Asupra esteticii metafizice și științifice

 

În numărul festiv al Convorbirilor literare, un număr ce a fost tipărit la a douăzeci și cincea aniversare a acestei reviste, sunt două articole de polemică, amândouă îndreptate în contra mea.

Această cinste excepțională, precum și faptul că unul din articole a fost iscălit de dl Maiorescu, ar fi trebuit să mă facă să răspund imediat, cu atât mai mult cu cât în general n-am obiceiul de a tăcea când mi se fac observații critice.

Meseria de scriitor, ca orice meserie, are și ea obligațiile sale, și una din aceste obligații mai de căpetenie e să-ți aperi vederile expuse, dacă urmezi a crede că sunt adevărate, iar dacă te-ai convins că sunt false, atunci să-ți recunoști sincer și cinstit greșeala.

Se înțelege, sunt cazuri când cel care-ți face observări polemice nu merită nici un răspuns, și în acest caz datoria de a răspunde se preface în datoria de a tăcea; acuma însă nu suntem deloc în această situație, cel puțin pe atât pe cât e vorba de dl Maiorescu, căruia, dacă nu i-am răspuns până acuma, pricina este că n-am avut unde.

De la încetarea revistei Contemporanul [1] din Iași, n-am avut o revistă unde să scriu.

E adevărat că aș fi putut să răspund într-o gazetă; dar un articol care se împarte în zece sau cincisprezece numere ale unei gazete nu e citit nici de acei puțini cititori care ar avea bunăvoința să citească articolele de polemică științifică. Așa a trecut nebăgat în seamă un admirabil articol din Lupta, semnat G. I. și unde e analizat în fond tot articolul dlui Maiorescu.

Înainte de a răspunde în fond, trebuie să fac rezervele mele în privința tonului articolului dlui Maiorescu și felului d-sale de a polemiza.

Dl Maiorescu o ia cu mine prea de sus, de sus de tot, mă trimite la manualele de școală, zice că sunt inocent în materie și chiar sfârșește articolul cu fraza: „Las-o mai domol unde nu te pricepi".

Îndrăznesc a crede că acest ton polemic e foarte greșit. Și nu e greșit în sensul că în general nu poate să fie întrebuințat în polemică, o nu! mai mult decât oricine sunt în contra polemicii ŕ l'eau de rose [2] , dar e greșit în cazul de față pentru că nu se potrivește. Numai atunci ar fi potrivit acest ton polemic, când adversarul e în adevăr ignorant, nepriceput etc. Atunci e foarte natural să-l trimiți la manualele de școală. Dar crede oare dl Maiorescu că în toată țara românească va găsi cinci cititori așa de naivi, încât să creadă cu tot dinadinsul că sunt așa de ignorant și nepriceput cum vrea să arate d-sa...? Și nu vede oare dl Maiorescu că tonul prea de sus și poza prea marțială poate fi luată drept o dovadă de lipsă de argumente? ceea ce desigur nu poate fi în interesul d-sale.

Dar mai e și altceva. În țara noastră sunt unul din cei dintâi care au zdruncinat toate teoriile metafizicii estetice și aplicarea lor la critica literară. E o întâmplare! S-a făcut în lipsa unuia mai destoinic! Fie. Dar așa este. Un om inteligent, citind articolul dlui Maiorescu, va trebui desigur să-și facă următoarea reflecție: dacă Gherea e un om atât de ignorant și nepriceput, cât de șubrede trebuie să fie teoriile estetice ale dlui Maiorescu, de vreme ce chiar Gherea a putut să le zdruncine!

Cum vedem dar, tonul polemicii e greșit chiar din punctul de vedere al intereselor dlui Maiorescu. Și care e dovada pe care ne-o dă d-sa, pentru a arăta ignoranța mea?

Că nu cunosc proveniența teoriilor d-sale estetice care își trag originea de la Platon, pe când eu, citind frazele nebuloase din articolele dlui Maiorescu, am zis că aceste fraze ar fi mai bine lăsate nemților, deci am crezut că teoriile d-sale sunt de origine nemțească.

Nu-i vorbă, chiar de n-aș cunoaște această origine, mare pagubă n-ar fi; dar dovadă că cunosc teoria platoniană, e că am expus întrucâtva această teorie în articolul Asupra criticii metafizice și științifice, studiu care a fost scris tot în contra teoriilor estetice ale dlui Maiorescu, expuse de dl Bogdan. Acest studiu a fost tipărit alăturea cu articolul la care răspunde dl Maiorescu. După ce expun în câteva cuvinte esența teoriei platoniene, adaug: „Această fantezie (teoria estetico-platoniană) cu fel de fel de schimbări, cu felurite variante, trece prin toată estetica metafizică de după Platon". Așadar, am știut perfect proveniența și dacă am zis că expresiile nebuloase trebuie lăsate nemților, e pentru că dl Maiorescu n-a adus în țară estetica direct platoniană, ci varianta ei schopenhaueriană și kuno-vischeriană.

Deci când d-lui, pentru a ilustra ignoranța mea în chestia esteticii platoniene, ne aduce exemplu pe un individ care nu știa cine e Shakespeare, atunci ce poți să faci decât să întrebuințezi propria frază a dlui Maiorescu: „Ce poți să faci cu asemenea lucruri? Le constați și treci mai departe."

Să trecem și noi mai departe și să ajungem la fondul articolului.

Dar mai înainte să restabilim faptele.

Dl Maiorescu, acum vreo opt ani, a scris două articole în Convorbirile literare: unul Asupra comediilor lui Caragiale [3] , altul Poeți și critici[4] . Ca răspuns la aceste articole, am tipărit în Contemporanul și retipărit în al doilea volum al criticilor mele un articol Personalitatea și moralitatea în artă. În acest articol am discutat părerile dlui Maiorescu asupra unor chestiuni de o mare importanță, cum e morala în artă, însemnătatea idealurilor sociale în artă etc. Între altele, am susținut că vederile estetice ale dlui Maiorescu sunt metafizice, terminologia grea și improprie și am arătat mai multe contraziceri între cele două articole.

După un interval de șase ani, dnul Maiorescu îmi răspunde în n-rul festiv al Convorbirilor literare. Răspunsul d-sale însă nu atinge deloc principalele părți ale articolului meu, ci în întregimea lui se mărginește a răspunde la două fraze ale mele, una în privința terminologiei ( emoțiunile impersonale), alta care explică relațiunea dintre rău și egoism, și în sfârșit vrea să arate că în articolele d-sale n-a existat contrazicere în privința personalității și impersonalității în artă.

Așadar, întregul răspuns se referă la două expresii și o contrazicere. Se va fi convins dl Maiorescu că în toată cealaltă parte a articolului am dreptate, ori n-a vrut să o discute? Nu știu -constat faptele. De aici urmează însă că, chiar de ar fi avut dreptate dl Maiorescu în privința câtorva expresii și unei contraziceri, totuși articolul meu în mare parte ar rămânea neatins.

Așa, spre pildă, să luăm chestia contrazicerilor. În articolul meu, la care răspunde dl Maiorescu, după ce constat contrazicerea fundamentală dintre două articole, urmez așa: „Mai sunt și alte contraziceri în amândouă articolele. În articolul întâi ni se spune csă un artist care nu-i cuprins de inspirație impersonală nu e artist, ci pseudoartist; în al doilea ni se zice că simțirile ce primește un adevărat poet sunt „așa de personale încât... chiar acumulându-se și revărsându-se în forma estetică, însăși această manifestare reproduce caracterul personal, fără de care nu poate exista un adevărat poet". În articolul întâi ni se spune că poeziile cu intenții politice actuale sunt o simulare a artei, dar nu artă. În al doilea vedem că slăvește pe Victor Hugo, „incarnarea geniului francez", pentru că între altele a cântat dezrobirea de sub jugul politic! În articolul întâi ni se zice că odele la zile solemne sunt o simulare a artei, în al doilea se slăvesc Ostașii noștri, scris tocmai pentru ziua solemnă a biruințelor noastre împotriva turcilor. În articolul întâi ni se zice, în sfârșit, că interesele lumii zilnice n-au ce căuta în artă, că poetul trebuie să ne transporte în lumea curată a ficțiunilor și că chiar patriotismul n-are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc, în al doilea ne laudă pe Alecsandri, zicând între altele: „șovinismul gintei latine și ura contra evreilor el le reprezintă". (Studii critice, vol. II, p. 72).

Deci, chiar dacă dl Maiorescu ar fi justificat contrazicerea în privința personalității și impersonalității, ar rămânea totuși mai multe contraziceri clare pe care nu poți să le înlături prin nici o teorie nebuloasă.

Dar să vedem acuma dacă dl Maiorescu are dreptate cel puțin în partea aceea la care a răspuns și care desigur i-a părut d-sale partea cea mai slabă a articolului meu.

Dl Maiorescu citează următorul pasaj din articolul meu: „Aceste expresii grele, metafizice, mai sunt și neexacte. Să luăm, vorba «emoțiune impersonală». Emoțiunile sunt în general cât se poate de personale, fiindcă sunt urmarea unei ațâțări nervoase care se petrece într-un organism individual, într-o persoană."

La acest pasaj din articolul meu, dl Maiorescu face următoarea întâmpinare critică:

„Ce curioasă observare face aici dl Gherea! De ce adică ar fi neexactă expresia: „emoțiune impersonală"? Fiindcă toate emoțiunile se petrec într-o persoană și prin urmare nu pot fi decât personale? Dar după acest soi de vorbă, tot ce gândește un om, tot cuvântul ce-l rostește ar trebui numaidecât să fie numit personal, fiindcă se petrece „în organismul lui individual". Și prin urmare nu s-ar mai putea zice în bună și lămurită limbă româneasă d. e. opinia ce o arată domnul X nu este personală a lui, ci a luat-o orbește din cutare carte sau de la cutare om? Căci ar avea cineva dreptul să întâmpine: nu este exact, fiindcă orice exprimare a unei opinii se petrece cu necesitate în organismul individual al celui ce o exprimă și prin urmare este personală a lui?!." (p. 888.)

Nu știu dacă observarea mea e curioasă, dar desigur e curios cum dl Maiorescu face confuzie între două fenomene psihice deosebite: idei și emoțiuni. Cum! Fiindcă în bună și lămurită limbă românească se poate zice că dl X a împrumutat cutare idee ori cutare opinie de la dl Y, s-ar putea zice că dl X a împrumutat bucuria, spaima, frica de la dl Y? Tocmai buna și lămurita limbă românească a știut, cum vedem, să facă deosebire între feluritele fenomene psihice, cum sunt ideile și emoțiunile, deosebire pe care n-o face dl Maiorescu. Ideile, noțiunile, adevărurile fiind mai generale, afectând mai puțin viața vegetativă a individului, a persoanei, despre ele în adevăr s-ar putea zice că sunt impersonale. „Omul e muritor, de două ori două fac patru" sunt adevăruri deopotrivă pentru toți oamenii normal organizați. Emoțiunile însă, frica, bucuria, spaima, iubirea, deși sunt simțăminte analoage la toți oamenii, dar fiecare le simte așa de deosebit ca grad și ca fel, încât lor li se cuvine de bună seamă termenul de personale.

Ilustrul învățat englez Henry Maudsley zice: „Emoțiunile influențează mai puternic organismul decât ideile, fiindcă ele înfățișează o mișcare internă mai violentă și fiindcă toate funcțiunile vegetative sunt mai adânc implicate în originea lor, în firea și manifestarea lor [5] și mai departe: „Căci aceea ce revelează natura esențială a individului este sentimentul sau viața afectivă" [6] . Și pentru că emoțiunile revelează natura esențială a individului, a persoanei; și tocmai pentru că emoțiunile implică mai mult viața vegetativă a individului, a persoanei, de aceea am crezut și credem termenul „emoțiune impersonală" un termen impropriu, o expresie neexactă.

Dar dl Maiorescu precizează încă o dată ce înseamnă cuvintele: „emoțiune impersonală": „Numai o emoțiune impersonală face pe om să se uite pe sine (subliniat în text), de aceea se și numește impersonală". Dar în orice act pasional și în multe acte fiziologice omul se uită pe sine ca persoană. Le vom numi oare pe toate impersonale? Dar atunci și un criminal care, săvârșind crima, se gândește la crimă și nu la persoana sa, va fi impersonal. Vom avea deci criminali și crime impersonale. Și iarăși, când un om mănâncă bucate bune și în actul mâncării se uită pe sine gândindu-se și fiind preocupat numai de mâncare, acest om mănâncă impersonal. Pentru că una din două: ori starea fiziologică a foamei, a setei, actul mâncării implică prea mult viața fiziologică și viața vegetativă a individului, pentru ca să putem vorbi de impersonal — și atunci, cum am văzut, nu s-ar putea întrebuința acest termen nici la emoțiune, care de asemenea implică prea mult viața vegetativă individuală; ori, cu toate că emoțiunile implică așa de mult viața vegetativă individuală, se poate întrebuința expresiunea „emoțiune impersonală". Și atunci, făcând încă un pas, vom zice: foame impersonală, mâncare impersonală.

Iată câteva argumente pentru care am crezut și cred improprie și neexactă expresiunea: „emoțiune impersonală", deși această expesiune e întrebuințată nu numai de dl Maiorescu, ci și de unii scriitori străini, chiar nemetafizici.

„Ce mai ceartă de cuvinte!" va zice dl Maiorescu. Așa e! Dar oare eu ridic această ceartă prin faptul că în trei rânduri am atras atenția că termenul este impropriu sau dl Maiorescu, care din zece pagini consacră două acestei discuții și chiar sfârșește cu cuvintele: „Am insistat asupra acestei prime obiecțiuni a dlui Gherea, fiindcă este din capul locului hotărâtoare".

După „emoțiunea impersonală" vine rândul altei fraze din care dl Maiorescu trage concluzia că nu știu să discut logicește. Așa o fi? Să vedem.

„Nu e adevărată — am zis eu în articolul meu — nici fraza că egoismul e rădăcina oricărui rău." Ca să dovedesc că fraza e neexactă, am arătat că pe de o parte egoismul poate să fie și rădăcina binelui și, pe de altă parte, că sunt rele care provin din altruism.

Dl Maiorescu izolează mai întâi de restul articolului fraza citată, pe urmă citează partea întâi și lasă la o parte partea a doua, unde vorbesc de răul ce provine din altruism, și după aceea urmează așa:

„Dar ce are a face această obiecțiune (chiar dacă ar fi exactă, ceea ce nu credem) cu fraza în chestie? Este așa de puțin deprins dl Gherea cu operațiile argumentării, încât nu-și poate da îndată seama de raportul extensiunii sau sferei de aplicație a noțiunilor?

Eu zic: egoismul e rădăcina oricărui rău. Generalitatea este aci în cuvintele „oricare rău" și propoziția redusă la paradigmele obișnuite în manualele de școală (toți S sunt P) glăsuiește: tot răul este din egoism. Aceasta însemnează că întreaga sferă a noțiunii rău este legată de sfera egoism, dar nu însemnează că și întreaga sferă a noțiunii egoism este legată de rău, ci din contra numai o parte (subliniat de noi). Când zic: „toți leii sunt animale" aceasta nu însemnează că și toate animalele sunt lei, ci numai că unele animale sunt lei; celelalte pot fi oricum vor voi: vulpi, papagali sau alte animale mai puțin citabile. (Vezi Maiorescu, Logica, p. 47.)

A înțeles dl Gherea această mică explicare elementară? Dacă-i este prea abstractă, să-i mai dăm un exemplu concret dintr-o știință materială. Cineva afirmă: microorganismele sunt cauza oricărei boli infecțioase. Vine altul și vrea să-l combată zicând: nu e adevărat, căci microorganismele sunt și cauza multor fenomene folositoare, d.e. a fermentațiunii." (p. 891).

Astfel, izolând fraza citată mai sus, făcând pe cititorii d-sale să creadă că obiecțiunile mele în privința egoismului le-am făcut numai pe baza construcției logice a unei singure fraze și nu după înțelesul întregului articol și chiar al întregii teorii; schimbând în sfârșit fraza: „egoismul e rădăcina oricărui rău" prin fraza: „tot răul este din egoism", dl Maiorescu crede că mi-a găsit o greșeală care, după expresiunea d-sale, trebuie să se prefacă într-un adevărat instrument de pedeapsă în contra mea. Să vedem:

Mai întâi trebuie să constatăm că schimbând fraza: „egoismul e rădăcina oricărui rău" în fraza: „tot răul este din egoism" pentru preciziunea înțelesului, dl Maiorescu precizează totdeodată o greșeală elementară și bătătoare la ochi. În adevăr, dacă sfera noțiunii rău, dacă tot răul până la cea din urmă picătură provine din egoism, atunci și bolile: frigurile, holera, ciuma, care sunt, slavă Domnului, rele destul de mari, provin asemenea din egoism și nu din microbi patogeni, după cum știam până acum.

Dar să vedem dacă, în marginile argumentării logice, am făcut greșeala ce mi se impută de dl Maiorescu cu atâta lux de dovezi. Voi arăta imediat că și aici nu eu am greșit.

Să luăm fraza așa cum e modificată de dl Maiorescu: „tot răul este din egoism". Aici avem o propoziție ori o judecată care în logică se cheamă universal-afirmativă și care, redusă la formula logică, glăsuiește: toți S sunt P, adică tot subiectul sau toate subiectele sunt predicate, ceea ce nu vrea să zică că tot P e S, adică tot predicatul e subiect. Cu alte cuvinte, în formula logică toți S sunt P întreaga sferă a noțiunii lui S (subiect) e legată de sfera lui P, dar nu și întreaga sferă a lui P e legată de sfera lui S, ci cum zice dl Maiorescu: „din contra, numai o parte". Așa, luând chiar pilda dată de dl Maiorescu: toți leii sunt animale, nu însemnează că și toate animalele sunt lei. Sfera noțiunii animal (P) e mai mare decât sfera noțiunii leu (S), deci nu poate fi întreagă legată de noțiunea S.

Cu alte cuvinte, în formula logică: toți S sunt P, sfera lui P fiind mai mare decât sfera lui S, ea nu poate să se cuprindă întreagă în sfera lui S, după cum un număr mai mare nu poate să se cuprindă într-unul mai mic. Deci când eu leg întreaga sferă P (egoismul) de întreaga sferă S (tot răul), fac o greșeală de logică, greșeală care arată că nu sunt deprins cu „operațiile argumentării".

Aceasta e teza dlui Maiorescu. Acum toată discuțiunea stă aci: e adevărat că întotdeauna în judecățile universal-afirmative reduse la „toți S sunt P" întreaga sferă a lui P nu poate să fie legată de sfera S, ori sunt cazuri când întreaga sferă P poate să fie legată de sfera S? Dacă e adevărat cazul întâi, atunci în adevăr am făcut o greșeală de operație de argumentare, dar dacă e adevărat cazul al doilea, nu e greșeală.

Ca să arătăm că e adevărat al doilea caz, să luăm ca pildă o frază, o propoziție, o judecată universal-afirmativă, asemănătoare cu fraza dlui Maiorescu: „tot răul se naște din egoism". Această propoziție e: „tot omul se naște din femeie". Să supunem această propoziție analizei logice, întocmai cum a făcut dl Maiorescu.

Toți oamenii se nasc din femei. Aceasta înseamnă că întreaga sferă a noțiunii oameni e legată de întreaga sferă a noțiunii naștere prin femei, dar nu însemnează că și întreaga sferă a noțiunii „naștere prin femei" e legată de sfera noțiunii „toți oamenii", ci, cum ar zice dl Maiorescu, numai o parte. Deci faptul că toți oamenii se nasc din femei nu vrea să zică și că toate femeile nasc numai oameni, după cum faptul că tot răul se naște din egoism, nu însemnează că tot egoismul naște numai rău; deci femeile afară de oameni pot să nască, spre pildă, și „vulpi, papagali, sau alte animale mai puțin citabile".

La aceeași concluzie ajungem și altmintrelea. În propoziția noastră „tot omul se naște din femeie", „tot omul" e subiectul S, „se naște din femeie" e predicatul P. Predicatul P însă, fiind mai mare decât subiectul S, cuprinde pe S (adică toți oamenii), dar și mai mult decât S; deci, încă o dată, femeile trebuie să mai nască și alte viețuitoare afară de oameni. Nu-i vorbă, ele până acum s-au refuzat la astfel de operație, dar poate va fi altfel de acuma înainte, spre a se conforma logicii.

Se înțelege că nu putem ieși din această încurcătură și nu putem să ne punem în acord cu experiența vieții, decât admițând că toată sfera lui P e legată de sfera lui S, că adică toți oamenii se nasc din femei, dar și că toate femeile nu nasc decât oameni.

Astfel deci, viața reală, experiența vieții, suverană asupra tuturor științelor și deci și asupra logicii, comandă această concluziune: că sunt judecăți universal-afirmative în care raportul de extensiune al noțiunilor S și P e astfel încât sfera lui P e întreagă legată de sfera lui S.

Aci am putea să ne oprim și să încheiem cu cuvintele quod

Dar cazul fiind interesant, vom cere voie cititorilor noștri să mai aducem încă un exemplu.

Să luăm propoziția următoare: „toate merele sunt din rădăcini de meri". Până la descoperirea altoiului, raportul între S și P, între mere și rădăcini de meri, a fost ca și în propoziția „toți oamenii se nasc din femei": întreaga sferă a lui P e legată de S, adică și toate merele sunt din rădăcini de meri și toate rădăcinile de meri produc ori hrănesc numai mere. Cu inventarea însă a altoiului, chestia se schimbă; acum rădăcina de măr poate să hrănească și alte fructe, ca pere, deci extensiunea sferei lui P s-a schimbat, e mai mare decât S. Cu schimbarea raporturilor de lucruri reale, în aceeași proporție, s-a schimbat raportul între S și P.

De aici urmează încă o dată, că pe de o parte viața reală și experiența vieții hotărăsc raportul între extensiunea sferei noțiunilor S și P și nu numai se întâmplă ca acest raport să fie în felul cum zic eu, dar acest raport e și variabil, și fiind într-un fel pentru un timp, se schimbă într-altfel pentru alt timp, e deci un raport schimbător.

De aici iarăși trebuie să tragem concluziunea că n-am făcut deloc greșeală stabilind raportul ori, mai bine zis, posibilitatea raportului între S și P, astfel încât întreaga sferă P să fie legată de sfera S. [7]. Cu regret trebuie să spun că acest manual, în cazul de față, nu poate să ne fie de nici un folos, pentru că-i lipsește tocmai aceea ce putea să ne lămurească și anume cuantificarea predicatului. Luându-se după logica veche și după Mill, dl Maiorescu nu se ocupă de cuantificarea predicatului, împarte propozițiile în patru categorii în loc de opt, cum fac noii logicieni englezi, și în general partea din manualul d-sale care vorbește de extensiunea sferelor subiectului și predicatului e foarte confuză.

„În actul judecării — zice dl Maiorescu — noțiunea principală este subiectul; sfera noțiunii lui se exprimă cu oarecare exactitate, și astfel judecata este sau universală, sau particulară. Iar cât pentru predicat, chemarea lui în judecată este de a se afirma sau nega, cât pentru subiect, rămânându-i sfera în afară de subiect cu totul nehotărâtă."

Aici, deși se neglijează cuantificarea predicatului, dar cel puțin se lasă posibil un caz când sferele subiectului și predicatului sunt egale.

Mai departe d-sa zice: „Toate cuadratele sunt paralelograme, însemnează că întreaga sferă a noțiunii cuadrat face parte din sfera noțiunii paralelogram și rămâne nehotărât, dar este cu putință ca noțiunea paralelogram să se mai întindă peste alte noțiuni".

De aici iar s-ar părea subînțeles că sunt și cazuri în care noțiunea predicatului nu se întinde peste alte noțiuni și sfera lui e egală cu sfera subiectului. Deducția însă neașteptată pe care o face d-lui din toate aceste dezvoltări e următoarea:

„Astfel judecata universal-afirmativă — arată în privința sferelor numai atât, că întreaga sferă a noțiunii subiectului este comună cu o parte a sferei predicatului" (subliniat de noi).

Dar dacă am dreptate în general, rămâne acum de văzut dacă, în cazul special, în propoziția făcută de dl Maiorescu: „egoismul e rădăcina oricărui rău" am avut dreptate când am legat întreaga sferă a noțiunii egoismului de întreaga sferă a noțiunii răului. Eu cred că și în acest caz special am avut deplină dreptate să fac această legătură. Și iată de ce:

Mai întâi însuși cuvântul rădăcină ne-a dat dreptul să înțelegem așa cum am înțeles fraza aceasta. Pentru că e foarte natural că orice rădăcină de măr produce mere, prin altoire poate să mai hrănească pere, deci tot un fruct, și un fruct asemănător, dar n-am auzit ca o rădăcină de măr să producă cartofi, castraveți ori

Această deducție și afirmare e pur și simplu neexactă, fiindcă sunt propoziții ori judecăți universal-afirmative în care întreaga sferă a noțiunii subiectului este comună nu cu o parte a sferei predicatului, ci cu întreaga sferă a predicatului. Astfel e propoziția noastră: toți oamenii se nasc din femei; astfel e propoziția: toate triunghiurile sunt trilaterale; astfel e propoziția: toți oamenii râd etc. Aceste propoziții pe care le neglija logica veche, fiindcă nu se ocupa cu cuantificarea predicatului și de care nu s-a ocupat nici dl Maiorescu, se cheamă în logica modernă: propoziții afirmative toto-totales. Dl Maiorescu pomenește, ce e drept, despre cuantificarea predicatului tocmai în apendice, într-o notă pentru p. 46-47, pe care am văzut-o aici. „Acest paragraf — zice d-sa (adică p. 46-47) — explică îndestul ceea ce numește logicul englez Hamilton cuantificarea predicatului, a cărei importanță însă o exagerează."

Că pagina 46-47 din manual nu explică, ci face confuzii, am văzut; cât despre exagerările lui Hamilton, iată ce zice Liard în cartea sa Les logiciens anglais: „Cuantificarea predicatului este principiul esențial al unei analitici; numai ea ne permite să dăm o analiză desăvârșită a științei logice. Din cauză că n-au cunoscut-o sau au trecut peste ea, cei vechi nu au dezvoltat logica decât dintr-o parte și au îngreuiata-o cu reguli numeroase, nefolositoare și discordante" (p. 40).

De altmintrelea, în privința opiniunii despre exagerările lui Hamilton, dl Maiorescu se bazează pe Mill. lumânări de spermanțetă. Când dl Maiorescu ne spune că egoismul e rădăcina care produce răul, întregul rău până la cea din urmă picătură, e natural ca în mintea noastră să se formeze ideea că aceeași rădăcină nu poate produce un fruct neasemănător ori, și mai mult, contrariu. De altă parte, tot înțelesul și toate dez­ voltările din articolul d-sale dau același înțeles egoismului. În sfârșit, dl Maiorescu e discipolul lui Schopenhauer; în definitiv d-lui expune teoriile estetice și morale nu ale d-sale, ci ale lui Schopenhauer.

Pentru acesta din urmă însă, egoismul e mai rău decât Satana pentru creștini, pentru că el e cauza afirmațiunii dorinței de a trăi, care e izvorul întregului rău, întregii imoralități, întregului viciu, idealul fiind dispariția traiului, neființa, Nirvana. Acestea toate împreună mi-au dat, cred, dreptul să înțeleg așa fraza după cum am înțeles-o. Iar dacă dl Maiorescu n-a vrut să fie înțeles așa, atunci e vina d-sale, de ce nu se explică mai clar ori, mai bine zis, e vina teoriilor estetice ale d-sale care nu permit o exprimare mai clară.

Am ajuns, în sfârșit, la partea proprie a articolului dlui Maiorescu, adică la acea parte care trebuie să justifice contrazicerea (mai bine zis, una din contrazicerile) aflată de mine în privința personalității și impersonalității în artă.

Pentru a explica ori pentru a înlătura această contrazicere, dsa scrie o pagină în care precizează teoria estetico-platoniană de care se ține d-sa și pe care o aplică în critici. Reproducem aici întreaga pagină, foarte interesantă, nu numai din punctul de vedere al contrazicerii ce ne preocupă. Analizând puțin această teorie expusă în câteva cuvinte de dl Maiorescu, se va vedea încă o dată diferența între vederile noastre și ale d-sale, între estetica metafizică și estetica modernă științifică.

Chestia fiind cam aridă, cerem scuze cititorilor noștri că le punem răbdarea la o grea încercare.

Iată această pagină: „Apoi care din două este adevărat, întreabă broșura roșie: poetul impersonal sau cel personal?

Amândouă, răspundem noi. Așadar, cuvântul personal, ca și contrariul său impersonal, are două înțelesuri?

Evident — și amândouă înțelesurile sunt clar expuse în pasajele citate, adică clar pentru cine poate și vrea să înțeleagă. Tot așa are două înțelesuri cuvântul inductiv (aristotelic și baconian), cuvântul sintetic (a priori și a posteriori) etc.

Poetul adevărat este impersonal în perceperea lumii, întrucât în actul perceperii obiectului trebuie să se uite pe sine și să-și concentreze toată privirea în obiect, prin aceasta numai obiectul încetează acum de a fi individual mărginit și devine tip, se înfățișează sub specie aeternitatis, cum zice Spinoza, este o „idee platonică". Shylock nu este un ovreu izolat, ci este ovreimea; Werther nu este un amorezat individual, ci este sentimentalitatea amorului. Aceasta constituie partea mai ales etică a artistului.

Dar odată perceperea obiectivă dobândită, manifestarea ei în o anume formă reproduce caracterul personal al poetului, și o asemenea răsfrângere în prisma lui proprie exprimă invidualitatea lui esențială. Leiba Zibal din Făclia de Paște a dlui Caragiale nu este nici el un ovreu izolat, ci este ovreimea, ca și Shylock, dar ce deosebire în forma exprimării, după deosebita individualitate a scriitorilor! Impersonal sau tipic văzute amândouă figurile, personal sau individual tratate de amândoi autorii.

Nici Luceafărul lui Eminescu nu este un individ amorezat, ci însăși sentimentalitatea amorului, ca și Werther. Dar aceeași deosebire a manifestării și din aceeași cauză. Aceasta constituie partea mai ales estetică a poetului.

Iacă teoria clară, de mult știută și de mult comentată a ideii platonice, întrebuințată drept fundament de estetică, și împăcarea ei cu formele foarte diverse de manifestare în care se revelează diversele personalități ale poeților.

Se înțelege că sunt și teorii contrare. Zola d. e. definește: opera de artă e un colț al naturii văzut printr-un temperament.

Noi credem, din contra, că opera de artă e un colț al naturii văzut cât se poate de impersonal și exprimat printr-un temperament cât se poate de individual.

Dar această luptă între teorii adverse este altă chestie. Chestia noastră era teoria platonico-estetică, combinată cu varietatea exprimării aceluiași tip prin felurite forme artistice, teorie atinsă în treacăt de cele două articole ale noastre. Și aici am arătat că contrazicerea închipuită de dl Gherea nu există în acea teorie, ci există în capul d-sale" (p. 893—894).

Dacă, în adevăr, contrazicerea există în capul meu ori dacă e în articolele d-sale, asta o să vedem imediat.

De la început însă trebuie să ne înțelegem ori trebuie să înlăturăm două pasaje din pagina citată, ca nefiind în chestie. Mai întâi e: ..."Contrazicerea închipuită de dl Gherea nu există în acea teorie". O fi existând, n-o fi existând „în acea teorie", e altă socoteală; vorba e că acea contrazicere există în adevăr în articolele d-sale.

Al doilea pasaj de înlăturat e în privința broșurii roșii. Această broșură n-am citit-o și deci nu știu, o fi având, n-o fi având dreptate. Original e numai că dl Maiorescu începe să discute cu broșura roșie, iar rezultatul e că zisa contrazicere e în capul meu. S-ar părea că broșura roșie e într-adins introdusă pentru a întuneca chestia, nu pentru a o lămuri.

Așadar, trecem la chestia contrazicerii; pentru aceasta însă trebuie să restabilim faptele.

În articolul asupra comediilor lui Caragiale, dl Maiorescu susține că un artist trebuie să fie impersonal în producerile artistice, că altfel ar fi imoral „în înțelesul artei". „Înălțarea impersonală — zice d-sa — este însă o condiție așa de absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ce o împiedică și o abate este un dușman al artei, îndeosebi al poeziei și al artei dramatice. De aceea poeziile cu intenții politice actuale, odele de zile solemne, compozițiile teatrale pentru glorificări dinastice etc. sunt simulare a artei, nu artă adevărată." Și mai departe: „Așadar, arta dramatică are să expună conflictele, fie tragice, fie comice, între simțirile și acțiunile omenești, cu atâta obiectivitate curată, încât pe de o parte să ne poată emoționa prin o ficțiune a realității, iar pe de alta să ne înalțe într-o lume impersonală".

Acum șase ani, analizând acest articol, am zis: „Poetul trebuie să expună simțirile și acțiunile omenești cu atâta obiectivitate curată, încât să ne înalțe pe noi în lumea impersonală. Cât de obiectiv, cât de impersonal mai trebuie să fie poetul!" De altmintrelea toată partea teoretică a articolului e scrisă în același sens, adică poetul trebuie să fie obiectiv, impersonal în expunere, în manifestarea estetică.

În articolul Poeți și critici dl Maiorescu susține contrariul, susține că poetul trebuie să fie personal în manifestarea sa artistică, iar în loc de „obiectivitate curată", d-sa cere artistului să fie „părtinitor".

„În manifestarea artistică — zice d-sa în acest din urmă articol — se reproduce caracterul personal, fără care nu poate exista un adevărat poet"; și iarăși, în tot articolul d-sale susține același lucru, că artistul în exprimare e personal și într-un loc d-sa ajunge la concluzia că „artistul nu poate fi decât părtinitor".

Numind articolul întâi cu litera A și articolul al doilea cu litera B, vom avea:

sonal, obiectiv.

nal, părtinitor.

Iată o contrazicere clară ca lumina zilei și pe care n-ar putea-o înlătura însuși Platon dacă s-ar scula din groapă, iar dl Maiorescu vrea să o înlăture prin expunerea esteticii lui Platon.

Și cum o înlătură? Iată cum: poetul e personal și impersonal — impersonal în perceperea lumii și personal în manifestarea ei. Poetul vede cât se poate de impersonal și se exprimă cât se poate de individual.

Să presupunem că toate acestea sunt adevărate (ceea ce nu credem); ar urma oare că se înlătură contrazicerea de sus? Dar de unde? Nu numai că nu se înlătură, dar nici nu se atinge contrazicerea și prin explicările date se creează și alte contraziceri. Așa, pe acest al treilea articol, prin care d-sa voiește să lămurească cele două articole trecute, îl vom numi cu litera C, și atunci vom avea următoarele contraziceri noi:

festare.

festare.

fiecare din articolele trecute.

Dl Maiorescu mă mustră că de ce n-am băgat de seamă că între cele două articole a trecut un interval numai de trei luni, atunci aș fi fost mai prudent și n-aș fi găsit contrazicerile. „Chiar această scurtime de interval ar fi trebuit să facă pe dl Gherea mai prudent." Dar ce are a face intervalul când acum, nu în două articole scrise la interval de trei luni, ci în același articol, pe aceeași pagină, se găsește o contrazicere tot așa de flagrantă ca și cele dinainte! În adevăr, prin faptul că d-sa retipărește o citație din scrierile sale, se întâmplă următorul lucru. La pagina 893 sus, citim: „Poetul este mai întâi de toate o individualitate. De la aceleași obiecte chiar, despre care noi toți avem o simțire obișnuită, el primește o simțire așa deosebit de puternică și așa de personală în gradul și în felul ei, încât în el nu numai se acumulează simțirea până a sparge limitele unei simple impresii și a se revărsa în forma estetică a manifestării, dar însăși această manifestare reproduce caracterul personal, fără de care nu poate exista un adevărat poet." Așadar, poetul în primirea simțirilor, impresiilor, deci în actul perceperii e așa de personal, încât și manifestarea e personală. Astfel, însăși manifestarea personală e subordonată perceperii personale, așa de personal e poetul în perceperea lumii. Iar după zece rânduri, pe aceeași pagină, dl Maiorescu zice: „Poetul adevărat e impersonal în perceperea lumii".

O fi și această contrazicere tot numai în capul meu?... De altmintrelea nu mă mir deloc de aceste contraziceri. Se înțelege, dl Maiorescu are un frumos talent și e un logician distins, dar chiar dacă ar fi logician genial ca Aristoteles ori Mill, tot n-ar putea face nimic în zilele noastre cu această estetică metafizică platoniană, nemțită de metafizicii nemți. Și cum să nu cadă în contraziceri cu ea și în ea, când ea însăși e o mare contrazicere cu cele mai elementare adevăruri ale științei moderne?

Pentru că, vă rog, citiți micul rezumat al acestei teorii în articolul dlui Maiorescu și spuneți-mi dacă găsiți două propoziții în toată această pagină care să nu fie în contrazicere cu cele mai elementare adevăruri ale științei moderne. Pentru ca să nu părem exagerați și nedrepți, să analizăm puțin acest mic rezumat din teoriile platoniene.

Începem cu fraza întâi: „Poetul adevărat este impersonal în perceperea lumii". Pentru ca să vedem întru cât e adevărată această frază, trebuie să vedem ce e actul perceperii, ce e percepția din punctul de vedere al psihologiei moderne. În teoria expusă și susținută de dl Maiorescu, percepția pare a fi un act psihic simplu, în care subiectul care percepe e cu totul pasiv, el primește impresia din afară, dar personalitatea lui psihică în acest act al percepției nu lucrează, pare a fi absentă. Dacă ar fi așa, atunci în adevăr — omul ori poetul în actul perceperii ar fi impersonal, și numai în exprimare, în manifestarea estetică, unde se manifestă și lucrează întreaga persoană psihică, numai acolo artistul ar fi personal. Dar oare așa e? Să vedem.

„În cea mai simplă experiență psihică — zice Maudsley (vezi Physiologie de l'ésprit, p. 324) — este atât un element subiectiv cât și un element obiectiv; căci orice percepțiune este de la început însoțită de sentiment." Așadar, în actul perceperii omul nu numai primește, ci și dă, spiritul său lucrează ca și în actul exprimării.

„Pentru simțul comun — zice Binet (vezi La psychologie du raisonnement, p. 10—11) — percepțiunea este un act simplu, o stare pasivă, un fel de receptivitate. A percepe un obiect exterior, d. e. mâna noastră, este numai a avea conștiință de senzațiile pe care le produce acel obiect asupra organelor noastre.

Cu toate astea, câteva exemple vor fi de-ajuns să arăt că, în orice percepțiune, spiritul adaugă necontenit pe lângă impresiunile simțurilor.

Percepțiunea este, deci, o stare mixtă, un fenomen cerebrosensorial alcătuit dintr-o acțiune asupra simțurilor și o reacțiune a creierului. Ea se poate asemăna cu un reflex a cărui perioadă centrifugă, în loc să se manifeste în afară prin mișcări, s-ar cheltui înlăuntru deșteptând asociații de idei. Descărcarea urmează o cale mintală, în loc să urmeze una motrice."

Cum vedem iarăși, în actul percepției spiritului omului lucrează ca și în actul exprimării, numai că descărcarea apucă altă cale, o cale mintală în locul uneia motrice. Mai explicit și mai doveditor pentru noi e James Sully.

„Percepțiunea — zice Sully (vezi Les illusions des sens et de l'ésprit, p. 14) — nu-i un lucru așa de simplu cum s-ar părea la prima vedere. Când privești într-o zi călduroasă un râu cu apă vie și vezi delicioasa răcoreală, nu-i greu de dovedit că în realitate facem un act de sinteză mintală sau de construcție imaginativă, că la impresiunea simțurilor pe care ne-o dă ochiul în momentul acela, adăugăm un lucru pe care experiența din trecut l-a dat spiritului nostru. În percepțiune spiritul lucrează asupra materiei senzațiunii și întrunește în actuala-i atitudine toate rezultatele dezvoltării sale anterioare."

Și în felul acesta am putea aduce citații din toți marii psihologi moderni. Așadar, în actul percepției spiritul nu numai primește, dar și dă; în actul de percepție spiritul face acte de sinteză mintală, de construcții imaginative; în actul percepției spiritul lucrează asupra materiei senzației, în actul percepției se pune în lucrare întreaga experiență psihică dobândită, toate reminiscențele, întregul rezultat al dezvoltării anterioare. Cu aceste câteva adevăruri științifice dobândite despre percepție, să ne întoarcem acum la teoria platonică însușită de dl Maiorescu: „Poetul adevărat este impersonal în perceperea lumii."

Acum, după ce am precizat științificește termenul percepere, știm cât de impropriu este de a vorbi de percepție impersonală, când în actul perceperii ia parte întregul psihic, întregul spirit al individului, al persoanei.

Dar, va zice dl Maiorescu, aici e vorba de impersonal întru atâta întru cât, în actul perceperii obiectului, artistul trebuie să se uite pe sine și să-și concentreze toată privirea în obiect. Fie, dar atunci și exprimarea artistică e impersonală.

Cum? Când un pictor se uită la un peisaj, atunci se uită pe sine ca persoană, iar când apoi îl reproduce pe pânză, în actul reproducerii nu se uită pe sine ca persoană? Evident că da, și poate în actul exprimării și mai mult decât în actul perceperii. Dar atunci amândouă actele, și perceperea, și exprimarea, sunt impersonale. Însă atunci ne oprim de la început și nu putem să mergem mai departe și să împărțim morala și estetica între aceste două acte, nu mai putem da unuia vederea tipică neindividuală, altuia exprimarea individuală etc.; ne-am nămolit de la început. Începutul analizei e și începutul ruinării teoriei. Dar, în sfârșit, să mergem mai departe:

„Prin aceasta (adică prin actul perceperii) numai obiectul încetează acum de a fi individual mărginit și devine tip". Prin actul perceperii obiectul se reproduce ca atare în capul nostru, deci rămâne binișor și nu încetează deloc de a fi individual și mărginit.

Mai departe. „Leiba Zibal din Făclia de Paște a dlui Caragiale nu este nici el un ovreu izolat, ci este ovreimea, ca și Shylock, dar ce deosebire în forma exprimării după deosebita individualitate a scriitorilor! Impersonal sau tipic văzute amândouă figurile, personal sau individual tratate de amândoi autorii." Așadar, deosebirea între două lucrări de artă depinde numai de felul deosebitei exprimări, manifestări, care e individuală, personală, dar nu și de deosebirea în percepere, care act e impersonal. Așa, spre pildă, Shylock și Leiba Zibal sunt amândoi tipuri de ovrei; dar dacă sunt așa de deosebiți, e numai din cauză că au fost deosebit exprimați, după temperamentul individual al fiecărui scriitor, dar nu și din cauză că au fost diferit văzuți, percepuți de fiecare scriitor. Aceasta e după teoria însușită de dl Maiorescu.

Nimic mai neexact. Adevărul e, și un adevăr absolut elementar pentru zilele noastre, că deosebirile între două lucrări de artă depind, bineînțeles, și de exprimarea prin temperamente deosebite, dar și de percepere prin deosebite temperamente, prin organizații psiho-fiziologice deosebite. Ca să ne convingem de acest adevăr, de altmintrelea banal, să luăm un exemplu. O pădure văzută de doi scriitori artiști, dintre care unul e tip auditiv, altul vizual. Acești doi artiști văd pădurea și o descriu.

Primul, tipul cel auditiv, va descrie mai ales freamătul pădurii, geamătul copacilor la baterea vântului, bâzâitul insectelor, ciripitul miilor de păsări etc.

Al doilea, tipul vizual, va descrie mai ales formele și culorile pădurii, aspectul ei la apusul soarelui, va descrie înălțimea plopului, micimea frunzelor lui care tremură ca sute de mii de fluturași verzi.

De unde aceste deosebiri în descrierea aceleiași păduri? Evident că e și în faptul deosebirii de exprimare, dar chiar de la început aceasta e hotărâtă prin deosebirea în percepere. Primul artist, tipul cel auditiv, percepe pădurea mai ales prin auz, al doilea mai ales prin văz, astfel că de la început se hotărăște deosebirea, prin actul perceperii.

Dacă doi pictori zugrăvesc același peisaj într-un mod diferit, prima cauză e că-l văd într-un mod diferit. De altmintrelea, acesta fiind un adevăr prea cunoscut, nu mai insistăm.

Să mergem mai departe. „Aceasta (adică perceperea neindividuală, impersonală, tipică) constituie partea mai ales etică a artistului." Așadar, în actul perceperii neindividuale, impersonale, rezidă etica, morala artistului, iar ca să nu se supere actul manifestării personale, atunci acestuia i se dă estetica artistului.

Dar ce însemnează această împărțeală atît de originală? Mai întîi, dacă am înțelege actul perceperii în sensul cum îl înțelege teoria susținută de dl Maiorescu, apoi tocmai atunci nici n-ar putea fi vorbă ca acest act să dea elementele morale, etice, ale artistului și ale operei de artă. În adevăr, dacă artistul în actul perceperii e impersonal, neindividual; dacă în acest act e absentă personalitatea lui psihică, dacă putem să ne exprimăm așa, atunci el e iresponsabil moralmente, deci nu mai poate fi vorba deloc de morala lui. Deci, numai în actul exprimării, în care se arată întreaga personalitate, individualitate a artistului, numai și numai în acest act va rezida etica artistului. [9]

Înțelegând însă perceperea în sensul cum e înțeleasă de psiho-fiziologia modernă, de bună seamă și acest act va hotărî etica, morala artistului și puterea moralizatoare a operei artistice.

Dacă actul perceperii hotărăște în parte, de la început, cum va fi o operă artistică, atunci e evident că hotărăște în parte cum va fi ea din punct de vedere etic, moralizator. Dar actul exprimării, manifestării artistice, hotărăște și el în mai mare grad cum va fi opera artistică, deci cum va fi elementul ei etic, moralizator. Prin urmare, chiar dacă ar putea să fie aici vorba de „mai ales", atunci actul manifestării artistice va constitui „mai ales" etica artistului, după cum va constitui „mai ales" estetica lui. În orice caz deci, e greșit de a face această împărțeală fantezistă, dând etica ori „mai ales" etica pe seama actului perceperii și estetica ori „mai ales" estetica pe seama actului exprimării artistice.

Să vedem ce a mai rămas din această teorie! Nimic. Ne-a fost de ajuns să precizăm mai științificește termenul și actul perceperii, pentru ca toată această teorie să cadă. Nu-i vorbă, e păcat, teoria e destul de frumoasă și mai ales e foarte simetrică, ca toate construcțiile metafizice. În adevăr, uitați-vă numai:

După ce crearea artistică e împărțită în două acte deosebite: perceperea și manifestarea — aceste acte devin nu numai fonciarmente deosebite, ci contrarii și devin două entități metafizice. Și mai departe vine următoarea împărțeală: celui dintâi act e dată impersonalitatea, celui d-al doilea personalitatea artistului; celui dintâi mai ales morala, celui d-al doilea mai ales estetica; celui dintâi vederea tipică, neindividuală, nemârginită, celui dal doilea tratarea individuală, mărginită etc., etc. Ce simetrie! Păcat numai că toate aceste construcțiuni fanteziste seamănă cu construcțiunile făcute din cărți de joc: la cea dintâi atingere a suflării științifice ele cad.

E adevărat că dl Maiorescu poate să zică și zice chiar: „Dar această luptă între teorii adverse este altă chestie". Cum altă chestie?

Apoi tocmai aci e miezul chestiei, miezul polemicii. Dl Maiorescu a adus din Germania estetica platoniană, nemțită de metafizicii nemți. Această estetică, luată mai ales de la Schopenhauer, d-sa a adus-o și a acreditat-o în țara noastră, ceea ce de altmintrelea e foarte natural. Dl Maiorescu n-a putut aduce altă teorie estetică, pentru că pe acea vreme estetica științifică mai nu exista. În cât privește acreditarea acestei teorii și dominarea ei până în timpul din urmă, aceasta e iarăși natural, având în vedere pe de o parte lipsa unui serios control literar și estetic în țara noastră, de altă parte talentul dlui Maiorescu. Dar oricât de mult talent ar fi avut d-sa, oricât de distins logician ar fi, cu o astfel de teorie e natural să nu poți face alte aplicațiuni, decât acelea pe care le-a făcut d-sa în cele două articole tipărite în Convorbiri literare. E de netăgăduit că dl Maiorescu a făcut un mare serviciu literaturii române, dar aceasta se datorește propriului dsale talent, gustului literar, după cum am arătat în alt articol, dar nu teoriei, care e greșită. În contra acestei teorii metafizice și a aplicațiunilor sale m-am ridicat eu când am scris articolul meu Personalitatea și morala în artă. Eu am pornit din punctul de vedere al esteticii științifice moderne, o știință care, deși în formațiune, cu totul pe la începutul ei, e însă îndestulătoare pentru a arăta până la evidență, cât de naivă și antiștiințifică e această teorie platoniană, fie în forma ei primitivă la Platon, fie și în forma ei ulterioară la metafizicii nemți, francezi etc.

Deci, încă o dată, aici e chestia: în lupta acestor două teorii, și nu aiurea.

Înainte de a termina, țin să relevez faptul că dl Maiorescu dă de exemplu pe Zola, când e vorba de a numi un reprezentant al teoriilor adverse celei metafizice, platonice.

Oare nu cu mult mai mare drept aș putea să-mi exprim aici mirarea, decât a făcut dl Maiorescu când a zis că eu nu cunosc proveniența teoriei d-sale? Oare nu cu mult mai mare drept aș putea să întreb: cum Zola? care Zola?

Zola e un mare talent ca scriitor de romane, un critic slab și un teoretician estetic nul, absolut nul. Cum dar a putut dl Maiorescu să-l numească tocmai pe el, când era vorba de a numi un reprezentant al esteticii moderne? Estetica științifică modernă, ca știință, e încă în formațiune. Ca atare, ea își ia metoda și-și formează materialul din științele mai formate. În acest sens, o descoperire a lui Helmholtz în acustică ori în optică e mai importantă pentru estetica științifică decât toate speculațiunile esteticii metafizice moderne luate împreună.

Dar cu toate că depinde de multe alte științe, este însă o știință specială de care depinde în primul rând estetica modernă, aceasta e o știință tânără și începătoare încă și ea: psihologia. Opera de artă e o producție a psihicului omenesc, psihologia e știința psihicului omenesc, legătura și dependența e evidentă și în adevăr nu e nici un psiholog însemnat care să nu fi tratat într-un mod sau într-altul chestiunile de estetică.

Estetica depinde foarte mult de altă știință în formațiune, de sociologie, un adevăr pe care din nenorocire nu prea îl înțeleg nici oamenii de știință care se ocupă de estetică.

În sfârșit, dacă dl Maiorescu ar fi vrut să citeze vreun reprezentant al teoriilor adverse celor metafizice, care să se fi ocupat mai în special de estetica științifică, ar fi putut numai pe Fechner, Taine, Bain, James Sully, Hirth, Guyau, Grant Allen, Veron, Forbes, fie și pe cei de mâna a doua, pe vulgarizatorii nu totdeauna fericiți cum e Hennequin... dar Zola?!

Dl Maiorescu sfârșește astfel articolul d-sale: „Precum se vede, acele câteva fraze presărate în articolele noastre, scrise de altminteri în termeni mai populari, erau numai niște semne de recunoaștere pentru o teorie estetică completă și sistematizată; sau, dacă nu ni se ia în nume de rău o comparare militară, niște soldați trimiși înainte — nu ca slaba putere a unor indivizi răzleți, ci ca avantgarda unei întregi armate cu care stau în legătură bine disciplinată.

De unde putem scoate o altă observare de polemică literară: nu confunda avantgarda unei armate cu niște soldați răzleți, sau mai pe românește: las-o mai domol unde nu te pricepi!"

Dacă nu dl Maiorescu, apoi cititorii mei desigur s-au convins că în articolul meu trecut, ca și în acesta din urmă, am băgat de seamă perfect de bine armata de care ne vorbește dl Maiorescu (adică teoria platoniano-schopenhaueriană), dar am băgat de seamă și unele lucruri pe care nu le-a observat d-sa și anume că această armată e distrusă, nu mai există.

Tocmai aici e originalitatea situației dlui Maiorescu, căci d-lui merge mândru și marțial înainte, crezând că îl urmează o armată, și nu vrea să se uite îndărăt pentru a vedea că nu-l urmează nimeni.

Din cauza prea multor ocupații, dl Maiorescu n-a băgat de seamă că esteticii metafizice platoniano-schopenhaueriene i s-a întâmplat în anii din urmă un mic accident și anume: a murit.

Nu-i vorbă, sunt și unii nemetafizici chiar care cred că n-a murit, ci numai trage de moarte; în orice caz sănătoasă nu e, și nu e departe vremea când ea va apuca drumul veșniciei pentru a se odihni lângă surorile ei bune, astrologia și alchimia.

---

[1] În anul 1891 (n. ed.).
[2] Cu apă de trandafir, adică polemică „cu mănuși" (n. ed.).
[3] 1885 (n.ed.)
[4] 1886. Ambele articole reproduse de T. Maiorescu în Critice, vol.III (n. ed.).
[5] Physiologie de l'ésprit (Fiziologia spiritului; n. ed., p. 326.)
[6] Ibid., p. 327.
[7] Dl Maiorescu mă trimite la manualul d-sale de logică (p. 46-47).
[8] În articolul B (Poeți și critici) dl Maiorescu susține asemenea că artistul trebuie să fie personal în percepere. „De la aceleași obiecte chiar despre care noi toți avem o simțire obișnuită, el (poetul) primește o simțire așa de deosebit de puternică și așa de personală în gradul și în felul ei..." etc..

[9] Se înțelege că noi judecăm această teorie din punct de vedere elementar științific, după cum am prevenit pe cititori. Dacă însă o judecăm din punctul ei de vedere, din punctul de vedere al fanteziilor metafizice ale lui Platon ori din punctul de vedere al fanteziilor bolnăvicioase ale lui Schopenhauer, atunci din punctul lor de vedere această estetică e destul de consecventă, e consecvența în erori.

În adevăr, după Platon, în actul perceperii artistice artistul, uitându-se pe sine ca persoană, se redeșteaptă alter ego al lui din lumea transcendentă, acest tip perfect al căruia artistul e o copie imperfectă. Deci actul perceperii artistice e totdeodată și actul redeșteptării tipului transcendental perfect, deci e natural ca în acest act să rezide moralitatea artistului. De altă parte, după Schopenhauer, actul perceperii artistice fiind un act impersonal, în el artistul se uită ca persoană, deci nu e accesibil egoismului care e rădăcina dorinței de a trăi; fără el ar fi dispărut omenirea, deci s-ar fi îndeplinit idealul schopenhauerian — neexistența. Impersonalitatea, uitarea de sine din actul perceperii e întrucâtva o presimțire, o anticameră a neființei, a Nirvanei, a marelui ideal, deci e natural de a căuta în acest act etica artistului.

Cum vedem, aceste fantezii sunt consecvente cu ele înseși, ceea ce nu le împiedică de a rămânea tot fantezii.