Ștefan cel Mare în târgul Băiei

Jump to navigation Jump to search
Ștefan cel Mare în târgul Băiei
de Mihail Kogălniceanu


Toate popoarele au câte un bărbat în care au personificat idealul virtuților și însușirilor ce ar dori să găsească în domnitorul lor; numele și faptele acestor bărbați îndumnezeiți se fac o fală, o proprietate națională și, din neam în neam, din veac în veac, aureola de slavă ce-i înconjură crește și se sporește mai mult, și tot ce este mare, frumos, eroic se atribuie geniului și brațului lor. Un asemene bărbat a avut și Moldavia; și acesta este Ștefan cel Mare. Nici un domn, înaintea sau în urma lui, n-a ajuns la vânta și celebritatea sa; nici unul nu și-a păstrat între moldoveni, și pot zice între români, un nume așa de drag, așa de curat, așa de popular ca al lui; încă astăzi, aproape de trei veacuri și jumătate după moartea sa, Ștefan cel Mare este idealul poporului nostru; el personifică patriotismul, vitejia, dreptatea, bunătatea [1], în sfârșit, toate însușirile unui mare domn, a unui geniu scutitor. Numele său nu mai puțin răsună astăzi decât în frumoasele timpuri când steagurile sale fâlfâiau falnic din vârful Carpaților până la țărmurile Dunării și ale Mării Negre; încă astazi, pe înaltul munților și în adâncul văilor, în orașe și în sate, în palaturi și în bordeie, pretutindene numele său se pomenește cu mândrie și recunoștință de tot acela ce se zice român. Locuitorul ce nu știe rugăciunea duminicii, îți va spune toate isprăvile sale; și, ce este mai mult, va atribui lui tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine le-a făcut, el îți va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său! Orice bunătate, orice așezământ a cărui rămășițe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înțelepte, Ștefan vodă le-a urzit, îți va zice el, și iar Ștefan vodă. În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni, rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate isprăvile și înstituțiile făcute în cinci veacuri de atâția stăpânitori, precum elinii atribuau lui Ercul toate lucrările de vitejie făcute de sute de eroi. Mormântul acestui mare domn nu este mai puțin venerat de către români decât al lui Mahomed de către musulmani, și cultul ce românii îi păstrează s-a întins până acolo, încât mulți îi zic sfântul Ștefan, chiar și astăzi, întocmai ca și arabii care au îndumnezeit pe Napoleon sub numele de Bunaberdi.

Și în adevăr, Ștefan cel Mare în nimică nu s-a arătat mai jos de colosala sa reputație. El era adevărata căpetenie de noroade, adevăratul domn, în toată puterea cuvântului. Nici una din însușirile cu care poeții s-au plăcut a împodobi pe poruncitorii națiilor nu-i lipsea: vitejie, duh înalt, iubire de dreptate unită cu o cuvenită energie spre a insufla totodată respect și dragoste, adevărata înțelegere a duhului poporului și a trebuințelor sale, iubirea patriei mai mult decât a tronului său și, în sfârșit, și acele virtuți private, acea umilință ce raportează toate isprăvile nu sieși, ci Dumnezeului atotputernic, acea blândețe ce trage inima supușilor, acea dărnicie ce vine în ajutorul fieștecărui lipsit și pătimaș. lstoria a patruzeci și șapte de ani a domnirii sale dovedește prin vii fapte toate aceste drepte laude. Numele său din numele tuturor domnilor Moldovii este singurul care de către străini nu este mai puțin slăvit decât de pământeni. Pontiful Romei l-a declarat valul creștinității, toți regii și stăpânitorii Europei în viață-i încă i-au mărturisit și i-au recunoscut meritul și puternica lucrare în respingerea barbariei turcești și, prin urmare, în apărarea civilizației Europei. Un autor de o nație rivală cu moldovenii, Dlugoș, totuși nu poate a tăcea despre strălucitele fapte ale acestui domn și, în entuziasmul său, strigă: "O, bărbat vrednice de mirat, cu nimic mai prejos decât eroicii povățuitori de care noi atât ne mirăm, care, în vremile noastre, dintre toți stăpânitorii lumii mai întâi ai câștigat o biruință atât de însemnată asupra turcilor! Tu ești cel vrednic, dupre judecata mea, căruia se cuvine să ți se dea domnia și povățuirea a toată lumea și mai ales vrednicia de voievod mai mare împrotiva turcilor, după primirea și hotărârea tuturor creștinilor, lăsând pe ceilalți împărați și prinți catolici să se tăvălească în lenevire, desfrânări sau în războaie civile". A scrie toate isprăvile mărețe, biruințele strălucite, toate așezământurile înțelepte, toate faptele bune ale lui Ștefan cel Mare, ar trebui tomuri întregi; strâmtorirea unui almanah nu ne iartă de a ne lăți condeiul. Din miile sale de fapte strălucite, vom lua cea întâi ce ni se va înfățoșa în gând, căci într-o viață așa de bogată este cu greu de a alege. Pentru astă dată ne vom propune a scoate ceva din viața sa militară; pentru că este bine ca din vreme în vreme să aducem aminte moldovenilor că ei odinioară erau un popor vestit în războaie, și așa să gândească la cuvintele dlui Bălcescu că, Țara Românilor de își va lua vreodată rangul ce i se cuvine între popoarele Europei, aceasta o va fi ea datoare mai mult regenerației vechilor ei instituții ostășești [2]. Întâmplarea militară ce voim a povesti este bătălia de la Baia, un nume care trebuie să ne aducă aminte atât de vitejia strămoșilor, cât și de starea înflorită în care se afla odată acest târg, astăzi sat, și pe care, după atâte veacuri, il vedem astăzi încercându-se a se reîntoarce prin industrie la vechea sa celebritate. De la întemeierea Principatelor Românești, Ungaria a făcut pretenții de suzeranitate asupra lor. Încă astăzi vedem un jurnal din Pesta, Ielenkor, puind sub rubrica Ungariei Moldavia și Valahia, ca și când ar face parte din acel stat. Această pretenție de supremație a maghiarilor asupra țărilor noastre se razimă mai ales pe temeiul că cei întâi domni români cu suitele ș-o mare parte a norodului se trăgea din Făgăraș și din Maramureș, în Transilvania, și prin urmare, înaintea descălecării lor în ambele principate, erau supuși coroanei Ungariei. O asemene pretenție mai puțin decât oricare altul o putea părăsi Matei Corvinul, riga rigilor, cum l-a numit papa Romei, sau Mătieș Craiul, cum îi zic hronicarii noștri în limba lor cea pitorească. Din norocire însă pentru Moldavia, ea atuncea avea de domn pe Ștefan cel Mare, cel Bun sau cel Sfânt, cum îi zice poporul în deosebite feluri, toate adevărate; departe de a suferi sporirea înrâuririi ungurilor asupra țării, el era în stare de a o nimicnici cu totul, și aceasta brațul său a și isprăvit-o.

Matei Corvin, dinaintea căruia se retrăseseră riga Boemiei, Podiebrad, împăratul Germaniei, Frideric, și chiar Mohamed II, cuceritorul Constantinopolului, spaima Europei, cum se înțelege de la sine, nu puteau să sufere în apropierea sa un domn ce nu vroia a cunoaște de stăpân decât pe împăratul cerului. "Bizuindu-se puterii sale, zice vornicul Ureche, și meșterșugului său, cu care pe mulți din vecinii săi i-au surpat și i-au supus, care de multe ori făcea război cu turcii, și cu noroc izbândea, neavând nici o pricină dereaptă asupra lui Ștefan vodă, ce numai ca să-l supuie să fie sub ascultarea lui, ca să-i fie cuvântul deplin, când de multe ori se lăuda Mătiaș Craiu că, câte războaie face Ștefan vodă, toate cu puterea lui le face și de sub ascultarea lui face izbândă; și vrând de ce să lăuda, ca să arăte că-i adevărat, au trimis soli la Ștefan vodă să i se inchine, iar Ștefan vodă n-au primit". Un al doile hronicar, Miron Costin, adaugă că, "la mesele și sfătuirile sale, Mătiaș se fălea că Ștefan vodă îi era ispravnic, pus de dânsul în Moldova". La aceste lăudări, Ștefan cel Mare răspunsese prin o cumplită năvălire făcută în Ardeal, mai ales în țara secuilor (1461), și prin luarea cetății Chilia (1462), ce era dată maghiarilor de către Petru vodă, fiul lui Ștefan v [oie ]v [od ], în recunoștință de ajutorul ce primise de la Ioan Huniad împrotiva vărului său Roman, fiul lui Ilieș v [oie ]v [od ] în vremea războiului civil din 1447 și 1448.

Matei Corvin se hotărî, dar, a pedepsi pe Ștefan al nostru de nesupunerea și mai ales de ridicarea armelor în contra lui. El însărcină pe Hroiot, general vestit din Transilvania, ca să intre în Moldavia, în capul unei armii numeroase. Domnul, înștiințat de năvălirea dușmanilor în țară, porunci a se buciuma de război și, în curând, strângându-și slujitorii și gloata, întâlni pe maghiari, zic unii la Cașin, iar alții la Șcheea, pe Siret. În vremea bătăliei, Ștefan alerga unde primejdia era mai mare, încât, în minutul cel mai aprins, calul său lovit căzu mort sub dânsul. Ungurii, socotindu-l ucis, și începuseră a suna de biruință, adunându-se pe lângă dânsul; dar vitejii săi aprozi [3], făcându-i un zid cu trupurile lor, îi dădură vreme ca să se ridice. Atunce un aprod, numit Purice, descălecând, dădu calul său domnului; Ștefan, fiind însă om mic și neputând a se arunca pe șa: "Doamne, îi zise aprodul, eu m-oi face o moviliță, și vino de te suie pe mine și încalecă" Voievodul, așa ajutat de slujitorul pus în brânci, încălecă și, dând pinteni: "Sărace Purice, îi răspunse, de vom scăpa, eu și tu, îți voi schimba numele și, din Purice, te voi face Movilă". Ștefan, dar, călare, îmbărbătă iarăși pe ostașii săi, speriați de vestea morții sale. Fața bătăliei se schimbă; Hroiot, rănit, căzu în mâinile unui oștean, care, tăindu-i capul, îl puse într-o suliță, purtându-l în semn de izbândă. Această priveliște isprăvi de a arunca spaima între dușmani și puse capăt luptei. Ungurii fură deplin împrăștiați și luară drumul țării lor, mai cu grăbire decât veniseră. Ștefan biruitor nu uită pe aprodul Purice; după ce mulțumi Dumnezeului armiilor pentru norocitul sfârșit al războiului, el făcu pe Purice armaș mare și-i schimbă numele în Movilă; noul boier merită într-atât bunătățile domnitorului, încât ajunse la cele întâi ranguri a țării și fu trupina familiei Movilești, care în urmă a dat Moldovei și Poloniei atâția principi, și astăzi o vedem iarăși căzută în ticăloasa stare a răzeșilor [4]. Războiul însă nu era pentru totdeauna precurmat; desfacerea suferită de Hroiot și mai ales ajutorul ce Ștefan făgădui ardelenilor, care sub judele sașilor din Brașov, Benedict Vörös, și sub voievodul Transilvaniei, Ioan graf de Poesing, se sculaseră cu arme împrotiva rigăi Ungariei, îl aduseră pe acesta la marele pas ca el singur să se oștească împrotiva domnitorului Moldaviei. După ce izbuti a domoli rebelia în Ardeal, el porunci gătiri mari de oaste și, vrând a da expediției sale o coloră națională, ca doară ar trage în partea sa facția nemulțumiților din principat, declară că venea să puie iarăși pe tron pe Petru Aaron, ce fusese odată domn al Moldovei și care, izgonit de Ștefan cel Mare, cu un alt pretendent numit Berendel, se retrăsese dintâi în Polonia. Riga Cazimir, ce era legat cu voievodul prin un tratat de pace și de negoț, neprimindu-se însă a da acestor doi competitori vreun fel de ajutor, ei se duseseră în urmă lângă Matei Corvin, la care erau siguri să găsească ocrotire, ca la un dușman al stăpânitorului Moldovei. Și așa și fu. Afară de oștile sale, riga mai strânse cu leafă și o mulțime de străini. Brașovul fu însemnat pentru adunarea armiei, iar ziua de Sf. Ecaterina (25 noiembrie calendarul nou 1467) fu hotărâtă pentru purcederea expediției.

Oastea se îndreptă spre pasurile Ghimeș și Oituz. Ea era tare de patruzeci mii oameni și povățuită, sub poruncile rigăi, de generalii Mihail Orșág, Niclas Ciupor, Ioan Pongraț, Ștefan Báthori, Niclas Bánfi, Ioan Giskra, Iov de Gara, Ladislav de Kanisa, Ludovic de Marot și Ioan de Daroț. Ioan Cesinghe, episcop de Finf-Kirhen (Cinci biserici), poet cunoscut sub numele de Janus Panonus, întovărăși expediția, nu ca să războiască, dar, cum zice el însuși, în poemul făcut la acel prilej [5], ca să cânte isprăvile eroilor Ungariei. Matei Corvin intră în Moldova prin Oituz, pe la Grozești; la Trotuș ajunse în 19 noiembrie c [alendarul ] v [echi ]. Trimițând către Ștefan soli ca să i se supuie, domnul nu-i dădu nici un răspuns; el, dar, se înaintă în țară; și, la 29 a aceeași luni, ajunse în Roman, unde șezu șapte zile, așteptând în zadar propuneri de pace din partea moldovenilor. Povestirea ce ne face vornicul Ureche despre isprăvile ungurilor este atât de interesantă, încât ne-ar părea rău ca să o înlocuim cu a noastră; noi, dar, lăsăm să vorbească pe însuși hronicarul. "A opta zi, zice el, dechemvrie în 6, Mătiaș craiu au aprins târgul Romanul și au purces spre Suceava să apuce scaunul, și mai apoi socoti să nu rămâie vrun unghi nepipăit de dânsul; au lăsat calea despre Suceava, unde-l aștepta Ștefan vodă, și au luoat spre Baie, unde au sosit luni, dechemvrie 14, și acolo la Baie, cum n-ar avea nici o grijă, de nice o parte, lăsându-și oastea, fără nice o pază, la băuturi, la jacuri, de care lucru având Ștefan vodă știre și prinzând limbă, marți, dechemvrie în 15, au aprins târgul asupra lor, când ei era fără de nice o grijă; și fiind ei beți, i-au lovit Ștefan vodă cu oaste tocmită în răvărsatul zorilor, de au făcut multă moarte și perire în unguri, căce, nefiind tocmiți de război, nemică de arme nu s-au apucat, ci de fugă, nice urma să ia care scăpa, că fiind noapte, de nu știa încotro vor face, în toate părțile rătăcia; deci îi vâna țăranii în zăvoaie și prin munți, unde vro 12000 (iar nu 1200, cum zice istoricul neamț Engel) periți s-au aflat". Hronicarii leșești, toți în conglăsuire cu acei moldovenești, mărturisesc de adevărată povestirea lui Ureche; istoricii unguri caută însă a slăbi biruința lui Ștefan cel Mare, zicând că Matei Corvin, înștiințat de mai nainte de năvălirea voievodului, își pregătise apărările și că, prin urmare, izbânda luptei au rămas nehotărâtă între ambele oști. "Într-o seară, zice chiar Fesler, cel mai părtinitor istoric al Ungariei, când riga vroia a se pune la masă cu generalii săi, străjile îi aduseră un secui așezat în Moldova, care arăta că 12000 moldoveni și leși erau în drum ca să lovească pe unguri, noaptea, în Baie. Matei îndată așeză pe piața târgului pedestrimea; călărimea fu împărțită prin ulițe; straja dinainte și paza intrărilor fură întărite. Niclas Bánfi, cu două sute războinici deprinși la biruințe, rămaseră ca gvardie lângă persoana rigăi. După miazănoapte, cunoscând drumurile, fără vuiet, acoperiți de întuneric, moldovenii ajunseră la avanposturile ungurești, le sparseră în cea mai mare parte, căpătară câteva steaguri și dădură foc târgului spre a lumina locul bătăliei; Baia se aprinde din trei părți; și, la lumina flacărilor, ei răzbat cu furie și îndrăzneală până în piață; acolo se întartă o luptă ucigătoare; lovirea și apărarea se înnoiesc necontenit; călărimea ungurească vine în ajutor; o ploaie de săgeți ale moldovenilor le îngreuiază răzbaterea pe din dos. Matei singur se aruncă în locul cel mai cumplit al bătăliei; împotriva lui cei mai iscusiți arcași își îndreptează arcele trimețitoare de moarte; mai multe săgeți menite lui se opresc de către Neculai Bánfi; însă, în vreme ce el alerga după o ceată din ai săi, ce slăbise, fu rănit în spate, și fierul îi rămase adânc împlântat în spinare-i. Vestea primejdiei rigăi aprinde pe unguri; cu foc sălbatic ei se aruncă în toate părțile în șiragurile dușmanilor, lovesc și ucid, și, într-o cumplită baie de sânge, apără pretențiile lor asupra biruinței. Aceste, cum am arătat, le zice chiar Fesler; oricum să fie, urmările campaniei dovediră că biruința rămase a moldovenilor. După chiar mărturisirea lui Engel, alt scriitor părtinitor ungurilor, riga păstră fierul săgeții patru ani, și de-abia după atâta timp, după mai multe punoieri și coaceri, îl putu scoate, și rana nu i se tămădui decât cu moartea. Berendel, pretendentul, pierdu viața în câmpul bătăliei, asemene Ioan Daroț și doi Batori, a cărora morminte încă până astăzi se găsesc la Baie. Matei Corvin însuși de-abia ieși din târg și se socoti norocit că, chiar rănit, putu a trece Carpații cu o mică rămășiță a armiei sale, pentru că cea mai mare parte sau rămase ucisă în locul luptei, sau căzu sub lovirile de coase, de topoare, de lănci cu care erau înarmați țăranii ce păzeau poticile munților ca să ție calea ungurilor [6]. "Mai apoi și singur craiul, zice Ureche, rănit de săgeată foarte rău, abia a hălăduit prin potici de a ieșit la Ardeal. Așa norocește Dumnezeu pe cei mândri și falnici pentru să arate lucrurile ominești cât sunt de fragede și neadevărate; că Dumnezeu nu în mulți, ce în puțini arată puterea sa, ca nime să nu se nădăjduiască în puterea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea, nice fără cale războaie să facă, că Dumnezeu celor mândri se pune-mpotrivă!" Petru Aaron cu primejdia vieții se retrase în fundul Poloniei, unde pe urmă Ioan Albreht, următorul lui Cazimir, îi tăie capul înaintea solului Moldaviei. Matei Corvin, furios de desfacerea sa, îndată ce se revăzu în Sibiu, puse de tăie capul unui boier al lui Ștefan, numit Mihail, ce picase în mâinile sale, și, sub cuvânt că ardelenii fuseseră uniți cu moldovenii, îi lovi cu o contribuție de 400 000 galbeni, sumă foarte mare chiar astăzi. Domnul nostru biruitor se răsplăti despre năvălirea făcută de unguri într-un chip mai vrednic de caracterul său. După ce trimise rigăi Cazimir, aliatului său, câteva din steagurile luate de la dușmani, în vreme când Matei era încurcat în războiul Bohemiei, intră cu oaste de două ori în Transilvania, desfăcu trupele rigăi și-i luă mai multe cetăți, după care se reîntoarse în Suceava. Corvin se gătea să facă o a doua expediție în Moldova, însă războiul cu Podiebrad îl opri. Pe de altă parte, amândoi domnitorii, și Matei și Ștefan, erau prea înțelepți, prea mari, prea iubitori țărilor lor și creștinătății, ca să nu ințeleagă că prin luptele lor ei nu făceau decât a se slăbi unul pe altul și a întări pe dușmanul obștesc. Letopisețele noastre pe care străinii le disprețuiesc, din pricină că nu le cunosc, se ridică ades la cele mai înalte considerații despre politica ce ar fi trebuit să păzească domnii români și rigii creștini din vecinătatea lor. Adevăratul interes al ungurilor și al românilor, precum și sistema de pace și de unire ce ar fi trebuit să o urmeze, pentru ca ambele nații să rămâie tare împrotiva dușmanilor din afară și dinlăuntru, nimene nu ni le înfățoșează mai bine decât vornicul Ureche. "Nu peste multă vreme, zice acest puternic hronicar, au încetat vrajba între craiul unguresc și între Ștefan vodă, că văzând ei că vrăjmașul lor și a toată creștinătatea, turcul, le stă în spate, și asupra volniciei tuturor întinde mrejele sale ca să-i cuprinză și arătându-se prieten cu multe cuvinte înșelătoare și către unul și către altul, ca să-i zădărească și să afle cap de price să înceapă zarvă, socotind că între acele amestecături i se vor închina lui, pentru să le dea ajutor, și mai apoi îi va pleca sub jugul său. Ce văzând aceste înșelăciuni, Mătiaș craiu și cu Ștefan vodă s-au împăcat și s-au așezat, și încă, după pacea așezată și legături tari ce făcură amândoi, au dăruit Mătiaș craiu pe Ștefan vodă cu două cetăți mari la Ardeal, anume Balta și Ciceul".

Ambii domnitori au păzit până la moarte legătura lor și toate silințele le-au fost îndreptate împotriva dușmanului obștesc. Ei bine înțelegeau că interesul de căpetenie al ambelor nații, și al ungurilor și al românilor, este să fie strâns unite și, dacă și urmașii lor ar fi vrut să păzească același mântuitor drum pe care au mers acești principi mari, negreșit că nenorocirile care au lovit pe amândouă popoarele, făcute așa de bine de a se înțelege, încă astăzi ar fi fost departe de orizonul lor.

Astăzi, după atâte veacuri, duhul dușmăniei între unguri și între români au trecut; și unii și alții, mai luminați prin ispită și lungi nenorociri, au început a-și înțelege mai bine adevăratele lor interese. Bătălia de la Baia în noi nu trebuie să deștepte, dar, alt simtiment decât acela al mirării pentru o faptă strălucită a strămoșilor noștri și dorința de a ne purta ca și ei în asemene împrejurări. Pentru unguri, ea nu poate să fie o pricină de umilință: numele maghiar în atâte dăți s-a acoperit cu o slavă nemuritoare, sabia maghiară a fost biruitoare în atâte războaie, încât desfacerea de la Baia nu trebuie să le slujeasca decât ca o cumplită învățătură, că chiar națiile cele mai puternice, când uită regulile cumpănirii și legile vecinicei dreptăți, ades se pedepsesc strașnic de către provedință pentru nesocotința lor. Bătălia de la Baia în tot chipul însă este una din cele mai însemnate din analele ungurilor și românilor și până astăzi încă ocupă cercetările istoricilor ambelor nații. În anul acesta, Academia ungurească din Pesta a trimis pe mădularul său, dl Iablanți, ca să cerceteze în persoană locurile vestitei lupte. Acest învățat a șezut două săptămâni la Baia; rezultatul lucrărilor sale nu este încă publicat; știm însă cu încredințare că a făcut mai multe descoperiri, mai ales în inscripții, foarte interesante, pe care le așteptăm cu nerăbdare să le vedem ieșite la lumină. De la bătălia din 15 decembrie 1467, Baia nu s-a mai ridicat din ruinele sale; cu toate aceste, multă vreme incă ea a urmat a-și păstra titlul de bogată, ce-i este înlăturată în vechile urice; băile sale de aur și de argint, deschise încă din vremea romanilor, s-au lucrat pâna în cea de pe urmă jumătate a veacului XVII, în socoteala ocârmuirii, de o colonie de sași aduși înadins și care aveau deosebita lor administrație. Până astăzi încă se găsesc la Baia mai multe pietre funerare ale șefilor acestei colonii, cu inscripții germane și latine. Dl Mihalic de Hodocin, fostul director al școalei de meșteșuguri din Iași, a cercetat cu de-amăruntul minele părăsite din apropierea acestui târg; atât dlui cât și alți mineralogi au aflat urmele vechilor băi și făgăduiesc rezultaturi foarte folositoare. Lipsa capitalurilor s-a împrotivit până astăzi la reînceperea lucrărilor; dl Dimitrie Cantacuzino, proprietarul de acum a Băiei, își propune, se zice, a le redeschide; tot ce este sigur este că dlui se silește prin industrie a reîntoarce Băiei vechea ei înflorire. Mai multe fabrici, precum una de cordovane, mori de făină picluită, ce până deunăzi ne venea de peste hotar, o cășărie de brânză pizantină — de ce trebuie să zicem și o velniță mare -sunt până acum întreprinderile industriale așezate de dl proprietar. Din vechile zidiri a Băiei, până în ziua de astăzi au rămas încă trei biserici: două ortodoxe, din care în una încă se slujește, și a treia protestantă, pentru sașii băiași. Această de pe urmă, risipită, se află cuprinsă în grădina dlui Cantacuzino și este singura ruină bine păstrată în toată Moldavia. Noi îi alăturăm aice vederea ridicată de dl Kaufman, zugrav însemnat ce-l avem de câtăva vreme în Iași. Pietrele funerare ce acopereau mormintele băiașilor se află așezate de-a lungul pereților dinlăuntrul templului, care este prefăcut într-o grădină de flori, și acolo, unde fumegau odinioară tămâia și smirna, astăzi miroase roza și iasomia. Un cerdac cu scări este așezat până în vârful clopotniței, de unde se vede frumosul șes al râului Moldovei.

Baia mai are încă o particularitate destul de interesantă; numai acolo se mai găsesc aurari, care strâng prețiosul metal din mănoasele pâraie ce udă acest bogat pământ; și dl Cantacuzino este singurul în țara noastră ce se poate încă făli că poartă pe degetele sale aur moldovan.


[1] Pildele de strășnicie ce a fost silit să deie câteodată nu-i pot întuneca bunătatea firească; veacul si greaua poziție în care se afla trebuie sa-i slujească de dezvinovățire.

[2] Vezi Puterea armată și arta militară, de N. Bălcescu, Iașii, la Cantora Foiei sătești,

[3] Aprozii în vremea lui Ștefan cel Mare erau toți feciori de boieri și alcătuiau, cu copiii din casă, gvardia domnului; ei erau îmbrăcați, zice Ioan Neculce, cu șavanele și cu chibinițe. În vremea războiului, ei erau pururea străjuitori pe lângă persoana domnului, iar în vreme de pace era purtători poruncilor stăpânitorului, bunăoară ca feldiegherii de astăzi în Rusia.

[4] Dl Negruzzi a făcut un poem asupra lui Aprodul Purice.

[5] În poemul sau, episcopul zice aceste: Belligeri proceres, me regia castra sequentem, Ne frustra ignavi carpite, quaeso, metus. Quod nunquam adversos decurro armatus în hostes, Scando nec absessi, moenia celsa loci, Sed spectator iners aliena pericula miror, Non timor hoc; vestri, credite, cura jubet. Gloria nempe, Viri, petitur longissima vobis Haec faciles plagas, funera grata facit. Quod si pugnantem, rapiat sors ulla poëtam, Quid vestras mortes, funera vestra, canet?

[6] Scriitorii unguri pretind că și moldovenii la această bătălie au pierdut 7000 oameni.