Ștefăniță Vodă

Ștefăniță Vodă

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri

I

Frunză verde meri crețești,

În oraș la București,

L-ale case mari domnești

De se văd în Stoienești,

Mândră masă e întinsă

Și de mari boieri cuprinsă.

Tot boieri de-a oștilor,

Puterea domniilor

Și groaza dușmanilor.

Iar în capăt cine șede?

Ștefăniță Domn se vede,

Dar nici bea, nici veselește,

Ci cu ochii lung privește

La copila Dihului,

Surioara Mihului,

Mihului voinicului

Din valea Cobiului.

Că e mândră ca o floare,

Și de ochi fermecătoare,

Și de suflet iubitoare,

Unde-o vede Domnul moare!

„Copiliță, drăguliță,

Cu sân alb de porumbiță,

Umple cupa mea de vin,

Ție, dragă, s-o închin

Ș-apoi cântă-mi viers de dor

Cu glas dulce, răpitor,

Cântă-ți, dragă, cântecul,

Că mi-e drag ca sufletul!"

Copilița se închină

Ca o floare de grădină

Și-i întinde-o cupă plină,

Apoi zice încetișor

Un viers dulce, plin de dor:

„Frunză verde stejărel,

Am un frate voinicel

Și mă tem amar de el!

Frunză verde măr domnesc,

Am un Domn care-l iubesc

Și de dânsul mă-ngrijesc.

Vai de mine' cum să fac

Pe-amândoi să mi-i împac,

Să-mi fie traiul pe plac!"

Copilița nu sfârșea

Și Domnul astfel grăia:

„Copiliță, mândruliță,

Cu sân alb de porumbiță,

Nu mai plânge, că-n curând

Împlini-voi al tău gând.

Voi, boieri ce ospătați,

Stați și nu mai închinați,

Cuvântul să-mi ascultați

Toți călări și înarmați

Cu săgeți, cu buzdugane,

Și la brâie cu arcane,

Ca să mergem despre soare

Să facem o vânătoare

După urși și căprioare,

După păsări gălbioare

Ce sunt bune de mâncare

Și plăcute la cântare!"

II

Când de zi se lumina,

Boierii se aduna

Și pe cai încăleca,

Și cu Domnul toți pleca,

Înspre munți la vânătoare,

După urși și căprioare,

După păsări gălbioare.

Și mergeau, frate, mergeau

Pân-în munți că ajungeau,

Iar când soarele-apunea,

Iată că se întâlnea

C-un cioban cu fluieraș

Și cu port de oltenaș.

Domnu-n cale-i se oprea

Și din gură-așa grăia:

„Ciobănaș cu fluieraș,

Puișor de oltenaș,

Cunoști calea codrului

De prin muntii Crișului?

Cunoști fagul Mihului

Din codrul Cobiului?"

„Cunosc calea codrului

Până-n fundul fundului,

Știu și fagul Mihului

Din codrul Cobiului".

„De știi locurile bine,

Nu mă-i duce tu pe mine?"

„Ba, te-oi duce eu pe tine

De-i lăsa tu oștile

Să-mi păzească oile,

Că de-oi pierde-o mielușea

Oi slugi un an pe ea,

Și de-oi pierde un mielușel

Oi slugi doi ani pe el".

Domnul oștile lăsa,

Cu ciobanul se lua,

Singur, singur, singurel

Pe o zare de muncel.

Iar ciobanul se-ndrepta

Către munți și mi-l purta

Pe cărări și pe potici

Ce-s călcate de voinici,

Prin hățiș, prin cărpiniș,

Unde nu-i loc de cârniș,

El mergea, frate, mergea

Pân' ce-n codru ajungea

Drept la fagul Mihului,

Lăcașul voinicului.

Când de fag s-apropia,

Ciobănașul se oprea

Și din gură-așa grăia:

„Iată fagul Mihului,

Mihului voinicului!

Iar pe Mihul dacă-l vrei,

Cată drept în ochii mei!"

III

Domnul drept la el căta,

Ochii lui se încrunta.

Iar ciobanul se schimba,

Gluga lui își arunca

Și deodată se-arăta

Cu zelar, cu buzdugan,

Cu haine de căpitan.

Apoi drept la Domn căta

Și-n glas mare cuvânta:

„Alei! Doamne din domnie!

Ieri ai fost dat la beție;

Astăzi veniși la trezie,

Dar n-ai prins la cuminție.

Ce păcate te-au împins

Paloșul de ți-ai încins?

Fostu-ți-a silă de tine

De te-ai luat după mine.

Ori că nu te-ai săturat

Pe-a mea soră c-ai furat

Și-ai făcut cu ea păcat

Făr-a te fi cununat?

Dar gândit-ai că păcatul

Își urmează vinovatul

Și că-n lume orice faptă

Are faptă și răsplată?"

Și cum sta și cum zicea

O frunză de fag smucea

Si-ntre buze o punea

Și suna hoțiș din ea.

Frunza-n patru că plesnea,

Codrul negru clocotea,

De-un lung chiot chiotea,

De-un greu tropot tropotea,

Ș-imprejuru-le deodată

Se ivea o mândră ceată,

O ceată de voinicei,

Lotri, puișori de zmei,

Cu căciule stogoșate,

Cu chebe roșii pe spate,

Și mustăți de varvaric

Cum stă bine la voinic.

Lângă el cât îi zărea,

Mihul astfel le grăia:

„Frații mei, neferii mei,

Lotri, puișori de zmei!

Îl vedeți voi pe ist om?

El e mare, căci e Domn,

Dar, cât e de Domn și mare,

Minte coaptă încă n-are!

Hai, copii, de mi-l luați,

Prin săbii să-l fluturați,

Dar nimic să nu-i stricați,

Cale bună să-i lăsați,

Că de-i Domnul priceput

E destul câte-a văzut

Ca să afle, ca să știe:

Cu Mihul nu-i de glumie!"

Domnul pe gânduri cădea

Ș-apoi astfel răspundea:

„Mihule, bujorule,

Frate, frățiorule!

Eu la mână ți-am picat,

Tu de moarte m-ai scăpat.

Când la mână mi-i pica,

Eu de moarte te-oi scăpa.

Vină mâini tu la domnie

Ca să vezi o cununie,

Cununia Domnului

Cu sora voinicului,

S-o fac mie soțioară,

S-o fac ție Domnișoară!"

Astfel Domnul cuvânta,

Și din codru se-nturna,

Iară codrul răsuna:

„Să trăiești, măria ta!"