Din trecutul nostru/În zările trecutului

Jump to navigation Jump to search


„...dară ceilalți lăcuitori, ce au fost mai înainte, unde sunt? Cari nici se mai știu, nici se mai pomenesc, nici măcar cevași dintr-aceia se mai numesc, sau ce limbă va fi avut cine mai știe? Și de va fi fost rămas cinevași, încă atâta s-au amestecat în cei mai de pre urmă lăcuitori, cât îngropați de tot sânt, de nu se mai vede nimic de dânșii nicăiri!”
Spătarul N. Milescu

Demult, cu opt sute de ani înainte de Hristos, trăia pe văile acestea un neam de oameni războinici, aspri la fire și la chip, cu numele de sciți. Ei stăpâneau, de călare, toată câmpia întinsă din Marea Neagră până-n pustiurile mlăștinoase ale Donului; iar în partea muntoasă, în mândra cetate a Carpaților, hălăduiau agatirșii, o viță mai aleasă, desfăcută din neamul cel mare al tracilor. Retrași din vadul gloatelor pribege, apărați de întăriturile munților și aproape neștiuți de lume, agatirșii duceau acolo o viață așezată și liniștită, îndeletnicindu-se unii cu creșterea vitelor, alții cu viile, ori cu albinele, de răul cărora se zicea că nu poate nimeni pătrunde la ei, — cei mai dinlăuntru strângând aur din prundul râurilor, sau scoțându-l din desfundăturile munților, și toți laolaltă alcătuind o familie de oameni voinici, harnici și sănătoși, care se purtau gătiți în haine strălucitoare, trăiau în belșug și-n bună înțelegere, își iubeau țara lor frumoasă și păzită, din care nu ieșeau niciodată, aveau cârmuitori pașnici, înlesniri multe, și legi puține, pe care le puneau în versuri și le-nvățau pe dinafară cântându-le. - Alta cu totul era viața sciților în largul câmpiilor. Ei n-aveau îngrădire, nici așezare statornică în vreun loc, ci, ca pulberea purtată de vânt, roia mulțimea lor pe văile apelor, ducânduși turme și care, și tot cuprinsul în voia întâmplării, fără nici o legătură-n urmă, fără nici o țintă-nainte. Cărturarii vremurilor acelora ni-i arată roșcați la față, greoi și mătăhăloși la trup, cu brațe lungi și butucoase, cu pieptul larg păros și capul plecat înainte, — dealtfel iuți la mișcări, călăreți buni și arcași iscusiți. Îmbrăcămintea lor era un fel de contășe lungi până la genunchi, încinse la brâu c-un șerpar îngust, nădragi strânși la gleznă, pe cap o cușmă țuguiată și în picioare meși de piele groasă; iarna purtau sărici largi și lungi până-n călcâie, hrana și băutura lor de căpetenie era laptele de iapă. Ei străbăteau depărtări mari, așa în gloată; năprasnici ca o vijelie se năpusteau peste alte neamuri, pustiind totul în calea lor, bând cu lăcomie sălbatică din sângele celui dintâi dușman căzut, împrăștiind groaza duiumului lor până-n câmpiile bătrânei Asii — leagănul vechilor noroade, care au împânzit pământul. Biruitori, încărcau prăzile pe spinarea robilor și se-ntorceau în țara lor. Aici, fiecare scit aducea în fața regelui capetele vrăjmașilor pe care i-a ucis el, și, după numărul acestor dovezi de vitejie, își primea partea lui de pradă. Apoi, jupuind pielea de pe aceste capete, o răzuia cu o coastă de bou, și-și făcea șervete pentru masă, iar din tidva uscată -cupă de băut. Ei purtau în vază pieile acestea, atârnate de frâul calului, și se făleau cu ele. Cei care aveau mai multe le coseau una de alta, și-și făceau o manta lung, de găteală.

În fiecare an, la o zi anumită, serbau cu toții pe zeul războiului, înfățișat printr-o sabie veche, pe care-o înfigeau deasupra unei grămezi mari de lemne, și-i jertfeau cai și oameni, câte unul la sută din robii prinși în războaie, pe robii aceștia, sortași morții, după ce-i stropeau cu vin pe cap, îi ucideau; cu sângele lor udau sabia la care se-nchinau, apoi le tăiau brațul drept, cu umăr cu tot, și-l aruncau încolo, departe de trup; risipite astfel, trupuri și brațe rămâneau pe câmp, de mâncare fiarelor și păsărilor de pradă. Când regele murea, îl spintecau, îi curățau pântecele, îl umpleau cu mirodenii, și-l purtau într-un car descoperit pe la toate triburile lor; cei care îi întâmpinau își crestau fruntea, în semn de jale, și-și înfigeau săgeți în brațul stâng, într-un mormânt larg îl așezau pe un pat de crengi între gratii de suliți, înconjurat de arme și odoare scumpe, iar ca să aibă cine-l iubi și îngriji pe lumea cealaltă, ucideau și-ngropau lângă el pe una din soțiile lui, un bucătar, un paharnic, slugi credincioase, cai și 50 de călăreți înarmați.

Când pe la sfârșitul veacului al șaselea înainte de Hristos, Dariu, regele perșilor, veni în fruntea unei spăimântătoare oști, să pedepsească pe sciți, pentru năvălirile ce mereu le făceau în bogatele ținuturi ale Asiei, aceștia, dând foc fânațurilor și astupând fântânile, se traseră cu tot cuprinsul lor în desimea pădurilor depărtate. Dariu își osteni în deșert gloatele, orbecăind în pustiul câmpurilor sterpe. Lipsa de hrană și de adăpost îl hotărî să se întoarcă. Un sol scit îi aduse atunci un guzgan, o broască, o pasăre și cinci săgeți. Cum solul nu vorbea, Dariu înțelese că sciții îi închină, cu aceste semne, pământul, apele, aerul și armele lor.

— Nu, zise Gobriaș, o slugă pricepută a lui Dariu, eu cunosc tâlcul acestor pilde obișnuite la sciți, și iată ce ne spun ei cu solia lor: „Dacă nu veți ști zbura, ori nu veți fugi pe sub pământ ca șobolanii, aici veți rămânea cu toții, uciși de săgețile noastre”.

Și regele perșilor se întoarse cu oastea sfărâmată de truda și de greutățile unei călătorii lungi și fără noroc. Din asta se vede cât era de greu, chiar pentru o putere mare ca a lui Dariu, să lovească pe sciți în țara lor întinsă, fără drumuri și fără așezări de baștină. Călăreți buni, trăgaci iscusiți, îndurători la frig și la osteneală, sciții ar fi putut întemeia cu vremea o stăpânire puternică și trainică pe văile acestea. Dar nu-i trăgea inima la muncă, și prin nimic nu legau ziua de ieri cu cea de mâine. Numai o mică parte din neamul lor erau plugari, și aceștia strângeau roadele câmpului, nu pentru hrana lor, ci pentru ca să le vândă grecilor de prin limanurile Mării Negre. Iar grosul neamului scit trăia mai mult în pribegie, vânturându-se de colo-colo, săracii pe jos, bogații călări, sau tolăniți sub covilturile de piele ale carelor lungi cu câte șase osii — palate călătoare pe netezișul câmpiilor pustii. Ce urme să lase un astfel de popor despre trecerea lor pe pământ!

Într-o scurtă poveste își încheiau sciții toată istoria trecutului lor: „Cu vreo mie de ani înaintea lui Dariu, trăia Targitaus, fiul lui Joe și al fetei râului Boristene. El avea trei feciori, și nu se puteau înțelege care dintre ei să fie sciților rege. Într-o zi căzură din cer un plug, un jug, o secure ș-un pahar, toate de aur. Voi fratele mai mare s-apuce el aceste daruri, dar iute-și trase mâna -că darurile erau ca focul de fierbinți. Se fripse și fratele mijlociu. Veni rândul celui mai mic. Acesta întinse mâna, le luă, și fu rege”.

Atâta știm despre începutul depărtat al sciților, și poate că nici ei nu știau mai mult.