Carpații, Basarabia și un rezumat istoric asupra cetăților ei

Salt la: navigare, căutare
Carpații, Basarabia și un rezumat istoric asupra cetăților ei
de Constantin Stamati-Ciurea


În Basarabia, ținutul Hotinului, 8 kilometri departe de Prut, se află pe hotarul moșiilor Caracușeni și Ghilavăț o stâncă, care este cea mai înaltă din tot ținutul. Privind de pe această stâncă într-o seară senină cu o atmosferă limpede, pe când soarele la apus luminează cu raze purpurii orizontul, atunci în depărtare se zăresc destul de lămurit contururile măgurilor munților Carpați, al căror șir se reazemă cu un capăt în Galiția, iar cu altul în România.

Cu toate că după atlanturile geografice acești munți sunt izolați de Basarabia, eu am ferma opinie, că ramurile lor, cu un capăt dinspre sud sub gradul al 14-lea al înclinațiunii acului mag­netic, trec de-a curmezișul Basarabia în două lanțuri, unul de­spre sud-est de la Ungheni până la Orhei și Nistru, iar alt lanț spre nord-est din Bucovina spre Hotin, înșirându-se de-a lungul Nistrului până la Soroca și alcătuind cele mai pitorești stânci, ce ca și niște ziduri colosale stau între Basarabia și Podolia.

Carpații sunt pentru români în privința istorică, climatologică, minerală și vegetală de enorm interes.

Acești munți cu ramificațiile lor în mijlocul Europei cuprind un loc de primul rang în geografia globului terestru. Ei trec prin Ungaria și Transilvania, alcătuind un colan de vreo 1200 kilo­metri, al cărui piept este întors spre orient și care desparte aces­te două provincii de Galiția și înspre sud de Turcia europeană. Acest ram, înconjurând curgerea râurilor Tisa și Dunăre, se unește cu Balcanii la Poarta de Fier, numită turcește Demis-Kapu. Se pre­supune că această poartă este formată prin o prăbușire vulca­nică, întâmplată încă în timpuri imemorale, când planeta noas­tră era mai adeseori zguduită de focul intern și de gazurile ei.

Acești munți se împart în Carpații orientali și Carpații occi­dentali, numiți Tatra sau Carpații din centru; cei orientali erau numiți în vechime munții Bastarnici sau Dacici, iar în geografia modernă Alpii Dunării. Acești din urmă acoperă cu numeroasa lor ramificație întreaga Transilvanie.

Deși în privința înălțimilor Carpații nu pot fi puși în rând cu Alpii, totuși se poate susține, că culmile lor maiestuoase stau în rândul celor mai măreți munți ai Europei. Înălțimea lor ajunge la 3300 metri maximum, la 1195 metri minimum peste nivelul mării. Renumitul geolog-topograf Valenberg a alcătuit următoarea scară a înălțimilor:

Înălțime peste suprafața mării: Surul 3306 m., Budas 2383 m., Lomniț 3000 m., Crivan 2020 m., Lipet 2010 m., Petraș 1773 m., Strivan 1380 m., Cerehob 1560 m., Zeleno-Ozero 1195 m., Eistaller 2000 m., Stegetan 1860 m., Rusca-Poiana 3389 și Pia­tra-Ceahlău 2025 m.*

Valenberg găsește că raionul omeților seculari ai Carpaților începe de la înălțimea de 2020 metri, adică cu 66 metri mai jos decât omeții Alpilor.

În ramificația de la apus predominează culmile Eistaller, ce se compun din ramificațiile întrunite ale culmilor Lomniț și Cri­van. Este remarcabil că partea Carpaților de la răsărit este mai oablă decât cea de la apus.

Formația geologică a acestor munți constă mai cu seamă din piatră văroasă, stânci de trachit și bazalt; iar poalele munților

  • Pe culmea acestui munte se află o stâncă numită „Piatra Ceahlăului“ sau „Dochia“. Se zice că acea stâncă are chip de femeie, iar de ea din vechime deja se leagă o interesantă legendă cunoscută la locuitorii din Transilvania, Bucovina, Basarabia, Podolia până la Kiev sub numirea de Baba Dochia cu 12 cojoace, ce este descrisă de mine în urmă.

înspre Dunăre și Marea Neagră, atât ale Carpaților, cât și ale Bal­canilor, sunt mai mult formații plutoniene, precum este și rami­ficația ce trece prin Bucovina, Galiția și Basarabia.

Pietrele de moară ale Hârlăului, a căror calitate este renumită, se alcătuiește din scoicuțe încremenite de formație plutoniană. Aceste pietre formează un ram de comerț, ce aduce un însem­nat venit țării, fiind duse pe plutele Nistrului și ale Prutului până la Odesa, iar de acolo în Rusia, unde sunt prețuite în rând cu pietrele de moară cele franțuzești. În Basarabia se plătesc până la 656 fr. perechea.

Munții Carpaților, cu privire la mineralele ce le conțin, se so­coteau odinioară de cele mai bogate mine din Europa, conținând mari cantități de fier, aramă, plumb, ținc, argint viu, aur și argint. Fiind însă acum prea puțin exploatate, dau și puțin profit. Minele de aur și argint din Șemniț în Ungaria și din Săcărâmb* în Tran­silvania și cele din Moldova nu sunt încă special și sistematic lucrate și multe pături rămân actual cu desăvârșire neexploatate.

Dintre toate aceste producte dau mai mare avânt comerțului minele de sare, care covârșesc pe toate celelalte din Europa. Ele se află în Bochnia, în Wieliczka (Galiția), în Ungaria, Ocna Mare, în Moldova.

În Basarabia se exploatează sare de mare numită tuzla, ce se formează la gârlele Dunării, în șesurile băltoase ale apelor ma­rine. Acest product aduce guvernului un venit anual de peste un milion ruble.

Codrii Carpaților se încep de la poale și se urcă cu creștere de la 45 metri până la 2070, unde vegetația pădurilor încetează

  • Partea aceasta a Transilvaniei: Săcărâmbu, Abrudu, Roșia etc., este mai bogată în metaluri. Ținutul întreg este curat românesc, cu toate acestea însă munții sunt răpiți din mâinile românilor, și exploatați de stat și străini. Pentru aceea se jălesc veșnic românii de acolo, numiți moți, în poeziile lor poporale:

„Munții noștri aur poartă, Noi cerșim din poartă-n poartă!“


și se încep mușchii, care acoperă ici-colo cu haină de verdeață măgurile, colosalele stânci și prăpăstii. La poalele munților se înșiră țarinile cultivate cu semănături și renumitele pogoane de

vii. Vinurile din Ungaria (Tokai și altele) sunt vestite, iar cele din Moldova, de la Cotnar și Odobești, stau în paralelă cu vi­nurile de lângă Rin (Johannesberg etc.). Este de mirat cum de vinurile României nu ajung nici măcar până în Basarabia, căci ele ar fi prețuite în Rusia în rând cu vinurile alese ale Rinului și ale Franței. Dacă o butelie de vin de Akkerman se plătește la Moscova cu 8 franci, apoi cât de bine ar fi plătit vinul de Cotnar și Obodești?

Pâraiele ce izvorăsc din acești munți își varsă toate apele lor în râurile cele mari, care, pe lângă Dunăre, mai sunt încă: Nis­trul, Vistula și Tisa, care udă adeseori cu apele sale îmbelșugatele câmpii ale Ungariei. Mai e de amintit Mureșul, ce trece prin Tran­silvania; Prutul, ce traversează Bucovina și se varsă în Dunăre; Siretul, ce desparte Muntenia de Moldova. Celelalte râurele rămân cu numirile și cu însemnătatea lor locală, neavând deo­sebită valoare generală.

Dar să ne întoarcem la formația geologică a Carpaților și la ipoteza mea că ale lor ramificațiuni trec și în Basarabia, repre­zentând azi numai niște modeste stânci, unicele rămășițe din gi­ganticii munți ai formațiunii terțiare, nivelați și duși în vale prin veșnic distructiva lucrare a apei. Să aducem o pildă. Dacă s-ar putea aduna dărâmăturile munților Vogezi, împrăștiate de la ba­zinul râului Mosel până la Rin și de la al Saonei până în șesurile Alsaciei, am alcătui un munte, față de care uriașul Mont-Blanc n-ar fi decât o sărăcăcioasă movilă.

Geologia ne face să credem că grozavele erupțiuni vulcanice ale globului nostru au aruncat pe suprafața lui în timpuri preis­torice niște munți atât de gigantici, încât noi nici cea mai palidă închipuire nu ne putem forma despre dânșii. Și dacă adevărul este că toate planetele sistemului nostru solar au trecut prin aceleași faze ale dezvoltării, atunci nu mai încape îndoială că pământul nostru a trebuit să aibă munți și prăpăstii însutit mai mari decât ale lunii, care sunt și azi destul de considerabile. Încetând însă pe lună orice proces organic și lipsind puterea nivelatoare a apei, munții și prăpăstiile ei au rămas staționare, pe când formațiunea suprafeței globului terestru stă încă și azi sub influența forței distructive a apei, care nu suferă inegalitate de teren. Astfel vedem, de pildă, că o mare bucată din coasta Norvegiei este dusă prin apă în ocean, și că insula Helgoland nu­mai cu anevoie va scăpa pe un timp oareșicare de mortiferele valuri ale apei, ce-i spală și pradă malurile. Acest proces, după mii și mii de ani, negreșit că va face din pământul nostru o sferă netedă, care e, după cum susține deja Aristotel, singurul corp de o perfecțiune inalterabilă. Așadar, întemeindu-mă pe ipote­zele învățaților geologi și astronomi ca Arago1, Feri, Humboldt2 și alții, cred că colțișorul nostru de pământ s-a alcătuit din ba­zinul Mării Negre, ce s-a umplut prin dezghiocarea și nivelarea aripilor din Carpați, duse în acest bazin de apele Dunării, Prutu­lui, Nistrului și ale Niprului. Pe același temei se poate presupune că pustiurile Hersonului erau odată acoperite tot de apele Mării Negre. Ipoteza aceasta pare cu atât mai verosimilă, cu cât piatra scoasă din pământul acelor stepe e de aceeași formațiune și com­punere ca și cea din solul Mării Negre, adică de culoare gălbie, foarte bortoasă și alcătuită din același nisip și aceleași scoicuțe de mare pietrificare. Tot pe atuncea și Dunărea acoperea cu apele sale imensele șesuri ale Bugeacului și ținuturile Basarabiei sep­tentrionale cu secularii ei codri.

Păstrând plantele de la a lor creație primitivă generația în mod destul de conservativ, ele pot servi în tot locul de cel mai sigur document geologic. Și astfel vedem că plantele Basarabiei nor-dice sunt aceleași ca și ale munților alpini.

În decursul călătoriei mele prin munții Elveției am colectat un erbar al florei alpine, spre a-l compara cu flora din ținutul Hotinului și am aflat exemplare aproape congruente cu ale aces­tuia. Crezând a face un serviciu botanicilor noștri români, le voi înșira aici. Reprezentanții cei mai marcanți ai florei noastre sunt culeși din pădurile Bucovinei și de pe moșiile de pe frontiera us-cată a ținutului Hotin: Peribicăuți, Groznița, Clișcăuți ș.a. Iată numele:

Oxytropis campestris pe Mont-Blanc, la înălțime de 2000 m. 
Hutschinzia alpina pe Gotthardt, la înălțime de 1300 m. 
Potentila aurea pe Vollhorn, la înălțime de 1800 m. 
Gnafalium lestopod pe Scheideck, la înălțime de 1500 m. 
Ranunculus montanus pe Scheideck, la înălțime de 1500 m. 
Anemonis vernalis pe Furca, la înălțime de 800 m. 
Gnafulium montanus pe Rosenlau, la înălțime de 1000 m. 
Crocus vernis pe Rosenlau, la înălțime de 1000 m. 
Linaria alpina etc. etc. pe Grimzel, la înălțime de 1200 m. 


Stâncile văroase, ce trec din Bucovina hotarul în ținutul Hotinului, se desfac în două ramuri: un capăt merge spre Ka­meneț-Podolski, altul se întinde tot pe malul Nistrului, spre răsărit până la Soroca, iară spre sud până la Jorele de Sus. Ele stau pe malul Nistrului ca un zid colosal, ce desparte Basarabia de Podolia, acoperite de tufe lemnoase, și reprezintă prin for­mațiunea lor pitorească o panoramă grandioasă. Călătorul ce trece pe plute de la Hotin la Soroca pe curgerea Nistrului, simte nespusă plăcere privind acești martori muți ai veacurilor stinse. Societatea de navigațiune din Odesa a construit un vapor foarte îndemânatic pentru călători, înzestrat cu tot comfortul, plecând de două ori pe săptămână de la Soroca la Movilău în contra curgerii, trăgând în remorcă galerele deșerte ce se întorc la Movilău. Însă în timpul secetei de vară, scăzând Nistrul la o adâncime de numai trei metri la Hotin, iară la Movilău de la 4-5 metri, micul vapor trebuie să suspendeze excursiunile sale. Plutele și galerele nu o dată se sparg la pragurile Nistrului din cauza micii adâncimi, astfel că cu timpul circulația pe acest flu­viu va înceta cu desăvârșire, deoarece negustorii preferă a trans-porta marfa cu trenul de acum, ce leagă Movilăul cu Odesa și Noua-Suliță; iar milioanele cheltuite cu spargerea pragurilor Nis­trului rămân pentru totdeauna pierdute.

Pădurile din ținutul Sorocii și al Hotinului sunt foarte împes­trite în soiuri și cresc mult mai încet decât pădurile din ținutul Orheiului, așa că, după o tăiere, mlada abia în decurs de 70 de ani produce lemn bun pentru construirea acareturilor, pe când în învecinata Podolie o pădure de stejar, răsărită din ghindă, ajunge în decurs de 30-40 de ani la o grosime, pe care stejarii noștri o capătă abia la 70 de ani. Bradul crește numai până la frontiera Bucovinei; mai departe în Basarabia nu se extinde, ca și când natura i-ar fi pus aici hotar. Toate silințele botanicilor de a aclimatiza acest copac au rămas zadarnice.

Pădurile Basarabiei s-au stârpit cu o repeziciune înspăi­mântătoare, și falnicii codri ce acopereau mijlocul Basarabiei până la începutul veacului nostru, unde Bujor și Tobultoc, renumiții cavaleri ai codrului, cântau doina voinicului și puneau pe călători la dăjdii, din acei codri n-au rămas decât niște pădurici becisnice, prin care șuieră locomotiva trenului, ce duce de la Chișinău la Ungheni.

Cauza acestei devastări?

A fost orașul Odesa. El concentrase în sine tot luxul și toată depravarea apusului. Vapoarele Franței și ale Londrei, ce vene­au să încarce grâul din bogatele jitnițe ale Odesei, lăsau drept schimb aceste sedimente otrăvitoare. Tinerii proprietari ai Basa­rabiei, agronomi muncitori, ce trăiau de altfel în căsuțe modeste, cu prispe și cuptorașe, acoperite cu stuf, umplându-și buzunarele cu aur din vânzarea productelor agricole, începură a zidi pala­turi venețiene și casteluri feerice. Iară veneticii, comercianți greci și evrei, veniți pe mare cu nave umplute cu portocale și lămâi, marfă colonială și spițerii, încărcau navele deșertate cu grâu cumpărat de la proprietari cu preț de nimică, până la 32 franci 384 de kilograme, ce-l vindeau apoi la Marseille și Londra îm­pătrit. În decurs de 20 de ani aceiași mici negustori de porto­cale și măsline se făcură milionari, ce au în Odesa firme strălucite de bancheri.

Așadar, Basarabia în acel timp era ca și California la începutul exploatării, cu singura deosebire că pepitele de aur erau înlocuite în Basarabia prin kilele de grâu, ce le dau îmbelșugatele câmpii de țelină ale stepelor basarabene, pe care numai ici-colea se zăreau satele sărăcuțe ale țăranilor băștinași, ce mai scăpară ca prin urechea acului de sabia tătarului. Însă cu trecerea Basara­biei la ruși, această provincie binecuvântată deveni prada hăme­siților locuitori din guvernămintele învecinate, locuite de ruteni și poloni, care, nemaiputându-se hrăni pe pământul lor stors de toată măduva, se năpustiră cu mii și mii de familii asupra Basa­rabiei, unde fură primiți cu brațele deschise de vechii proprietari, care aveau trebuință de mâini muncitoare, spre a putea exploa­ta pământul cum se cade.

Precum aleargă cerbul la izvoare și șoimul în țara bogată în ale vânătorii, așa năvăliră exploatatorii pe neașteptate asupra naivilor și credulilor agronomi ai țării, care, amețiți și buimăciți de plăcerile seducătoare ce le găseau în abundență în Babilonul de pe malurile Mării Negre, cu opere și primadone, baleturi și sirene, cancane și bachanale, se lăsară mânați de noul curent ca frunza de vânt. Și iată că începu risipa capitalurilor câștigate din roada pământului; uzurierii puseră în grabă hapsâna lor mână pe toate comorile și beneficiile, datoriile creșteau pe zi ce merge, bănci locale nu existau și astfel țara deveni o satrapie a străinilor, care luau sută la sută. Singura ancoră de scăpare din naufragiul universal erau pădurile, pe care uzurierii le ocheau de mult. Și acum începură vânzările cu prețuri dictate de capriciul atotputer­nicilor cumpărători.

Tăieturile pădurilor din Basarabia se porniră de-a lungul și curmezișul fără cruțare și sistem, până când guvernul, într-un târziu trezindu-se, a adus un regulament prin ucazul de la 1884, înfrânând acest abuz și normând exploatarea pădurilor după sistemul introdus în țările civilizate, adică anual să se taie nu­mai a zecea parte din numărul total al hectarelor.

Exploatarea pădurilor însă a lăsat urmări păgubitoare pentru țară pentru un lung șir de ani, căci, precum ușor se înțelege, prin aceasta s-au zdruncinat limitele izotermale și clima din Basara­bia, ce era înainte de aceasta cu 60 de ani. Iernile de acum din ținuturile Hotinului și ale Sorocii ajung la aceeași intensitate a frigului ca și în guvernămintele din nordul Rusiei, iar secetele și arșița ținutului Bălțului și din sudul Basarabiei sunt egale cu cele din Asia Mică.

Pământul de țelină din ținuturile Hotinului, Bălțului și Sorocii s-a stârpit aproape desăvârșit prin lăcomia unei culturi silnice extinsă asupra pământurilor de grâu de mii și mii de fălci. De la anul 1884 încoace se începu în Basarabia îngrășarea pământului cu gunoaie, după sistemul Germaniei, însă această îngrășare de pământ înghite capitaluri colosale, fiindcă costă la o mie franci hectarul. La urmă se înșiră și alte calamități financiare pentru pro­prietarii de pământ, precum ridicarea boierescului obligământ, criza valutei și lupta bursei din Berlin, și la urmă colosala con­curență a Indiei și Americii, care și-au deschis jitnițele lor Eu­ropei, astfel că Basarabia cu fosta sa jitniță a Europei de primul rang a rămas actualmente cu totul izolată, până chiar și portul Odesei se pleacă din zi în zi spre decadență.

Așadar, cu cât această provincie s-a îmbunătățit în privința civilizațiunii prin înfrumusețarea zidirilor, prin inovațiuni, așe­zăminte legale, prin drumuri de fier, șosele, spitale etc., cu atât a scăzut în belșugul productiv al pământului.

Populația însă se adaugă cu o nespusă repeziciune, așa că după statistica de la 1885 se numărau în Basarabia 1.397.842 suflete, iar până acum sunt 1.775.000 suflete de ambele sexuri, care se hrănesc din vlaga pământului, frământându-l neîncetat, până ce va ajunge să se prefacă în lut neroditor.

Rămase încă un ram de comerț foarte rentabil, cu trecerea boilor și a porcilor îngrășați la Viena, dar în urma protestului ridicat de Ungaria, Austria a închis granița și acum această marfă vine dusă la Varșovia, dar profitul rămâne tare problematic, fiind­că atârnă de la bunăvoința Germaniei, care când deschide, când însă pe neașteptate și sub pretext de epizotii închide granița, lăsând astfel pe neguțători mofluzi.

Deci Basarabia, ce s-ar putea numi California Europei, fiind lipsită de fabrici ce dau poporului hrană materială, astăzi se poate numi o țară săracă, căci țăranul trăiește vara muncitor, iar iarna retras în bordei, unde rămâne 6 luni în somnolență ame­țitoare, neavând unde să-și câștige hrana. Acești țărani stau iar­na tologiți pe cuptor, mănâncă productele adunate de cu vară de pe țarini, și de au și cruțat ceva bani, apoi aceștia sunt întrebuințați în dăjdii și neajunsurile familiei, ce se adaug mereu, căci și țăranii sunt molipsiți de pasiunea luxului. Țăranul nostru de acum se rușinează să poarte opinci și suman de fabricație cas­nică și femeile lor catrință și ștergar pe cap, în modul vechilor râmleni. Opincile s-au schimbat, țăranul umblă acum în ciubote de la 18 până la 20 ruble perechea, iar catrința a făcut loc man­tilei de modă de 25 până la 30 de ruble* și altor nenumărate obiecte de lux rustic, adăugând încă benchetele la hramuri cu râuri de holercă, botezurile, nunțile și îngropăciunile.

Presupunem că unii dintre țărani sunt proprietari de pământ de la 8 până la 12 hectare de familie. Pământul acela însă este așa de rău lucrat și plin de mărăcini, încât productele, necurate

  • Costumurile și îmbrăcămintea bărbaților și a femeilor vechilor băștinași s-au desființat; acum hainele lor sunt o amestecătură bulgărească și malorusă. Astfel sunt și dansurile, din care a rămas originală numai hora, numită „joc“.

fiind, le cumpără ovreii cu prețuri de nimică, ba ce-i mai mult, aceste producte sunt la mulți locuitori zălogite cu ani înainte.

Astfel țăranul nostru este asuprit în cele financiare, dar cauza acestei asupriri este îndeosebi a se ascrie lenii altoite în sângele românului. Și cu toată poziția lui materialicește zdruncinată, țăranul este mulțumit cu sine și se împacă ușor cu împrejurările și nevoile ce-l întâmpină în viață și în familie.

Guvernul Rusiei este condus de două principii morale, ce sunt cunoscute ca cele mai trainice temelii ale unui stat absolutistic. Aceste principii sunt credința în religiune și filantropia. Toți amploiații statului, care fac adică parte din ocârmuire, sunt oa­meni ce au absolvit vreo facultate cu diplome și sunt conduși de o fanatică umanitate. Astfel comitetul legislativ al senatului alcătuit din membri de aceștia, a anulat orice pedeapsă de bătaie, de care se foloseau mai înainte primăriile, având dreptul de a aplica 25 lovituri cu vergile în asistență publică, ceea ce nu o dată aducea pe țăran la rușine și desperare. Legea actuală întru atât a ridicat vrednicia țăranului, încât judecătorii de pace con-damnă la închisoare de 7 zile pe cel ce măcar cu vorba l-a asuprit.

Toate ziarele și buletinele sunt ticsite cu mii de proiecte filan­tropice pentru poporul de la țară. Oricine poate purta condeiul, grăbește a-și trimite redacțiunilor ideile filantropice spre publi­care. Se înțelege că toată această îngrămădire de idei se cerne și se strecoară prin consiliul senatului, dar, firește, se acceptează puține, căci greu este de a scăpa pe cel ce se îneacă, dacă el însuși nu-și dă silința și nu face nici o mișcare*.

Țăranul nostru este acum proprietarul celor 8 hectare de pământ. Dar ce ar face, bunăoară, un neamț din Germania cu

  • Așezământul monopolului pe băuturi, rachiu și vin s-a săvârșit în Rusia la 1 iulie 1896, cu zidiri colosale de piatră în toate târgurile și târgușoarele, costând fiecare la 60.000 ruble. Prin aceasta s-a pus oarecare înfrânare bețiilor ce se săvârșeau prin crâșme, cuiburile depravațiunii generale.

așa o proprietate bogată? Negreșit că el în câțiva ani ar avea un capital la vreo bancă, cum le și au, de pildă, coloniștii ce au emi­grat din Prusia și s-au așezat în pustiurile Hersonului și ale Bugeacului. Ei au venit pe la anul 1825 din țara lor numai cu traista pe băț, iar acum rar găsești unul dintre ei, care să nu aibă la băncile din Odesa vreo câteva mii de ruble, să nu aibă așezare temeinică de piatră, boi, cai și oi de Spania, de alte mii de ru­ble. Dar aceștia au fost și sunt activi în întreprinderi, și la des­chiderea portului din Odesa, ei și bulgarii colonizați în Bugeac, au procurat toate proviziunile de muncă pentru acest oraș, provi­ziuni ce se plăteau atunci cu prețuri fabuloase de galantomii con­sumatori. Astfel câștigau sută la sută* și mai ales că acest oraș era înconjurat de pustiuri mai nelocuite.

Deci, eu ca român mă uit cu oarecare invidie la acești venetici din lume, ce s-au îmbogățit atunci, pe când țăranul nostru stătea pe loc, în mare mizerie în comparație cu dânșii. Dar ce misterioa­să cauză i-a împiedicat să imiteze și ei pe venetici în acel timp? De ce, în loc de nenumăratele care cu mangal, ce le duceau toc­mai din codrii Orheiului la Odesa, nu duceau acolo productele țării de mii de ori mai îmbelșugate decât cele din pustiurile Her­sonului? Pentru că ei nu le aveau, nelucrându-și pământul, și mai bucuros preferau să vândă la Odesa un car de mangal cu 10 ru­ble, în loc de a lua pe un car de o sută de căpățâni de curechi 100 ruble, pe o găină 3 ruble, pe un ou 1 franc — tot aceleași prețuri ce se plăteau în California la începutul exploatării. Pe când lupta pentru existență constă din exploatarea diferitelor branșe, țăranul român nu cunoaște decât câștigul ce rezultă din munca cu brațele, ce de multe ori nu i se răscumpără cu mari profituri. El nu gândește că el muncește numai, însă în cele spirituale

  • Toate vânzările și cumpărăturile din acel timp se săvârșeau în aur și argint de agiul 84. Bancnote nu existau. Portul Odesei s-a deschis la anul 1817 cu privilegiul de Port-franc pe 30 de ani.

lâncezește. El este curajos, dar totodată și fricos în orice afacere ce nu o cunoaște, ce strămoșii lui nu au făcut-o; orice încercare pentru el este o problemă grea, o ipoteză încurcată. Benevol și cu supunere se lasă a fi exploatat, fără a-și da silința de a scăpa din mreajă.

Sunt mulți care învinovățesc pe evrei. Dar antisemiții trebuie să aibă în vedere și aceea că acești lipitori sunt pretutindeni răsfirați și printre nemți și bulgari, care locuiesc în țară. Acești coloniști găsesc însă că evreii sunt un rău trebuincios acolo unde trebuie pusă în activitate patria, răbdarea și calculul în grelele operații de comerț, tocmai precum drojdiile fac să crească pâinea dospind. Îndată ce pâinea este însă coaptă, trebuie să le-o iei din mână imediat, să le-o împărțești numai o parte, căci altfel ei

o mănâncă întreagă. Dar țăranul, având libertatea lucrului, fără zapcii ca mai nainte, fiind acum ocrotit, zăcăiește dezmierdat cu „bogății de pământ“ și ca proprietar tot rămâne cu punga deșartă. Ogoarele lui sunt mârșav lucrate și pline de buruieni și de tot felul de semințe ca: măzăriche, neghină, măselari, volbură, tăciune etc., etc. Apoi exploatarea celor 8 hectare se face fără repaos, astfel că în grabă vor trebui a fi îngrășate; la o astfel de operație agricolă însă trebuiesc puteri de cărat, care numai tot al zecelea gospodar le are și chiar acesta este adeseori lipsit de ele prin epizootie.

Apoi ce va fi mai departe, este greu de prevăzut; dar va fi vai de țăranul nostru, când va ajunge la strâmtoare cu privire la pământ, cum este acum în Germania. Oare atunci țăranii români fi-vor ei capabili să-și găsească hrana în emigrații? Deci mă întorc la întrebarea mea: Fost-a mai bine când a fost mai rău, sau fost-a mai rău când a fost mai bine?...

Dar să lăsăm ca viitorul să aducă cu sine ceea ce este menit de soartă și să ne întoarcem la vechile cetăți ale Basarabiei ce au fost odinioară pavezele țării în necontenitele lupte ce se săvârșeau pe acest colț de pământ, pomul de discordie al dife­ritelor popoare din Asia și Europa, ce se năpusteau asupra pro­vinciei acestei, ca asupra unui pod strategic ce le stătea în cale, făcând din țară o arenă de gladiatori, care își lăsau ciolanele îngro­pate la temeliile acestor zidiri.

Însă precum am zis în alte opuri ale mele, nici o știință nu este atât de șugubeață și plină de greșeli, ca istoria unui popor, ce locuiește în pustiuri sau pe înălțimea munților, izolați de cul­tură. Istoriograful, neavând documente temeinice, manuscrise sau alte monumente, scrie trecutul acelui popor întemeindu-se pe ipoteze, pe păreri create de sine însuși cu ajutorul fanteziei, pe glume cu diferite tendințe, când lăudând pe cuceritori și înjosind națiunea, când lăudând națiunea și defăimând pe cuceritori. Neavând istoriograful nici urme de dovezi (și considerând că orice contrazicere ivită este o luptă, iar lupta o răzbunare), îi rămân măcar aceste mijloace, cu ajutorul cărora se poate achita aproximativ de datorințele sale. Tocmai în această poziție se află și acela care cutează a scrie adevărul asupra țării române în vechile hotare ale lui Traian.

I. Cetatea Hotinului

După cronicile istorice ale Basarabiei, alcătuite de învățații diferitelor națiuni*, târgul Hotin cu cetatea lui juca un rol însem­nat odinioară atât în privința comercială, cât și ca fortificație de apărare în contra năvălirilor feluritelor neamuri de cuceritori, ce împroșcară cu sângele lor pereții acestei zidiri.

Precum se presupune, fondatorul Hotinului a fost voievodul

  • Notițele istorice sunt adunate din opurile vechiului istoric-geolog Strabon; apoi de la modernii istorici episcopul din România, Gavriil Enăceanu în „Revista Nouă“, 1888; Zașciuk, A. Nacu, Gherard, Marchetar, Xenopol, D. Cantemir, Stadnicki, Polauzov etc., etc. Toți acești scriitori moderni ai diferitelor națiuni adunară știrile istorice din arhivele Kievului, din Moscova și din consistoriul Chișinăului.

dacilor Cotizon, în veacul al III-lea al erei creștine. După numele fondatorului târgul se numea la început Cotin, iar în urmă Ho-tin. Turnul primitiv al cetății ar fi fost început de genovezi, care stăpâniseră acele olaturi. Turnul este zidit pe o stâncă oablă pe malul Nistrului, slujind ca o citadelă ocrotitoare navelor cu marfă și producte, ce circulau pe curgerea apei de la Hotin la Akker­man și îndărăt. Cu decăderea puterii genovezilor de pe Marea Neagră, Hotinul s-a făcut un punct însemnat în comerțul Moldo­vei, fiindcă prin pașnica convenție de la 1459 între domnul Moldovei Ștefan al IV-lea și craiul Poloniei Cazimir, acesta s-a înda­torat să nu stingherească pe locuitorii Hotinului în comerțul cu pescării și cu productele țării pe curgerea Nistrului până la Ak­kerman. Se presupune că în același timp Ștefan al IV-lea sfârșea zidirea fortăreței începută de genovezi, cu scopul de a se întări în acest punct strategic în contra năvălirilor megieșilor turci.

Această îngrijire și-a avut și rezultatul, căci la anul 1476 Ștefan al IV-lea, biruit în război de Mahomed al II-lea, s-a retras în Hotin, unde se pregătea de o nouă luptă cu turcii, care s-a și pornit peste 8 ani, când a biruit pe turci.

Dar după moartea lui Ștefan, turcii iarăși cuceriseră Moldova luând Hotinul. La acea luptă, povestește legenda, cetatea Hotinu­lui a fost apărată în persoană de soția repausatului Ștefan Vodă. Vizirul comandant al oștirilor care împresurau cetatea ținând-o în blocadă, văzu cu prilejul unui asalt ce nu reuși, pe frumoasa văduvă cum stimula cu deosebită prezență de spirit pe apărătorii cetății; s-a înamorat de frumusețea și curajul ei și îndată i-a tri­mis soli, ca să o ceară de consoartă legiuită și să-i promită că-i va pune la picioare tot ce are mai prețios. Tânăra eroină s-a învoit să se deie vizirului de soție, însă numai dacă vor săpa în jurul ei un șanț adânc înarmat cu tunuri. Vizirul s-a unit să împlinească dorințele domniței și a depărtat oștirile, după ce a săpat șanțul. Luând însă atunci moldovenii șanțul în folosința lor, vizirul a de-venit furios, a comandat un mare asalt și a cucerit cetatea. Iar

domnița, văzând că de acum nu mai are scăpare, s-a aruncat din turnul Hotinului în Nistru.

Peste câtăva vreme Hotinul iarăși a fost întors moldovenilor. la 1600 Mihai Viteazul birui oștirile lui Ștefan Movilă și ale frate­lui lui, Ieremia Movilă, care la urmă fugi în țara leșească. Mihai Viteazul însă cuceri toată Moldova, alcătuind o nouă domnie cu Hotinul la un loc. La 1617 Hotinul a fost luat de cazacii Ucrainei, dar aceștia, izgoniți fiind de poloni, au fost siliți să întoarcă Hotinul turcilor, și retrăgându-se au nimicit două târgușoare zidi­te de ei pe malul Nistrului.

La anul 1650 Hotinul trecu iarăși la moldoveni și în această cetate și-a găsit scăpare voievodul Lupul, ascunzându-se în ea, prigonit fiind de hatmanul Hmelnițki, care voia să-l silească a-și de fata după fiul său Timuș. Apoi la anul 1678 Hotinul devine iarăși turcesc.

Regele Poloniei Ioan Sobieski, folosindu-se de vălmășagul șvezilor și gâlcevile seimului de la Cracovia, adunând o oștire de 50 de mii, luă de la turci Hotinul, împresurând Kamenița din Podolia. Dar cu sosirea oștirilor musulmane ale lui Mahomed al IV-lea, polonii au fost siliți să se retragă, iar Mohamed, luând înapoi Hotinul, l-a întors moldovenilor.

La 1711, după emigrația domnului Dimitrie Cantemir al III-lea în Rusia, cetatea Hotinului a fost din nou luată de la moldoveni de turci și reconstruită de inginerii francezi; ea alcătui împreună cu satele din jurul ei raiaua Hotinului, adică provincia creștinească a turcilor.

În urmă, pe timpul războaielor rușilor cu turcii, Hotinul a avut

o soartă foarte schimbăcioasă luat fiind de ruși, întâia oară de mareșalul campestru Minich, care cu o armată de 30 de mii și cu rezerva condusă de generalul Rumeanțev3, birui cu desăvârșire asupra turcilor și luă cetatea. Dar prin pacea de la Belgrad de la 18 septembrie 1739 Hotinul a fost întors turcilor.

Iară la 1768 sultanul Mustafa al III-lea, declarând Rusiei război, și-a concentrat armata în Hotin. Atunci comandantul su­prem al armatei rusești și-a înșirat oștirile pe malurile Nistrului, iar cu energie respingând pe turci lângă satul Nouă Suliță și trecând cu toate puterile peste Nistru, bătu pe turci tocmai lângă Hotin și împresură cetatea. Nu s-a hotărât însă să-i dea asalt, neavând la îndemână artileria. Asta s-a întâmplat la 19 aprilie, tocmai în ziua de Paști. Apoi la 2 iunie turcii iarăși fură învinși, dar cetatea tot n-a fost încă luată. În sfârșit, la 6 septembrie turcii fură cu desăvârșire biruiți de ruși, iar garnizoana turcească a Hotinului fugi peste Dunăre, și cetatea fu ocupată de ruși. După luarea cetății Benderului, Hotinul servea rușilor ca un punct de reazem la invaziunile lor în Basarabia. Dar prin pacea de la Kuciuk-Kainargi la 1774 Hotinul iarăși a fost întors turcilor.

În războiul următor de la 1787 Hotinul a fost asediat de ar­matele aliate austro-rusești, când comandantul armatei austriece, principele Koburg, după o zadarnică încercare de a lua cetatea de la turci, s-a retras. Dar în luna iunie divizia lui Saltâkov, trecând Nistrul, a pus cetatea Hotinului sub blocadă, ce a durat până la 18 septembrie, când apoi turcii s-au hotărât să predea cetatea prin capitulare. Deci Hotinul din nou a fost ocupat de oștirile rusești până la 1791, când, prin pacea de la Iași, toate cetățile luate de ruși fură întoarse turcilor.

În sfârșit, în al treilea război al rușilor cu turcii, la 1806, gene­ralul Michelson, comandantul a 70 mii de soldați în Podolia, a trimis pe generalul Essen cu o parte a armatei ca să ieie cetatea Hotinului. Comandantul cetății, Mohamed Pașa, văzând pre-gătirile de asalt, a dat cetatea în capitulare cu acea condiție ca garnizoana să poată ieși în pace cu femei și copii și să treacă Dunărea în domeniile Turciei, precum și cu toate hergheliile de cai ale cavaleriei ce pășteau pe câmpiile raialei Hotinului, sub privegherea și seama pârcălabilor turcești Cărăcuș și Taban*.

  • Moșia Caracușeni după documente se numește Dușceni, precum și Tabanii Mihălcăuți. Dar totuși aceste două moșii au păstrat și numele dat de turci, care locuiau pe câmpiile acelora, păzind caii artileriei.

După acest period, prin tratatul de la București, Hotinul împreună cu Basarabia întreagă au fost alăturate și date Rusiei în stăpânire, la anul 1814, după căderea lui Napoleon. Atunci cetatea Hotinului, cu toate că rămase numai de al 2-lea rang, totuși mai fu întărită din partea rușilor, care au adaus unele fortificații, cheltuind de la 1814 până la 1840 o sumă însemnată de ruble, până ce la 1856 strategii ruși au constatat că cetatea Hotinului nu mai corespunde însemnătății sale, ca punct strate­gic în contra Austriei și în același timp depărtând din ea garnizoa­na, a fost dată în proprietatea și la dispoziția târgului. Și orășenii au pornit apoi a scoate din ziduri piatra, pentru a zidi case și târg.

Târgul Hotin era pe timpul ocârmuirii turcilor unul dintre cele mai frumoase orașe din Basarabia atât în privința caselor cât și a grădinilor grandioase. Târgul se distingea prin o curățenie deo­sebită, avea pardoseală pe străzi și pitorești olaturi. Dar stă­pânirea rușilor și nenumăratele lor invaziuni războinice aduseră orașul în starea lui actuală, ce reprezintă o mare și glodoasă mlaștină, în care parcă plutesc bojdeucile evreiești, negre și tu­pilate. Din turnul genovezilor a rămas numai o parte, ce ca un veteran ciungărit stă plecată spre mormânt, iar zgomotul cetății turcești de odinioară a încetat. Și dacă acum vreun turc bătrân ar vedea în ce hal a ajuns elegantul oraș de odinioară, ar plânge amar ca și maurul care pășește pe pământul Alhambrei. Deci tim­pul înghiți trecutul acestui loc strategic, cimitirul osemintelor de eroi de diferite ginți, unde în încruntate măceluri se ciocneau nea­muri cu neamuri cu nenumăratele lor oștiri, pe o palmă de pământ. Și aceste neamuri au lăsat astfel o pagină de sânge în istorie. Rar detot se găsesc între cetățile lumii astfel de cetăți, care să fi fost atât de zbuciumate în lupte ca Hotinul. Dar astăzi ea reprezintă o urâcioasă ruină, neagră și posomorâtă pe malul Nistrului, care asemenea nămolit în acel loc, cu lenevire își trage apele sale spre Marea Neagră.

Așadar, un istoric și arheolog român, șezând pe ruinele aces­tei cetăți, ar putea crea într-o inspirație poetică o adevărată Ili­adă cu frumoasa Elenă, ce ar fi văduva domnița Casandra, ale cărei oseminte odihnesc pe fundul Nistrului, care cu apele lui a învelit-o de vie ca și un giulgiu rece și omorâtor.*

2. Cetatea Sorocii

Acest oraș este foarte vechi, de pe timpul stăpânirii genove­zilor, colonizați pe malurile Mării Negre și ale Nistrului. Aceștia făcură acest punct drept depozit pentru productele și mărfurile lor aduse pe mare și numiră orașul Olhinia. Însă cum se presu­pune, Soroca a fost încă înaintea genovezilor construită și anume pe timpul prigonirii creștinilor, care, desfăcându-se de legiunile idolatre ale lui Traian, găsiră aici adăpost și scăpare, ascunzân­du-se cu cultul lor creștinesc între stâncile și codrii din olaturi. Asta o documentează schiturile și mănăstirile cioplite în stânci, ca locuințe subterane în modul catacombelor Romei.

Când Mahomed al II-lea cuceri Constantinopolul și coloniile rămase de pe malurile mării și ale Nistrului, cetele de creștini se desființară și renumele Olhiniei se stinse. În veacul al XV-lea însă Ștefan cel Mare, al cărui scop era de a scăpa țara de invaziunea polonilor și a ungurilor, zidi și reînnoi vechea cetate Olhinia, făcând din ea un punct strategic de apărare în contra opresorilor și a numit-o Săraca**, ca o aluziune la bieții locuitori pe care

  • Zbuciumările prin care a trecut acest oraș trăiesc până azi în viua memorie a poporului român din toate unghiurile, și nu rareori auzi doina de jale:
Hotine, Hotine,
Ține-te bine,
Că moscalul vine
Cu oaste după tine.
    • Rușii din Săraca au poreclit-o Soroca, ce vrea să zică coțofană în limba lor.

Ștefan cel Mare îi găsi în cel mai trist hal, zbuciumați și osândiți de năvălirile și prăzile polonilor, ungurilor, turcilor, tătarilor și cazacilor zaporoji. La mijlocul veacului al XVII-lea trimise hat­manul Hmelnițki, din răzbunare față de Lupu Vodă, oștirile sale să prade țara, dar în sfârșit înrudindu-se cu Lupu Vodă, își con­teni ostilitățile și, restituind în Moldova domnia lui Lupu, se așeză cu oștirile sale în cetatea Sorocii. La 1711 Mustafa Pașa izgoni pe poloni din cetate și se așeză însuși în locul polonilor. În urmă țarul Petru cel Mare năvăli asupra turcilor și luând So­roca și-a făcut în ea jitniță pentru proviantul armatei sale, ce mer­gea să treacă Prutul în Moldova.

Actual din cetatea Sorocii a rămas numai o ruină neînsemnată, iar târgul reînnoit cu zidiri în stilul modern este foarte pitoresc, uitându-te la el de pe Nistru.

În privința agricolă, a semănăturilor, ținutul Sorocii stă în al 3-lea rang după ținutul Hotinului. În lipsa pădurilor seceta de vară este de o mai mare intensitate, dar această secetă înlesnește coacerea poamelor și tutunului. Vinurile de la Naslavcea stau aproape de calitatea vinurilor Akkermanului, iar tutunul Țepilanei aproape de calitatea tutunului Crimeii.

Elementul locuitorilor țărani din acest ținut se compune acum îndeosebi de maloruși și poloni, trecuți de peste Nistru în Basa­rabia și așezați mai pe întregul mal al Nistrului până la Hotin. Apoi din clasa proprietarilor mai însemnați sunt armenii de la Movilăul Podoliei, îmbogățiți în comerțul cu boi și porci îngrășați, ce ei în special și fără vreo concurență din partea moldovenilor îi duc spre vânzare la Viena. Acești venetici în Basarabia, folosin­du-se de eftinătatea vânzării moșiilor, cumpărară de la băștinașii proprietari cele mai mari și mai întinse moșii din ținut, fiindcă pe la anii 1840 se vindea hectarul de veci cu 80 franci benevol, iar de la mezat cu jumătatea prețului.

Deci nu este nici o mirare dacă toată Basarabia este ticsită de proprietari de diferite neamuri, naționalități și religiuni. Până ce ucazul împăratului Nicolai I-iul a oprit cumpărăturile moșiilor de veci evreilor, polonilor catolici, precum și oricărui sudit străin, nu era această aglomerație de neamuri. Ucazul împăratului Ale­xandru al II-lea îndatori pe fieștecare sudit străin să se desfacă de moșiile cumpărate, dacă nu se învoiește a fi supusul Rusiei.

3. Cetatea Orheiului

Unii dintre istorici presupun că acest oraș se află pe locul unde odinioară se afla cetatea dacilor numită Petrodava. Urmele acelei cetăți se văd și acum pe culmile unei stânci cu adânci subtera­ne, în care s-au găsit monede și diferite obiecte de întrebuințare. După decadența dacilor, Orheiul la sfârșitul veacului al XIII-lea și la începutul veacului al XIV-lea figura ca cel mai însemnat oraș din Basarabia, slujind ca reședință domnilor basarabi. Cu cuceri­rea Basarabiei de turci, Orheiul a ajuns la aceeași soartă care a fost și a Hotinului, Sorocii și a altor târguri și cetăți din Basara­bia, expuse prădării și prigonirii turcilor și tătarilor, care împilară locuitorii țării întru atâta încât aceștia își căutară scăparea în co­drii nepătrunși și prin prăpăstii. Ei se ascundeau de frica robiei ce le-o aduceau tătarii nogaici*, care pe neașteptate și ca lăcustele năvăleau din Crimeea sub comanda ghireilor și pe bărbați îi ucideau și le prădau averea, dar pe femei și pe copilele românce le legau cu ștreangul de gât, iar un capăt al ștreangului îl legau de oblâncul șeilor și astfel călăii tătari târâiau pe nenorocitele ființe până la Bahcisarai în Crimeea. Crimeea era cuibul central al acestor minotauri infernali sau, mai bine zis, fabuloși draconi, care înghițeau fără îndurare toate vietățile alese ale țării.

Și acest nemaiauzit barbarism se săvârșea în centrul Europei, în ochii paladinilor și ai cavalerilor cruciați, care își rupeau lăncile

  • Porecliți din rusește. Nagaika, adică biciul ce tătarul îl purta totdeauna cu sine.

pentru omenire. Și aceste cruzimi rămaseră nepedepsite de megieșele împărății puternice, care ascultau cu indiferență țipe­tele bieților creștini, ca și când s-ar fi întâmplat în Australia cani­bală, — până când într-un târziu împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a, nu a spart acest cuib de hoți, stârpind fiarele însetate de sânge creștinesc în vizuinile lor. Ce deriziune a soartei românilor de atunci să se nască și să trăiască pe acel timp!...

4. Cetatea Bender

Această cetate a fost zidită de genovezi în timpul stăpânirii lor pe malurile Mării Negre și se numea Tighin, iar în urmă, în epoca stăpânirii turcilor în Basarabia, cetatea a fost luată de Mo­hamed al II-lea, care a numit-o Bendere, adică: „Eu vreau“. Ce­tatea a fost reconstruită și mărită de turci, spre a conserva în ea proviantul garnizoanei, adăugând lângă cetate câteva sate numite raiaua Benderului, al cărui guvernor era un pașa. În timpul războiului rușilor cu turcii, această cetate a fost de trei ori cu­cerită când de unii, când de alții. La 1789 ajunse iarăși în pose­siunea rușilor, iar după tratatul de pace de la Iași, rușii au întors-o din nou turcilor. În grabă, însă, după o discordie politică, fu re­dată rușilor, care, întărind-o, făcură un punct strategic impunător și însemnat în evoluțiile militare, însemnând trecerea peste Dunăre.

Cronica istorică povestește că pe locul Benderului a fost odi­nioară tabăra lui Darius Histape, domnitorul Persiei. Aceeași cronică spune că divul Traian a zidit peste Nistru un pod de pia­tră, ale cărui urme și astăzi se văd. Lângă cetatea Benderului, viteazul Carol al XII-lea, regele șvezilor, fugind cu rămășițele ar­matei sale bătute de Petru cel Mare la Poltava, s-a așezat pe acel șes întărindu-se. Iar izgonit de ruși, abia a putut fi mântuit de turci, care cu o armată întreagă i-au venit întru ajutor, luându-l sub scutul lor.

Astfel dar pe arena țării Moldovei s-au adaus și ciolanele perșilor, turcilor, șvezilor din nord, peste osemintele polonilor, tătarilor, cazacilor etc., etc., încât cu drept cuvânt putem zice că acest pământ este un mozaic de oase alcătuite de coasa morții ce-și alesese reședința în această provincie fatală pentru români...

5. Cetatea Ismailului

Această cetate a fost zidită tot de aceia care zidiră și celelalte cetăți din Basarabia. A fost însă reconstruită și reîntărită cu multă sârguință și cu cheltuieli de turci, care își concentrară aici cele mai mari puteri războinice în contra rușilor. Epopeile acestei cetăți s-au sfârșit în 1789, când mareșalul campestru rusesc Suvorov după o înfricoșătoare bombardare a luat-o cu asalt. În acea luptă memorabilă au fost măcelăriți la 23.000 turci și 10.000 ruși. După tratatul de la 1791 a fost și această cetate întoarsă în stăpânirea turcilor, iar la 1809 iarăși în a rușilor.

Orașul Ismail este foarte însemnat din punctul de vedere al comerțului de la Marea Neagră, stând într-un rând cu portul Ode-sa. Dar din cauza afacerilor vamale dintre Rusia, România și Tur­cia și din cauza concurenței iscate în urma deschiderii calei fe­rate de la Reni la Odesa, însemnătatea comercială a Ismailului a scăzut, iar cele mai mari firme ale bancherilor s-au mutat la Odesa.

A locui în acest oraș este tare nesănătos din cauză că sunt foarte aproape mlaștinile de la gârlele Dunării, apoi vara dom­nește o insuportabilă arșiță, iar nenumăratele roiuri de țânțari năvălesc noaptea asupra dormitorilor în cele mai ascunse locuințe. În timpul călătoriei mele pe lângă gurile Dunării, cu o companie de vânători, m-am încredințat în persoană despre această calami­tate, asistând la îngroparea unei perechi amorezate prigonite de părinți. Această pereche, voind a trece pe furiș gârla cu o luntre de pescari, înainte de a fi ajuns la mal, a fost acoperită de un roi mare de țânțari, care i-au supt sângele până la ultima picătură de sânge, astfel că leșurile lor găsite reprezentau niște bureți de cărnuri, lipsite de cea mai mică vlagă.

Țânțarii Dunării sunt mai mari decât cei obișnuiți, iar din împunsătura lor îndată îzbucnește sângele ca de sub o lancetă, lăsând în urmă o umflătură dureroasă. Aceste nefavorabile împrejurări, clima vătămătoare, arșița, pământul neroditor, neîncetatele torturi ale țânțarilor fac malurile Dunării la îm­bucături aproape nelocuite. Numai lipovenii nekrasovți fugiți din Rusia se așezară pe acele locuri, îndeletnicindu-se cu pescăria, un ram de comerț foarte câștigos, care, deși nu ajunge la rezul­tate atât de mari ca pescăria de pe Volga sau ca cea din portul Hamburgului, totuși aduce capitaluri destul de mari prin moruni, nisetri etc., și prin icrele din acești pești, care se vând în toată Basarabia până în Europa centrală.

6. Cetatea Akkermanului

Rar se află în istorie vreo cetate sau loc care să poarte atâtea numiri ca cetatea Akkermanului, care în existența sa de veacuri trecu în stăpânire la diferite popoare și neamuri.

Pe locul Akkermanului de astăzi, cu 6 veacuri înaintea lui Hris­tos, se afla colonia de fenicieni numită Ofuzia, iar în timpul lui Herodot se numea Tiras. Romanii, cucerind Dacia, au numit-o Alba-Iulia. Cu 5 veacuri înainte de Hristos, grecii așezară aici o colonie numită Nicoma. Pe la 545 după Hristos Akkermanul se numea Turis, iar trecând la polovți și cumani, se chema Akliba, tverții și maghiarii îi ziceau Belgorod, venețienii, care după a 4-a cruciadă stăpâneau comerțul de pe Marea Neagră, îl numiră Mon-Castron sau Mauro-Castron. În timpul războiului genovezilor cu turcii, aceștia din urmă îi deteră numele Akkerman, adică piatră albă sau târgul alb. Ungurii în tratatele lor de pace cu moldo­venii îl numiră Fehérvar, iar moldovenii Cetatea Albă. La urma urmelor orașul rămase cu numirea turcească: Akkerman.

La anul 1438 Ștefan Vodă al II-lea a zidit pe temeliile cele vechi o cetate, iar deasupra porții a ingravat în limba grecească următoarele:

„1438 s-a zidit această poartă de blagoslovitul Vodă Ștefan, în zilele lui Lucian German“.

În veacul al XVI-lea cetatea fu luată de turci, care cuceriră Basa­rabia, iar pe Bogdan Vodă îl făcură vasalul Porții otomane. Dar la 1812 cetatea, cucerită de Potiomkin4, trecu în proprietatea rușilor, care până la 1832 ținură în ea garnizoană, când apoi fu deșertată și ștearsă de pe harta strategică ca fortificație de apărare.

Această cetate e cea mai însemnată din construcțiile de apărare de pe terenul Basarabiei, cuprinzând în spațiu 2 kilometri pătrați cu 26 turnuri, iar înlăuntru cu o citadelă zidită de geno­vezi, ce a rămas acum aproape de tot năruită.

Actual cetatea este dată în dispoziția târgului, ai cărui orășeni scot din ea piatră trebuincioasă pentru zidirea caselor.

Poziția acestei cetăți se poate numi poetică, fiind zidită pe malul golfului îmbucăturii Nistrului, ce ca o colosală pânză se întinde în depărtare unindu-se cu apele mării.

Un vapor foarte elegant și sprinten trece pe pasageri în 15 minute la celălalt mal cu orașul Ovidiopol, construit de Ecateri­na a II-a și numit astfel în onoarea renumitului poet Ovidiu, surghiunit în acele olaturi unde se presupune că a fost îngropat. În jurul Akkermanului se desfășoară pogoanele de vii, ce aduc mare venit în comerțul cu vinurile duse în poloboace și butelii până în centrul Rusiei și din care acum se fabrică șampania ce stă paralelă cu șampania de Don, vânzându-se butelia cu câte 6 jumătate și 7 franci. Dar de curând acest product a fost aproape pe jumătate paralizat de filoxeră, care a luat și aici înfricoșătoare dimensiuni. Cu toate că administrația țării își dă toate silințele cheltuind capitaluri mari pentru stârpirea acestui rău, rezultatul acestor încercări este mic și sunt mulți de aceia care prezic vii­lor Akkermanului aceeași soartă de care părtașă a fost insula Malaga cu viile sale.

Concluziunea mea este aceea că nu este mirare dacă străinii se îmbulzesc atât de tare în această țară, și îndeosebi cei din nord, care, desfăcându-se de averile lor nemișcătoare, au venit cu locuința aci în Basarabia, găsind în ea cele mai alese producte, precum: pâine ca mana cea cercească, vinuri ca nectarul Olim­pului, tutun demn de ciubucul sultanului, un cer azuriu de Ita­lia și românce cu haruri și frumusețe ca și cadânele lui Moha­med. Astfel aproape toate fiicele bogaților proprietari băștinași ai țării s-au măritat după cavaleri rusești, generali, colonei și amploiați de frunte, care stăpânesc acum proprietățile date lor de zestre.

Eroii musulmani, care au căzut în luptă pe pământul României creștine, vor ajunge în înțelesul făgăduinței din coranul lui Mo­hamed, în cele șapte raiuri: întâiul de argint, al doilea de aur, al treilea de pietre scumpe, al patrulea de safir, al cincilea de cris­tal, al șaselea de culoarea focului și al șaptelea cu livezi încân­tătoare stropite cu apă de trandafiri, cu rouă și vinuri, cu unt­delemn, miere și lapte. În acest rai vor fi mese încărcate cu cele mai bune bucate, înșirate în saloane și palate. La aceste mese vor ședea chemații raiului și vor fi hrăniți și adăpați de cadâne frumoase, ai căror ochi încântători strălucesc ca și stelele de pe cer, fecioare neprihănite care se reînnoiesc la fiecare sărutare și ale căror buze sunt atât de dulci, încât, atingându-se de apele amare ale mării, le prefac în dulceață... Acest al 7-lea rai l-au câștigat cuceritorii inimioarelor româncelor noastre, cuceriri ce stau mai presus de toate biruințele cetăților neaccesibile...


NOTE


Într-o variantă redusă studiul s-a publicat întâi în rusește sub titlul Carpații și raporturile lor cu Basarabia (Karpatî i ih otnoșenie k Bessarabii, „Bessarabski vestnik“, 1890, nr. 164, 167 din 25 și 29 martie), apoi integral în românește în „Gazeta Bucovinei“, 1897, nr. 6-8, 10, 12, 14, 16, 18, 20. A fost tipărit în volumul Răsunete din Basarabia, Cernăuți, 1898, de unde am reprodus textul și în ediția de față.

1 Arago, François (1786-1853), astronom și fizician francez. 2 Humboldt Alexandr von (1769-1859), naturalist și geograf german. 3 Rumeanțev Piotr Aleksandrovici (1725-1796), mareșal rus. 4 Potiomkin Grigori Aleksandrovici (1739-1791), om de stat, diplomat și militar rus.

Epistola adresată lui Silvestru Morariu-Andrievici s-a publicat în Caleido­scop literar, Cernăuți, 1895, însoțind eseul Luxul.

Epistola adresată lui N. Rădulescu-Niger (1861-1944) a apărut mai întâi în „Gazeta Bucovinei“, 1897, apoi în volumul Răsunete din Basarabia, Cernăuți, 1898.

1 Béranger, Pierre Jean de (1780-1857), poet francez.