Din registrul ideilor gingașe/Frivolitate pompoasă
Există un fariseism foarte vizibil și dizgrațios, caracteristic diletanților cu pretenție. Oamenii de acest fel iau cu atât mai ușor atitudinea competenței serioase cu cât se feresc mai abil de a o pune la adevărată încercare. Diletantul pretențios este un domn prin excelență dificil, care știe să se păzească de răspundere cu minunată măiestrie. Deși altfel "diletant", posedă virtuozitatea considerabilă de a-și masca incompetența și a speria prin severitatea judecății sale.
Este admis fără cercetare că jocul de hazard, luxul în îmbrăcăminte și hrană, flirtul și dansul, circul, teatrul de varietăți și cheful cu lăutari sunt lucruri esențial frivole. Să te dai prea mult lor este hotărât faptă rea, după judecata oamenilor serioși. Trebuie mărturisit însă că acei care-și trec viața în aceste frivolități consacrate (și, în fond, oarecum venerabile) au adeseori onestitatea să mărturisească aceasta fără înconjur, și nu caută să treacă drept altceva decât ce sunt. Dar există frivolități deghizate, care scapă lesne din vedere tocmai oamenilor serioși; despre aceste mofturi în vestmânt pompos vorbesc aici.
Vanitatea este divers și intens stimulată în societățile civilizate. Este foarte plăcut, și adeseori profitabil, să obții cât mai ieftin prestigiul competenței. Astfel se nasc diletanții cu pretenție de autoritate. Posibilitatea existenței acestora este fundată economic în formele diverse ale parazitismului social. Rentierii, dar mai ales sinecuriștii de sub diverse etichete sunt deținătorii frecvenți ai acelui diletantism fără modestie. Acest tip social alcătuiește trupa anostă a așa-numiților cunoscători și protectori de artă, sau propagandiști pentru artă și cultură, precum și acelor care, fără treabă și cu semiînvățătură, ard în entuziasm pentru știință. Sunt oameni care, din lipsa unui talent bine afirmat și liberi de constrângerea unei ocupații exigente, frunzăresc istorie, arheologie, economie politică ori chiar matematică sau medicină, încurcă circulația în expozițiile de artă, și ocupă fără justificare interioară sălile de concert. Unii, făcând astfel, rămân destul de inofensivi; mulți ajung agresivi, fiindcă dogmatizează fără bătaie de cap.
Se poate înțelege de ce în lumea modern burgeză acest tip social trebuia să înflorească indiscret. Competența specială și desăvârșirea ei, adică virtuozitatea, sunt fenomene adânc esențiale spiritului burgez și structurii sociale născute din el, de la cele dintâi începuturi în viața breslelor. Când Ludovic XIV a zis lui Boileau, care susținea că Moliere este cel mai mare poet al vremii: nu credeam, dar aici te pricepi d-ta mai bine - regele biurocrat a vorbit în adevărat spirit burgez. Burgezul a adus în lume prestigiul muncii, și cu munca s-a introdus neapărat postulatul măiestriei, al creării cu maximum de încordare a facultăților naturale, disciplinate prin o învățătură tradițional specializată. Aceste sunt cele din urmă valori decizive consacrate de societatea civilizată. În ideea de muncă și de competență riguroasă, socialiștii sunt copiii autentici ai burgeziei; ei nu fac și nu pot face decât să corecteze inconsecvențele acesteia. Și dacă munca specializată și complimentul ei logic, virtuozitatea, ajung să fie resortul și valoarea primară în societatea burgeză cu cât ea se dezvoltă în sensul naturii sale intime, cu atât mai șubredă devine situația diletantismului, îndeosebi a celui mascat și cu pretenție de competență.
Ca să întărim acestea cu un exemplu specific burgez, să ne amintim că, pe măsură ce se strica tehnica economică prin zdruncinările anacronice provocate de război, tot mai numeroși se făceau oamenii de afaceri diletanți, tot mai dezastruos mișunau negustorii improvizați, cu procedările lor primitive, spre spaima și indignarea negustorilor adevărați. Fără îndoială, acest diletantism practic era de altă și mult mai grea însemnătate decât acel din domeniul ocupațiilor de lux. Acest din urmă întreține însă un spirit fals și ofensează bunul-gust. Acesta nu-i indiferent pentru economia generală a culturii.
Acel care nu vrea, sau este altfel incapabil să-și disciplineze riguros energia, în sensul unei virtuozități oarecare, se află în contrazicere radicală cu orientarea vieții moderne; și dezvoltarea acestei vieți anunță suprimarea acestui tip rămas din vremuri cu o structură socială astăzi înlăturată, cel puțin în principiul ei. Există o estetică a valorilor sociale care e un indicator prețios al direcției pe care o ia viața istorică. În anume timp, anume atitudini și tipuri sociale încep a fi dezaprobate prin reacție imediată. Ele dezgustă și supără, fiindcă stau în calea pe care cultura pășește cu necesitate. Astfel, omul modern simte tot mai tare ca inelegantă frivolitatea mofturoasă a așa-numiților amatori de artă, știință ori filozofie. Subterfugiile prin care diletanții activităților serioase fug de răspunderea la care îi împinge, cu ironică fatalitate, nechibzuința lor ambițioasă, se dau pe față compromițător și cad în ridicul. Silința grea pentru a obține desăvârșire tehnică, în orice domeniu, este eleganța proprie vieții moderne. Și nu numai diletantul care nu-i decât diletant cade sub această condamnare, ci și acei cari, prin cerințele serioase ale specialității lor, sunt aduși să treacă ocazional peste marginile ei. Căci și istoricul care, în expunerea lui, improvizează la iuțeală filozofie istorică ori știință socială, și oratorul care crede că reîmprospătează patos antic, și filozoful care diletantizează în matematici sau în istorie se expun dezaprobării dictate de necesitățile vitale ale culturii. Iar purul amator, cu fluturările lui, altădată grațioase, ajunge o paiață care plictisește înainte chiar de a fi comică. Acest tip însuflețit de pofta de a face pe dificilul fără să știe bine cum și fără să aibă cu ce nici nu-și poate justifica altfel, înaintea lui, nici a celorlalți, nulitatea lui practică și estetică decât prin atitudini nebulos cârtitoare. Este normal și distinctiv pentru acest soi de om că nu-i în stare niciodată să ajungă la "chestie"; soarta lui este să o caute fără să o cunoască.
În structura complexă a civilizației actuale, aprecierile asupra oricărui produs de cultură sunt nevalabile și inelegante dacă se reduc la simple atitudini de vag sentiment, formulate în fraze, cum se zice, literare. Asemenea aprecieri au rost numai când ele pătrund în tehnica proprie a produselor de cultură. Ce simți, te privește pe d-ta; ca să aibă valoare pentru altul trebuie să-ți deslușești simțirea punând-o în relație amănunțită cu structura obiectului despre care pretinzi să comunici cu altul, eventual să faci autoritate în fața lui.
Este o infirmitate din ce în ce mai urâtă să nu cauți din toate puterile a realiza o virtuozitate oarecare. Lucrul e regretabil pentru diletanții blânzi și modești, care vor să-și moțăie viața în papuci, schimbând din ceas în ceas o carte cu alta, fără nici o legătură între dânsele, sau plimbându-și prin muzee creierul și nervii neputincioși cu cari s-au născut. Aceștia fac milă fiindcă sunt un balast inofensiv, și societatea pare că e gata să fie absolut nemiloasă cu balastele de orice fel. Dar eliminarea prin distrugerea economică a diletantului care-și înțolește frivolitatea incurabilă cu marafeturile unei competințe expeditive și nescrupuloase este un fenomen salutar; șii frumos ca fațada culturii să fie desăvârșit spălată de acest mucegai care se îndărătnicește să pară decorativ.