Din registrul ideilor gingașe/Mecanizarea scrisului

 

Nu e vorba aici de scrisul cu sila. Despre cruzimea și tristețea constrângerii sociale asupra scriitorului de meserie s-a risipit, în timpurile noastre, destul patos, și tânguios și indignat, de către specialiștii iubirii de oameni.

Omul de condei e adeseori nevoiaș. Și, dacă cercetăm cu exactă curiozitate motivele scrisului, ajungem la un bilanț trist humoristic... Dar eu vreau să vorbesc de scrisul fără nevoie, chiar fără nevoia vanității pure, de scrisul emancipat, ajuns tabiet, cum e țigara, cafeaua, aperitivele sau bridge-ul. Exemplu bun este, cred, Goethe. Desigur, și la alți risipitori de vorbe scrise, chiar dacă au lucrat sub biciul nevoii, intervine, într-o proporție oarecare, și scrisul tabiet. Astfel a fost cu putință chiar poezie lirică numai ca tabiet.

Să nu amestecăm lucrurile. Altceva e moda care obliga odată pe orice gentilom să știe a "improviza" stihuri galante, și altceva e stihuirea reglementară și tacticoasă pe care o am eu acum în vedere. Îmi dă în gând o presupunere: poate că versul este, ca atare, o momeală deosebită pentru a face din scrisul literar o activitate cronică, un nărav. Poate că, în creier, calapoadele ritmice se înmulțesc și se întăresc până a deveni o mașinărie tiranică. Schiller a spus lucrul acesta foarte prețios pentru psihologia poetului: că el se pomenea cu scheme ritmice în minte, și schemele cereau cuvinte, și așa se făcea poezia. Dar despre puterea versului știu ceva mai bun decât cazul lui Schiller: cunosc un om și prost și detracat, care pastișează, fără osteneală, nici socoteală, stilul poeților celor mai buni, în așa fel ca să înșele pe cei mai șireți cunoscători.

Scrisul ajuns tabiet face pe om nesimțitor față cu capitalul său de inventivitate natural și adevărat. Se plagiază o viață întreagă pe sine, adeseori cu deplină, câteodată cu mai puțină naivitate. Negreșit, fiindcă îi face mare plăcere scrisul lui, plăcere asemene unei scărpinări periodice, executate cu măiestria mecanică a obiceiului organic. Cine știe cât la sută din literatura toată se va fi născut din această stare intelectuală inocentă care e scrisul tabiet! Remy de Gourmont admira glumeț cele 35 de volume scrise de Paul Adam în 17 ani. Dar puterea tabietului e doar relativă; alții s-ar uita cu aceiași ochi la raftul foarte lung în care abia încape Remy de Gourmont. Frații Goncourt, Rosny și Leon Frapie au luat "boala" scrisului ca motiv de romane. De spaimă, probabil, și din mustrare de cuget.

Slăbirea ori chiar ruperea controlului propriu, care se întâmplă în scrisul mecanizat, favorizează îndărătnicia stranie în privința dimensiilor pe care trebuie so aibă pasta literară. Astfel, dimensiile lucrurilor literare sunt rareori naturale. Nu dinăuntru se hotărăște ce și cât are să fie, ci din mersul cotidian și oarecum rotativ al scrisului. Așa încât tabietul explică producția și dă măsura fecundității. Și e nedrept să dăm vina, pentru dimensiile unei opere, numai editorilor, regizorilor și redacțiilor care comandă pe măsură.

În această problemă nu ajunge să avem în vedere numai lungimea și grosimea literară. Cu toate că și ele sunt lucruri de adâncă însemnătate, și e bine să luăm seama că indicația în kilometri pe afișele filmelor (în România, din motive de idealism excesiv, nu s-a adoptat, mi se pare, felul acesta de înțelegere între artist și public), zic: indicația în kilometri a dat pe față un mare secret din psihologia producției poetice a vremilor cu mult înaintea filmului, și a celei de azi în afară de film. Dar nu trebuie să rămânem la volumul absolut. Montaigne a scris, toată viața, o singură carte. Tocmai de aceea e ușor de văzut în ea tabietul scrisului, chiar dacă altfel n-am ști nimic despre regimul autorului. Căci față de inventivitatea propriu-zisă (și doar numai ea face controlul cu putință) chiar cartea unică a acelui om se arată - prea mare.

Unii oameni, îndrăgostiți de hărnicie palpabilă, au socotit ca un mare noroc pierderea unei părți din literatura veche. Altminteri, zic ei, apăsarea anticilor asupra modernilor ar fi fost prea mare; le-ar fi slăbit prea rău curajul de a scrie. Asemenea oameni slăvesc desigur activitatea și voința mai mult ca orice în lucrurile intelectuale. Printre ei sunt desigur mulți cetitori cu orice preț. Fiindcă cetitul, ca și scrisul, devine tabiet, funcționează prin urmare cu o reducere ciudată a activității propriu-zis intelectuale. Dacă s-ar fi păstrat mai multă literatură veche, modernii n-ar fi scris mai puțin. Încurajarea la scris, deci și scrisul-tabiet, ar fi crescut proporțional cu doza scrisului moștenit. Gradul contagionării stă în raport drept cu masa contagioasă.

Cine cetește fără tabiet, dar cu băgare de seamă, vreo operă voluminoasă și celebră vede, aproape fără excepție, sărăcia justificării interne a masei literare care-i stă în față. Cea mai ciudată, poate și cea mai instructivă probă o dau colecțiile lirice, pentru că acolo caracterul intim personal, prin urmare spontaneitatea și accentul unic al fiecărui rând e doar lege.

Omul prins în tabietul scrisului uită periodic ce a scris el și ce a cetit la alții. Și așa creează zilnic, ori de mai multe ori pe zi, dacă e adevărat harnic. Fără îndoială, spiritul burgez apusean și structura socială corespunzătoare, cu tendința lor fundamentală de a preface în meserie absolut orice stare și atitudine, cât de interioară, a favorizat frumos scrisul tabiet. Opera lui Goethe dă un exemplu deosebit, tocmai pentru că la dânsul inventivitatea excepțională face fond eminent, așa încât ceea ce e scris reglementar și tabetliu să fie cât mai vizibil în totalul operei.