Cucul și privigatoarea

(Redirecționat de la Cucul şi privigatoarea)
Jump to navigation Jump to search
Cucul și privigatoarea
de Anton Pann


Privigătoarea micșoară,
Stînd veselă pe tufșoară,
Își răsuna cîntecelul
Întorcîndu-l în tot felul.
Cucul, ce abia tăcuse
Și din cucuit stătuse,
N-a mai putut să-i asculte
Sfărămăturile multe,
Ci necăjindu-se tare
Îi zise cu supărare :
-N-auzi tu, pasăre sură !
Proastă, farfara de gură,
Ce te fărîmi într-atîtă
Cu cîntarea-ți cea urîtă ?
Astîmpără-te mai bine
Și stînd ascultă la mine,
S-auzi o dată cîntare,
Dulce și cu răsunare,
Iar nu supțiri gheonghenele,
Ce n-au nici un haz în ele.
-Jupîn cucule, ea zise,
Aieve-mi vorbești, or vise,
De îmi tot defaimi cîntarea
Și îți lauzi răsunarea ?
Într-adevăr, ai glas mare,
Dar cine la gust îl are ?
Cîntarea-ți e monotonă
Toată, toată o broboană,
"Cucu, cucu", o ții una,
Atîta zici totdauna.
Ca să mai făci vro figură
Nu poți să o frîngi în gură,
Că nu ți-e dat din natură,
N-ai talent în căscătură,
De cîntare nu ți-e glasul,
Ești bun numai sa ții basul.
-0, tu, pasăre neroadă !
Zise el mișcînd din coadă,
Nu te ținea-nfumurată
Că cînți mai bine vrodată;
Ale tale cîntecele
Sînt ca niște jucărele,
Că începi cu piuita
Și sfîrșești cu dripita;
"Piu, piu, piu" docu-ți deșiră
Și "cir, cir, cîr" o ții șiră.
Cu aste tu, vai de tine !
0 să mă rămîi pe mine ?
Părerea-ți este deșartă
Ș-în zadar te ții de ceartă ;
Ci cere pardon mai bine
Și te închină la mine.
-Eu, cucule, niciodată,
Zise ea nesupărată,
Nu mă las supusă ție,
D-o fi dreptul să se ție :
Iar cîntarea-mi de nu-ți place,
Te rog să mă lași în pace.
-Ba, zise el, voi acuma
Să-ți spui că nu iubesc gluma
Voi, zic, acuma îndată
Să mergem la judecată,
Ș-acolo spuind pricina,
Să ni se aleagă vina,
Să vedem care pe care
Va rămîne la cîntare,
Și din noi amîndoi cine
Va lua în nas rușine.
Zise ea: -Cucule dragă,
Dar cine să ne aleagă ?
Cine socotești că are
Auz mai bun la cîntare ?
Iar el, privind în tot locul,
Zise, arătînd cu ciocul :
-Uite, acel ce să vede
Păscîndu-se prin livede,
Cu urechi mari ardicate
Și poartă samar în spate,
Încărcat cu alte multe,
Acela să ne asculte.
Atunci zburară dodată
Ș-ajungînd la el îndată,
L-au făcut să înțeleagă
Că este pus să aleagă
Pe cel ce cîntă mai bine,
Ascultînd cum să cuvine.
Zicînd aceasta-ncepură
Care cum să pricepură,
Cîntară, să frămîntară
Și sfîrsind îl întrebară
Care din doi i să pare
A avea dulce cîntare ?
Magarul, ce ochi zgîise
Și urechile-și ciulise,
Își deschise grabnic botul
Ș-îndată își dete votul,
Zicind : -Eu drept vă voi spune,
Cucul cîntă de minune !
El strigă cu răsunare
Și glasu-i mai mult gust are.
Săraca privigătoare !
Îi venea să se omoare
Văzîndu-se defăimată
Și de măgar rușinată.
Dar însă ciobanul, care
Să afla în ascultare,
Stind răzimat pe o coasta,
Văzînd alegerea proastă
Ce magarul o făcuse
Și lui cucul îi plăcuse,
Începu cu vorbă mică
Privigătoarei să zică :
-0, tu, pasăre frumoasă!
Cu glăsuire duioasă,
Inimă rea nu-ți mai face,
Ci cîntă veselă-n pace.
Lasă pe cuc să rămîie
De magar să se mîngîie :
Iar tu vin' de-mi cîntă mie,
Că nu te dau pe o mie.
De multe ori în viață
Cîntarea-ți cea cu dulceață
M-a făcut să stau din fluier,
Nevrînd nici la oi să șuier,
Și nici să mă duc nu-mi vine,
Numai să ascult la tine.
Acestea zicînd ciobanul.
Să-ntristă cucul, sirmanul!
lar dulcea privigătoare
N-a mai vrut să se omoare,
Ci de cioban mîngîiată,
Mulțămindu-i, zbură-ndată.


PD-icon.svg Această lucrare se află în domeniul public în întreaga lume, deoarece autorul a decedat acum cel puțin 100 de ani.