Frați

(Redirecționat de la Fraţi)
Jump to navigation Jump to search
Frați
de Emil Gârleanu


Fără să ridice privirea de pe hârtiile ce iscălea, maiorul răspunse răstit:

— Va merge cornistul companiei.

Ofițerul vroi să mai adauge ceva, dar maiorul nu-i dădu vremea, ridică în sus capul și, cu acea luminiță gălbuie în ochi, ce dădea căutăturii lui un aer de veselie, chiar atunci când era înfuriat, spuse răspicat:

— Cred c-ați înțeles, domnule sublocotenent.

Ofițerul răspunse scurt că a-nțeles, și plecă. Străbătu sala pe lângă camarazii ce-l priveau bănuitori, apoi luă drumul drept înspre compania lui. În ușă îl aștepta sergentul-major. Ofițerul îi porunci, la rândul lui, cu un glas ce împrumutase ceva din acel al maiorului:

— Va merge cornistul companiei.

Sergentul-major se întoarse și strigă:

— Va merge...

Dar nu avu când să sfârșească, cineva din fundul întunecos al sălii, cornistul, care și auzise ordinul comandantului de pluton, răspunse înăbușit, dar hotărât:

— Am înțeles, să trăiți, domnule sergent-major.

În această vreme, ofițerul intră în cancelaria companiei, își puse mantaua, își luă chipiul și, ridicându-și gulerul, ieși în curte, îndreptându-se spre poartă; o luă pe o stradă lăturalnică, mai apropiată. Ajunse acasă, își aruncă sabia și chipiul într-un colț, mantaua în altul, nu dădu voie să i se facă focul, și se trânti pe pat.

Cu fața înfundată în perne, degeaba căuta să-și găsească astâmpăr. Îi fu peste putință să adoarmă. La urma urmei, vrând să-și gonească neliniștea, se încercă să gândească într-un anumit fel: Mă rog, nu-i murise nimeni dintre cei de aproape ai lui, nici o rudenie mai depărtată, nici măcar un prieten dintre acei cu care ar fi petrecut clipe tulburi, sau fericite, ce pecetluiesc trăinicia înfrățirii a doi oameni. Nu; ci un soldat, un străin, un om pe care-l avusese un an în frontul companiei... Așa vroia ofițerul să-și înlăture mâhnirea, dar nu putea. Gândul celalt, cel ce izvora fără voia lui, acela îi reîmprospăta alte lucruri. Își aducea aminte cum, în cutare zi de marș, pe o arșiță dogoritoare, ceruse apă la soldații din pluton mai nimeni nu avea, iar celor ce le rămăseseră câteva picături, le păstrau pentru setea lor de oameni trudiți ce duc atâta amuniție pe dânșii... Un singur om a întins bidonul, dar în așa fel că rămâinea ascuns, parcă într-adins, după ranița camaradului din rândul întăi. Când i l-a înapoiat, a ținut bidonul aproape, silind pe soldat să se arate: era Stan Petre... Dar, în cutare noapte ploioasă, în avanposturi, în manevra trecută, când a găsit în cort un culcuș de paie uscate, pregătit pentru o odihnă mai cumsecade! Tocmai târziu află, printr-o întâmplare, că tot Stan Petre i le adusese... Îl primise ca recrut în urma stăruinței fratelui său, cornist al companiei, cu doi ani de vechime. Îl întrebase: Vrei să vii la mine, băiete? Recrutul își apropie repede călcâiele, își scoase iute căciula și răspunse din toata inima: Vreau, cum nu, să trăiți, domnule sublocotenent... Ce voios era soldatul acesta. Numai să-l fi privit, în marșuri, mergând voinicește, totdeauna zâmbind, și-ți trecea orice osteneală. Rar soldat și prieten credincios ca Stan Petre!... Acum câteva zile, intrând dimineața în companie, îi ieși cornistul înainte; cu glasul încet de lacrimi, îi spuse că peste noapte dusese pe frate-său la spital. Îl cuprinsese o căldură grozavă, vorbea într-aiurea, iar doctorul, chemat, grabnic, spusese că-i tifos. De frică să nu se îmbolnăvească și alții, îl scoseseră repede din cazarmă.

Îl văzuse la spital, pe patul de chinuri, cu buzele arse, cu fața suptă, cu ochii șterși ce nu mai puteau cunoaște. Ieri, la raportul companiei, caporalul de serviciu îi raportase că soldatul Stan Petre murise... Iar maiorul, om bun, dar cu toane, nu îngăduise ca la înmormântare să sune un alt cornist.

Înțelegând că nu va putea adormi, chinuit de gânduri și amintiri, ofițerul se îmbrăcă și, cu toate că nu era nevoie, plecă din nou la cazarmă.

A doua zi începuse să ningă. Plutonul de paradă venise și se înșirase în ograda spitalului, în fața odăii întunecoase ca o hrubă de beci. Un caporal și câțiva soldați intrară înăuntru. Ofițerul făcu semn cornistului să se ducă și el, apoi înaintă singur, intră pe ușa îngustă, coborî câteva scări și rămase lângă perete. În mijlocul cămăruței de piatră, pe o masă, Stan Petre părea că doarme ușor, gata să tresară la cel dintâi sunet al deșteptării, pe care nu mai avea să o audă. De pe față i se dusese urma de zbucium ce rămâne după o boală plină de chinuri; în locu-i răsărise zâmbetul acela cuminte ce-l prindea atât de bine.

La căpătâi îi plângea maică-sa, o femeie slabă, trudită de muncă, cu picioarele goale pe o vreme ca aceasta de început de iarnă. Mai încolo, un frate al ei, cu decorațiile războiului pe piept. Când bătrâna văzu pe celalt băiat, pe cornist, începu să bocească în gura mare:

— Mi l-o luat Dumnezeu și m-o lăsat numai cu tine! Băietul mamei, băiet.

Iar bătrânul căuta s-o liniștească:

— Taci, Mărando, așa a vrut Cel de Sus. Apoi veni lângă ofițer, se opri la o parte și spuse: Să trăiți, domnule sublocotenent, nu vă supărați, așa-s femeile, mai slabe.

Cu două zile înainte, se dăduse ordinul de zi prin care Stan Petre era făcut fruntaș. Doi dintre camarazi îi cusură, pe mânecile tunicii, galonul împletit din mătasă: puseseră mână de la mână și-l cumpăraseră. Și deodată unul băgă de seamă că numai cravata îi lipsea fruntașului Stan Petre; cornistul își desfăcu repede cravata lui și o înfășură ușor la gâtul fratelui său. Iar maică-sa, cu degetele ei groase, de-abia îi atinse fruntea și-i așeză capul pe pernă:

— Așa, să nu se lovească, dragul mamei.

Preotul sluji puțin, apoi patru soldați așezară sicriul pe o năsălie și-l scoaseră afară. Soldații se descoperiră. Ningea des, cu fulgi mari, ce cădeau ca niște flori albe de cununie. Preotul trecu înainte, apoi veneau cei ce purtau năsălia, cei doi bătrâni, ofițerul și plutonul. Plecară în bocetele mamei.

Ofițerul privi pe cornist. Îl văzu că duce cornul la gură, că stă câteva clipe fără să poată suna, apoi auzi un scâncet ce se schimbă într-un hohot de plâns și, deodată, ca un strigăt de durere, cântecul de îngropare al ostașilor străbătu aerul. Și-n clipa ceea i se păru că aude un șopot înăbușit în rândurile soldaților din urma lui, vroi să privească înapoi, dar nu putu, căci lacrimile îi năpădiră în ochi; înclină capul pe piept și începu să plângă.