cu odihnă și mai cu ticneală socotind (precum scriu istoricii) și scaunul și șéderea într-însa ș-au mutat. Evtropie, Carte 10; Zosim, Carte 2; cărora urmadză Idatie și Victor. Iară Zonora și mai ales carte 13, Cap. 5, dzice: „Constans lăcuind în Dachia, i-au vinit frate-său Constantin asupra cu războiu. Iară Constantin cu împărțala de la părinte neîndestulându-să, într-al patrulé an după moarté lui Constantin, carile iaste anul de la Domnul Hristos 340, s-au sculat cu oaste asupra lui Constans, cérșind să-i mai dea Africa și Italia; și așé, întrând cu oștile în Panonia, Constans, pentru ca al său să păzască, cu drépt războiu i-au ieșit înainte. Făcutu-s-au între dânșii cumplit războiu în 6 a lui april, ce Constantin nu numai biruit, ce și omorât fu, aproape de Acfilia; a cărui trup Constans au poroncit de l-au aruncat în apa Alsa. Constantin de-abiia au trecut peste trii ani la împărăție. O cât iaste de frumoasă și adevărată basna lui Iosip, carea dzice că cânile, cu carnea în gură trecând pe punte, s-au vădzut în apă, i 247 Magnentiie Leat 350 250: Socrat, Cartea 2, Cap. 6 Sozomen, Cartea 4, Cap. 1 proci; precum s-au tâmplat și lui Constantin cu frate-său, că și viiața ș-au pierdut și împărățiia i-au luat, acela a căruia el vrea să ia.” Leat 350. Magnentie comis, cu vicleșug asupra lui Constans rădicându-să și trimițind pe un Gaison la Munții Pirinei, unde Constans fără nici o grijă ca acéia își petrecea, fără veste l-au năpădit și, în luna lui ghenarie 18, l-au omorât, după ce au împărățit ani 16, fiind la vârsta de 30 de ani sau, precum dzice Avrelie Victor, de 27. CAPUL VIII Adeveréște-să ședérea lui Constans împărat în Dachia și de pe moneta de dânsul în Dachiia făcută După atâtea mărturii a atâția istorici, nici s-ar cădea și noi mult să lungim și cititoriul a să osteni, ce în grația curiozilor cu pomenirea nu vom tréce, pentru o monetă carea în vrémile noastre în Țara Moldovei s-au aflat, leat 1704; viind noi de la Adrianopolis și trecând Dunărea la Gălați, acolea puțin zăbăvindu-ne, vini Theodori părcălabul, carile ni adusă un ban de argint pre carile dzicea că l-au găsit un țăran în răsipiturile cetății Gherghinii, carea iaste puțin mai sus de Gălați, unde dă despărțitura Sirétului (căriia îi dzic gura Bârladului) în Dunăre. Banul era de argint curat, mai mare și mai gros decât o costandă, trăgea puțin mai mult de doaă dramuri și giumătate; de o parte avea săpătura izbucnită, în chipul aceștii cruci †; primpregiurul crucii slove lătinești scrise, carile macar că era can ștérse, însă să putea citi: CONST. VICT. AVG. IMP., Constans, victor Avgust Imperator; adecă: Constans, biruitoriu Avgust, împărat; iară de altă parte avea săpat un chip de zimbru, cu coarnele mult deșchisă, ca a cerbului, numai fără crăngi. Între coarne ținea iarăși o cruce în chipul cel de céia parte, numai mai mică, cât putea între coarnele boului încăpea. 248 251: Leat 358 Ammiian, Cartea 17 252: Leat 361 De pre care monetă putem socoti că împăratul Constans, trăind câtăva vréme în Dachia, adecă pănă a-i vini frate-său cu războiu asupră-i (care an să fie fost al patrulea după moarte lui Constantin Marele, mai sus am arătat), să fie făcut acei bani și de pe numele lui să să fie chemat și constande, de pre carile și astădzi, niște bani carii macar că înt[r]-alte țări să fac, ce acolo unde să fac nu să cheamă costande, iară ai noștri le dzic constande, puindu-le numele poate fi de pre banii asémenea acélora ce au avut odânăoară în Dachia și au știut πατροπαραδότως că de pe numele lui Constans împărat li-au fost dzicând constande, adecă banii lui Constans. Ce pentru adeverința aceștii socotéle a noastre lăsăm giudecata la cititoriu, atâta noi numai adeverind că această monetă, din istorii să adeveréște, precum dacă Constans în Dachia noastră au trăit, adevărat și acei bani în Dachia să să fie fost făcut, precum s-au și aflat acolo. Așijderea chipul boului, carele iaste într-acest ban, nu puțină dovadă poate să să ție pentru herbul țărâi noastre, caréle cap de bou ține, de pre cetatea carea a zidit singur Tarian împărat în Dachia și au numit-o Capul Boului, pentru care s-au și mai pomenit, macar că Uréche vornicul altă povéste pentru aceasta aduce, carea mai mult basnii să asamănă decât istoriii adevărate. Ce pentru aceasta va citi cititoriul nostru unde vom dzice pentru herbul țărâi în Gheografiia Moldovei; iară acmu la cursul istoriii să ne întoarcem. La anul 358, la Răzsărit împărățind Constantie, carile acmu luase soție pe Iulian Paravat și-l făcuse chesar, scrie Ammian Marțelin, precum cfadii și sarmatii, cap rădicând, pentru ca să-i potoliască, singur împăratul trecând Dunărea, au mărs asupra lor și după biruință țărâle lor în lung și în lat li-au prădat și li-au pustiit și tot niamul lor supt giugul împărățiii li-au pus, pentru care lucru senatul i-au pus numele Sarmatic. Leat 361, Constantie, audzind precum Sapor împăratul persilor iară s-au rădicat, îndată s-au sculat și au trecut asupra lui la Asia; ce agiungând la Tarsos, întăi au început frigurile a-l ispiti; el, 249 Theodoric, Cartea 2, Cap. 8 253: socotind că cu ostenința drumului le va putea scutura, n-au băgat în samă, ce în cale boala întărindu-i-se, supt poala muntelui Tarvul, s-au săvârșit, noiemvrie 3. Împărățit-au Constantie ani 39, luni 6, precum va Victor, fiind de vărsta de 44 de ani; iară cu tată-său Constantin au fost avgust 23 de ani. Evtropie scrie că au trăit ani 45 și au împărățit peste tot 35; Ammian și a împărățiii și a vieții cu puține dzile mai mult de 45 de ani însămniadză. La moarte, scrie Socrat, să să fie botedzat, de la Evzoie, episcop arian, macar că-l îndemna Luțifer Calariteanul să să boteadză sau de la Athanasie sau de la episcopii lui, carii era orthodoxi. Dachia noastră, pre vrémile acéstea, nu numai din istoricii lumești curat să véde, precum cu romanii să fie lăcuită, ce încă și scriitorii beséricești o arată, precum romanii, ei, așéși de pre acéste vrémi giugul lui Hristos să fie priimit și doi arhiepiscopi a doaă părți a Dachiii păstori sufletelor să fie avut. Această mărturie ni dă Theodoric istoricul beséricesc, carte 2, Cap. 8, unde scrie pentru soborul carile supt Constans la anul 347 s-au făcut la Sardica (carea acmu să chiamă Sofiia), și ales în Αφρικής, Σαρδύνιας, Παννόνιας, Μυσίας, Δακίας, Δαρδανίας, ’’Αλλης Δακίας, Μακεδονίας i proci. Ce va să dzică: „Sfântul săbor carile, cu darul lui Dumnădzău, s-au adunat în Sardica, den Roma, Ispania, Gallia, Italia, Campania, Calavria, Africa, Sardinia, Pannonia, Misia, Dachiia, Dardania și de altă Dachia și Machedonia, i proci.” Acest nume, a doaă Dachii sau poate să să înțăliagă țara de peste Tisa în sus, pe Dunăre, căriia cești mai de curând istorici grecești îi dzic Panodachia, adecă Dachia de sus, sau altă Dachia. Episcop să să fie chemat atuncea episcopul romanilor de peste Dunăre, pre carea, dzice Bonfin că, trecând Avrelian pe romanii din Dachia în Misia, să o fie chemat Dachia; ce aceasta oricum s-ar înțelége, gâlceavă nu clătim; fiind îndestulți ca această 250 Iulian Paravat 254: Ammiian, Cartea 21 și 12. Socrat, Cartea 3, Cap. 4. Zosim, Cartea 3. Idatie și Ieronim, în Hronic, la acesta an numai să să dovedească, precum supt Constans, Dachia sau una sau doaă au fost, nu numai între provințiile romănești să să fie numărat, ce încă și păstori besericești să fie avut și de pe acéle vremi, precum supt cel românesc, așé supt cel creștinesc stiag să să fie oștit. CAPUL IX Arată-să traiul romanilor în Dachia de la Iulian Paravat pănă la Valentinian și Valens Iulian Paravat, nepot de frate lui Constantin Marele, bine născut, bine crescut și bine în școalele Athinii învățat, rău om, rău credincios, rău idolatru au ieșit. Acesta înțelegând de moarte lui Constantie, într-același an, în 11 a lui dechemvrie, la Țarigrad viind, singur au stătut la împărăție. Întăiași dată peste trupul și firea lupului piialea oaii îmbrăcând, chivernisitoriu împărățiii și păzitoriu orthodoxiii au vrut să să aréte, pentru carea îndată au trimis și pe toți episcopii ce-i făcuse Constantie surguni, precum pre cei pravoslavnici așé pre cei eretici i-au chemat la sine și-i sfătuia să să împace, dzicându-le: „Ascultați-mă, pre carile l-au ascultat alemanii și franții,” și după acéia i-au slobodzit să margă cineși la eparhia sa. Ce după cum să dzice prost cuvântul, lupul puțină carte învață și în locul slovélor véde cum întră mieii în pădure, așé Iulian întăi în légea creștiniască învățat la școalele Athinii împreună cu Sfântul Vasilie Marele și cu Grigorie Theologul ucenic fiind, ca câinile la borâtura sa s-au întors și leat 360, sau precum Ricțiolul în hronicul mare însămneadză 361, ușile capiștilor idolești au deșchis și singur spurcatelor idolești slujitoriu arhiereu mare s-au făcut (sint unii din scriitori carii la acest an dzic să fie murit Constantie, iară alții la leat 361, pentru carea precum de anii împărățiii așé de a vieții lui între sine nu să potrivăsc). În vrémile acestui nici și de pomenit de lége călcător, în părțile Dachiii cevași să să fie lucrat, istoricii nu pomenésc. Iară puține vrednice de știință, pentru dânsul și pentru lucrurile lui spurcate, în grația cititoriului român a pomeni nu ne vom lenevi. Întăi au oprit să nu învéțe creștinii nici o știință, nici limba ellinească. 2. Creștinii îi numiia galliliiani și pre Hristos, gallilean. 3. Toți vrăjitorii și descântătorii pre lângă sine strigând, cinstile céle mai mari le da. 4. Pre creștini nu vrea să-i muncească pentru lége, dzicând că creștinii socotind de cinste a le fi moartea pentru numele lui Hristos, nici acéia cinste nu trebuie să dobândescă, pentru acéia cu alte măguliri și amăgituri vrea să-i tragă la idolatrie. 5. Pentru ca rău și necinstea creștinilor să facă, au dat voie jidovilor să-și facă besérica Ierusalimului, ce din fundamenturi ieșind pară, nu numai lucrul ce făcusă au stricat, ce și ciniile meșterilor au topit și pre jidovi, carii asupra lucrului sta, în cenușă i-au întors. 6. Din rămășița materiii care rămăsése nearsă, au poroncit să facă acolo un theatru, adecă un loc înalt pentru privala, unde s-au giuruit că după ce va vini din războiul persilor să dea pre creștini jidovilor să-i sfărâme; și încă mai giuruia, singele creștinilor să-l vérse înainte bodzilor, iară în locul beséricilor să puie bodzul Afroditii, de s-a întoarce biruitoriu. 7. Scris-au la Arsachis craiul armenilor, caréle era creștin, să-i fie într-agiutori cu oaste împotriva persilor, iară amentrele făcând, să știe că dumnădzăul căruia să închină cevași nu-i va putea folosi. 8. Vrând pentru numele Domnului Hristos să râdză, au scris la Livanie sofistul și dascălul șcólelor în Antiohiia, dzicând: „Oare ce lucriadză ficiorul teslariului?” Livanie, fiind creștin orthodox, i-au răspuns: „Aceștii lumi și a toată săzdanie lucrătoriul Dumnădzău, pre carile tu batgiocurind, ficiorul teslariului îl faci; lucriadză loc pentru Iulian”. Care cuvânt au fost ca o prorocire adevărată, că leat 363, după ce au scris 7 cărți mari împotriva Evangheliii și a Domnului Hristos, cu mare mândrie și cu multă oaste au purces asupra persilor; și dintăi îi mergea cu sporiu și multe cetăți au luat; iară apoi, trecând apa Tigrului, întrând într-o peșteră cu vrăjitorii săi, acolo au spintecart o muierușcă bătrână și din măruntaiele ei 252 Theodorit, Cartea 5, Cap. 20 și 25 Nichifor, Cap. 34 Grigor Nazienzanul, Cuvântul 2, în Iulian Damaschin, Cuvântul 1. Pentru Icoane. Nichifoe, Cartea 10, Cap. 35 Ammiian, Cartea 25. Evtropie, Cartea 10. Sozomen, Cartea 1, Cap. 6 257: vrăjind, i-au arătat dascalul său cacodemonul precum va avea biruință. Ce ficiorul teslariului (precum râdea el, pre Ziditoriul a toată fapta) i-au întors vrajea îndărăpt și lăcași acmu în fundul tartarului îl gătisă. Deci Iulian, puindu-se cu oștile supt cetatea Ctisifont și apucându-se cu persii de războiu, de mână nevădzută, cu sulița pătrundzindu-l, răul l-au pierit; iară cea mai de pre urmă vlasfemie i-au fo st, că d e p e cal căd zin d ș-au fost strângând cu pumnul singelé ce i-au fost curând din rană și spre ceriu în sus aruncând au fost strigând: „Biruit-ai, galileianule”. Iară ce mână să fie fost acéia ce l-au pătruns cu sulița, în multe chipuri să povestéște; căci Nichifor dzice că Livanie să fie spus acesta lucru asupra creștinilor. Sfântul Grigorie Theolog dzice că îngerii l-au omorât; ce au fost ucis prin rugele marelui Vasilie, trimițind Maica Puterilor pre Sfântul Mercurie, precum dovedéște Baronie din orația Sfântului Damaschin. Tâmplatu-s-au moarte lui Iulian în anul pomenit, iunie 26. Annii împărățiii lui Iulian din istorici curat nu putem afla; căci unii dzic trei ani, alții dzic să nu fie plinit nici doi; iară din hronologhie înțelégem să fie împărățit un an și 7 luni și 23 de dzile. După Iulian Apostat, oastea au rădicat la împărăție pe Iovian, om bun și creștin, carele vădzindu-să într-atâta nevoie în carea Iulian cu mândriia și cu buieciia lui adusése oastea, i-au căutat a face pace cu persii, după a lor plăcére. Deci întorcându-se înapoi spre Țarigrad și sosind la Târgul Danastana, între Galatia și Vithinia, acolo de năprasnă au murit, precum scrie Ieronim și alții în luna lui fevruarie în 17 dzile, după ce au împă[ră]țit luni 7, dzile 22; iar moartea dzic să i să fie tâmplat așé: că intrând într-o case de curând albită cu var și fiind vrémea can réce, au aprins cărbuni, noaptea duhul cărbunilor și a varului să-l fie înnădușit. 253 Valentinian și Valentie Leat 364 Leat 367 Zosim, Cartea 4. Ammiian, Cartea 27 Leat 368 258: Leat 369 Ammiian, Cartea 27. Idatie, în Hronic CAPUL X Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia de la Valentinian pănă la năpada [h]unnilor La începutul anului 364, fevruarie 25 au stătut împărat Valentinian, caréle îndată au luat pre frate-său Valens soție, și în 29 a lui mart l-au făcut avgust. În vrémile acestui împărat, împărățiia romanilor din toate părțile să clătiia și multă tulburare și amestecare în hotarăle pre den afară să făcea. Căci toți varvarii, înțălegând de nenorocit războiu lui Iulian asupra persilor, vrémea ce pândiia socotind că li-au vinit la mână, toți odată și din toate părțile s-au clătit. Alemanii pradă Galiia, sarmatii și cfadii, Pannoniile, picti, Saxonie și scotii, Vretania, mavrei cu alte limbi, Africa, persii, Armeniia și gotthi, Thrachia (în carea să cuprinde și Dachia); ce vrednicié împăraților acéstea toate în curând li-au potolit. Și întăi, la anul 367, Valens avgustul ieșind spre Misiia și cercând în toate părțile și nicăiuri putându-i afla, au trecut Dunărea și întrând în țărâle lor și în lung și în lat mare răzsipă și pradă fâcând, s-au întors cu izbândă la Țarigrad. Leat 368. Același istoric scrie precum Valens, mărgând iarăși asupra gotthilor, multă vréme au pierdut pănă a tréce Dunărea, căci gotthii siliia să nu-i dea trécătoare; ce pănă mai pre urmă împingându-i și Dunărea trécând, mult i-au prădat și acmu în iarnă întorcându-să și, socotind că nu va putea agiunge la Țarigrad, au iernat cu oștile în Misia, la Marchianopolis. Leat 369. Valens iarăși au trecut Dunărea asupra gotthilor ce-i porecliia grutunghi; și după câteva iușuréle harțuri, pănă mai pre urmă au răzbit pe Athanaric, domnul lor, și l-au întors în fugă. Ce nici cu atâta lăsindu-l și tot vârtos de apoi întirindu-l, de nevoie iau căutat a trimite la Valens, rugându-se de pace și giuruindu-se precum de acmu înainte hotarăle împărățiii romanilor nici 254 Leat 370 259: Grațian odânăoar’ nu va mai călca; cu carii pace făcând, au poroncit lui Ecfatie și lui Leontie să-i rămâie pristavi pentru facerea a unor cetăți pre malul Dunării, pentru ca și mai cu pază să fie părțile despre acea parte; care cetăți la anul 370 (după cum mărturiséște) s-au săvârșit. De pre acesta nu întunecoase dovadă iaste că piciorul romanilor din Dachia neclătit să fie rămas, macar că multe și adése călcături de la gothi vor fi avut; ce istoricii nu pomenésc că doară gotthii să fie luat nescareva cetăți preste Dunăre sau să să fie așédzat undeva pre acolo. Rămâne dară socoteală că cetățile și mai denainte de alți împărați făcute și acestea de acmu cu romani pline și cu slujitori să fie ținute, că cetatea fără slujitori și fără lăcuitori să fie nici cel fără de minte o poate socoti. Încă din Gheorghie Chedrin înțelégem că supt Valens nu numai Dachia ce și Schithia să fie prădat gotthii, căci parte Schithiii carea era pre mărginile Mării Négre era tot supt oblastiia împărățiii romanilor; într-acesta chip, precum videm astădzi că țin turcii toate cetățile de pe margini, precum supt împărățiia lui Theodosie Marele mai pre larg vom arăta. Valentinian, în anul trecut, având cu sarmatii întăi războiu cu biruință, apoi și pace, pentru a căruia legământ și închinăciune ce făcuse, viind solii gotthilor în haine atâta de terfelite și la stat și la tot chipul schimonosiți și de nimică, Valentinian, vădzindu-i așé de becisnici, i-au întrebat: „Au toți gotthii sint ca dânșii?” Ei au răspuns, precum ei dintre toți în slujba soliii s-au ales cei mai de-a firea și mai de frunte; carea audzind Valentinian atâta s-au întrestat și s-au mâhnit (pentru căci adecă i s-au tâmplat războiu și biruință a avea asupra a ómini atâta de nebăgați în samă), cât îndată leșinat au cădzut; și macar că doftorul îndată vâna i-au deșchis, ce singele închegându-i-se, nicicum macar n-au picat și într-acea dzi au murit, după ce împărățise 12 ani fără o sută de dzile, în 17 a lui dechemvrie; trăit-au ani 55. După moarté lui Valentinian, acolea nici Valens nici Grațian tâmplându-se, oșenii îndată au rădicat în locul lui împărat pe Valentinian cel Tânăr, pre carele (macar că încă copil de vrâstă 255 Valentinian cel Tânăr Leat 374 260: Leat 376 Ammiian, Cartea 22 era) și Valens și Grațian la împărăție l-au priimit. CAPUL XI Aceastași să dovedéște de la năpada [h]unnilor pănă la împărățiia lui Valentinian cel Tănăr În cursul anilor 374, scrie Ammian, Carte 31, precum împărății, stând în socoteală cum vor putea ținea supt stăpânire pre îndărăptnic, nestătătoriu și vitiaz neamul gotthilor, iată hunii sau unnii, neam varvar și pănă atuncea în părțile acéstea necunoscut, din céle mai de-a fund a sarmatilor hotară, cu domnul lor Valamir sculându-să și locuri noaă de lăcașuri cerând, cu mulțime de năroade asupra gotthilor au cădzut, pre carii prencet, prencet din locurile lor au început a-i muta. Gotthii nici împotriva lor a să pune putând, nici într-alt mijloc a face putând, leat 376, cu domnul lor Fritighern și Athanaric, toți cu muieri și cu copii, părăsindu-și locurile, au vinit cu rugăminte la Valens, cerșind să-i priimască supt suppunerea și protecție împărățiii. Valens lucrul ce va să fie nu pré bine socotind, pre gotthi cu dragoste i-au priimit și, în Thrachia trecându-i, acolo i-au așédzat. Socotéște cum și Valens, socoteala a altora mai denainte de dânsul împărați urmând, în Dachia niam varvar să puie nicicum n-au vrut; că gotthilor cu multul mai plăcut ar fi fost în Dachia să să fie așédzat decât în Thrachia, Dachia fiind țară mai de câmp și împotrivită firii și vieții tătărești, iară Thrachia între munți închisă și mai toată muntoasă. Nici poate să dzică că doară atuncea alte neamuri de varvari să fie fost în Dachia și pentru acéia gotthii acolo să nu fie avut loc; căci aceasta istoricii nu pomenesc. Precum aceștiași gotthi, mai pre urmă hainindu-se, au prădat și în Dachia, precum mai gios să va videa. Așé gotthii în Thrachia trecând, hunii au rămas pre locurile lor, adecă peste Nistru spre Nipru. 256 Leat 377 261: Leat 378 Chedrinos, în Compendium Gotthii, după ce au întrat cu totul în Thrachia și aședzindu-se pre locurile ce le arătase, s-au poftit să-i priimască împăratul și în ceata slujitoriască și numai să nu-i lase să moară de foame, iară ei, ori în ce parte de nepriiatini s-ar tâmpla, cu toată credința vor sluji; care lucru plăcând lui Valens, li-au orânduit și hrană. Iară la anul 377 gotthii în Thrachia au început a flămândzi și vârtos a cére zaharaoa, ca cum ar fi datorie; ce și lăcomiia mai mult a lui Lupițin (care le era orânduit să-i hrăniască) pănă mai pre urmă i-au făcut să rădice cap, că ei în foamete și amărâmé flămângiunii fiind, el le dzicea să mănânce câni; și și pentru un câne cerea un rob plată. Valens, socotind să nu să înmulțască gâlceava, au trimis să le poroncească să iasă din Thrachia și să treacă Elespontul la Asia; gotthii și la aceasta priimind bucuroși, numai să li să dea bucate de 2 dzile; ce în loc de bucate vădzind c-au început a le îmbla béțe pe spate, întăi au început a să apăra, apoi și năvală a da. În scurt, și Udriiul încungiură, ce nici arme având de treabă, nici pănă atuncea a bate la cetate fiind deprinși, de cetate s-au lăsat și s-au slobozit a prăda Thrachia. Valens asupra lor îndată au trimis voievodzi cu oaste; ce cu mândrie și fără socoteală mărgând, fură biruiți; iară gotthii, cu armele ce dezbrăcase pre romani într-armându-se, încă mai tari să făcură. Valens, la anul 378, mai 30 (precum scrie Socrat și alții) viind la Țarigrad, nărodul au început a-l ocrărî și de tot proaste cuvinte a-i dzice, căci, fără nici o socoteală bună, au fost priimit pe oameni varvari și vrăjmași ca ciia în pămantul romănesc. De care cuvinte înfocându-se, Valens îndată au ieșit din Țarigrad și nici așteptând să agiungă și Grațian (carile acum cu oștile despre Apus aproape era), singur cu câtă oaste au avut cu sine au mărs asupra gotthilor; gotthii, din locuri suppuse, întăiași dată călărimea romanilor au împins și au împrăștiiat de pedestrime, așijderea la strâmtori închidzind-o, au răzsipit-o; unde mulți oameni de frunte, pe loc au pierit. Valens, de toți ai săi părăsit și cu sigeata rău rănit fiind, cu puținei au năzuit la o casă aproape. 257 262: 263: Gotthii în goană luându-l, macar că nu știia că iaste împăratul într-acea case, au încungiurat casa, cei dinlontru tare pre cât putea arătându-se, și gotthii, vădzind că amentrelea nu-i vor putea dobândi, au dat foc casii, unde Valens, ars, au pierit, după ce împărățisă ani 14, luni 4, dzile 9, și au trăit 50 de ani. După izbândă, gotthii fără nici o frică, întăi au încungiurat Udriiul: ce neputându-l răzbate, s-au dus supt Țarigrad; ce de la cetate împinși fiind, s-au întors înapoi și de acolo în toate părțile s-au slobodzit în pradă și rău au jecuit Thrachia, Misia, Dachia și Pannonia. Ieronim, în Hronic; Ammiian, Carte 31; Zosim, Carte 4; Socrat, Carte 4, Cap. 38; Sozomen, Carte 7, cap. 40; Rufin, Carte 2, Cap. 13; Orosie, Carte 7 , Cap. în trii; Theodric, Carte 4, cap. 36; Zonora, Carte 13, Cap. 16. Iată și aicea Dachia între țărâle de romani ținută și de gotthi, ca o țară romăniască prădată să dovedéște. Precum grea furtună au cădzut atuncea și pre Dachia noastră și pre alte țări de prenpregiur, curat arată Anton Bonfin, Decada 1, Carte 2; „scriu (dzice) unii precum Lupițin să fie înviat pre Fritighern, domnul gotthilor, la ospăț puind în inimă, ca și pe dânsul și pe soțiia lui cu vicleșug să-i omoară; și acmu pre cei ce mai înlontrul casii întrasă, începând a-i ucide, Fritighernus, audzind gâlceavă, îndată au sărit în pat în carile șidea și, îndemnând mulțimea, au omorât pre Maxim și pe soțiia lui (carii era orânduiți să-l omoare pe dânsul) și de ciia slobodzindu-se în pradă, Dachia măluroasă (iară nu toată), așijderea Misia și Thrachia (carile era provinții romănești) au adus supt supunirea sa, poroncitu-li-au să-i de bir și pre lăcuitori cu grea stăpâniré i-au purtat. Ce mult nu au fost Dachia măluroasă supt gotthi, căci, precum înainte vom arăta, stând Teodosie Marele la împărăție, toate țărâle carele apucase gotthii au răscum[pă]rat din mâna lor. Iară Grațian, vădzind că într-atâta primejdie ce vinisă împărățiia cu gotthii și socotind că singur în toate părțile să agiungă și să chivernisască nu va putea, au trimis la Theodosie (carile apoi s-au numit cel Mare) și, de la Ispanie aducându-l, l-au luat soție la împărăție, leat 379. 258 Theodosie acesta era ficior altui Theodosie, pre carile fără nici o vină Valens îl omorâse; de la toți, și cei creștini și cei păgâni istorici, în toate lăudat, atâta cât nici cei mai denainte, nici cei mai de pre urmă cu bunătatea, cu înțelepciunea, cu toate vredniciile și, ce iaste capul a toată lauda, cu creștinătatea, nu l-au întrecut. El pre mulți cu multul covârșind, nici în vitejie au fost mai gios decât într-alte hărnicii; însă războiu, fără mare trebuință, nici au rădicat, nici au făcut, fără cât numai puțin au fost prea lesne a să mâniia și așé pre lesne și curund a să întoarce. Caute cititoriul la Sfântul Amvrosie, în orația ce face la Pogrebaniia lui și acolo va afla cu ce să îndulci. Iară noi sfârșitul Cărții aceștiia punem. 259 264: Theodosie cel Bătrân 265:

CARTEA A PATRA

Carea arată începătura neamului gotthilor și de unde ieșind ei au năpădit în Evropa. Așijderea multe și mari crăii din varvari descălecate. Așijderea ieșirea Attilii cu [h]unnii și câteva năpădzi a lor spre părțile Evropii. Așijderea dovedéște traiul romanilor în Dachia, de la Theodosie cel Bătrân pănă la Anastasie împărat, când s-au schimbat numele Dachiii în Volohia și romanii dintr-însa s-au numit volohi CAPUL I Arată-să începătura a tot neamul gotthilor, de unde au ieșit ei întăi și apoi pre ce locuri cu ședérea s-au aședzat Multă lesnire spre mai adevărată cunoștința și înțelégirea lucrurilor, carele înainte sint să pomenim, să aducă socotim, de vom arăta niamul acesta a gotthilor, de unde le iaste începătura, pre ce locuri au trăit, și pănă mai pre urmă de unde s-au așédzat. Și macar că aceasta afară din calea Hronicului nostru a fi s-ar videa, însă precât în socoteala noastră iaste, nici noi în zădar ne trudim, nici cititoriului, caréle științii adevărului slujéște, fără folos va fi și mai ales căci sint unii din istoricii cești mai noi, cu multul mai îndrăzneți decât, cât istoricului ar trebui și a lor părére vrând să întărească, după plăcére, cursul istoriilor și lucrurile aiavea într-un chip însămnate, într-alt chip le tâlcuiesc și le prefac și pre acestea nu numai puține desputații și întrebări 260 Patavie, Partea 1, Cartea 6, Cap. 14. Iornand, Cartea De gotthi, Cap. 3 și 4. Pavel Diaconul, Carte 12, Cap. 21 267: Iornand, De gotthi, carte 29 Socrat, Carte 14, Cap. 33. Pavel Dioacon, în Misțelana, Cartea 12, Cap. 12 Procopie, Carte de gotthi fac, decât himicii pentru piatra filosofilor sau filosofii fizici, cum și din ce să nasc lucrurile toate, din oaă au din putrégiunea altui lucru? Așé sint unii din istorici, precum am dzis, socoteala și păreré sa urmând, silesc să aréte precum Dachia noastră câtăva vréme de ani să fie fost supt stăpânirea gotthilor, apoi a hunnilor și de ciia nu știu a cui și a cui, pre carile toate aicea a le înșira, multe ar fi. Carii părerii lor urmând să căznesc să aréte precum românii noștri să nu fie din romanii lui Traian doaă argumenturi numai aduc: unul precum Avrelian să fie scos din Dachia pe romani și să-i fie mutat în Misia; ce aceasta precum să fie fost slove pe apă scrise, pare-mi-se că s-au dovedit; iară alt argument le iaste, că, viind gotthii, să fie gonit pe romani din Dachia și de ciia să fie cuprins ei acéle locuri, pentru carea noi gâlceava aceasta într-un alt chip a să curma peste putință a fi socotim, fără numai de istorici vrednici de credință și pre acélé vrémi, de vom arăta pre cât mai pre scurt vom putea, începutul și coreniia acestui neam și apoi de au putut sau de au avut vréme să-și înfigă șederile în Dachia noastră. Deci dară să știe cititoriul că aicea noi nu istorie, ce tălmăcire istoriii facem; adecă a lui Patavie, carile din istoricul Iordan (au cum alții îi dzic Iornand) și din Pavel Diaconul, pentru neamul acesta așé scrie: „Tot neamul, dzice, a gotthilor, din Scandinavie au ieșit. Aceștia mai întăi la marginile mării ce-i dzic Baltică lăcuind, apoi s-au mutat în Schithia și s-au așédzat la marginile Mării Negre (Iornand, De gotthi, Cap. 29), adecă de la Don pănă la gura Dunării, din carii unii, carii s-au întins mai mult spre Răzsărit, s-au chemat ostrogotthi, adecă gotthii despre Răzsărit, iară carii mai spre Apus s-au tras, s-au chemat visegotthii, adecă gotthi despre Apus. Așijderea domnii acestora în doaă familii să despărțiia, una [a] Amalitilor (carea stăpânea pre ostrogotthi), alta a Valthilor, pre visegothi. Acestor doaă neamuri, locurile carile cuprinsése și hotarăle cei despărțiia, curmat le arăta Procopie Chesareanul, în Carte 261 4, Cap. 4 Petavie, Partea 1, Carea 6, Cap. 14. Stravon, Cartea 7 268: pentru gotthi, Carte 4, Cap. 4, carile așé dzice: Așéși în malul bălții Meotis iaste cel véchiu lăcaș a gotthilor, carii să cheamă Tetraxidii, iară departe, mai încolo de aceștia, sint gotthii carii să chiamă visegotthii și vandalii și alte a lor năroade toate, carile mai denainte schithi să chema. Dintr-acestea a lui Procopie cuvinte, curat poate cunoaște cineva, că céle vechi a gotthilor lăcașuri, după ce s-au coborât de la Scandinavia, să fie fost pre lângă Marea Azacului, adică balta Meotis. Aceasta mărturiséște și Petavie în Sămăluirea vrémilor, Parte 1, Carte 6, Cap. 14, iară Stravon mai vechiu între toți gheografii, Carte 7, unde hotăréște neamurile și locurile gotthilor, pre unde au fost lăcuind dincepătura lor; și mai curat arată: Pământul, dzice, gotthilor iaste dimpotriva codrilor Herținii și de acolo, întindzindu-să, au cuprins toți munții spre Dachia și pencet și pănă la gura Dunării și pănă la Nistru au agiuns, și pre acolo cu sarmatii amestecați au trăit. Stând dară acestor scriitori socoteală neclătită, rău cade a lui Sarniție liahul, carile Carte 4, Cap. 5, fără nici o mărturie dzice precum scaunul ostrogotthilor să fie fost Zermitusa și Tomos, cetate la Dunăre, și ostrovul Dunării Pevchi; ce foarte rău greșéște, că cetatea căria îi dzice el Zermitusa, o însămniadză Bonfin, Ulpia Traiana. Tomos, cei vechi istorici și gheografi o pun peste Dunăre, în Misia, la marginea Mării Négre, macar că din multe dovéde socotim să fie fost unde iaste acmu Cetatea Albă; iară Pevchii ostrovul iaste între gârlile Dunării; la care locuri nici gotthii, nici ostrogotthii aședzământ n-au avut, fără numai după ce i-au gonit hunnii, i-au priimit împărații Răzsăritului, peste Dunăre în Misia, precum înainte pre rând vom arăta. Așé dară, din istoricii și gheografii mai sus pomeniți să dovédește că mai denainte, pănă a nu năbuși hunnii peste gotthi, ostrogotthii să fie lăcuit de la Nistru și de la gura Dunării pănă la balta Azacului, iară visegotthii la aceștia mai sus, adecă la codrii Herțini pănă în hotarăle Dachiii. Sarniție, uitându-și céle dintăi cuvinte, Carte 3, Cap. 4, vine și el după socoteala noastră; căce 262 Iornand, Carte De gotthi, cap. 29. Socrat, Cartea 4, Cap. 33 Pavel Diacon, în Misțelana, Carte 12, Cap. 12 269: Leat 374 Procopie, De gotthi, Cartea 4, list 323. Sozomen, Cartea 6, Cap. 37. Iornand, De lucrurile gotthilor, Cap. 24. Ca acéstéș și Ammiian acolo aducând mărturie pe Ptolomei, vestitul gheograf, pe ostrogotthi îi pune la gura Dunării, iară pe visegotthi la Marea Baltică. De ciia amândoaă acésté niamuri multă vréme pre locurile pomenite, într-o inimă lăcuind și bine între sine trăind; când au fost pre vremile lui Valens împăratul, s-au scornit între dânșii price și gâlceavă. Domnul visegotthilor era pre atuncea Fritighernis, iară a ostrogotthilor, Athanaricus. Fritighernis fiind de putére mai slab și vădzind că nu va putea sta împotriva lui Athanaric, au cerșut agiutoriu împotriva lui Athanaric de la Valens împăratul și pentru ca mai credincios să se aréte împăratului și légea creștiniască (însă supt erésa lui Arie) au priimit. Ce împăratul, prin mijlocul episcopului lor, lui Ufila, și gâlcévele li-au împăcat și légea mult între niamurile lor au lățit. După acéstea, la anul 374, hunnii, precum mai sus am pomenit, ieșind din fundurile Sarmatiii și Bosforul Chimeric trecând (Bosforul Chimeric să chema unde acmu sint Cherci și Taman, la Bogazul Mării Azacului, unde să împreună cu Marea Niagră) de năprasnă asupra ostrogotthilor au cădzut și i-au și supus. De patima ostrogotthilor înspăimântându-se gotthii despre Apus sau visegotthii, iarăși au cădzut la împăratul Valens cu rugăminte să-i priimască supt supunerea împărățiii și să le aréte loc unde să-i mute cu totului tot. Valens, precum s-au dzis, priimindu-i i-au trecut Dunărea și i-au aședzat în Misia și în Thrachia. Într-acesta chip dară au fost ieșitul, începătura și călcarea gotthilor de la hunni. Iară acmu să cercăm, după aceasta, acesteași ce au mai făcut? Și ce au mai lucrat? Cu care mijloc, bună nedejde avem că vom putea dovédi că nu driaptă iaste socoteala acelora ce vor să dzică că gotthii au stăpânit Dachia. 263 Iornand, Cartea De ariiani, cap. 41 270: Moreri, în Dicționarul istoricesc, tomul 3 Iornand, acoloși CAPUL II Arată-să precum gotthii numai căci au trecut prin Dachia, iară nu au stăpânit-o Cei ce vor să dzică precum gotthii au stăpânit Dachia, argumentul lor îl iau din Iornandis, carele în carte pentru gotthi, Cap. 41, dzice, precum iarăși singure cuvintele lui Patavie vom pune: „De ciia ostrogotthii (adecă după așédzarea celorlalți gotthi în Thrachia) supt stăpânirea unilor, iarăși pre locurile lor céle mai denainte, cu deosăbiți domnii lor au rămas; iară locurile acestea vor să dzică că au fost Dachia unde acmu sint munténii, Ardealul și moldovénii.” Tâlcuirea aceasta iaste a lui Maienburg, din carele apucă (precum să dzice prostéște ca caia mațul) Moréri în Dicționalrul istoricesc, la numele gotth. Ce această așé de crudă tâlcuire, precum nici un fundament de adevăr să fie având, acmuș va cunoaște cititoriul nostru, de vréme ce stând povéstea istoriii curată și aiavea; nici o nevoie nu iaste, carea tâlcuirilor și mai adevărat să dzicem, viselor să ne siliască a créde, nici istoriia poftéște credință, ce știință, că credința trebuie să o avem la lucrurile carile nici dovadă au, nici a să dovédi pot, care lucru, la istorie puțin și mai nici la un loc nu are. Întăi, dară, socoteala precum departe de adevăr să fie stând, să dovedéște, căci istoricul Iornand aiavea arată că gotthii după ce au ieșit din părțile Mării Baltică, au vinit și s-au aședzat pre locurile carile stau pre marginile Mării Negre, care margini oricum în stânga și în driapta de ar sili să le tâlcuiască, Maienburg și alți carii ar urma lui, adeverința istoriii într-alt chip și aiurea nu le poate cunoaște, fără numai de la gura Mării Azacului (adecă de la Bosforul Chimeric) pănă la gura Dunării, pre unde iaste acmu Crâmul și pănă la Chiliia. Iară alte margini a mării, carile sint de la Chimeric spre Răzsărit, adecă spre parte încotro sint acmu Cerchejii și de la 264 271: 272: Dunăre spre Țarigrad, unde iaste întăi Misia și apoi Thrachia, să nu să pot înțelége să fie fost cuprinsă de gotthi, căci într-același istoric chiar să arată, că hunii trecând Bosforul Chimeric, îndată au cădzut asupra ostrogotthilor, de unde aiavea iaste, că ostrogotthii era în Crâm (pentru aceasta și mitropilitul Crâmului astădzi să numéște a Gotthiii) și pe marginile Mării Azacului, iară visegotthii de la dânșii spre Apus; ce iarăși pe marginile Mării Négre pănă la Dunăre, căci peste Dunăre să fie trecut în Misia sau mai sus pe malul Dunării spre parte Dachii să să fie lățit, istoricul nu scrie, nici Petavie aceasta într-alt chip tâlcuiaște; de unde rămâne curată adeverința istoriii, carea nici o tâlcuire mai multă nu priiméște, precum și ostrogotthii și visegotthii, pre câmpii din Tanai, adecă din Don pănă la Nistru, cât să cuprinde locul acela pre marginile Mării Négre, să le fie fost cuprins amândoaă familiile acélea a gotthilor. Dovedește-să a doa căci gheografii cei vechi, pre carii urmadză vestitul gheograf Gluverie, hotarăle Dachiii pre carea o stăpâniia Decheval, de la carele au luat-o Traian Marile, le pun din apa Tisei pănă în apa Prutului, carile precum nu atinge țărmurile Mării Négre cui iaste neștiut? Și așé de vréme dară ce după adeverința istoricului Iornand gotthii s-au așédzat pre marginile Mării Négre, iată că nici pănă la hotarăle Dachiii n-au agiuns, ce numai pănă în dreptul gurii Dunării, pănă peste Nistru. Căci iarăși de s-ar fi mai tins spre Apus, pănă în Prut, sau și pănă peste Prut în Dachia, ar fi trebuit istoricul pre lângă marginile Mării Négre să adaogă și marginele Dunării; ce istoricul acesta nici au dzis, nici să poate din adeverința istoriii a să înțălége, fără numai din viseroasă și părăroasă tâlcuirea lui Maienburg. Așé dară dovadă neclătită rămâne că ostrogothii carii au rămas subt stăpânirea hunnilor pre locurile céle dintăi, nu poate fi Dachia, ce Crâmul; și locurile pre denafara Crâmului, pe Don în sus și peste câmpii, spre Apus, spre Nipru și spre Nistru, de unde-i acmu țara căzăcească, și spre Zaporova și spre Nistru unde iaste acmu Podoliia și Ocraina leșască. Așijderea rămâne să 265 Zonoras, Cartea 13, Cap. 17. Theodorit, Cartea 5, Cap. 5 273: cercăm acei gotthi, carii supt supunerea unilor să fie rămas și carii au trecut în Thrachia, de ciia cât au trăit acolo și ce s-au făcut? CAPUL III Arată-să despărțirea gotthilor pre carii i-au suppus Theodosie cel Bătrân și săvârșitul lor Precum amândoaă familiile gotthilor, cu domnii lor Fritighernis și Athanaric, în dzilile lui Valens, de huni împinși și goniți fiind de pre locurile lor, să fie trecut în Thrachia și apoi cum și din ce pricină s-au rădicat asupra împărățiii și cum au omorât mai pre urmă și pre Valens, în cele trecute destul s-au pomenit. Acmu vine dară rândul să cercăm acei gotthi ce s-au făcut? Dovedim, dară, că acélé familii a gotthilor amândoaă, dacă au trecut în Tharchia să nu să fie mai întors înapoi, întracesta chip. Grațian împărat, după moarté lui Valens chemând pe Theodosie, îndată oaste gătind asupra gotthilor au mărs (carii acmu în Pannonia, Thrachia, Misia și Dachia de nime opriți, precum voia le era prăda și ardea; deosăbi cât încă cum să bat cetățile neștiind, vreo cetate să fie apucat, istoricii nu pomenesc). Și bătând pe gotthi, toate țărâle și provințiile romanilor, carile ei cu bir și cu alte nevoi asupriia, îndată li-au dezbătut. Precum și Anton Bonfin, luând din pomeniții istorici, la Decada 1, Carte 2, așé mărturiséște: „Theodosie, dzice, stând la împărăție îndată au strâns oastea și singur cu capul său au mărs asupra varvarilor, cărora dându-le războiu pre lesne i-au înfrânt și i-au gonit, și îndată au scos Misia cea de sus din mâna lor; iară apoi iarăși, mai întorcându-se nepriiatinii, de câteva ori mare stricăciune au făcut într-înșii; și nici un lucru vrédnic de stăpânitoriu să nu pliniască n-au lăsat. Apoi dezbătând și Misia cea de gios, Thrachia și Dachia măluroasă, au făcut pace cu 266 Leat 381 Zosim, Carte 4. Idatie și Prosper, în Hronic. Sinchie, în Cuvântul pentru împărăție Leat 382 Idatie, acoloși 274: Zosim, Carte 5. Prosper și Marțelin, în Hronic. Orosie, Carte 7, Cap. 37. Avgustin, De cetate, Carte 5, Cap. 23, și Iornand, acoloși Athanaric, domnul gotthilor. Și așé biruitoriu s-au întors la Țarigrad.” Iată aice să véde ce parte a Dachiii au fost cuprins gotthii și câtă vréme au fost supt tirăniia lor, adecă de la anul 378 pănă la anul 379, adecă numai un an. Iară leat 381 Athanaric, domnul ostrogothilor, de la ai săi gonit fiind, Theodosie Marele, cu cinste l-au priimit. Athanaric după ce au vinit la Theodosie, într-același an, în luna lui ghenarie 25, au murit în Țarigrad, pre carele Theodosie cu cinste ca pre un crai l-au astrucat. Iară de la anul al doilea, leat 382, precum scrie Idatie și pe alți gotthi, pre toți i-au suppus, ei de bună voie suppuindu-se împărățiii din carii Theodosie pre unii i-au trimis tocma la Eghipt, pre unii i-au lăsat să trăiască în Thrachia; și celor de la Eghipt i-au pus să lucreadză pământul și cu țarina să să hrăniască; Idatie, istoricul, a supunerii gotthilor din Thrachia și dzua în carea s-au tâmplat, adecă octomvrie 3, arată când adecă gotthii cu toții romanilor să dau. Și aceștia de aciia în credință ținuți, dintr-aceștia mai pre urmă, după moartea lui Theodosie, împărățind Arcadie și Honorie, la anul 393 (precum mai pre larg înainte la locul său să va dzice), s-au sculat întăi Radagaizus, domnul gotthilor (acesta ficior, alt féliu de rudă să fie fost lui Fritighernis, din scriitorii, curat aiavea, încă n-am putut) cu 400 000 de oaste, precum scrie Zosim, sau cu 200 000 de oaste, precum scrie Orosie și Marțelus, și în toată Italié au năbușit, mare împărățiilor și creștinilor nepriiatin. După acesta, Alaric (și acesta a gothilor craiu) din familie Balthică (dzic unii să fie fost ficior lui Radagait) încă sculânduse, întăi au prădat Greția și acolo câtva zăbăvindu-se, apoi cu poronca lui Stilihon voievodul lui Honorie (carile vrea să ia Iliriia din stăpânirea lui Arcadie și să o suppue supt a lui Honorie) au trecut în taifaoa lui după ciialalți la Italia, unde multe prădzi făcând, pănă mai pre urmă și Roma au izbândit, apoi acestuia următori suppuind Gallia și Ispania și Africa, acolo 267 275: Procopie Chesareanul, Istoriia ascunsă, Cap. 18 împărățiia visegothilor au întemeiat; și o au ținut pănă la vrémile lui Iustinian, carele i-au stârpit de acolo, precum înainte la cursul istoriii să vă însămna. Așé dară au fost despărțirea gotthilor și ieșirea lor din Thrachia spre părțile Italiii. Din trécerea gotthilor spre Italia și de răutățile carele au făcut împărățiii romanilor, de când i-au priimit Valens în Misia pănă la Iustinian (carile apoi cu vrednicia lui Velisar și a lui Narsitis hatmanilor, din Italia așéși de tot i-au stârpit). Și alt prepus să poate scorni, adecă gotthii, carii au cuprins Roma și Italia să fie ținut supt stăpânirea sa și Dachia, au ba? Căci cei ce vor să fie rămas Dachia supt stăpânirea gotthilor, și aceasta în partea sa trag; adecă de vréme ce gotthii atâta au fost slăbit puterile romanilor, cât și Roma dobândise și toată Italia cuprinsése, cum n-ar fi putut stăpâni și Dachia, fiind decât toate țărâle mai departe de buricul împărățiii? Noi precum gotthii o parte de a Dachiii, adecă cea măluroasă, să fie cuprins nu tăgăduim; iară precum toată Dachia să fie stăpânit, nici noi, nici vréunul din istorici a vrémilor acelora priimește; și încă și stăpânirea Dachiii măluroasă, foarte pre scurt li-au fost, căce supt Valens (precum la Viața lui am pomenit) cu alalte vecine țări au fost cuprins-o; iară îndată ce au stătut Theodosie Marele la împărăție, au și dezbătut-o, precum înainte și aceasta am arătat. Ce precum gotthii stăpânitori Dachiii nicicum să nu fie rămas, mărturie ne iaste Procopie Chesareanul, ca carile pentru lucrurile gotthilor mai curat și mai adevărat, pare-ni-se, altul să nu fie scris. Acesta dară istoric în Istoria ascunsă, Cap. 18, hotărând toată stăpânirea gotthilor, adecă cât loc au fost cuprins ei, din locul împărățiii romanilor, dzice așé: „Mai denainte de războiul Italiii (adecă carile au făcut hatmanii lui Iustinian cu gotthii), toată stăpânirea gotthilor de la țara franțozilor pănă în hotarăle Dachiii la cetate Sirmium să întindea”; iară cetate Sirmium au fost între Sava și între Dunăre, care loc și astădzi de pe acel vechiu acei cetăți nume să chiamă Serem, sau cum vor să-i dzică turcii Seremovasi, care câmp iaste, precum dzisem, peste Dunăre 268 276: Iornand, De gotthi,Cap. 48 împotriva Beligradului. Dovedindu-se dară că gotthii, carii au întrat în Italié, stăpânire în Dachia n-au avut, acmu vine rândul să arătăm că și rămășița gotthilor, carii de gotthii au întrat în Misia despărțindu-să ș-au rămas supt giugul hunilor, așéși nicicum n-au stăpânit-o, precum la rândul istoriii vom arăta. CAPUL IV Arată-să precum nici rămășița gotthilor carii au rămas supt stăpânirea [h]unnilor Dachia să fie stăpânit Macar că precum am arătat, domnii gotthilor cu amândoaă famileile și cu multă mulțime de nărod au trecut în Thrachia și de acolo în Italia, unde piciorul de-ciia ș-au înfipt; însă, după socoteala a tuturor istoricilor, o rămășiță din familiia ostrogotthilor, supt suppunerea și stăpânirea hunilor să mai fie rămas aflăm, de vréme ce la același istoric Iornandis citim: „Întraceste, dzice, ostrgotthii, carii supt stăpânirea hunilor au rămas, cu ai săi deosăbiți domni, pe locurile lor céle dintăi lăcuind”. De aicea vor unii să apuce cap de funie și să aréte că acești ostrogotthi rămași să fie lăcuit pre locurile Dachiii, care istorie cât să fie de șchioapă în calea adevărului, precum din céle ce mai denainte am dzis, așé dintr-acestea caréle acmu sintem dzicători să va arăta. Întăi dară că hunii îndată ce au trecut Bosforul Chimeric (adecă Bogazul, carele acmu să cheamă Cherci și Taman), îndată au cădzut asupra ostrogotthilor (și altele precum în Capul trecut am arătat) și i-au supus, din care cuvinte aiavea iaste că domnul lor Fritighernis cu o samă cu carii au putut scăpa (carii nu puțini să fie fost din mulțime ce numără istoricii să cunoașté) și cu toate familiile lor fugind, împreună cu Athanaric au trecut la Thrachia, precum am dzis; iară carii n-au putut a scăpa aciia să fie rămas, 269 277: 278: Iornand, cap. 14. Procopie, supt stăpânirea hunnilor. Deci ostrogotthii, pentru căci apucase locurile pre țărmurile Mării Négre spre Răzsărit, pentru acéia și ostrogotthi s-au numit. Acésté țărmuri, din cuvintele istoricului alltele a fi nu să pot înțelége, fără unde acmu iaste Crâmul și câmpii spre apa Donului în sus; iară de la aceștia spre Apus, iarăși pre țărmurile mării apucase visegotthii; ce amândoaă acésté familii, precum pănă la Dachiia să nu fie agiuns, în céle trecute atâta am arătat, cât precum ni să pare nici un prepus să nu fie rămas. Și de vréme ce nici visegotthii, carii locurile mai despre Apus apucase, la Dachia n-au agiuns, cu cât mai vârtos n-au agiuns ostrogothii carii era mai spre Răzsărit și mai spre Crivăți întinși. Așijderea de vréme ce istoricul dzice: „Ostrogothi sub Hunnorum dominatu cum priuatis regibus, pristinas sedes obtinebant” (adică:) „Ostrogotthii, cei supt stăpânirea hunilor, cu deosăbiți domni ai săi, scaunele céle vechi își ținea”; iată că, fără altă trebuință de tâlcuire, fietecui cunoscut poate fi, că ostrogotthii acei rămași, țărmurile mării ținea, carile sint unde acmu iaste Crâmul, căci și hunnii când au vinit asupra lor îndată ce Bogazul Tamanului au trecut, îndată pe ostrogotthi au cădzut. Ce singure cuvintele istoricului să aducem: „Hunni, inquit rege Balamire traiecto Bosphoro Cimmerico, repente, in Ostrogothos impressionem faciunt, eosque sibi subjiciunt” – „Hunnii cu domnul lor Valamir, trecând Bosforul Chimeric, de năprasnă pre ostrogothhi au împresurat și au suppus.” Din care cuvinte, ce mai luminat poate fi decât că de năprasnă, adecă îndată i-au împresurat, pentru căci așéși în țermurile mării de ceasta parte, adecă unde iaste Crâmul au fost lăcuind. Aceștia dară (precum mai înainte, în cursul Hronicului, vom arăta) gotthii supt stăpânirea hunnilor au rămas aproape de 50 de ani, pănă la moartea Atilii; iară după moarté lui îndată au rădicat cap asupra hunnilor și cu domnul lor Verimudis sculându-se, au fugit în Gallia, unde acmu stăpânie visegotthii. Aceastași cu alalți scriitorii mărturisind și Iornandis, pre aceștia apoi Procopie Chesareanul îi numéște vandali, și anume le arată și locul unde 270 Carte De războiul vandalesc, Cap. 3 279: au ieșit, Carte 1, De războiul vandalilor, Cap. 3: „Vandalii, dzice, carii lăcuia pe lângă balta Meotis, cădzind pe dânșii foametea și sculându-să s-au oprit tocmai pe apa Renului, la ghermani, pre carii astădzi îi chemăm franchi, trăgând la soție cu sine pe alani”. Și așé, într-acesta chip fiind și povesté rămășiții ostrogotthilor decât soarele mai curat să véde, că nici ca suppușii altora stăpânitori Dachiii au putut fi, nici ca lăcuitorii Țărmurilor Mării Négre céle mai despre Răzsărit. Carele nu numai căci ceva amestec cu Dachia au, ce încă foarte depărtate sint, că cât loc iaste din Prut (care-i apă după hotărârea a tuturor celor mai vechi gheografi iaste hotarul Dachiii cel despre Răzsărit) pănă în Cherci și Taman pot ști toți carii spre acesté părți au îmblat. Acmu socotească fietecine că de vréme ce după socoteala lui Maienburg au fost țiind Dachia, carea încépe din apa Prutului și pănă în apa Tisei să întindea, iată c-au trebuit visegotthii de la dânșii mai spre Apus să să fie întins și așé ar fi fost cuprins sau toată țara ungurească sau o parte dintr-însa, carea de-ar fi fost așé adevărat, toată istoriia lui Iornand ar fi ieșit minciunoasă, de vréme ce el scrie precum „gotthii, ieșind de la țărmurile Mării Baltică, s-au dus în Schithia și s-au așédzat la Țărmurile Mării Négre”. Deci de la hotarul Dachiii spre Răzsărit, adecă de la apa Prutului, unde la Gălați în Dunăre dă, pănă la Marea Neagră, precum sint 500 de mile italienești toți corăbiiarii știu. Vadză acmu, de să poate ascunde sulița în sac și de să poate înțălege cumva precum ostrogotthii să fie cuprins și ținut Dachia. Iară hunii, după ce au suppus pe aceștia ostrgotthi și pre visegotthi, cu alalți ostrogotthi scăpați i-au gonit de pre locurile lor. Îndată au trecut în Pannonia pre carea au stăpânit-o ca la 50 de ani, pentru carea înainte la locul său să va dzice. Deci și hunii nicicum prin Dachia noastră oprindu-să (macar nu fără călcare și multă stropșitură să fie fost scăpat, putem înțălége) și prădzile și războaiele lor în părțile Apusului slobodzind, nu iaste pricină pentru care să nu putem cunoaște, că doară împărățiia romanilor să-și fie tras mâna și lăcuitorii din Dachia pentru carea acmu 271 Leat 382 280: Leat 386 iarăși la cursul istoriii întorcându-ne, fietecaré la locul și la anul său pomenindu-să, mai curat să vor arăta. CAPUL V Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia, de la aședzământul gotthilor în Misia pănă la Arcadie și Honorie Theodosie Marele, leat 382, precum s-au pomenit, așédzind și împăcând lucrurile gotthilor și toate țărâle împărățiii, spre odihnă întorcându-le, într-același an, noiemvrie 24 s-au întors și au întrat în Țarigrad, unde luând sama desfrânatelelor fapte a împăraților, carii mai denainte de dânsul dregătoriia împărățiii ținuse, și socotind că cu multe și fără ispravă desfătările lor împărățiia la atâta slăbiciune și primejdie adusése, au stătut pravile și canoane a pune, cu carele împărățiia și purtătorii ei să să chivernisască; începătură făcând și cercare de la curtea împărătească. Și din desfătările și cheltuialele céle fără ispravă, foarte contenită și cumpătată au făcut-o. Că, precum scrie Sigon, împărațiii cei mai denainte puțină desfătare să fie având socotiia, de n-ar fi avut în mijlocul iernii trandafiri a cărora flori să înoate în păharăle cu vinul și în miedzul vérii de n-ar fi avut ghiață în răcitoare. Așijdérea dulceața bucatelor nu cu gustul gurii, ce cu sama cheltuialii cei mai multe o alegea, adecă, care bucate era mai scumpe, acélea să fie și mai bune li să părea. Și orice li să aducea despre fundurile Răzsăritului, sau de la Colhii, cei peste hotarăle împărățiii acéia era mai poftită și mai plăcută. Acestea dară toate așédzind și tocmind, putérile împărățiii iarăși au răzsuflat și la locul vârtutei lor au vinit. După aceasta, leat 386, s-au sculat grutinghii, neam tătărăsc, 272 Zosim, Cartea 4. Ammiian, Idatie și Marțelin, în Hronic Amiian, Cartea 27. Ieronim și Idatie, în Hronic 281: sau precum alții le dzic, neam gotthicesc (poate fi rămășița gotthilor acesta nume să fie luat), făcând ca la 3000 de vase; au trecut ș-au prădat la Thrachia, împotriva a cărora Theodosie trimițind cu oaste pre voievodul Promotos, atâta i-au bătut și i-au fărâmat, cât apa Dunării s-au împlut de stârvurile lor. Pentru care a lor prăpădenie scriind Marțelus Poeticul într-acesta chip: „Fluitantia nunquam, largius Arctoos pavere cadavera pisces” [adică]: „nici odânăoară nu s-au hrănit peștii ca acmu de trupurile crivățénilor céle ce plutiia”. Aicé încă socotească cititorul, că de va lua sama binișor tare nedejduim că toată socoteala noastră, pentru gotthi o v[a] afla adevărată. Întăi, că acești grutinghi sau gruthinghi nu sint alt neam fără numai rămășița gotthilor carii am dzis să fie rămas din gotthii carii au trecut la Thrachia; căci mărturiséște Ammian că aceștia gotthi au fost supt Athanaric, domnul gotthilor, când au avut războiu cu Valens, leat 369, pentru care războiu am pomenit la același an, unde dzicem dintr-același istoric: „Valens Grotungos Gothos, bellicosam gentem aggreditur, et post leuiora certamina, Athanaricum cogit in fugam”. (Valens au mărs asupra gotthilor, grotinghii carii era neam foarte vitiaz și, după câteva războaie mai iușuréle, au asuprit pe Athanaric să dea fuga.) Așé precum să dovédește, grutinghii rămășița acelor gotthi, carii cu Athanaric și cu Fritighernis, domnii lor, trecusă în Trachia, să fie așé de pe mărsul lor cu corăbii în Thrachia să dovedéște, că acéle corăbii să le fie făcut sau la Nipru, sau la Nistru și de acolo trecând, să fie lovit la Thrachia, că de ar fi fost acei gotthi lăcuit în Dachia, ar fi trebuit întăi să fie întrat în Misia, carea iaste împotriva Dachiii peste Dunăre și apoi să lovască în Thrachia. Ce aceasta ce n-au fost, istoricul nescriind, să cunoaște că nu din Dachia cea din Schithie, despre părțile Niprului s-au coborât acéle corăbii și au trecut peste mare și peste Dunăre, tocma de la Thrachia, iară de ar socoti cineva cuvintele poeticului, pre caréle am pomenit, cum să cade și mai bine va cunoaște, căci pre acești gotthi îi numéște crivățéni sau cu alt sens, (înțelégere), 273 282: Leat 395 Socrat, Cartea 5, Cap. 24. Zosim, Cartea 4 numéște peștii carii s-au hrănit cu stârvurile gotthilor crivățéni. Oricum s-ar înțelége, ori peștii mării, ori gotthii aceiași mări lăcuitori, tot spre Crivăț sint să să înțeleagă, în care parte cade Schithia, împotriva Thrachiii. Iară de-ar fi fost acei gotthi în Dachia, ar fi trebuit să facă vaséle sale cu multul mai sus decât unde-i acmu Beligradul, și așé pe acolo cu corăbiile Dunărea trecând, neatingându-să de Misia, să între în Thrachia, carea de ar fi fost nu despre Crivăț, ce despre Apus ar fi trebuit să să pomenească, macar peștii hrăniți, macar gotthii omorâți, de unde curat să cunoaște că acești varvari, macar și mai de pen gios de Dachia de au trecut Dunărea, iară nu marea, tot pricină nu rămâne, pentru ce romanii în Dachia să nu fie fost, de vréme ce și aceștia cu un războiu s-au topit și atâta mulțime de dânșii au pierit, că precum mulți să fie fost, numărul vaselor arată și trupurile carile plutind au fost acoperit apa. Acestea dară așé, iară de ciia pănă la moarté lui Theodosie, altă clătire sau lovire părțile Dachiii sau Thrachiii să mai fie făcut varvarii, istoricii nu pomenesc. Deci Theodosie împărat au murit la Mediolan, leat 395, ghenar 17, după ce au împărățit 16 ani, dzile 2, fiind la vârstă de 50 de ani, precum scrie Victor; iară, după cum va Isocrat, de 60; iară precum scrie hronicul alexandrin, 65. Într-același an, adecă în carile au biruit pe Evghenie tiranul și păgânul, în care războiu pomenéște Socrat și Marțel să fie avut cu sine câteva polcuri de alani, de gotthi și de huni, a cărora voievod să fie fost Alaric, domnul gotthilor, carele mai pre urmă, trecând la Italia, au luat și Roma. 274 283: CAPUL VI Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia de la Arcadie și Honorie pănă la Theodosie cel Tânăr Canon cum trebuie să înțăliagă cititoriul unde să va tâmpla înainte a să pomeni cuvântul: peste Dunăre. Aicé trebuie cititoriului nostru să ia sama și să înțeliagă că pre acésté vremi, câte prădzi și năpădiri să vor pomeni, că au fost [făcut] varvarii peste Dunăre, toate acéle pre alte locuri a împărățiii romanilor să fie fost, iară nu prin Dachia noastră; nici trecătorile printr-însa să le fie fost, căci o samă de gotthi cei suppuși de Theodosie și în Thrachia trecuți, după moarté lui să rocoșisă (precum înainte să va videa) și acmu toată Greția prădând, în Ilirie și în Epir piciorul își pusése și tirănéște stăpâniia. Hunnii așijderea apucasă Pannonia și o stăpâniia în putére (iară Pannonia era țara peste Dunăre între Sava, carea acmu să chiamă Sclavonia și capul hotarului îi era cetatea Sirmion carea au fost împotriva Beligradului peste Sava și acmu de la turci să cheamă Serem). Alaltă tătărâme și multe féliuri de varvari carii era de huni suppuși (precum înainte vom spune) spre țara leșască și spre Littfa să spudzise; și când să slobodziia spre hotarăle împărățiii romanilor, șliahul își îndreptase prin locurile carile acmu să cheamă Selezia și Saxonia. Căci și mai aproape pe acéia parte le cădea cale și mai pre lesne nefiindu-le a mai tréce munții înapoi să să întoarcă în Dachia și să le fie a tréce Dunăré pre unde atâtea cetăți făcuse romanii, și trecătorile păziia (pentru care cetăți la locul său înapoi s-au arătat). Și așé, veri războaie pre Dunăre, veri trecători au avut, tot mai sus de Dachia au fost, pre părțile țărâi unguréști; și pe acolo trecea la Italia; la Gallia, la Ispania și de acolo și la Africa. Iară 275 284: Arcadie și Honorie Leat 400 Idatie și Marțelin, în Hronic Leat 401 Sigonie când s-au tâmplat din Panonia să fie agiuns hunii cu prădzile și pănă la Dachia și în Dachia ce au făcut sau au stricat, atunce istoricii anume pomenesc, pentru carile noi pre amăruntul la locurile lor vom dzice. CAPUL VII Arată-să poiadea varvarilor dintăia Murind Theodosie cel Mare, precum am dzis la anul 393, moștenitoriu împărățiii au lăsat doi ficiori, pre Arcadie (fiind la vârstă de 18 ani) împărat Răzsăritului; iară pe Honorie de 11 ani, împărat Apusului. În vrémile acestora împărați, leat 400, scriu istoricii precum Alaric domnul gotthilor (carele acmu cinci ani era de când în Epir stând, toată țara grozav prăda și o prăpădiia) ș-au pus gândul să năpădiască asupra Apusului. Și așé cu toată oastea lui sculându-se, au întrat sfărâmând și prădând în Dalmația și în Pannonia, hatmanii lui Honorie puțin de această în samă băgând. De acolo mai înlontru purcegând, la al doilea an trecând apa Padul (pre carea acmu stă târgul Padova), în cetatea Asta Honorie închidzindu-se, o au încungiurat; unde Stilihon, voievodul lui Honorie, cu agiutoriul sosind și pre împăratul au izbăvit și pe gotthi biruind; Alaric cu mare rușine necunoscut s-au întors, de unde ieșise, la Illirie, leat 401. Un Gaina, caréle întăi credincios fiind împăratului lui Arcadie, apoi viclenindu-se, la Asia de acolo s-au agiuns cu gotthii din Illiria, ispitindu-se să apuce Țarigradul și cu tirănie s ă i a ș i împărățiia. Ce împărățiia mai de cu vréme de vicleșugul lui înștiințindu-se și trăgând în parté sa o samă de gotthi, cu voievodul lor Fraitat pre mare la Elispont l-au lovit și l-au biruit; de unde Gaina, lăsând vasele, au ieșit la uscat și au năzuit spre Dunăre. 276 285: Leat 404 Zosim, Cartea 5. Prosper și Marțelin, în Hronic. Orosie, Cartea 7, Cap. 37. Avgustin, Pentru cetatea lui Dumnădzău, Cap. 23. Iornandis Leat 405 Leat 406 Zosim, Cartea 5. Prosper, în Hronic 286: Leat 408 Zosim, Cartea 6. Ce Huldis, domnul hunilor, socotind să facă lucrul pre plăcérea împăratului, având atuncea cu împărățiia pace, de câteva ori cu oaste l-au lovit și pănă mai pre urmă de tot răzbindu-l și pre Gaina în războiu omorându-l, i-au tăiat capul și, în suliță înfipt, l-au trimis împăratului la Țarigrad. CAPUL VIII Arată-să poiadea varvarilor, a doua și a triia În anul 404, Radagazinus, domnul gotthilor, luând cu sine sarmatii și ghermanii, cu toții 400 000, precum scrie Zosim, sau cum va Orosie și Marțel, cu 200 000, peste toată Italie au năbușit, pre carii Stitihon voievodul, cu mare și minunată nărocire, între munții ce să cheamă Fezulanți, închidzindu-i, i-au prăpădit și pre Ragaz, domnul lor, l-au omorât. Această bătaie, Petavie însămniadză, precum să să fie tâmplat la anul 405, urmând istoricului lui Prosper, iară Marțel, la anul 406. Scrie Zosim că atâția de mulți varvari robi cădzusă pre mânule romanilor cât un rob să vindea câte un galbăn. A triia poiade s-au făcut leat 406, cu multul mai grozavă și mai groaznică decât cealealalte carea au făcut vandalii cu domnul lor Godighilil, împreună cu alanii, ghermanii, cvadii, marcomanii și saxonii, carii pe la sfârșitul lui dechemvrie biruind pe franții, au trecut apa Renul ș-au întrat în Gallié; în cale Monguția au sfărâmat, Vanghiona dându-se, au izbândit-o; remii, albianii, atrebatii, morénii, tornavénii, nemutii și Arghentorata au jecuit. Acéstea a varvarilor năpădiri spre părțile Apusului (macar că nu caută la treaba Hronicului nostru), aicea li-am pomenit pentru ca să cunoască cititoriul că părțile Dachiii noastre au fost neclătite și de călcăturile varvarilor depărtate, pentru carea nu iaste pricină, carea să dzică, că doară lăcuitorii Dachiii pre această vréme într-însa a lăcu i s ă n u f ie f o st p u tu t m acar c ă istoricii despre aceastași parte ceva nu pomenesc. Într-acestea, la anul 408, Arcadie, împăratul Răzsăritului, în 277 Socrat, Cartea 6, Cap. 23. Procopie, De războiul persilor, Cartea 1. Agathus, Cartea 4, list. 132 Theodosie cel Tânăr Socrat, Cartea 6, Cap. cel de pre urmă. Zosim, Cartea 10. Orosie, Cartea 7, Cap. 40 Leat 405 Orosie, Cartea 7, Cap. 29. Zosim, Cartea 5. Iornand, Pentru împărați, Cap. 96 și De lucrurile gotthilor, Cap. 30. Marțel, Cartea 13 Leat 408, 409 287: luna lui mai, au murit, după ce au împărățit ani 13, luni 3, dzile 15, lăsind în locul lui împărat pe fiiul său Theodosie, carele s-au numit cel Tânăr; cu testament l-au dat supt paza și socoteala lui Iezdegherd, împăratului persilor, caréle cu credință grijea cuconului luând, l-au dat supt învățătura lui Antioh, carile era om prea învățat, dzicând ca, când cineva s-ar ispiti împotriva lui, să-i facă știre, iară el împotriva aceluia, ca asupra nepriiatinului s[u, va vini. CAPUL IX Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia de la Theodosie cel Tănăr la năpada Atilii Arcadie murind au stătut la împărățiia Răzsăritului fiiul lui Theodosie, fiind cucon numai de opt ani. Într-a căruia anul dintăi Alaric, domnul gotthilor (după cum însămneadză Calvizie), sculându-se cu mulțime de gotthi, alani și svevi și lăsind acmu Gallia deșartă și pustie, au întrat în Ispanie, oct. 15 purcegând. Ricțiolul, în hronicul mare, dzice acestea să să fie tâmplat la anul acestași; în care socoteală să véde a fi și Petavie, de vréme ce dzice că Alaric, domnul gotthilor, leat 405, după ce au prădat Greția și câtăva vréme în Epir să zăbăvisă, apoi învoind Stilihon, hatmanul lui Honorie împăratului Apusului, să fie pătruns în Italie; pentru care lucru, înțelegând Honorie, leat 408; să fie omorât pe Stilihon. Alaric pentru aceasta înfocându-se, leat 409, întăi au întrat în Italié (precum am dzis); cu carile Honorie vrând să facă pace, el într-adins să fie pus condiții, carile Honorie să nu le poată priimi; cerșind de la Honorie, șie și oamenilor lui, locuri în Italia pentru lăcași, carea Honorie nepriimind, el au întins spre Roma ș-au încungiurat-o; și în anul 410, avgust 23, au dobândit-o și trei dzile în prada varvarilor săi au dat-o, poroncindu-le ca câți vor fi 278 Zosim, Cartea 6. Marțelin. Casiodor și Prosper, în Hronic Acéiași acoloși Leat 411 Leat 412 Socrat, Cartea 7, Cap.23. Prosper, Marțel și Olimpiodor Leat 423 288: Valentinian și Plachidia scăpat la Besérica Sfinților Apostoli Petăr și Pavel, pe aciia să nu-i atingă. Acolo au robit și pe Plachidia, sora împăratului Honorie, pre carea au dat-o femeie cumnatu-său, fratelui muierii lui Athaulth. După trei dzile, de nime de ai sei în Roma lăsind, arsă și pustie au lăsat-o și s-au dus la Reghion, unde era să treacă la Sichilia și la Africa; ce acolo i s-au tâmplat moarte. Alții dzic că după moarte lui Alaric, cumnatu-seu stând domn în locul lui, iarăși cu pradă să fie vinit la Roma, și atuncea să fie apucat pe Plachidia, sora lui Arcadie și a lui Honorie, și ducând-o în forul lui Cornilie, să fie făcut cu dânsa nuntă. Iară Idatie și Isidor, istoricii, dzic să să fie luat Roma în anul trecut, în carile adecă au încungiurat-o. Leat 411, vandalii și svevii au cuprins Gallia, alanii, Luzitaniia; silinghii, Betica. Iară leat 412 gotthii cu Athaulth, domnul lor, iarăși să fie întrat în Gallia, scrie Prosper. Acestea într-acele părți năbușiri, Petavie le socotéște să să fie tâmplat la anul 409, urmând istoricului, lui Idatie. Ce pentru acéstea acmu destul fiind, la rândul Hronicului înainte să ne întoarcem. După acéstea și Honorie, leat 423, au murit în Roma, după ce au împărățit ani 28, luni 7, de vârstă fiind de 39, rămâind la împărăție fiiul séu, Valentinian și mătușea lui, Plachidia. CAPUL X Arată-să multe descălecături a multe crăii din neamul varvarilor acestora După atâtea de multe dése și în toate părțile lățite prădzile și călcăturile varvarilor, carele pre la acestea vrémi s-au tâmplat și cu alalte carele mai pre urmă au cădzut, slută și grozavă s-au 279 Lemon, Cartea 1, Cap. 4. Ivon, în Hronicul frizilor. Epitomi, Cap. 4 Sidonie, Cartea 5, stih. 212. Prosper, în Hronic, și alții Leat 420 Leat 429 289: făcut fața împărățiii romanilor și ruptă și destrămată haina cinstei și mărimei ei au rămas, de vréme ce varvarii și toate strânsurile limbilor despre Crivăț, late și largi porți, prin părțile Sileziii și Saxoniii și a Thrachiii deșchidzind (precum mai denainte am arătat), nu precum au făcut când au ieșit spre Răzsărit, ce într-alt chip; căci atuncea de să și așédza pre undeva, iară curund locurile muta, precum au făcut aceștea gotthii și după dânșii hunnii despre Răzsărit, de la Schithia spre Apus năbușind (precum istoriia înapoi au arătat) sau de loviia și prăda vre într-o parte, iarăși înapoi la sălașele lor să întorcea. Ce acmu spre părțile Apusului pănă unde agiungea, pre acolo și rămânea, și véstite locuri, înflorite crăii ca bruma réce pre o floare deșchisă să lăsa și le veștedziia, de pre carile de ciia nu să mai rădica. Și așé de ciia dintr-acei varvari sirépi și nedomoliți, a mari crăiii, carile acmu înfloresc, findamenturile s-au aruncat pre unde acmu iaste Vestvalia, Frizié, Saxonié, Turinghia, Hesia, Mesnia și tot tractul carele cu numele Franconiii să cunoaște. Dintr-aceștia întăi, cu nume de craiu numindu-se Formund, ficiorul lui Marcomir, pe la anul lui Honorie 26 a crăiii Franțiii, au pus începătură, care an de la Hristos iaste 420. După Farmund, ficiorul său Clodie, la anul 428 sau 429, adecă 5 ani mai pre urmă de moarté lui Honorie trecând apa Renul au întrat în Gallie și pă[nă] la anul 445 au tot lățit de ciia crăiia, căriia acmu îi dzic a franțozilor. Așé pe aceastași vréme, visegotthii temeliile crăiii Ispaniii au pus, precum și vandalii, sfevii, ostrogothii, fietecarii crai alegându-și, în multe crăii și domnii s-au făcut. Pre aceasteași tulburări, leat 429, vestit și în toată lumea cunoscut orașul Venețié, temeliele pre năsip și pre apă și-au pus, precum astădzi să véde, că trăiaște una din toate a lumii câte sint publice, ficioară și de mâna nepriiatinilor neatinsă; și pentru aceastea în scurt atâta. 280 Leat 425 Socrat, Cartea 7, Cap. 42. Theodorit, Cartea 5, Cap. 36 Leat 427 290: Prosper și Marțelin, în Hronic. Idatie, în Hronic. Isidor, în Hronic. Misțelana 4. Socrat, Cartea 1, Cap. 23, 24, 25 CAPUL XI Acéia să dovedéște pănă la năpada Attilii În cursul anilor de la domnul Hristos 425, carile iaste al 18 ani a împărățiii lui Theodosie cel Tânăr, scrie Socrat și Theodorit, precum Roilas, domnul schithilor, de hotarăle împărățiii romanilor apropiindu-se și acmu și pănă la Thrachia cu jacurile agiungând, cu dumnădzăiască putére fură prăpădiți; căci domnul lor de fulger lovit, iară alalți schithi cu de năprasnă ciumă potopindu-se, așé s-au împrăștiiat; cât ce s-au făcut, nu s-au mai știut. Așijderea, leat 427, scrie Marțelin în hronic, precum „romanii au răscumpărat Panonié de la huni, carii acmu de 50 de ani era de când o cuprinsése și i-au împins peste Dunăre înapoi”. Aceasta mărturisește și Callimah, în „Attila”. Aceasta a hunilor peste Dunăre trécere nu să poate înțălége, că doară să fie trecut spre părțile Dachiii (căce Pannonia să fie, unde acmu iaste Sclavonié între Dunăre și între Sava, mai înainte am arătat), ce mai pre sus, spre părțile Austriii, de vréme ce dintracolo nu după multă vréme sau precum alții vor, încă pănă a nui scoate Theodosie din Panonié, leat 425, Aeție, hatmanul Apusului, i-au fost indemnând să-i vie într-agiutoriu asupra tiranului, lui Ioan, carele după moarté lui Honorie să apucase de împărăție tirănéște, la carele s-au și dus. Precum și mai pre urmă la leat 434, Honoria, sora lui Valentinian împăratului Apusului, pentru curviia ce făcuse cu pristavul casii, din palat gonită și la Theodosie trimisă fiind, pe Attila, domnul hunnilor, asupra împărățiii Apusului au învitat, precum înainte, la același an, mai curat să va dzice. De unde chiar să cunoaște, că cu pricinile zarvelor carele spre Apus ca un pojar nestâns și nepotolit să ațița și să lățiia și spre părțile Apusului ceale mai dinlontru în toate dzilele să întindea; părțile 281 291: Matthei Pretor, în Lumea gotthilor, Cartea 1, Cap. 8 Răzsăritului, în carele era și Dachia, în pace și în odihnă rămânea.Ce aicea noi așé în scurt arătând, cursul Hronicului înainte pre larg va dovédi. CAPUL XII Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia de la ieșitul Attilii dintăi pănă la întoarcerea lui iarăși în Schithia Matthei Pretor, proaspăt a lumii gotthilor scriitoriu, foarte ne asupréște, ca câtva din cursul Hronicului abătându-ne nu puținéle de treabă pentru lucrurile hunnilor să însămnăm; și mai vârtos, căci pomenitul Pretor, de tot așé de la sine a atâția și a atâția scriitori credință lepadând, a sa socoteală (pre carea nici o mărturie de credință vrednică întărind-o) m ai p e s u s ș i m ai d e crezut decât a tuturor să o puie să căznéște și să arăte va, precum crăiia dachilor (pre carii ei gotthii îi numéște), Traian Marele să nu o fie supus, ce acéiași pănă la vinirea hunilor neclătită să fie stătut și apoi hunii stăpânind Dachia, să fie gonit pe gotthi, adecă precum va el, pe dachi de pré acestea locuri; hireșă dară cuvintele lui, Carte 1, a Lumii gotthilor, Cap. 8, sint acéstea: „Așé, dzice, gotthii în Dachié au tot stăpânit nu numai pănă la vrémile lui Traian carele câteva războaie cu năroc au avut cu dânșii, însă de tot să-i calce n-au putut; și pentru ca să nu poată gotthii întra în hotarăle împărățiii romanilor, au făcut peste Dunăre pod, și multă oaste pentru pază puind, năvălirile gotthilor au oprit. Stătut-au (iarăși dzice) stăpânirea gotthilor în Dachia pănă la vremile Attilii și a lui Balameber, craiul hunnilor, carile cu nărocite războaie biruind pe gotthi, i-au scos din Dachia”. Pretorie dară unile ca acéstea din singura părérea sa scornind și pre nime pre altul în socoteala sa să fie fost a arăta neputând, așéși nici răspuns să-i mai dăm s-ar fi credzut, căci neclătită stă socoteala și mărturiia a atâția istorici, precum Traian toate puterile dachilor sau a gotthilor lui Pretorie sfărâmând, tot 282 292: neamul lor din Dachia au scos și pre romanii săi în locul lor au așédzat, carii macar că cu multe furtuni însă precum pănă la năbușirea Attilii tot în Dachia să fie rămas, fără prepus, precum nedejduim, am dovedit. Însă pentru voia cititoriului nostru și această a lui Pretorie piatră de scandal, din drumul adeverinții istoriii, nerădicată nu o vom lăsa. Întăi dară au trebuit lui Pretorie să cunoască că toți istoricii într-un glas mărturisesc precum hunnii pre gotthi nu din Dachia ce de la balta Azacului și de pe marginile Mării Negre i-au gonit, iară marginile mării de la scriitorii cei adevărați, să înțeleg de la balta Azacului pănă la gurile Dunării; iară de ar fi fost ținut pre acéia vréme gotthii și Dachia, precum va Pertorie, ar fi trebuit să adaogă istoricii, pre lângă marginele mării și țărmurii Dunării, căci mai multă parte a Dachiii stă, precum din gheografii cei vechi și cei noi chiar s-au arătat. A doa i-au trebuit să nu asupriască pre cei adevărați istorici, nici să le mute cuvintele după voie și pofta lui, căci ei dzic precum Traian împăratul vrând ca mai pre lesne să-i fie a întra în Dachia asupra dachilor, au făcut pod peste Dunăre; iară Pretorie dzice că au făcut acel pod pentru ca să opriască pe dachi să nu poată tréce în hotarăle împărățiii; că mai pre lesne ar fi fost romanilor a păzi trecătoarea a atâta lățime de apă ca a Dunării, fără pod fiind decât cu pod. Că doară numai Pretorie de nu poate cunoaște, că fietece apă, macar cât de îngustă, mai cu anevioe iaste cuiva a o tréce fără pod decât cu pod! Pentru carea, socotind Adrian, următoriul lui Traian, scrie Dion și Evtropie, precum acel pod a lui Traian să-l fie stricat: dând cătră senat pricină, precum de vor cumva apuca vreodată sarmatii podul, poate mai pre lesne să triacă mai spre înlontrul împărățiii. Ce pentru aceasta noi giudecata la cititoriu lăsind, la Pretorie să ne întoarcem, căruia pentru un lucru foarte îi mulțămim, căci supt Atila pune sfârșitul stăpâniii gotthilor din Dachia, în locul a cărora aduce de ciia stăpânirea hunnilor. Deci, precum gotthii în Dachia pănă la această vréme să nu fie avut stăpânire stătătoare, din céle mai denainte s-au dovedit, iară după ce au vinit hunnii 283 293: Anton Bonfin, Decada, Cartea Mihail Riție Neapolitanul, Istoriia ungurească, Cartea 1 294: de au stăpânit Dachia, pe cuvintele lui Pretorie pre lesne nu ne vom încredința, ce vom cerca la alalți cu multul mai vechi și de toată credința istoricească vrednici scriitori, la carii vom videa, pentru stăpânirea hunnilor, pe unde au fost, ce hotară și ce cetăți au stăpânit, și pănă mai pre urmă, lucrurile în ce li s-au săvârșit? Nu pentru lauda, ce pentru adevărul, cu îndrăzneală putem dzice, că câți istorici ellinești, lătinești și ales ungurești, carii unii mai pre urmă, pre scurt, alții mai pre larg de lucrurile hunnilor au scris, mai pre toți poate fi, cu amănuntul i-am cercat; și cum să dzic cuvântul, nici o piatră neclătită și nici un unghiu nescociorât n-am lăsat, pentru ca să ne înștiănțem de începătura și purcéderea și așédzământul cel mai de pre urmă a acestui neam, din carii ne înștiințăm cu adevărat, o parte de huni, o parte de Dachia noastră, prin câtăva vréme să fie cuprins, întăi mai pre urmă, iarăși supt stăpânirea romanilor (deosăbi de Dachia cea de sus, cărie istoricii grecești îi dzic Πανοδάκια) să fie rămas. De care lucru, pănă a încépe istoriia pentru năbușirea Atilii, domnul unilor, întăi vom aduce pre scurt mărturiile scriitorilor carii pomenesc câte oarece pentru Dachia supt vrémea năbușirii unnilor. Dintăi dară Anton Bonfin, istoric ungur și de lucrurile ungurești foarte ispitit și nevoitori scriitoriu, Decada: „Ungaria, dzice, carea din uni iaste născută, a cărora limbă schithicească iaste și deosăbită de a tuturor vecinilor, Panonia și peste Dunăre Iazigul și mai toată țara dachilor au cuprins”. Într-această hotărâre a țărâi ungurești înțelege Bonfin Panodachia și Dachia Mediterrannie, care iaste Ardialul, știind că Dachia măluroasă și muntoasă era supt împărățiia romanilor, precum și acmu iaste supt stăpânirea turcului. Mihail Riție Neapolitanul, Carte 1, dzice: „Unnii trecând Meotida, întăi hotarăle gotthilor au cuprins, de ciia pe besii, sidalii și amândoaă Cumaniile, cea albă și cea neagră au supus, pe carile socotéște să fie acmu Moldova; ce greșéște, căci Cumaniia neagră și albă iaste care acmu îi dzicem Rusiia albă și neagră; de ciia trecând, dzice, Tanais, adecă Donul, ș-au pus 284 295: Leat 434 taberile la apa Tisei. Iară Bonfin, Decada 1, Carte 7, dzice: „Mulți siculi (acestora le dzicem noi secui), viind cu Attila, cea mai din dos a Dachiii parte cuprinsése, pre carea acmu Transilvania o chiamă. Apoi aceștia audzind precum alți de ai săi pănă la Roxolan au fost agiuns, pănă la amaxovii (carii acmu ruși să chiamă), li-au ieșit înainte. Și la Decada 1, Cartea 3; „Unii, dzice, carii pre ostrogotthi, pre ghepidi și multe niamuri de schithi asuprisă, pentru ca după pofta lor slobod și lat să poată stăpâni, precum hronicile ungurești povestesc, după ce au apucat Dachia, dimpotriva ei priviia Panoniele, carele nu numai cu bișugul pământului și a locului frumséțe, ce încă și cu a ceriului bunătate pe alte țări întrecea, pre atuncea stăpânind proco[n]sulul (romanilor) Macrin din Sevastiia născut, și mulți din alemani și din itali, într-însele lăcuind, trecând unii Dunărea să între într-însele să nevoia”. Acéstea dară pentru ieșitul unilor și pentru apucarea lor o parte din Dachia, așé înțelegându-se, să ne întoarcem la rândul Hronicului și din an în an, cum au vinit unii, ce-au lucrat și pănă în cea mai de pre urmă, unde și cum s-au aședzat, să videm. CAPUL XIII Arată năpada dintăi a lui Attila cu unnii săi Hunii (a cărora odraslele și astădzi sint ungurii), după ce i-au scos Theodosie din Pannonia, precum am dzis, trecând peste Dunăre spre părțile carile acmu Austria să chiamă, sau mai gios de Austriia, hireșă țara unguriască, pănă la anul 434, în care an (precum însămniadză Petavie, Calviz și Ricțiol, în hronicile lor), Honoria, sora lui Valentinian fiind gonită la Țarigrad pentru pricina carea mai sus s-au pomenit, au fost invitată la Attila, domnul hunnilor, să între cu oștile în publica împărățiii Romei; ce precum mărturiséște Sigon și Marțelin, această ispită în zadar 285 Leat 441 Leat 442 Sigon și Pavel Diaconul, Cartea 14. Prosper și Hronicul Alexandrin Leat 443 296: i-au ieșit, că Atila atuncea din țara ungurească n-au vrut să să clătiască. Iară leat 441 Atila și cu frati-său Vleda (acestuia Olah, istoricul unguresc, îi dzice Buda), domnul hunnilor (pre carii Theodosie cel Tânăr în anul 427 îi scosése din Pannonié), sculându-să asupra Răzsăritului și vrând să între cu pradă în Misia și în Thrachia, cetățile carele era pe malul Dunării pentru paza împărățiii împotriva varvarilor puse, au lovit; din carile pre unile li-au și fărmat. Ce Theodosie împotriva lor oaste trimițind, deodată i-au oprit și cetățile de pre Dunăre iarăși au întărit. Iară al doile an nemaiputându-i sprijeni, au trecut în Thrachia, Illiria, Machedonia și pănă la Greția au agiuns; și atăta răutate și vrăjmășiia au făcut, cât cu multul pe răutatea gotthilor covârșiia. Theodosie, vădzind atâta primejdie ce vinise asupra lui și a toată împărățié, au trimis de au întors oștile de la Sichilie, unde pre atuncea să afla. Ce și oștile viind și macar cevași neprocopsind, de nevioe i-au căutat lui Theodosie a pleca la pace și cu dare de bani, vrăjmășiia varvarilor a îmblândzi. Care pace s-au încheiat la începutul anului 443, într-acesta chip: ca Theodosie atuncea în loc de dar să dea Attilii 6000 de litre de aur și de ciia înainte în toți anii câte 1000. Așé Attila, pe lângă avuție multă ca aceasta luând și robi ca la 120 000 de oameni, s-au întors înapoi. Aicea încă aievea să véde, precum într-această năbușire dintăi, pănă la Dachia n-au agiuns, căci trecând Dunărea prin țărâle de sus, au întrat în Misia și Thrachia și precum am dzis, spre Amiadzidzi lățindu-se au agiuns și pănă la Greția. Că de ar fi lovit prin Dachia, ar fi pomenit istoricii, precum au trecut printrînsa în Misia, precum pomenesc la a doa Atilii vinire, de care vom dzice la Capul ce urmadză. Mai iaste de știut că între alalți scriitori iaste Sigon, carele dzice că Attila, după ce au aflat pace cu Theodosie, să să fie întors în Schithia; ce precum greșit și adaos să fie numele Schithiii să cunoaște și din cuvintele istoricilor carele pentru huni 286 Prosper, în Hronic 297: Leat 444, 446 Leat 447 s-au dzis, și înainte să vor dzice, să dovedéște că hunii acmu nu numai țara unguriască spre Austria, ce și pănă la Italia, Dalmația, Litfania și de acolo pănă în Schithia agiungea, care pustietate de mare stăpânire pre acélea vrémi, în părțile Crivățului, tot cu numele Schithiii să pomeniia, iară nu doară că Attila părăsind locurile acélea s-au întors cu totul în Schithia, precum mai gios să va videa. CAPUL XIV Arată-să a doua năpadă a Attilei asupra împărățiii Răzsăritului Atila, după ce s-au întors la locul său și acmu pace având cu împărățiia, neputând mărimea și putérea sa cu frate-său Vleda de obște a o ținea, ce singur stăpânitoriu a fi poftind, s-au sculat asupra frăține-său, pre carile ucigându-l, au suppus sie și pre varvarii carii era supt ascultarea frăține-său; tâmplatu-s-au aceasta leat 444. Iară la anul 446, scrie Marțelin că Theodosie nevrând să dea Attilii birul care-l legase să dea pre an, Attila iarăși s-au gătit de oaste asupra lui. Aceastași să facă să lauda și lui Valentinian, împăratul Apusului; pentru care Valentinian au chemat pre Aetie din Gallia, la Roma, pentru ca să să sfătuiască pentru războiul hunilor. În anul 447, Attila sfatul inimii sale a plini vrând, „Dunărea încă înghețată fiind au trecut cu prada și pănă la Dachia au agiuns; împotriva a căruia Theodosie împăratul, trimițind pe Anthimie și pre Arnighislie hatmanii cu oști, au bătut pe Attila în strâmpte locuri, aproape de cetatea Sardica, unde tare războiu dându-și, Arnighislie hatmanul, fiind viclian împărățiii, în mijlocul toiului s-au dat în parté hunilor, armele împotriva soțiii sale Anthimii întorcând. Ce Anthimie, nici cu acesta din bărbățiia 287 298: Leat 449 Gluverie, Cartea 3, cap. 16 și vitejiia sa scădzind, cu ai săi bărbătéște războiul au ținut; și macar că cu multă trudă și primejdie, însă pănă mai pre urmă pe Attila au biruit și la pace să să pléce l-au făcut. Attila încă vădzind că cea mai pre urmă la rău îi va cădea, i-au căutat a face pace după vrérea lui Anthimie, priimind ca și pre viclianul Armighislie să-l omoare”; și așé au și făcut; apoi, rușinat, la locurile sale s-au întors. Aicea încă mare dovadă iaste că romanii au fost lăcuitori neclătiți în Dachia și în toate năbușirile a tuturor varvarilor câte mai denainte s-au făcut, ei pre locurile sale trăitori au stătut, căci chiar istoricul arată că într-această năvală și pănă la Dachia au agiuns, iară războiul li-au fost în Bulgarié, căci Sardica cetatea, după socoteala gheografilor, iaste Sofiia; de unde să poate cunoaște că trécerea Attilii peste Dunăre au fost prin Pannonia și numai ciambulurile să-i fie agiuns și pănă la Dachia. Așijderea, înainte să va arăta că Attila mai mult spre părțile Saxoniii să zăbăviia și de acolo era șliahul oștilor lui, prin țara leșască (carea pănă atuncea tot supt numele tătă[râ]mii să cuprindea, precum am arătat la hotărârea Schithiii, iară mai pre urmă după cé s-au descălecat crăiia leșască s-au numit țara leșască) pănă la Tanais și în tătărârea despre Răzsărit. CAPUL XV Arată-să a triia năpadă a Attilii La annul 449, scrie istoriia carea să chiamă Constituțiile, adecă aședzământurile împăraților, precum Attila mutându-se cu toate oardele de la Răzsărit spre părțile Apusului, au vinit la Turinghia, carea iaste parte a familiii saxonești, între ducatul Misniii, Brunsvicului, Hassiii și a Franconiii; acolo locul sfatului așédzindu-și, în cetatea ce să chiamă Insacon sau precum acmu mai știută iaste Isnac, au poroncit hatmanilor săi să margă să 288 299: supuie normanii, frizii, țimbrii și alalți de prinpregiur varvari, apoi el pentru ca să poată lua știre mai curund pentru toate lucrurile carile să vor lucra în oblastiia lui, în patru locuri, patru rezidenții (scaune de stăpânire) au orânduit, în carile au pus oameni purtători de grijă, să știe ce să face în toate părțile și prin olăcari să-i facă știre. Deci o rezidenție au pus în coloniia Agripina (carea iaste pe apa Renului, la hotarăle Galliii) în Ghermania; alta la Iadira, în Dalmația; a triia în Litfania și a patra în tătărâmea despre apa Donului. Iată aicea aiavea, să șeruiaște și să cunoaște șliahul, carile au fost țiind varvarii lui Attila și din tătărâmea cea mare, cu multul mai din sus de Dachia noastră au fost trecând de la Răzsărit spre Apus, adecă de la Don prin Litfania spre Ghermania și Italia, de care lucru romanii, lăcuitorii Dachiii, macar că scriitorii ceva ales nu pomenesc, însă de jiganie mare și putérnică ca aceaia, de care să vor fi și clătit ceva despre părțile de la câmpi, de credzut iaste, că să vor fi tras mai spre munți (căci într-altă parte să să fie adus sau din Dachia de tot să să fie rădicat, precum dzisem, nime nu însămniadză), adecă spre Ardial și peste Sireti, cești mai de sus, iar spre Olt, cei mai de gios și pre tot tractul carile acmu să dzice podgorie; adecă pe supt Munții Carpatici (cărora noi le dzicem munții ungurești) de la Câmpulungul Moldovenesc pănă la Câmpulungul Muntenesc și pănă în dreptul Severinului, pre care locuri de ciia au și lăcuit, mai mulți, înainte vom arăta; căci și acesta loc, cât să fie de lat și de lung pot ști cei ce mapele vor cerca, cu carii prin țărâle noastre a îmbla li să va fi tâmplat, că nu puțin loc iaste și acesta carele și de agiuns și mai fără grijă să poată putut fi și celor ce vor fi trăit mai denainte pe acolo și celora ce să vor fi tras de la câmpi spré munți. Aceasta noi socoteală o dzicem, căutând la cuvintele lui Mihail Neopolitanul, pre carile în Capul trecut l-am arătat, unde dzice că unii au fost cuprins amândoaă Comaniile, cea neagră și cea albă, iară cititoriul, cu cursul Hronicului înainte să va adevéri că și lucrul așé au fost, și precum romanii totdeauna în Dachia au lăcuit, precum și acmu într-însa a lăcui să văd; deci să mergém 289 300: Prosper, în Hronic. Iornand, De lucrurile gotthilor, Cartea 14 Leat 450 301: înainte. CAPUL XVI Arată-să pricina cu carea Attila au aflat mijloc de a întrarea în Ghermania Attila dară, cuprindzind cu oardele sale atâta de mare parte a Evropii și atâtea de multe neamuri de varvari supt stăpânirea sa puind, cu acestea cu toate neîndestulindu-se, de multă vréme după socoteala voii lui, cum ar putea fi încă mai înlăontrul Evropii să între și de toate părțile Apusului supt mănunchiul sabiii sale să puie și mai vârtos, căci știia că multe crăii de varvari ca dânsul, într-aceale părți, altele acmu să întemeiase și alalte începuse a să descăleca și a să așédza, din carii mai tari și mai putérnici să videa gotthii a fi (a cărora rămășiță și el supt oblastiia sa ținea), carii pre atuncea Gallia stăpâniia. Așijderea vandalii Africa apucasă, și Carthaghinea cea vestită, și Romii protivnică cetate ținea. Într-acestea gânduri Attila răsturnându-se, iată lucru după voia lui, precum să dzice, în ceri cercându-l, pre pământ îl află; că leat 450, Ghenseric, craiul vandalilor în Italia, să încuscrise cu Theuderic, craiul gotthilor din Gallia; luând cu ficiorul său Hunneric pe fata lui Theodoric, pentru carea Ghenseric cădzind în prepus precum au vrut să-l otrăvască, spentecându-i nasul și grozav sluțind-o, au trimis-o la tată-său. După această faptă, Ghenseric, temându-se să nu cumva Theodoric să să agiungă cu romanii și să-și cérce răscumpărarea mai cu asupră, cu multe daruri au trimis soli la Attila, rugându-l să vie asupra gotthilor și să-i gonească din Gallia. Attila, pricină ca aceasta luând, îndată foarte bucuros au priimit, nedejduind că cu acela mijloc nu numai pre gotthi din Gallia va scoate, ce încă și împărățiia Apusului cu vicleșug va răpi. Și așé au poroncit, toate oardile să să strângă în Sicambria, unde era să facă slim de obște (Sicambria iaste țara pe apa 290 Neapolitanus, Cartea 1. Olah, în Attila. Bonfin, Decada 1, Cartea 3 302: Renului carea să întinde de la colonia Agripina pănă unde să îngeamănă Renul, iară spre Răzsărit pănă la Ghermania, ce să chiamă cattii, scrie Gloverie la gheografi, Carte 3, Cap. 3). Strânsu-s-au dară acolo schithii, gotthii (carii rămășița acelor trecuți mai denainte să fie, de câteva ori am dzis), sarmații, cvadii, rughii, bastarnii, marcomanii, burgundionii, thuringhii, bructerii, saxonii și franții; cu toții 700 000 de varvari. Ce Attila, pre gotthi socoti cu armele, iară pre romani cu vicelșug să-i biruiască, pentru carea au scris carte la Valentinian împăratul și soli au trimis, rugându-să ca să priimască să poată tréce prin hotarăle împărățiii cu prieteșug; pentru căce el iaste să margă asupra gotthilor în Gallia, carii sint totdeauna nepriiatini împărății romanilor. Cătră aceasta adăogea să-i gătiască gazdă în Roma, iară în titul scrisorii s-au numit „Atiila, fiiul lui Mundizic, nepot marelui Nemvrot, născut în Engadia, cu dumnădzăiască bunătate, craiul hunnilor, midilor, gotthilor și a danilor, groaza lumii și biciul lui Dumnădzău” (Mihail Ruție Neapolitianul, Carte 1, și Olah, în „Attila”, Bonfin, Decada 1, Carte 3). Pre altă parte au scris la Theodoric, domnul gotthilor în Gallia, poftindu-l ca să să însoțască cu dânsul asupra romanilor, giuruindu-i că-i va da giumătate de Gallia. Ce de aceste a lui vicleșuguri Valentinian și cu alții înștiințindu-se, cu toții s-au pus la un cuvânt și s-au însoțit, vădzind că asupra tuturor primejdiia de obște stă. Însoțitu-s-au dară cu împăratul Râmului, Theodoric a gotthilor, Gunderic a burgundilor, Merovic a franchilor și Sarghiban, a alanilor crai, și cu toții au ales să fie Aetie, hatmanul lui Valentinian, voievod peste toate oștile. Fost-au acest Aetie roman născut în cetatea Dorostola, căriia îi dzicem noi acmu Dristorul. Într-acesta an, 29 a lui avgust, Theodosie cel Tânăr, împăratul Răzsăritului, la vânătoare cădzind de pe cal și frângându-și osul spinării, au murit, după ce au împărățit ani 42, luni 3. În locul lui Theodosie au apucat împărățiia Marchian Thracul, 291 Marchian Thracul Leat 451 Iornand, De gotthi, Carte mai sus. Nicolai Olah, în Attila. Pavel Diacon, Cap. 15 Theofan, în Misțel. Grigorie de Toron, Cartea 2. Isidor, în Hronicul gotthilor. Casiodor și Idatie, în Hronic 303: Leat 453 pre carele l-au luat bărbat Pulheriia, sora lui Theodosie, fiind dată ficioară, de ani 51. CAPUL XVII Arată-să răzbirea Attilii în Ghermania și în Italia și pieirea lui La Răzsărit împărățind Marchian, leat 451, Attila s-au sculat cu toate oardele lui și pre mijlocul iernii au întrat în Ghermania, pre carea mai toată cu sine o au rădicat-o, dându-le nedejde de multă și mare dobândă. De ciia trecând apa Renul, multe cetăți au arsu și au răsturnat, pănă au vinit și la Avreliii, carea cetate tare sprejinită fiind, acolo au agiuns și Aetie, împreună cu Theodoric și cu ficiorul lui Thorismund, cu oștile romănești și a soțiilor și îndată pe Attila biruind, cetatea au mântuit. Ce Attila, cu atâta macar în samă cevași nebăgând, ș-au tras oștile la câmpii Catalaonii, unde de iznoavă războiul prospătându-se, groaznică și dintr-amândoaă părțile multă moarte s-au făcut, cât de toți să fie cădzut 180 mii de oameni, osăbi de 90 mii de ghependi și de franchi, carii deosăbit s-au bătut; unde macar că Theodoric craiul gotthilor au pierit, însă romanii biruitori au ieșit. Iară Attila, cu câți varvari i-au rămas, au fugit la Illirie. Attila iarăși la anul 453 întrasă cu oști în Italie, fiind de oștile lui Marchian gonit din Illiria și acmu sta pe lângă Acfilia; ce Valentinian, împăratul, trimițind la dânsul sol pe papa Leon, cu cuvintele l-au înfrânt; și așé Attila atuncea din Italia, nefăcând multe stricăciuni, oștile ș-au scos. Ieșind din Italia, au întrat în Gallia și au năbușit asupra alanilor, cărora Thorismund, domnul gotthilor, într-agiutoriu viind, cu războiu pre Attila au biruit. Attila, vădzind că spre Italia nu-i merg lucrurile cu năroc, s-au întors iarăși la Schithie. Și nu după multă vréme, leat 454, sau 292 Leat 454, 455 304: Bonfin, Decada 1, Cartea 7 precum socotéște Ricțiolus 455, în nunta unei copile ce vrea să ia, cu vin mai mult împodobindu-să, i s-au slobodzit singele pre nări și, așé stărnutând singe, au murit. De moartea Attilii, Nicolai Holah, în carté ce o numéște Attila, mai pre larg scrie așé: „Attila, dzice, întăi au cerșut să ia pe Honora, sora lui Valentinian, ce în zădar ieșindu-i pofta, să fie luat pe fata domului bactrianilor, pre care au fost chemând-o Micolta; ce acmu el prea bătrân la vârstă și din fire fiind slăbit, și vin mai mult decât s-au cădzut la nuntă să fie băut, și noaptea, cu copila peste măsură giucându-să, de multă ostenință să i se fie pornit în somn singele a-i cură din nas și așé dimineața să-l fie găsit mireasa mort”. Iară aceasta povéste, precum Attila să fie cerșut pe sora lui Valentinian și copila aceaia să fie fost fata domnului de Bactria, noi, de unde au luat-o el, n-am putut afla. După pieirea lui Attila, ficiorul lui cel mai mare Dinzing au rămas domn unnilor din Pannonia, iară cel mai mic, căruia Bonfin îi dzice Ernac, luând o parte de oști, s-au aședzat în marginile Schithii cei mici, carea astădzi iaste locul den afara Crâmului. Așijderea, Decada 1, Carté 7, dzice precum „niște rude a Attilii, Evmegiur și Vultizic să fie apucat Dachia măluroasă (carea iaste din Tisa pănă în Olt), iară o parte de uni împrăștiindu-se pănă la Machedonia și la țara grecească să fie agiuns, aceștia cu toții pe-ncet, pe-ncet s-au potopit; de unde au rămas la unguri dzisa carea dzice: Ca unii în Greția s-au dus, adecă carii ce s-au făcut nu s-au mai știut.” Istoria Attilii pentru aceasta oarecé mai pre lung dinceputul pănă la sfârșitul lui am adus-o ca să poată chiar cititoriul nostru a cunoaște; că deși mare și lat au fost pojarul acestui varvar, însă toți scriitorii (câți noi a videa am putut, căci și alții, carii la mână nefiindu-ne, cevași dintr-înșii a pomeni n-am putut), unul macar nu pomenéște Attila sau să fie stăpânit Dachia peste tot, sau să fie trecut prin Dachia de gios, fără numai cât o dată, i-au agiuns prădătorii și pănă la dânsa, precum s-au pomenit. 293 305: Uréche Vornicul, în Pridoslovie Leat 454 Maioran Leat 456 Pentru aceasta, dară, greșéște săracul Neculai Costin (Dumnădzău să-l ierte), căci în istorioara sa de Dachia, la Capul cel mai de pre urmă scrie, precum țara Dachiii să să fie pustiit pre vrémile Attilii și să fie stătut pustie, toată țara aceasta, unde noi trăim, mai bine de 600 de ani. Ce greșala lui pre lesne să poate arăta, căci întăi pune năpădiré Atilii la anul 401 și Attila au întrat spre părțile Apusului la anul 449; precum toți istoricii într-un glas mărturisesc și trécerea oștilor prin Dachia să nu fie fost, curat s-au arătat. Așijderea precum pănă la vinirea lui Dragoș Vod, carele după greșită socoteala istoricului moldovenesc să pune la anul de la Adam 6867, carele iaste de la Hristos 1359, nu 400 ce 910 ani sint la mijloc; în care an, după socoteala lui Costin, ar fi trebuit țara noastră să fie stătut pustie. Ce noi mai mult dintre celé omenești pe omul trecut nesupărându-l, în cursul Hronicului înainte, de va agiuta Dumnădzău, nu numai nepustiită țara să fie stătut, ce încă cu mulți ani mai înainte, de Dragoș Vod’ bine întemeiată și cu domni vestiți ținută să fie fost, o vom arăta, așé cât și el (Dumnădzău să-l pomenescă), de ar fi viu, și să vadză istoricii (pre carii poate fi în viață a-i vidé nu i s-au tâmplat) singur greșala sa cu dragă inimă ar mărturisi, ce aceasta lăsind, să vinim la cuvânt. Valentinian, împăratul Apusului, încăși la anul 454, mart. 17, fu ucis de Anichie Maxim, în Câmpii Marțiii, în al treidzecele an a împărățiii lui și a vârstii în 36 de ani. După moarté lui Valentinian au stătut scaunul Apusului fără împărat, luni 10, dzile 15, pănă când Leon împăratul Răzsăritului au trimis pe Maioran, mai marile oștilor, împărat la Roma, leat 456, fevruarie 28, căci și Marchian împăratul Răzsăritului, într-același an, în 26 a lui ghenar, murise, după ce ținusă împărăția ani 6, luni 6 și după dânsul au stătut la împărăție Leon Thracul, precum dzisem; iară Maioran s-au încoronat împărat Apusului, în Ravenna, april începându-se. 294 306: Leon Leat 460 Ithachie și Sigon Leat 461 Sever Leat 463 Leat 465 Anthimie Leat 467 Procopie, Cartea 1. Nichifor, Cartea 13, Cap. 17 307: CAPUL XVIII Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia de la Leon Thracul pănă la Zenon Împărățind la Răzsărit Leon și la Apus Maioran, în părțile Dachiii ceva să să fie lucrat, istoriile anume nu pomenesc, fără numai la anul de la Hristos 460 scriu, precum Dinzig, ficiorul Attilii, stând în locul tătâne-său împărat hunnilor, multe războaie să fie avut cu varvarii, carii după moarté Attilii vrea să leapede giugul de pe cerbicea lor, din carii întăi era ostrogothii, carii nu numai căci de supt stăpânirea hunilor s-au dezbătut, ce încă în părțile Panonii crăiia aședzindu-și, de ciia precum hunnilor așé altora strașnici au rămas. Iară al doilea an, leat 461, Maioran, împăratul Apusului, au pierit ucis de mâna lui Rețimir gotthul, mai marile oștilor și au stătut la împărăție Sever. Maioran au împărățit ani 4, luni 4, și au pierit în 7 a lui avgust. În anul 463, ostrogotthii cei dezbătuți de supt huni și apucasă o parte din Pannonia, au întrat cu pradă în Thrachia, de acolo în Illiria; ce mai pre urmă au făcut pace cu împăratul Leon; și pentru credință (precum scrie Sigon), Theodomir, domnul gotthilor, au dat zălog împăratului pre ficiorul său, pe Theodoric, fiind copil de 8 ani, carele mai pre urmă s-au chemat Veroneanul. Leat 465, s-au tâmplat pierirea lui Sever împăratul Apusului, de carea mai sus am dzis. După moarté lui, au stătut scaunul văduv un an și 8 luni pănă când s-au ales împărat Anthimie, carile s-au încoronat la anul 467, april 12. Pre acestea vrémi multe războaie să pome[ne]sc în părțile Africăi, unde Gherseric, domnul vandalilor, mare biruință au dobândit asupra hatmanilor lui Leon, că având aproape de 1000 de vase, cu blăstămățiia lui Vasilic, mai toate au cădzut pe mâna nepriiatinilor; cu carea de ciia atâta s-au întărit vandalii, cât de nime nu să mai temea. 295 Leat 469 Leat 470 Sigon, Cartea 14 Leat 472 Olivrie Sigon, Cartea 14. Marțelin, Theofan, Cassiodor. Pavel Diacon Leat 473 Ithachie 308: Leat 474 Leon cel Tânăr Evagrie, Cartea 2, Cap. 17. Theofanin și Theodor Iulie Nepos Marțelus și Cuspin, De lucrurile gotthilor. Ior- Iară leat 469 (scrie Marțelin), precum gotthii și hunnii, multe războaie au avut în Pannonia, între sine gâlcevindu-se, carii de carii o vor stăpâni; ce pănă mai pre urmă gotthii biruind pe huni, nu numai Pannonia au stăpânit, ce încă și pre Densic, ficiorul Attilii, omorând, i-au tăiat capul și l-au trimis la împăratul Leon în Țarigrad; căci gotthii (precum mai sus am pomenit) cu împărățiia Răzsăritului avea pace. Leat 470, hunnii, lovind în Pannonié pe de ceaia parte de Dunăre, au prădat pănă la Dalmația, ce înapoi cu pleanul întorcându-se, i-au lovit Theodomir, domnul gotthilor, și nu numai căce i-au biruit și tot pleanul au scos, ce încă și pe Hunimund, domnul hunilor, l-au prins viu; însă pre acesta nici l-au omorât, nici l-au trimis la Țarigrad, ce făcând între dânșii un aședzământ, l-au slobodzit. Leat 472, iunie 11, Rițimir s-au sculat asupra lui Anthimie, cumnatului său (căci Anthimie ținea fata lui Rițimir). Anthim, macar că în Roma să închisése, ce nici așé putând hălădui, fu prins și omorât, după ce au împărățit ani 5, luni 3. În urma lui au stătut la împărățiia Apusului Olivrie, carile trăind numai trei luni și 23 de dzile, au murit octomvrie 23, după carele au trecut luni 4 pănă s-au ales la împărăție Glichirie și la anul 473, în 5 a lui marte, s-au încoronat împărat în Ravena. Acéstea amestecături și războaie, toate câte s-au pomenit, aiavea sint, că de Dachia nici unul nu s-au atins, precum singuri istoricii arătând, altă dovadă nu le mai trebuiaște, precum și la anul mai denainte trecut Evaric, domnul gotthilor, au prădat la Luzitania. Iară leat 474, în luna lui ghenarie, Leon au murit de vintre, după ce împărățise ani 17, lăsind la împărăție pe nepotu-său Leon cel Tânăr, ficiorul lui Zenon, încă prunc în fașe fiind, carile trăind (precum scriu Fasțiculile Sicul) numai 17 luni, încă necunoscând ce luase, ce-au pierdut și ce-au lăsat. După moartea lui, într-același an, Iulie Nepos (carele mai înainte Leon împăratul îl făcusă chesar, și-l însemnase să fie moștenitoriu împărățiii Apusului), sculându-se cu vasele au întrat 296 nand, Cartea 1 Victor Tutroneanul Zenon Leat 475 Leat 479 Evagrie, Cartea 3, Cap. 10 309: Leat 479 Evagrie, Cartea 3, Cap. 25 și Marțelin în Italié și pre Glichirie, carile nici o gătire de oasté având, au scos din împărăție și l-au făcut episcop Saloniii. Și el în 24 a lui iunie au îmbrăcat haina împărătească. Murind pruncul Leon, tată-său Zenon au stătut la împărățiia Răzsăritului. Alții povestesc precum Zenon, vrând să omoare pe Leon cuconul, maică-sa Adriana, suppuind altul în locul lui, să-l fie ascuns și apoi mai mare făcându-să, să-l fie tuns cliric și de ciia supt schima călugăriască, necunoscut să fie trăit pănă la împărățiia lui Iustinian; ce acestea basne să fie, le socotéște Patavie, Parte 1, Carte 6, Cap. 17. CAPUL XIX Dovedéște-să traiul romanilor în Dachia de la Zenon pănă la Anastasie În al doilé an acestui împărat, carele iaste anul Domnului Hristos 475, scrie Chedrin, precum serachinénii Asia și hunnii Thrachia au prădat și împărățiia tare au destrămat; Zenon împăratul desfătărilor dându-să și de grijea publicăi puțin îngrijindu-să. Așijderea la anul 479 Theodoric, domnul gotthilor, cu pradă în Greția, cevași n-au putut isprăvi, căci Sabinian hatmanul oștilor de la Iliria, ieșind înainté lui, l-au oprit și l-au împins înapoi. Leat 479 Theodoric Schithul, ficiorul lui Thriarie, cu gotthii întrând în Thrachia, au prădat-o, pănă au vinit și supt zidurile Țarigradului și ar fi luat și cetatea de n-ar fi simțind vicleșugul oamenilor săi, de care lucru, sculându-să de supt Țarigrad, s-au dus la Illiria, unde cădzind de pe cal și dând într-o suliță ce sta la un car înfiptă, s-au înțăbat într-însa și au murit. Aicea, cu acest Cap, sfârșitul Cărții aceștiia vrând să dăm, pentru dovada traiului romanilor în Dachia supt stăpânirea împărățiii romanilor, iară nu a altora au fost, dovada cea mai de 297 Leat 483 Marțelus 310: Leat 487 Leat 490 Marțelus, acoloși. Cassiodor și Iornand pre urmă vom aduce, la care socoteala noastră, ca la un fier de corabie, neclătit și nemutat legând, nu numai cât în vremile trecute Dachia supt stăpânirea romanilor să să fie ținut, să va cunoaște, ce încă pentru vremile viitoare (carile sint să dzicem înainte), mare lumină, de adeverință Hronicului nostru va aduce și precum canoanelor, carele cititoriului nostru întăi am dat, în toate potrivindu-să, iară socoteala potrivni[ci]lor împotrivindusă, să va arăta. Deci dară, leat 483, Evaric, domnul gotthilor, în Galia după ce domnisă 17 ani, au murit și au stătut în locul lui domn, ficior lui, Alaric. Iară Theodoric, carele era din familia Amalilor, alt „domn a gotthilor, plecându-se împăratului cu mare cinste l-au priimit Zenon, puindu-l mai mare pre învățătura oștilor și însămnându-l să fie și consul și cătră acesta l-au pus voievod pre oștile Dachiii măluroasă (carea precum să fie o parte de Țara Munteniască, mai denainte am arătat), și pe cél din Misia”, unde au stăpânit acea voievodzie pănă la anul 487. Într-acesta an scrie același istoric, precum „Theodoric Amali, săturându-să de binefacerea lui Zenon în Misia, s-au viclenit și hotarăle împărățiii au început a prăda; împotriva a căruia, macar că Zenon și arme gătasă, însă au scornit mai bine prietenéște și cu binișor să-l poarte; și așé l-au îndemnat mai bine să între în Italia, giuruindu-i precum îi va da și cărți și agiutoriu pentru ca să-l primască, întrând acolo”. Theodoric încă, după sfatul împăratului lăsindu-să și „vădzind că alalți gotthi din neamul lor acmu în Galia lin trăiia și audzind precum herulii, neam prost și întunecat, Italia, ca cum li-ar hi fost de moșie, vrea să o ție, îndată cu toții ai săi s-au gătat să margă la Italia”. Și așé, leat 490, ”Theodoric Amali (carele mai pre urmă s-au chemat Veroneanul), pe la mijlocul iernii, s-au sculat cu tot neamul gotthilor, cu muieri cu copii și cu toată povijie caselor și ieșind din Misia, au purces spre Italia. Odoațer, domnul herulilor, vrut-au să-i închidză calea la 298 311: Procopie, De gotthi, Cartea 1 munți, ce ceva a isprăvi n-au putut. Apoi la apa Sonțium ș-au dat războiu, unde Theodoric au fost biruitoriu; de ciia iarăși l-au biruit la Verona și așéși de tot au spart pe Odoațer. După izbândă îndată au luat și cetatea Verona; pentru aceiea de ciia s-au chemat Veroneanul. Odoațer pierdzind războiul și oamenii au fugit la Roma; ce romanii având cărți de la Zenon, pentru ca să priimască pe Theodoric să le fie craiu, n-au priimit să lasă pe Odoațer în cetate. El vădzind că și în Roma nu l-au priimit, a fugit la Ravenna, unde așijderea nepriimindu-l, cu sabiia ș-au făcut cale în cetate.” După acéia Odoațer, mai culegând oaste, iarăși au avut cu Theodoric războiu la apa Duca, ce și acolo bătut și gonit fiind, au fugit la Ravenna. Theodoric de ciia încungiurând Ravenna au bătut-o 3 ani nepărăsit. Odoațer, macar că de demult, noapté fugisă din cetate, vădzind că acmu n-are ce să mai face, au cădzut la rugămente și la pace, poftind pe Theodiric să priimască să fie amândoi soții și să împărțască de atocma în Italia, care Theodoric întăi au priimit, apoi, chemând pe Odoațer la veselie, l-au omorât și au rămas el de ciia singur stăpânitoriu. Iată, iubite cititoriule, de adeverință iubitoriule, cum de frumos și de curat arată și dovedesc istoricii că Zenon împăratul au făcut pe Theodoric voievod (au precum cuvântul scriitoriului iaste maghistru) oștilor din Dachia și din Misia, dară dacă nu era supt stăpânirea romanilor, ce căuta oastea romăniască în Dachia? Și ce ar fi pus pe Thedoric maghistru oștilor, în țară de alții ținută. Aicea să dzicem și noi cuvântul lui Costin logofătul că rău să prinde mano țigănéște. Iar de ar socoti că acea diregătorie, carea au avut Theodoric în Dachia și în Misia, supt acela nume, adecă să se cheame că Dachia au fost stăpânită de gotthi, și așé nu să prinde, și nu mano, ci așéși nici lado loc n-are, în limbă ca aceasta țigănească. Nu să prinde, dzic, că-i orânduit de altul a fi într-o diregătorie, nu iaste stăpânire slobodă precum lătinéște dzicem: „Dominium absolutum”, stăpânitoriu în voie lăsată; ce de la altul ținută și dependens. 299 312: Grigorie Tudroneanul, Cartea 2, Cap. 3 și 4 313: Theofan, în Hronicul Alexandrin. Zonora, Cartea 1 Iară noi pentru voia celor ce vor vrea să-și ție pizma cea dintăi neschimbată, macar că le dăruim și aceasta și să dzicem, că Theodoric întăi au fost voievod în Dachia de la Zenon împăratul orânduit, ce apoi viclenindu-să, au ținut-o în putére și slobod; ce și așé tot încă nu să prinde. Întăi că scriitorii dzic că Theodoric au ieșit cu tot neamul său din Misia, iară nu din Dachia de unde să cunoaște, că după ce s-au viclenit Theodoric, romanii din Dachia și slujitorii ei s-au tras de lângă dânsul; iară de ar dzice împotrivnicii că aceasta scriitorii nu pomenésc, vom lăsa și aceasta după voia lor. Ce așé această stăpânire a lui Theodoric, mai mult de trii ani n-au fost, căci el s-au arătat nepriiatin împărățiii, leat 478, iară din Misia cu totul s-au rădicat, leat 490. Deci stăpânire sau mai adevărat să dzicem tirănie, numai de trei ani, adevărată stăpânire nu să poate chema. Rămas-au dară romanii în Dachia noastră de la Traian Marele pănă la această vréme nemutați și prin toate răzscoalele câte s-au tâmplat neclătiți, precum din istorici am arătat ș-am dovedit. Ce pănă Capul acesta a sfârși, pentru ca tot prepusul de stăpânirea gotthilor să rădicăm, pănă mai pre urmă unde s-au așédzat să arătăm. Gotthii dară, după ce au biruit ș-au omorât pe Odoațer, Theodoric mai pre urmă au făcut pace cu burgundionii, ș-au cumpărat de la dânșii cămpii Lunguriii, iară pre rămășița herulilor, din Italia scoțindu-i, i-au aședzat pe supt munți, locurile lor gotthilor săi împărățind; și acolo au rămas de ciia toți ostrogotthii. Între acestea, Zenon împăratul, din băutură fără măsură l-au lovit cea nevoie și atâta l-au ținut de mult cât toți s-au gândit că au murit și îndată l-au și îngropat, puindu-i piatră mare deasupra; apoi, în mormânt iarăși la fire viindu-și, au î n cep u t a s triga, c e nime să-l scoață n-au vrut și mai vârtos împărăteasa Adriana să-l lasă să să înnădușeaacă au poroncit; căci fiind eretic pelaghian, în boala lui, altă n-au fost strigând, fără numai pe Pelaghie ereticul; alții dzic că pe patrichiu Pelaghie să fie strigând, pre carele fără nici o vină l-au fost omorât. 300 Leat 491 Murit-au Zenon împăratul, leat 491, în luna lui marte, după ce au împărățit ani 17, luni 3. În locul lui Zenon împărătesa Adriana și senatul au rădicat la împărăție pe Anastasie, ce i-au fost dzicând Silențearul, adică Trecătoriul, în luna lui mart, în șeptesprădzéce au stătut împărat. 301 314: 315:

CARTEA A CINCEA

Carea arată greutatea aceștii istorii și pricina a continuațiii ei. Așijderea arată când și cum s-au schimbat numele Dachiii în Voloscaia, Volohia sau Valahia și precum acest nume cum moldovénilor, așé munténilor, prin multă vréme, au fost unul și de obște, iară mai pre urmă s-au despărțit CAPUL I Arată-să greutatea aceștii istorii Mărturisim și nu fără puțină tânguială ne cutremurăm, de mare și de nepurtat greuința carea asupră-ne vine; căci mari stânci în mijlocul drumului ca neclătite stau; și multe, și împletecite împidicături înaintea pașilor ni să aruncă, carile și pașii înainte ai muta ne opresc și calea Hronicului nostru slobod a alerga, tare astupă; și ca troeanii omeților de vivor și vi[s]col în toate părțile spulbărați și aruncați, cărările céle mai denainte de alții călcate, atâta le acopăr și le ascund, cât nu fără mare frica primejdiii ne iaste, ca nu cumva pârtea rătăcind și cărarea pe carea a merge am apucat pierdzind, cursul istoriii noastre în adânci vârtopi și neâmblați codri, de povață lipsit să cadă și așé la doritul popas și odihnă să nu putem agiunge. Ce întăi pre Dumnădzău, carele iaste calea și povața spre tot adevărul într-agiutoriu chemând, pre cât în slabe și slăbănoage putințele noastre va fi, cea de demult și de la mulți părăsită cale a cerca și urmele céle astupate și pierdute a adulmăca și a le descoperi ne vom nevoi; și macar că precum simțim mai de la toți istoricii (carii pănă acmu ducătorii și îndreptătorii noștri era), 302 316: părăsiți și într-un chip oarecarele mai de tot (însă nu de tot) lepădați sintem; însă după cuvântul ce să dzice: Tot ispitește dragostea, toate biruéște nevoința, cu care învitare oarécum de iznoavă însuflețindu-ne, nu așé de tot nedejdea vom lepăda, nici greuimea sarcinii așé de tot-de tot ne va spăriia, cât de nu în spate a o rădica, macar din locul său a o muta și cât de puțin a o porni, să ne ispitim. La carea de vom fi poftii și nevoinții noastre dobânditori, cu atâta mulțămiți și contetuiți vom fi invitând și îndemnând pre alții carii decât noi în puteri mai bogați vor fi (că precum și sint, și după noi mulți vor fi, cunoaștem și mărturisim), grea povara aceasta cu vârvul dégetului, din mijlocul căii rădicând-o ca pre un bulgăr, scandalul piciorului departe să o zvârliască; și așé de ciia altora lor următori călătoriia ușoară și cale deșchisă să facă, căci cătră céle aflate pre lesne iaste a adaoge, dzic cei știutori. CAPUL II Arată-să pricina spre îndemnarea continuațiii Hronicului Pierdut aș fi fost (omenite cititoriule) toată nédejdea și denainte împotrivnicilor și sabiia din driapta și scutul din stinga aș fi scăpat; și așé, precum să dzice cuvântul și ostenința și undelemnul în zădar aș fi fost cheltuit, și mai mult cursul Hronicului înainte a duce, de tot aș fi rămas, de n-aș fi fost, după multă trudă și sfărmare de cap aflat, precum pentru lucrurile Dachiii noastre de au și tăcut unii, iar nu toți istoricii condéile ș-au frânt: nici tăcérea celor mai vechi așé de tot museele, cămările unde stau la citială sau la învățătură, celor mai noi a închide au putut, cât vechimea vremilor și mulțimea annilor stăpânitoarea științii și întruducătoarea uitării, așé de tot și peste tot să să poată face. 303 317: Noi dzicem istorici, însă nu noi a veaculu nostru, ce noi a veacului după cei vechi scriitori, carii macar că nu după puține a soarelui învârtejiri, ca dintr-un greu somn deșteptându-să și ca prin odihnă lucrurile mai marilor săi în mente aducându-și, cu slove a le însămna și celor mai pre urmă viitori, ca pre o materie gata în palmă-le puind, spre tocmirea, orânduiala și aștérnerea lor a-i îndemna și a-i învăța au început. Și aceștia de ciia din céle puține și amelițate însămnări, istoriile vremilor trecute ca dintrun adânc întunéric la lumină și la prăvala lumii li-au scos și li-au arătat. Că precum cineva când află vreo parte de sferă sau de cerc de fier sau de lemn, de pe încujbătura carea véde în parte cea aflată, pre lesne poate giudeca cât să fie fost sfera sau cercul, când au fost tot și întreg. Într-acesta chip Omir, domnul poeticilor, din puține însămnări a altora, prin stâlpi, prin marmuri și prin moși în moși pomeniri, după 200 de ani, toată și întriagă istoria Troadei și războiul a tuturor grecilor la dânsa au scris și la un loc culegând-o, la știința oamenilor au scos-o; din céle, adică puține știute și cunoscute arătând și cu tari argumenturi dovedind, ce au trebuit cei vechi să dzică și n-au dzis, ce au trebut să scrie și n-au scris. Așé Irodot, întăiul istoricilor, după mie și sute de ani istoriia sa au scris; și trăind, el cu 444 de ani mai înainte de Domnul Hristos, pomenéște și de facerea Turnului Vavilonului. Așé și istoria împărățiii persilor și lucrurile ellinilor, cu multe sute de ani mai înainte de dânsul făcute, șăruind. Părintele istoriii s-au numit, nu doară că toată istoriia sa din crierii săi au născut-o, ce că ce de atâta vréme înainte împrăștiiată și netocmită, prin puține însămnări (precum mai sus dzisem) și pomeniri tăvălindu-să, la orânduială și știința tuturor o au adus. Așé Thuchidid, carele al doilé după Irodot istoria ellinilor săi au scris, așé alalți vechi și elenéști scriitori, lucrurile cu sute și mii de ani înainte din istoriile sale încep. Așé Xenofont, așé Dionisie Alecarnisău, așé Pavsanie, așé Cfintius Curțius, carele au trăit 48 de ani după nașterea Domnului Hristos, au scris istoriia lui Alexandru Marele 304 318: 319: Machedon, a căruia împărăție și fapte au stătut mai înainte de Cfintus Curțius cu 360 ani. Așé Plutarh, după 400 ani, au scris de lucrurile lui Filip și a lui Alexandru. Să nu pomenim aicea pre Moisii, marele proroc și hatman nărodului izrailtean, carele cu suflarea Duhului Sfânt scrie istoriia facerii lumii, carele au fost mai înainte de dânsul cu multe vacuri. Ce să pomenim pre Iosif și Filon, carii iudei fiind și în limba eliniască, pre la anii după nașterea Domnului Hrisrtos 60 și 70 pănă la 90, istoriile sale au scris, și mai ales Iosif, carele au alcătuit carte de véchimea lucrurilor iudeești de la începutul neamului său pănă la vrémea lor, istoriia de atâtea mii și sute de ani, din puține fântânele istoriii sfinte, în mari ape și râuri prefăcănd-o. Așé Titus Livius, carele au trăit pănă la anul după nașterea Domnului Hristos, al noaăsprădzécelea, au scris istoriia romanilor și lucrurile mai denainte de dânsul o mie și mai bine de ani. Așé toți alalți luând, și cu puținéle semne îndămânându-să, istoriile sale au șăruit și la cel cădzut a lor stat și chip li-au adus. Acestora dară și noi a ne uita de vom îndrăzni, ce spaimă și ce rușine ne va timpina și macar că cu întriagă a inimii știință dzicem, că nu doară cinstea și lauda a pomeniților istorici pretendeluim vom să cérem, (că aceasta de am și gândi nespălată pata feații noastre am pune), ce ca moimâța lucrurile omenești uimind, după slabe puterile noastre, ne vom nevoi, ca din însămnările și toanele unor mai pre urmă istorici, la ivală și la arătare să scoatem, ce au lipsit în cei vechi și ce au trebuit să nu lipsască, adecă célea ce istoricii cei mai vechi, sau cu condeiul liau trecut sau de nu li-au trecut,cu răutatea vremilor ni-au pierit, sau de sint și de față, ce sint puținéle și amelățături numai, pre larg și mai curat să le aședzăm; precum pofta adeverinții și a iubitorilor de știință adevărată poftéște să le dovedim, precum cestea, ce cât de târdziu și de nou să dzic, altele să nu fie fără 305 Anastasie Marțelin și Zonaras, Cartea 14, Cap. 2 Leat 499 320: Calviz, în Hronologhie la acesta an. Patavie, în Sămăluirea vremilor, Partea 1, Cartea 7 numai iarăși acélea ce în vremile lor adevărat au fost și s-au lucrat. Și dzisele cestor mai de pre urmă nu scornituri de crieri (nu de Dumnădzău acestea în capul vreunui istoric de adeverință iubitoriu să încapă), nici povestiri plăzmuite, ce célea ce cu condeiul atuncea trecute, acmu din închisoarea uitării izbăvindusă, la lumina pomenirii să vie, precum cursul Hronicului pre la locurile și vremile sale, înainte privélii și giudecății cititoriului le va pune și le va arăta. CAPUL III Arată-să cea dintăi a bulgarilor ieșire spre părțile împărățiii romanilor Întăi dară trebuie să să pomenească că noi în a Hronicului nostru, Carte 3, Cap. 2, 3, curat am arătat, precum minciunos și cu năpaste iaste Dachiii numele Flachiii, pre carile vor unii așé numai pe-ntreg și fără nici o socoteală, cu mulți ani mai denainte de desălecatul ei cu romani să i-l dea și cu năpaste asupră să i-l puie, unde noi pre scurt pentru aceasta amelițind, cuvântul am cruțat, că aicea la locul său, pe larg să-l dzicem și să-l arătăm. Deci pricina și născătorii acestui nume nou a Dachiii fiind întăi bulgarii, întăi pentru a lor ieșire într-aceste părți, să dzicem trebuiaște. După prădzile Attilii (pentru carele în Carte trecută mult s-au dzis), cu 48 de ani mai pre urmă, scrie Marțelin, precum leat 499, în 7 ani a împărățiii lui Anastasie împărat (precum însămneadză Calvizie la acesta an și Petavie, Partea 1, Carté 7, iar Gheorghie Chedrin dzice, într-al 10-lea și al 11-lea an a împărățiii lui Anastasie, despre părțile Crivățului s-au arătat întăi spre părțile Evropii neamul varvarilor bolgari, carii pănă atuncea nici vădzuți, nici audziți, necum știuți, era în părțile împărățiii romanilor. Acéștia dară bulgari rădicându-se de piste apa Volga (de pré 306 Leat 502 321: Leat 504 care și numele au), fără véste și tot de o dată au întrat în hotarăle romanilor și pănă la Thrachia peste Dunăré prădând, mari răutăți și jacuri au făcut; împotriva a cărora Anastasie împărat trimițind oaste, li-au ieșit înainte la apa ce să cheamă Zursa și dându-le războiu, fură romanii biruiți; multe capete de frunte și 4000 de slujitori pierdzind. Împăratul Anastasie, vădzind că împotriva a neam vrăjmaș ca acesta cu armele ceva nu va putea folosi, multă sumă de bani dându-le, i-au mai potolit și într-acea dată din hotarăle împărățiii să iasă i-au înduplecat. Bulgarii înapoi întorcându-să, tocma la locul lor să să fie întors, au prin locurile hotarălor împărățiii să fie rămas, la istorici curat a cunoaște n-am putut. Ce atâta numai cât iarăși acela istoric scrie, precum la anul 502, bulgarii iarăși să fie întrat cu pradă și să fie vinit pănă aproape de Thrachie. Aicea cititoriul bine de va lua sama acestor doaă prădzi a bulgarilor, a doaă lucruri va însămna, carele, precum trebuie cunoscându-să, multă lumină socotélii ce vom să dzicem vor da; unul dară iaste, că în prada dintăi au trecut bulgarii prin Dachia, Misié, pănă la Thrachia; iară al doilea precum s-au apropiat numai de Thrachia, din carea aiavea iaste, că bulgarii sau aproape de Dachia au stătut când s-au întors din năvala dintăi, sau în singură Dachia spre părțile câmpului s-au oprit, adecă spre Nistru. Deci, oricum ar fi fost, într-alt chip nu să poate înțelége fără numai că bolgarii prin Dachia li-au fo st a t réce l a M isia ș i l a Thrachia și ochii lor de ochii romanilor întăi în Dachia să fie dat, apoi aiurea. Această socoteală adevărată să fie, dintr-același istoric să dovedéște, de vréme ce scrie că bulgarii, la a doa vinire trecând în Misia au rămas într-însa și Anastasie împăratul cu de-a sila de acolo să-i scoață neputând, li-au dat cale să triacă în Pannonié. Și așé bulgarii, leat 504, au trecut Dunărea și au întrat în Pannonia, unde îndată au luat cetatea Sirmion (carea să fie fost dimpotriva Beligradului aiure am arătat), de unde să cunoaște, că 307 322: Hronograful slovenesc, Glav. 129 de n-ar fi trecut întăi prin Dachia (măcar că aceasta istoricul anume nu pomenéște), n-ar fi scriind, că din Misia sculându-să au întrat în Pannonia, carea iaste pesté hotarul Dachiii spre Apus, precum și de aceasta în doaă, trei locuri s-au pomenit. Rămâne dară adevărul, precum bulgarii, când de la Volga au ieșit, întăi să fie vădzut în Dachia pre romanii acolo trăitori și pre acei romani să-i fie numit cu numele carele au fost având în limba lor romanii, pentru carea acmu așé pre rând vine cuvântul să cercăm, să aflăm și să arătăm, romanii la limba bulgăriască (carea una cu cea slovenescă să fie, nime să va afla să tă[gă]duiască), ce nume au avut. CAPUL IV Dovedéște-să precum numele Dachiii bulgarii să-l fie schimbat și precum moldovanul și romanul în limba lor tot un nume au Cu greșită a voroavei deprindere, Non usu, sed abusu, s-au părut precum numele Dachiii și a romanilor într-însa lăcuitori, într-alt nume s-au numit,că precum cu bună dovadă sintem să arătăm, nu mutat numele, ce într-altă limbă tălmăcit să fie și tălmăcirea deciia să să fie ținut în loc de nume nou; iară amentréle în hirișiia sa și Dachia și romanii din Dachia, precum d-inceput s-au numit, tot așé și astădzi să număsc. Aflăm dară din hronicul slovenesc, precum cel vechiu a romanilor nume, la limba slovenească, să să fie chemat Volohă, carea anume astădzi ni-l dau noaă moldovénilor (și macar că și munténii tot supt acest nume să cuprind, însă mai pre urmă li-au dzis multéni, de carea mai înainte să va dzice), odânăoară romanii pe slovéni de la Dunăre, într-acesta chip scrie: Volohom je naședșim na Dunajckija sloveny; i sedșm im v nih, i nasilujușcim im slovene i v priședșe sedoșa ovina Visle-rețe i 308 Létopisețul slovenesc pentru multe neamuri a slovénilor, Cartea 1 323: prozvașja poljane i proci. Așé aceastași, cu acesteași cuvinte mărturisește, și letopisețul rusesc cel mare, de pre carea și pănă astădzi cei ce vor scrie hiriș slovenéște, când ar vrea să scrie numele romanului și a moldovanului, într-alt chip să le dzică nu poate, fără numai și cestuia și celuia volohă; iară când ar vrea nu după limba slovenescă, ce după cea lătinească să scrie, atuncea volohă numele hiriș rămâne a romanilor din Dachia, adecă din Moldova, iară romanilor din Italia, rimlene, de pe numele, adecă a Romii. De unde decât zările soarelui mai luminos să véde că bolgarii întăi de romanii din Dachiia dând, pre hireș numele romanilor în limba slovenească lor știut, volohi, i-au chemat, adecă români și țara Dachiii, în carea romanii lăcuia, Voloscaia Zemle, adecă țara sau pământul romanilor. Aceștei socoteale neclătite mărturii ne sint toate neamurile a cărora limbă pre limba slovenească maică să cunosc, precum sint: rusii, căzacii, léșii, bolgarii aceștia, slovenii (carii mai pre urmă și ei au vinit în părțile Evropii), boemii, sirbii, bosnénii, și alalte neamuri carele vor mai fi, toate acéstea, după cel hireș și vechi nume a romanilor, în limba lor, volohi ne dzic și noaă și romanilor din Italia, care neamuri de ciia, mari și vestite crăii în Sarmatia, în Misia (căci în Dachia noastră vreun niam de aceștia să să fie stăvit, la vreun istoric a videa nu ne s-au tâmplat), în Thrachia, în Dalmația, în Panonia, în Illiria și în Bohemia, au pus și au întemeiat (carele tuturor știute fiind, acmu aicea mai mult a le număra nu ne vom zăbăvi) și de la dânsele altele cu vréme desprindzindu-să, ca cum în limba lătinească și românească nou nume ar fi priimit – Dachiii Valahia; și românilor din Dachia, adică tuturor romanilor, cu un nume de obște, valahi li-au dzis, iară amentréle numele acesta, după tălmăcirea limbii slovenéști căutându-să, nici mutat, nici schimbat iaste, precum am dzis, roman, și Voloscaia Zemle, țara romanilor, precum noi singuri și astădzi români ne dzicem. 309 324: Gluverie, Întruduceré în gheografie de Dachiia, Cap. 18 CAPUL V Arată-să precum numele Valahiii, după acéste tâmplări, multă vréme cu moldovénii, tuturor românilor, de obște au fost După schimbarea sau mai adevărată tălmăcirea numelui Dachiii în Volohia, multă vréme toate trei țărâle pomenite cu un nume s-au numit, pănă adecă când domniia, dintr-una în doaă, s-au despă[r]țit, pre care vréme partea Valahiii cea mai mare, de pe apa Moldova a toată țara mutând, s-au numit Moldova, singură Țara Muntenească cu numele Valahiii rămâind. Ce pentru adeverința acestui lucru, a noastră socoteală într-o parte dând, singure mărturiile gheografilor să aducem și pentru noi ei să grăiască. Scrie Iohan Bund din Gloverie gheograful: „Lăcuitorii, dzice, acestor țări (adecă a Moldovei și a Munteniii, și a Ardialului) mai denainte au fost gheti, cărora, după socotela lui Plinie, romanii li-au dzis dachi; iară după acéia s-au despărțit Dachiia aceasta într-alte numere noaă. Deci carea demult s-au fost chemând Dachia din mijloc, apoi s-au numit Transilvania, adecă cum dzicem noi Ardialul. Între aceasta și între Dunăre s-au dzis Valahia mică, adecă Țara Muntenească. Între Valahie mică și între apa Prutului, așijderea între Prut și între Nistru pănă la Marea Neagră, s-au chemat Valahié mare, adecă Moldova.” Așijderea, același gheograf, de Transilvaniia, Carte 9, dzice: Care țări acmu cu deosăbite numere să chiamă Valahia și Moldavia în vrémile mai vechi tot c-un nume, Valahia să chema. Deci, noi mai mult cuvântul nelungind, pentru acesta a Valahiii de obște nume, cu mărturiia streinilor, pre cititoriu îndestulit să fie poftim, iară noi vom arăta pricina cum streinii și megiiașii de prinpregiur, și când au început pré acéstea țări cu ale sale numere a le chema. 310 325: 326: CAPUL VI Arată-să pricina căci țărâle acéstea mai pre urmă cu deosăbite numere s-au numit Pricina pentru căci nu toți streinii pre aceste doaă țări (căci pentru țara Ardialului aicea nu dzicem) în trei féliuri le număsc, aiave iaste, căci, precum am dzis mai denainte, acéstea doaă țări supt un nume a Valahiii cuprindzindu-să și pănă când era supt o stăpânire și supt un domn, numai cu însămnarea Valahiii mari și mici să despărțiia; iară după ce s-au despărțit, pre vrémile lui Dragoș Vod’ Moldova și pre a lui Radul Vod’ Negrul Munteniia, Moldova ș-au schimbat și numele și de pe apa Moldovei sau de pe cel mai vechiu nume Molisdaviia s-au numit Moldova. Munténii ș-au ținut numele cel de bolgari pus, Volohia sau Valahia, carele în limba noastră să dzice Țara Românească. Léșii, rusii și alte limbi toate, câte de la Moldova spre Crivăț trăiesc (macar că volohii, din Voloscaia Zemle ș-au schimbat numele în moldovéni și în Moldova), însă ei, cu toții, numele carile întăi de la bolgari au rămas, să li-l rădice n-au priimit; ce tot cu acel vechi nume volohi, adecă romani, i-au chemat și-i chiamă și pănă astădzi. Vecinii despre Apus numele nou priimind, precum moldovénii singuri s-au chemat lor moldavi și țărâi Moldavia i-au dzis și-i dzic. Aceasta noi mai înainte în multe locuri am pomenit din istoricii léșești și din Bonfin și Leunclavie. Vecinii despre Amiadzădzi, carii întăi era împărățiia grecilor, amestecând și cel mai demult și cel mai nou, și din doaă un nume alcătuind, li-au dzis moldo-vlahi și țărâi Moldo-Vlahia. Turcii mai pre urmă (o! căci nici n-au dat Dumnădzău, nici noi, nici altă limbă creștiniască, vecini ca aceștia să nu fie avut) i-au dzis: Cara Bogdan, de pre numele lui Bogdan Vod’, tatăl lui Dragoș 311 327: Vod’, iară moldovénilor bogdanlu, adecă oamenii lui Bogdan. Leunclavie, în Pantecte, la numele Bogdan, dzice că moldovénii așé să să fie chemat, tocma de pe vremile împăratului Vasile Bulgarocton, într-a căruia vréme au fost stăpânind țărâle acéstea un Bogdan și pentru adeverința cuvântului aduce mărturie pe Zonoras, istoric vrémilor acelora, a căruia loc și noi aiurea pre larg l-am pomenit. Tătărâi și după numele ce li-au dat turcii și după numele ce ș-au pus singuri, și bogdanlu dzic moldovénilor, și boldovan schimbând slova dintăi m în buche. Deci pentru numerele Moldovei și a moldovénilor așé, iară pentru numele munténilor într-alt chip, că întăi moldovénii schimbându-și ei singuri numele, precum am dzis, au schimbat și a munte[ni]lor, căci ei spre părțile munților mai mult lăcuind, liau dzis munténi, adecă oameni la munte trăitori și țărâi lor, Țara Muntenească. Léșii, rusii și alte limbi, câte moldovénilor numele să schimbe n-au priimit, pentru ca să facă deosăbiire numerilor acestor doaă țări, au priimit numele caréle moldovénii li-au dat și li-au dzis molténi, schimbând numai n în lude. Vecinii despre Apus aceasta neînvoind, li-au ținut tot numele cel dintăi care li-au fost dat bolgarii și le dzic și astădzi valahi, schimbând numai amândoi o, o, în a, a. Grecii precum moldovénilor așé lor numele li-au alcătuit și li-au dzis ugro-vlahi și țărâi Ugro-Vlahia. Turcii mai pre urma grecilor, oarecé stricând numele grecesc (că cât nu pot turcii să scrie numele străinilor știu toți carii au ispita scriitorilor turcéști), le dzic iflac sau în nume alcătuit cara iflac, care nume macar că iaste să-l tâlcuiască, vlah negru, adecă de pe numele lui Negrul Vod’, domnul muntenésc sau pentru căci toți munténii sint mai negri la față; însă și aceasta pricinesc, cum orthografia turcească arată că iaste strămutat numele din cel alcătuit grecescΟ: ύγγρο -βλάχος, ugrovlahos, dâznidc că amentrelea ar fi trebuit să fie alt neam carele să să cheme ac iflac, adecă vlah alb și împotriva aceluia acesta să să chéme vlah 312 328: negru, care nici au fost, nici iaste; iară alalți turci proști le dzic cara vlah, care nume din orthografia turcească să să fie stricat aiavea iaste, căci la orthografia turciască nici un nume nu să află carele să înceapă din doaă slove mute, cumu-i v și l în cuvântul vlah; pentru aceia cei ce scriu cu orthografie, înaintea lui f și lui l adaog un i și scriu și citesc iflac, iară nu flac sau vlah. Muntenii singuri a tuturor nume puse, nicicum priimind, ș-au ținut numele cel de moșiie și să număsc și astădzi români, adecă romani. Jéle că unii din scriitori în diplomatele domnilor săi și într-alte cărți nesocotind ce cinste cuprind numele român, scriu numele de greci împrumutat ugro-vlah, adecă, căci sint mai aproape de hotarăle unguréști sau căce Radul Vod’ Negrul despre țara unguriască au vinit. Așé dară de schimbarea numelui Dachiii și de numerele carile astădzi țin romanii, carii într-însa lăcuiesc, înțelegându-să, noi de acmu la cursul Hronicului și la calé de unde né-am abătut ne întoarcem. CAPUL VII Dau-să și alte canoane trebuitoare pentru mai curată înțelégerea Hronicului înainte Pănă a întra la Cartea ce urmadză aceștii părți, pentru înlesnirea cunoștinții adevărului am socotit și alte canoane, cătră céle dintăi a adaoge, pentru căci schimbăndu-se numele Dachiii în Valahia și cu a țărâi și a lăcuitorilor într-însa romani, istoriile streinilor vecini, nu puțină confuzie în cunoștința și deosăbirea numerilor fac, un nume adecă pentru altul luând, și lucrurile ce s-au făcut într-o parte a Valahiii, le socotesc într-alta făcute, pentru carea nu puțină amestecătură și greșală videm făcută și în mapele gheograficești céle mai vechi, în carile pe Valahia mare, adecă pe Moldova o pun în locul Valahiii mici și împotrivă pe 313 329: cea mică, în locul celei mari. Așé de ciia locurile, cetățile, apele și hotarăle tot strămutate și schimbate mărg. 1. Canonul întăi iaste unde să va pomeni în Hronic numele țărâlor acéstea, de să va aduce mărturiia istoricului leșesc, rusesc și a altor neamuri pentru carile am dzis, precum numele cest mai de pre urmă, Moldova, n-au priimit; să să știe că de va dzice istoricul Voloscaia Zemlia, pentru Valahia mare, adecă pentru Moldova dzice. Așe va dzice: voloh, pentru romanii carii au lăcuit în părțile Valahiii mari înțelége. 2. Al doile Canon iaste, că unde să va pomeni din istoric latin Valahia sau vlah, pentru Valahie mică, adecă pentru Țara Muntenească înțelége. 3. Al triilea canon iaste, că noi pănă acmu, urmând istoricilor vechi, țărâle amândoaă supt numele Dachiii cuprindém, care numere de acmu lăsindu-l, unde vom pomeni Valahia, pentru amândoaă țărâle vom înțelége, iară când vom vrea să pomenim pentru vreo parte, atuncea cu deosăbit nume, precum trebuința istoriii va pofti, Volohia mare sau Volohia mică vom dzice. 4. Al patrulea canon iaste, înainte prin multă vréme de ani, la istoricii grecești și ellinești, pentru Dachia sau Valahia, cevași a să pomeni neaflând, mai cu de-adins dzice, pentru lucrurile carile s-au făcut prinpregiurul Valahiii, din carele macar că istoricii tac, însă starea și traiul romanilor în Valahia să înțălége, după pravila canoanelor, carele am dat întăi, că tăcérea în istorii, precum nu pune, așé nu rădică lucrul. 5. Al cincilea canon iaste că de să va pomeni din istoric ellinesc Valahia, iară nu Moldo-Vlahia sau Uggro-Vlahia, iaste prepus pentru o parte, au pentru toată Valahia, va să înțăleagă? Și atuncea cititoriul să socotească pentru lucrul ce să povestéște, spre care parte mai aproape cade; deci spre carea va fi mai aproape, pentru aceia să să înțăliagă, adecă precum pomenéște Nichifor Grigoras (caută mai pre 314 larg mai pre urmă), precum craiul sirbăsc au luat pe fata a domnului de Vlahia; trebuie a să înțelége că pe fata domnului muntenesc au luat, căci muntenii sint mai aproape de sirbi sau precum va vrea cititoriul să giudece că din lucru ca acesta al istoriii, primejdiia minciunii nu să aduce, ce greșala să face numai în numere.