Aur, mărire și amor

(Redirecționat de la Aur, mărire şi amor)
Jump to navigation Jump to search
Aur, mărire și amor
de Mihai Eminescu


Se făcea cam în anul 1840 și câțiva, în Iași. Ne trezim în una din cele mai frumoase seri de iarnă. Rece dar luminoasă, ca o cugetare cerească în mijlocul unei gândiri senine se ridică luna palidă și argintoasca mărgăritarul pe bolta albastră și adâncă a cerului Moldovei. Era o noapte italică amestecată cu frigul iernii, amestecul unei lumi văratece, pline de senin, cu intimele plăceri ale iernii, cu căldura focului potolită, cu dulceața visătoarei gândiri. Afară era o vară rece ― în case oamenii știu să-și facă o iarnă caldă.

Pe stradele în zadar luminate ale capitalei flăcările din fanarele cu undelemn își întindeau limbile avare în aerul rece, trecătorii umblau iute pe stradele pavate cu trunchi de stejar, luna se răsfrângea clară și argintie pe murii nalți și albi a[i] caselor, aruncând pe ele umbrele urieșe și ridicole ale trecătorilor. Numai din când în când se auzea zgomotul unei trăsuri, glasul unui om cu chef, șuierul trist al unui om pe gânduri.

În catul de jos a[l] unei case mari se adunase o societate aleasă, pentru joc de cărți, societate compusă din membrii unor familii din cele mai cu influență, din mai mulți consuli străini care-și făcuse principala ocupațiune a vieții lor în jocul de hazard, al cărui cult atât de stricăcios l-au introdus la noi cu deosebire risipitoarea ofițerime ruseasc ă. Pereții salonului, altfel albi, erau acoperiți cu covoare lucrate de scorțari din țară, un ram de meserie care-a-nceput a se pierde cu totul. Marginile acestor covoare sau scoarțe erau cuadrate roșii și verzi, iar în mijloc, țesut în lână, câte-un idil întreg. Colo o fată dă iarbă verde un[ei] capre, dincolo doi copii îmbrăcați ca-n poveștile dramatizate și care, prin pozițiunile lor, par a afecta reciproce intențiuni subversive. Scândurile de pe jos erau ceruite deschis, cam în coloarea alămâiei, în opozițiune cu ceruiala întunecată ce se-ntrebuințează.

Dară auroasa lor netezime se vedea numai p-ici, pe colea, căci podelele erau acoperite cu scoarțe trainice de lână în patrate, ce reprezentau în piezișurile lor toate colorile simple. Pe jilțuri cu sprijoane nalte, boltite și negre, a[l] căror scaun [era]-mbrăcat cu lână verde, ședea risipită societatea, [la] acele ingenioase mese, care în starea lor normalreprezentează un dreptunghi de lemn de nuc lustruit, dar cari cu orice ocazie se puteau desface și întoarce astfel încât reprezentau un patrat îndoit, așa de mare ca dreptunghiul, îmbrăcat în postav verde. N-am nevoie să adaog că-n săltare găseai orișicând cărți și cridă.

Am vrea să-i dăm a înțelege cititorului cum că acesta nu era un salon principal de paradă, căci într-acelea l-ar fi uimit luxul sau mai bine zis acea barbară superfluență de mobile scumpe aduse din străinătate, ci o odaie mare destinată plăcerilor intime a băutului de ceai, a jocului de cărți și a limbuției răutăcioase asupra tuturor întâmplărilor, altfel atât de corupte de pe vremea aceea. Ș-aceste lucruri se povesteau în românește, căci sunt lucruri care nu se pot spune decât în românește. Limbajul era parte acela al cucoanei Chiriței, parte acela a filozofiei lui Gane ― dacă cunoaște cineva filozofia lui Gane.

Samovarele nalte de alamă galbenă fierbeau pe mese și ceștile de ceai împărțite dădeau minții și vorbirii acea voluptate caracteristică pe care o dă numai sara de iarnă unită cu plăcerile ei.

Șezând, alături, pe un divan turcesc, lâng-o masă lunguiață încărcată cu cești, ședeau mai mulți oameni bătrâni, jenați vădit de costumele moderne ce purtau, și un arhimandrit cu barba sură și cu fața destul de veselă le povestea lucruri, pe care un arhimandrit n-ar trebui să le știe. Mai mulți ofițeri tineri, din acea clică de adiotanți domnești și de oameni fără nici o treabă cărora domnul le dădea, după naștere, un rang în armată și pe care ei le solicitau pentru ca să poată avea dreptul de a purta o uniformă bine tăiată și încărcată cu fir ca să se miște astfel cu mult succes împrejurul damelor, a căror imaginațiune rămăsese ăaprinsă*î de când plecase oștirea rusească. Damele erau frumoase, îmbrăcate după moda cea nouă (din Paris, se-nțelege) și, ce e mai mult, cleveteau cu mult spirit.

Din acest soi de oameni s-a recrutat apoi în urmă acel contingent de așa-numiți oameni mari ai României a căror cel mai mic defect era acela că nu știau carte. Aceștia apoi au încurcat lumea amar de vreme, vrând ca să-și recâștige valoarea unei vieți pierdute-n cărți. Nu creadă cineva că vorbesc din ură sau din predilecțiune pentru cele trecute. Nici prin minte nu-mi trece. Urât sau iubit, oricare obiect sau relațiune care e capabil de-a stârni unul din aceste două afecte în sufletul nostru este în sine considerabil. Pe secături însă nu se supără omul cuminte, pentru că n-are pe ce și la ce. Te miră numai cum s-au putut naște asemenea minuni.

Erau în sală mai mulți consuli care, înțelegând greutatea misiunii ce o pretindeau diplomatică, nu-și căutau defel de treabă și o lăsau pe deplin pe sama subalternilor, ca necompatibilă cu rangul lor. Cel mai cu haz din ei își adusese cu el tot personalul cancelariei lui. Acest domn nu dormise vo trei nopți și era cam somnoros, și nici cred că altceva l-ar fi putut opri de-a [se] părăsi acestei plecări naturale decât stosul.

În mijlocul acelei veselii elegante, în fond însă lipsite de cultură adevărată, priveau ca niște umbre tablourile din pereți, pe care am uitat a le aminti. Erau litografiile institutului Albinei românești, binișor executate, unele copii de pe tablourile maestrilor străini, altele originale. Așa, capul lul Crist în cunună de spini de Guido Reni, Belizar, generalul lui Justinian, ducând în brațe pe călăuzul său mușcat de șarpe, Arhanghelul Gabriel și, în dreptunghi, ambasadorii Constantinopolei aducând coroana și mantia regale lui Alexandru cel Bun, Dochia și Traian, într-un colț portretul litograflc al Domnului țării, Mihail Grigore Sturza, și într-alt colț, într-un cadru aurit, lucrat în ulei, bustul în mărime naturală a Mitropolitului Moldovei și a[l] Sucevei, Kyrio Kyr Veniamin Kostaki, cu rasa neagră peste potcap, cu barba lungă și albă, pe piept ordinul sântei Ana în briliante. Fața era bine lucrată, dar rasa călugăreascacoperea cu desăvârșire conturele corpului, numai mâinile foarte fine și mici păreau mai mult de damă decât de prelat.

Dar să ne gândim la oamenii înfundați în dosul perdelelor. În fiecare societate se găsesc oameni ce se izolează, siliți de natura lor proprie sau de vro preocupațiune, și nu iau decât o parte foarte pasivă la decursul petrecerii și instinctiv îi vezi ascunzându-se or [i] în dosul unei perdele, cam în semiîntuneric, or[i] la gura unui cămin depărtat, or [i] se uită pe fereastă, și stau astfel până ce nu-i scoate mâna vreunui romanțier indiscret, căci acești nefericiți sunt în genere mai interesanți pentru toți indiscreții decât cei ce se pierd în complexul flecăririi și a[l] petrecerii.

Alături cu căminul, lungindu-și picioarele în curmezișul oblonului, ședea un bătrân cu fața prietenoasă și senină. El era ras și rădăcinile albe ale bărbii îi pudruia fața. Părul alb de la tâmple și de la ceafă era pieptănat în sus, poate cu prea multă îngrijire, spre a acoperi fruntea pleșuvă și naltă, ochii mari, suri, cu desăvârșire limpezi, se uitau cu o cumințenie bonomă în norii ciubucului din care fuma, nasul avea o tăietură corectă și gura era desemnată cu o ironicfinețe. O femeie nu ― dar o fată s-ar mai fi putut înamora în el. Dacă fusese vreodată pasiune în sufletul acesta și îndoială, ele făcuse loc unei liniști curate și bătrânești și privea c-un fel de superioritate bonomă la rătăcirile unei tinerimi nătânge și pretențioase. El privea cu multă atenție la joc, asculta clevetirile damelor și gogomăniile bărbaților ― corija frazele și da învățături cu multă finețe și rezervă, însă atât de clare, încât ele totdeauna erau ascultate. Oricând petrecerea ar fi stat pe loc, îndată știa să-i dea o direcțiune atât de grată și fertilă încât ea reintra în râzătorul ei curent. Era un gurmand al conversațiunii.

Rezemat cu cotul de un pian, având pe genunchi niște carte și răsfoindu-le poate cu atențiune, vedem un om tânăr, care însă părea îmbătrânit devreme. Era însă o-mbătrânire nu dintr-un trai prea repede, prin o consumțiune prea repede a puterii firești. Avea aspectul unui om tare, cel puțin sufletește tare. Deși n-a fi avut mai mult de 25 de ani, totuși părea a fi peste treizeci și cinci. El era uscat și subțire, de o statură de mijloc. Ras, cu o frunte ce se pierdea acută în colțurile laterale, încadrată de un păr roșu-închis, aspru și amestecat des cu fire detot albe, ce contrastau cu nuanța întunecată a părului. Nasul era uscat și buzele foarte subțiri; ochii erau suri, mari și de-o asprime extraordinară. Nimănui nu i-ar fi venit în minte să zică că-i frumos, dar vigoarea deosebită, aspră care respira din toate mișcările sale îi dădeau acea atragere pe care-o exercită fără s-o vrea sau s-o știe toate naturile tari. Afară de aceea era foarte cult, umblase și citise mult și era un muzicant excelent. Prin pielea mâinilor sale uscate vedeai toți mușchii și toate vinele. Ele erau tari de păreau de oțel. Avea un glas adânc, cam aspru, dar plăcut în rara lui preciziune. Râsul lui era însă supărător.

Înfundat după o perdea grea de mătasă verde și uitându-se pe fereastîn noaptea clară, ședea un tânăr cam de 18 ani. El își rezemase bărbia plină de cot și se uita, neparticipând defel la petrecere, ocupat se vede cu sine însuși și cu visele sale. Fruntea lui naltă, albă, foarte netedă și rondă se pierdea sub părul lung, moale și negru strălucit, care era umflat în vițe naturale mari, care înmulțeau strălucirea părului. Fața lui era vânătă de albă și, fiindcă răsese fulgii de barbă neagră ce începuse a umplea părțile în josul urechii, el părea pudrat cu brumă de pe struguri; nasul era corect și plin, părea tăiat în marmur ă, ochii mari sub niște sprâncene arcate cu măiestrie erau întuneco și, dar de o coloare nedescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarald topit noaptea. Poate că, neumbriți de gene atât de lungi și atât de dese, n-ar fi părut atât de întunecoși, poate că lumina, neoprită de acea mătase brună, ar fi limpezit noaptea voluptoasă a acelor ochi. Aveau albăstrimea transparentă a strugurului negru. Dacă a cunoscut cineva ochi frumoși, la a căror vedere se cutremurorice fibră, pe care i-ai privi cu o intensivă și, ca să zic, dureroasplăcere, atunci erau ai lui. Era îmbrăcat într-un surtuc de postav albastru deschis, cu talie lungă, pantaloni negri și jiletcă de catifea neagrcu pui verzi de mătasă. Botinele de lac cuprindeau strălucit și cu fidelitate formele unui picior mai mult mic. Părul lui strălucit, căzând pe umeri bine făcuți, contrasta cu albastrul postavului.

Expresiunea feții lui era tristă, dar nu dureroasă. Cel puțin umerii obrazului, cam ieșiți, arătau că rotunzimea lui slăbise și făcuse loc acelei umbre dulci și interesante în mijlocul obrajilor care le șade atât de bine oamenilor tineri ― umbra sentimentalității. Această umbră, semnul setei de iubire, este la amândouă sexele irezistibilă. În vreme ce damele se uitau foarte des, ca-n treacăt, dar cu multă intențiune la tânărul nostru ― și nu era discrețiunea ce le oprea de-a-l atrage în mijlocul lor, ci refuzul cu care le-ar fi răspuns, el se uita pe fereasta care dădea în grădină. Cerul se acoperise cu nouri albi, luna învinețise și fugea cufundându-se în ei și începuse a ninge. Copacii, a căror crengi încărcate se strecurau negre prin tufele de zăpadă, și vântul trecea ascuțit pin crăpăturile ferestrei și mișca portița din grădină, care scârțâia monoton și ascuțit în țâțânele de fier. El era într-o dispozițiune leneșă și călduroasă pe care-ar fi dat [mult] ca D -zeu s-o eternizeze. Îi părea că-i singur și visurile treceau c-o limpezime rară înaintea ochilor minții sale, era un fel de lipsă de pasiune, un simțământ nemișcat, pe care naturi extreme în afectele lor o doresc atât de mult. I-ar fi fost urât dacă urâtul n-ar fi fost atât de dulce, un urât ca mirosul florilor de măr care cad scuturate de vânt, urâtul melancolic ce naște în om după ce a citit un idil sau o poezie liniștită, intuitivă, cu bucurii și nefericiri modeste; în asemenea momente omul tânăr simte intrând în el liniștea bătrâneții și mai că-ți vine să te apuci de lucrul cel mai plăcut, de acela de-a-ți recapitula viața scurtă or [i] lungă, cu durerile și bucuriile trecute, care amândouă sunt pentru inima omeneascde o iernatecă voluptate. Și, în fiecare din aceste tablouri, îți vezi capul, ici tânăr, colo matur, colo bătrân, mai mulți oameni și totuși unul și-același. Dar el nu vedea numai capul lui, ci încă unul, acela al unei copile. Doi ochi mari căprii se uitau cu timida și rușinoasa lor blândețe la el și gâtul ei alb părea că se-ntoarce spre a-și ascunde fața plină de amor. El surâse fără voie la această reamintire.

În acest moment se anunță consulul rus, societatea rămase încremenitîn acea dispozițiune respectuoasă, care o inspiră așteptarea unui personagiu însemnat, ușa se deschise în amândouă lăturile și domnul Consul intră încărcat cu toată splendoarea decorațiunilor sale. Doamna de casă îl primi. El se-ndreptă spre jucători.

― Mă rog nu vă jenați, zise franțuzește, și-ncepu apoi a ferici damele cu complimentele sale și pe cavaleri cu poantata sa conversa țiune, care pe vremea aceea devenise o modă. Omul rămas nemișcat în tot intervalul acesta era numai Iorgu.

De momentul acesta se folosi o damă tânără, cu părul negru, dar nu des, pieptănat cu multă cochetărie pe tâmple, cu ochi ca doi diamanți negri, care se roșise ca focul de multă vorbă și râs. Ea era în rochie de mătasă neagră, cu o talie admirabilă. Ea se apropie de Iorgu și-l lovi peste umăr cu evantaiul de lemn de roză.

― Urâtule, zise ea c-un surâs gentil, ce șezi singur?

― O, doamnă... zise el roșindu-se și lăsând să cadă peste ochi acea perdea care-i făcea și mai periculoși de cum erau.

Ea-și puse mâna albă pe umărul lui.

― Nu sunt cu prejudiții, zise, îmi placi foarte mult.

― O știu, doamnă.

― O știi? ei?... și?...

― Și... nu sunt capabil să te înșel, doamnă, zise el întorcându-și pe jumătate capul.

― Și de ce... să n-o poți fi?

― Pentru că... pentru că nu te iubesc. Ți-o jur că nu-mi ești indiferent ă... zise el, uitându-se la ea.

Ea se uită într-ai lui, de gândeai că i se topesc...

― ...dar, doamnă, nu te iubesc, nu pot.

― Va să zică îți sunt chiar nesuferită.

― Deloc... dar iubesc. De n-aș iubi pe altcineva, desigur că te-aș iubi pe d-ta, căci ești atât de frumoasă ― și afară de aceea îi semeni ei, puțin, dar totuși...

― Dar nu-i de trebuință ca să mă iubești pentru ca să-mi iubești desperarea mea, zise ea. Vin oriunde aud că ești, numai ca să te văd.

El se uita la ea și-ncepu să râdă, dar fără răutate. Îi părea așa de ciudat ca o femeie să-i pretindă în acest mod iubirea.

― Și ți-o repet dar, adaose, ești cea mai grațioasă femeie din lume și nici îți poți închipui cum îmi e de simpatică toată arătarea d-tale, și chiar de-aș simți aplecări care să-mi nesfințească amorul meu, am o voință tare. Doamnă, te iubesc și nu te iubesc, te ador și nu te ador. Închipuiește-ți că ne-am iubit odată, că acea iubire s-a stins și că în locu-i a rămas amiciția. Crede-mă că m-aș arunca în foc pentru d-ta, că de câte ori te văd mi s-aprind creierii și nebunesc ca, un copil, dar inima... inima... ce vrei să-i fac, doamnă, ca să tacă...