Țiganii (Anghel)

(Redirecționat de la Ţiganii (Anghel))
Jump to navigation Jump to search
Țiganii
de Dimitrie Anghel
Publicată în Minerva, III, 756, 25 ian. 1911, p. 1.


Cînd soarele urca încă nevăzut, departe, după dealuri, rumenind zarea, pe largul șesului întins și galben, cei ce nu cunosc alt coperămînt decît clopotul de azur al cerului își opriră mersul și poposiră pe marginea Elanului secătuit de arșiță. Un scurt moment de repaos, o haltă în infinit, o clipă de înstăpînire a marelui pămînt pentru a purcede aiurea, unde-i duce deșirul nesfîrșit al ghemului ce l-a scăpat din mîni ursita lor.

Căruțele au stat, umbrele de cai au fluturat din coame, apoi, liberați de hamurile de frînghii, au prins să pască iarba rară. Un țol negru, întins pe cîțiva pari, a făcut o perdea dinspre partea vîntului. O licărire sfioasă de lumină a tremurat, vîlvătaia unor flăcări albastre a zbuciumat apoi și un ceaun negru a fost așezat pe pirostrii. Puținul ce dă viață : cîțiva pumni de făină galbenă ca aurul și mîna obișnuită de sare, aruncată pe fundul negru al unui ceaun, a fost de ajuns ca să înveselească hoarda. Sclipiri de argint, ca rămășiți de lună, s-au aprins în pletele femeilor, lumini de bunăvoie au scăpărat în ochii bărbaților și zarva obișnuită s-a pornit în lumea măruntă a dancilor.

Și soarele, vechiul lor cunoscut, ce i-a văzut de la începutul vremurilor pretutindeni, bătrînul soare, prietenul bun ce i-a încălzit, rumenindu-le pielea lucie ca bronzul, darnicul cuptor, în fața căruia s-au zbicit de atîtea ori de umezeala ploilor, luminoasa călăuză ce le-a arătat de atîtea ori răsăritul și-a arătat încă o dată fața lui de aur privind la dînșii.

Zvelte, trupurile s-au ridicat și mînele cu încheieturile neînchipuit de fine s-au înălțat spre el într-un avînt. Singuri apaticii urși ce nu se mai pot bucura cu ochii lor orbi de bucuria luminei au clătinat din cap triști, sunîndu-și lanțurile. Captivii eternilor liberi, singuri, rămîneau posomoriți. Grămadă apoi, după perdeaua de țol ce le slujea de adăpost, s-au strîns rătăcitorii să puie la cale măruntele trebi. Fără umbră de sfială, ca în vremea cînd omul nu cunoștea încă păcatul, o fată, cu un gest natural, și-a scos cămașa și s-a pus s-o cârpească.

Luminos ca o rază părea firul de ață ce-l înălța și-l cobora acul din mîna ei. Negre, ca niște șerpi, șuvițele părului i se rostogoliseră peste umeri și peste sîni. Și cum sta așa, vorbind în răstimpuri cu un flăcău ce o privea cu ochii liniștiți, nudul ei sănătos, sărutat de soare, părea tot atît de cast ca o statuie, în cadrul naturei aceleia sărace.

Crescuți în sînul naturei, nedeformate de tiparul hainelor, trupurile lor au rămas zvelte, mișcările armonice și îndemînatice ca și ale animalelor. Frumoși ca nimeni alții, de o frumusețe sălbatică, bătuți așa de ploi și vînturi, tipul rasei lor s-a păstrat, lucrînd atît cît trebuie să mănînce, umerii lor nu poartă stigmatul încovoiat al muncii.

O lenevie dulce, însă, le însoțește toți pașii. Femeile au o clătinare ușoară pe șolduri cînd merg, părînd a trage după ele trena unei rochii imaginare. Bărbații, un ritm ciudat al capului, ca atunci cînd îți apleci urechea ca să asculți un sunet. Promiscuitatea în care trăiesc nu-i degenerează și te întrebi din ce izvoare ascunse își reînnoiesc mereu puterile. Aerul, lumina, libertatea poate.

Eu i-am pizmuit totdeauna, și unde i-am întîlnit mi-a fost drag să-i privesc. Să nu te obișnuiești cu nimic, să fii antipodul statorniciei, să nu-ți legi eul de toate micile lucruri din care e făcută viața noastră, să știi că astăzi nu va fi ca ieri, că nu vei vedea aceleași priveliști prin geamurile tale, ci ochii tăi vor privi tot alte decoruri, să asculți de forța obscură care te mină și să mergi înainte mereu, fără să regreți nimic.

Trași de firul lor nevăzut, pe unde nu i-am întîlnit, și totuși un prieten îmi spunea că pașii aceștia rătăcitori știu unde merg și că voințele acestea în mișcare au o țintă.

Îmi spunea că cetele acestea răzlețe nu sînt decît fărîmele conștiente ale unui mare trup, și că o dată pe an, spre sfîrșitul lunei august, s-adună cu toții ca într-un congres, pe un larg tăpșan, din județul Iașului, unde s-a aciuiat o șatră cu un bulibașă bătrîn, ca un patriarh. Așa, cît ai clipi, călători sub lună, în același timp anumit, sosesc de pretutindeni negrii musafiri; în zgomote de zurgălăi și în pocnete de bice, căruțe greu încărcate vin, urmînd una după alta. De pretutindeni, izvorînd ca din pămînt, răscrucile îi adună și-i împrăștie, pe jos se strecoară unii, călări fugăresc alții, și tăpșanul ca prin farmec se umple de corturi, de căruțe, de danci goi, de fete cu părul aproape albastru și cu dinții ca fildeșul, de oameni vînjoși, cu privirile viclene și negri ca tăciunele.

Un norod întreg de urși își sună lanțurile, focuri se aprind pretutindeni, și așa stau trei zile, sfătuind și punînd la cale cu bătrînul patriarh, mai-marele lor.

Ce pun ei la cale, ce taine vorovesc, ce negre și înfiorătoare mărturisiri fac în fața lunei nu știu, dar prietenul meu spune că această vastă și neagră congregrație nu face alta decît să puie la cale care ar fi locurile cele mai bune de umblat, casele cele mai lesne de prădat, omorurile cele mai fără grijă de făptuit.

Așa o fi, dar mult nu ține popasul, și spovedaniile, și cei veniți, a treia noapte, pînă în zori, cum au sosit așa și dispar.

Cort lîngă cort, la un semn dat, ca și cînd un vînt puternic ar bate, cad la pămînt, focurile se sting, caii înhămați în grabă își sună zurgălăii, dancii și femeile sar în căruțe, oamenii încalică, și negrul norod, cu tainele lui, apucînd care la răsărit, care la apus, se face nevăzut, urmîndu-și fiecare calea lui.