Șanta

(Redirecționat de la Şanta)
Jump to navigation Jump to search
Șanta
de Nicolae Gane


La Șanta, la crâșmăreasă
Cu ochi mari de puică-aleasă,
Bea Codrean, se veselește,
Cu Șanta se drăgostește.

(Poezii populare, Alecsandri)

I[modifică]

Într-un fund de pădure unde se-mpreună două râpi adânci, hățașe de vulpi și de lupi, ardea un foc în jurul căruia doisprezece oameni ședeau culcați la pământ și sfătuiau între dânșii. Căciulile lor țurcănești, de blană de oaie brumărie, îndesate pănă la sprâncene, mintenele de abŕ albă, împestrițate cu găitane negre și aninate câte pe un umăr, mănunchiurile de cuțite ce ieșeau din turetce și oțelele de pistoale ce străluceau în curălele de la brâu, le dădeau o înfățișare fioroasă, văzuți mai ales noaptea prin desimea copacilor luminați de foc. Ceva mai departe sub crengile unui stejar frunzos se vedea o piramidă de puști pe țevile cărora se oglindeau scânteile, și mai departe încă, la marginea întunericului, unde focul nu mai arunca decât slabe luciri, doisprezece cai priponiți pășteau printre copaci.

— S-au înăsprit vremile, zise unul dintre cei doisprezece tovarăși cătră vecinul său, care sta lungit la pământ și fuma leneș din lulea.

— Da, răspunse celalalt, cucul nu ne mai cântă în față de-un timp încoace parc-a perit sămânța călătorilor cu bani.

— Numai Manoli e mai norocos dintre noi.

— Ba că chiar! răspunse Manoli. Întâlnii și eu o biată babă, c-un dinte în gură și c-un suman în spate.

— Și ce ai făcut?

— I-am luat sumanul.

— Dar baba?

— Baba?... i-am dat răvaș de drum c-o palmă peste obraz.

— Bine, dar ce zice căpitanul de toate aceste?... Cât o să ne facă să mucezim cu mânile în buzunare?

— Căpitanul?... Căpitanul nu-și bate capul cu noi.

— Ce fel nu-și bate capul?

— Apoi trebuie să ai puhăiele pe ochi și lapte în loc de creieri, pentru ca să nu vezi și să nu înțelegi ce se petrece.

— Ce se petrece?

— Căpitanul are gărgăuni de muiere în cap.

— Am înțeles!...

Așa, măi Alexa!... Lupul s-a prefăcut în miel și se gudură la picioarele crâșmăresei Șanta. Nu vedeți că în toate nopțile el lipsește dintre noi?

— Nu-i vorbă că crâșmăreasa e frumoasă, băgă de samă un al treilea, dar dragostea și căpitănia nu merg împreună. Trebuie să-și aleagă una din două.

— Da!... da!... răspunseră cu toții, că de nu!...

— Că de nu!... strigă sărind în picioare Duman, un hoț nalt, spătos, cu sprincenele posomorâte, că de nu!... îi vom arăta dacă cuțitele noastre știu sau nu a tăia în carne macră. Meargă să toarcă în furcă, iar nu să ție pușca în spate și să steie în fruntea a doisprezece voinici ca noi. N-am lăsat doar satul și târgul ca să venim în codru să ne muierim. De aceea ascultați-mă pe mine: când va veni căpitanul, să-i spunem să-și caute de drum. Ne-am săturat de zile fără treabă și nopți cu prea multă odihnă.

— Bine vorbește Duman, strigară cu toții, să-l însărcinăm să spuie căpitanului hotărârea noastră și să-l alegem pe dânsul căpitan.

— Pe mine?...

— Pe tine.

— Jurați!... zise Duman, scoțând cuțitul din teacă.

— Jurăm!... răspunseră ceilalți, încrucișând cuțitele cu el.

Dar n-apucase să se piardă în sânul codrului ecoul acestui de pe urmă cuvânt jurăm, că un tropot de cal se auzi în apropiere, și, iute ca fulgerul, un om descălecă și se înfățișă dinaintea hoților. Era căpitanul.

— Ce larmă se aude între voi?

Toți muțiră dinaintea lui, văzându-i fruntea încărcată de mânie.

— Nu răspunde nimene? adause el cu un glas care răzbătea ca tunetul în inimile lor.

Atunci Duman spătosul, ieșind din grămada hoților și punându-se în fața lui, îi zise cu ton hotărât:

— Căpitane!... Tovarășii mei m-au însărcinat să-ți spun că ei s-au săturat să-și vază puștile totdeauna pline și pungile totdeauna deșarte, că ei n-au venit în codru să prindă vrăbii, nici să culeagă urzici, nici să ofteze de dor de muiere; și dacă tu ai ajuns a fi de râsul crâșmăresei Șanta, apoi ei s-au hotărât să nu te mai asculte și și-au ales alt căpitan. Ce răspuns să le dau?

Mii de scântei scăpărară sub genele căpitanului la auzul acestor cuvinte.

— Iată răspunsul, zise el, și, scoțând un pistol de la brâu, îl descărcă în pieptul lui Duman, care, învârtindu-se pe călcâie, căzu mort pe loc.

— Mai are să-mi spuie cineva ceva?... adause căpitanul.

Nici o vorbă, nici o șoaptă nu ieși din pieptul hoților încremeniți.

— Ascultați, copii!... zise el cu un glas poruncitor de care erau deprinși să tremure cei mai aprigi din banda sa. Cine v-au scăpat pe voi de zapcilic , de bir, de havalele , care vă topeau munca și vă uscau puterile, cine v-a pus pușca-n mână și v-a insuflat dor de voinicie, voi care nu erați deprinși decât să salahoriți prin târguri și să scurmați pământul pe la țară? cine v-a dat codrul în stăpânire cu toate poticile și poienile lui și v-a învățat să prindeți ursul în bârlog și să împrăștieți poterașii ca cârdurile de potârnichi, dacă nu eu, căpitanul Codrean?...

— Așa este!...

— Atunci care-i nemulțumirea voastră? Se crede oare cineva mai vrednic decât mine să vă fie căpitan? Să iasă acela aice la lumină și să se măsoare cu mine.

Zicând aceste cuvinte, căpitanul Codrean sta drept ca un stâlp dinaintea lor, cu fața amenințătoare, cu buzele tremurând de mânie și aștepta. Nime nu ieși la luptă.

— Vă iert pentru astă dată, copii; însă să nu mai cerce nimene să-mi surpe drepturile, căci, pe sfântul Dumnezeu, va merge după Duman!... Șotrea, vino încoace!... Să te îmbraci în haine de cerșetor, să-ți prefaci fața și mersul și mâne în zori de ziuă să pleci la Iași, să afli ce se petrece. Am auzit că o poteră mare, mai mare decât totdeauna, are să năvălească asupra noastră. Caută să-i știi numărul și drumul pe unde are să apuce.

— Ascult.

Aceste zise, Codrean descinse pistoalele de la brâu, lepădă cuțitul, aruncă pușca din spate și, intrând între hoți cu mânile goale, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut, se lungi la pământ în apropierea focului, și-și aprinse cu liniște luleaua, iar hoții, devenind blânzi ca niște miei, abia îndrăzneau să se uite în ochii lui, într-atâta știa el să-i stăpânească.

Codrean era nalt, frumos, însă de-o frumuseță sălbatică, la vederea căreia orice om se simțea cuprins de mirare și spaimă totodată. Brațul său vânjos nu întâlnise încă piept omenesc care să-i stea împotrivă și glonții săi niciodată n-au mers în deșert. Codrean avea un al doilea suflet, un cal roib, fugar de viță, care mușca în carne de poterași ca-n iarba pământului, și-l ducea totdeauna unde erau dușmanii mai deși, căci acolo îi plăcea lui Codrean să se hârjonească cu moartea. Codrean se primbla pe drumuri, prin sate, prin târguri, totdeauna cu alt nume, cu alte haine, cu altă figură, încât nime nu-l cunoștea; dar era destul să se auză de numele lui ca să se cutremure însuși scaunul domniei.

Multe poteri au fost risipite de dânsul, căci el și cu ai lui plăteau în luptă unul cât zece, și multe pungi de bani erau puse preț pe capul lui, dar Codrean zicea că, mai degrabă se va găsi cineva care să răteze titva Ceahlăului decât să răpuie capul lui.

II[modifică]

Un om cu barba sură, c-o pălărie turtită îndesată pe ochi, îmbrăcat într-un suman zdrențăros și c-o traistă pe umere, mergea înspre Iași șovăind și șchiopătând prin colbul drumului, sprijinit de subsuoară pe o cârjă de lemn.

— Dați la sărmanul, la ologul! zicea el, întinzând mâna la trecători, care îi dădeau fiecare după inimă și după putere, câte un ban roș sau câte un ban alb, primind în schimb bogdaprostele sale. Iată că cerșitorul întâlnește la jumătatea drumului sub umbra unui copac o căruță cu un cal poposind. Calul era mic și îndesat, un cal vânjos de munte, împodobit cu canafuri și clopoței, iar în căruță ședea într-un cot un om rumăn la față, bine hrănit, cu mustețele subțiri, cu capul cam între umere, având mijlocul încins într-un șal de lână lat pănă pe subsuoară și peste șal cațaveică albastră cu blană de vulpe.

— Dă la sărmanul, la ologul! zise cerșitorul cu glas rugător.

Omul cu cațaveica albastră încreți din sprincene, căută în pungă și stătu câtva timp pe gânduri: Aice am aur, își zise el, aice argint, aice aramă, dar nu-i destul de măruntă.

— N-am parale, dragul meu, iartă-mă, răspunse el.

— Dumnezeu să te ierte! Dă-mi măcar o bucățică de pâne, că n-am mâncat de trei zile.

Omul cu cațaveica albastră încreți iarăș din sprâncene și căută într-o desagă: Aici am pâne pentru mine, aici un curcan fript. E prea bună mâncare pentru un calic.

— Iartă-mă, că n-am ce-ți da, întâmpină el, căci n-am eu singur pentru mine.

— Domnul să-ți deie!... Dar, dacă nu-ți va fi cu bănuială, ia-mă măcar în căruță pănă la Iași, căci sunt olog de picioare și nu pot merge pe jos prin arșița soarelui. M-oi pune așa pe marginea căruței cu picioarele afară, ca să nu te supăr.

Omul cu cațaveica albastră, făcându-și socoteală că aceasta nu-l costă nimic, fiindu-i căruța sănătoasă și calul voinic, îi zise cu un aer de binefăcător:

— Haide.

— Dumnezeu să-ți scurteze calea și să-ți lungească zilele, răspunse cerșitorul închinându-se adânc.

Biciul plesni în aer și calul plecă în trap mare, ridicând valuri de colb în jurul căruței.

— Se mai aude vorbind pe aice de Codrean? întrebă, după câtva timp de tăcere, stăpânul căruței.

— Se aude și nu prea.

— Dar de Șanta?

— De Șanta?... Așa ș-așa.

— Drept să fie că-i încurcată cu hoțul?

— Ha!... ha!... ha!... răspunse cerșitorul cu un râs prostesc. Așa vorbesc oamenii... știi cum sunt oamenii.

— Auzi, Șanta... care e așa de frumoasă, încât ar putea să fie soție în dreptate a oricărui boier mare din Iași!...

— Codrean nu-i și el cât un boier? băgă de seamă cerșitorul.

— Boier, da! cu mâna în punga altora, și care mâne-poimâne o să moară în ștreang... Ce păcat!... Ce rușine, să trăiască c-un asemene om în nelegiuire!

— Ai dreptate, zău, muierea pentru un hoț nu-i bună decât pentru a-l da pe mâna poterașilor.

— Bine zici tu, așa o să facă și Șanta, sunt sigur; și dacă nu va face ea, voi face eu, căci vreu să o scap de afurisitul de haiduc, care o pângărește pe dânsa și neamul ei.

— Să-ți ajute Dumnezeu! zise cerșitorul c-un aer cuvios. Dar cum vei face aceasta?

— Foarte ușor, doar eu sunt fratele Șantei!

— Frate!... zise cerșitorul tresărind.

— Frate!... da!... însă frate numai de sânge, dar nu și de inimă.

În acest timp căruța înaintase iute, soarele se coborâse spre asfințit, și iată-i ajunși la marginea târgului.

— Acum fă bine de te coboară, zise omul cu cațaveica albastră.

Cerșitorul se coborî cu mii de bogdaproste, și căruța, intrând răpede în târg, se pierdu prin cotiturile uliților. Acest om care se declarase a fi fratele Șantei și dușmanul lui Codrean se numea Stanciu răzeșul, om cunoscut prin averea și zgârcenia sa în tot ținutul în care locuia. El era bun de gură, meșter la corciocuri , răbdător la judecată; postea toate posturile și mergea des la biserică, căci pentru multe păcate avea de cerut iertare de la Dumnezeu. Dragostile Șantei cu Codrean îi stăteau pe inimă nu atât pentru necinstea ce se revărsa asupra ei, cât pentru miile de galbeni ce erau puse preț pe capul hoțului, și pe care el, ca frate, putea să le câștige mai lesne decât oricine.

Și ce rău făcea el cu aceasta?... Prinzând hoțul, mântuia lumea de un rău; el punea banii la chimir, iar pe sora sa, întorcând-o la calea dreaptă, o ridica la neamuri. Astfel, și interesul, și conștiința se împăcau de minune. El merse drept la armașul cel mare, și, închizându-se cu dânsul în odaie, îi descoperi dragostile haiducului cu sora sa, îi spuse cum el mai în toate nopțile petrecea nevăzut de nimeni la crâșma Șantei, cum acolo, cu oarecare ghibăcie, l-ar putea prinde ca din oală, și în cele din urmă ceru un ajutor de oameni, îndatorându-se a-i aduce capul lui Codrean fără sminteală, sub condiția numai de a i se da miile făgăduite de domnie.

Armașul mulțămi răzeșului pentru vajnica descoperire făcută, îi făgădui pentru a treia zi de dimineață cincizeci de călărași cu armele și merindele trebuitoare, și, cât pentru miile de galbeni, primi a le împărți drept în două.

Stanciu răzeșul se supuse cam cu voie, cam fără voie la această din urmă tocmeală, și, după ce toate fură bine chibzuite și puse la cale între dânșii, deschise ușa spre a ieși din casă, când deodată, se împiedecă de-un om ce sta afară lungit lângă prag de-a curmezișul ușei.

— Cine-i acolo? strigă armașul cu îngrijire.

Omul culcat nu răspunse nimic; el horăia pe nas ca un hogeag și mirosea a vin ca o pivniță.

— Cine să fie acesta, zise armașul, și ce caută la ușa mea?

— Ian stăi!... ian stăi!... răspunse răzeșul uitându-se cu pătrundere la omul care horăia. Oare nu cumva?... Ian să vedem!...

Apoi plecându-se pe el, începu să-i cerceteze figura și hainele, îl întoarse în toate părțile, căci omul, fiind beat, nu făcea nici o împotrivire și, după câtva timp de cugetare:

— Nu zise el, mi s-a părut deodată că samănă, dar m-am înșelat.

— Samănă, cu cine?

— Cu un cerșitor care a venit cu mine în căruță pe drumul Vasluiului... dar oricum fie... mai bine e să-l închizi până ce te vei încredința cine-i și de unde-i.

— Nu-i lucru curat, adause armașul, clătinând din cap. Hei soldați! luați pe acest bețiv și-l puneț în bașcă sub pază, iar mâne dimineață să-l aduceți înaintea mea să-l cercetez.

Porunca fu îndată îndeplinită, Stanciu răzeșul își luă ziua bună de la armaș, și, după un popas de câteva oare, se îndrumă în aceeași noapte spre Vaslui, ocolind crâșma Șantei; iar omul cel beat, îndată ce se simți singur în odaie, unde fu închis spre siguranță, se râdică încetișor pe picioare și ascultă cu luare-aminte la ușă.

Bun... zise el... nu-i nimene... Nătărăii!... Ei nu știu că nu este broască în lume pe care Șotrea să nu o poată deschide... Uf!... prin ce feredeu am trecut; de mă cunoștea tâlharul de răzeș, pace era de mine!... De acum la lucru... ba nu, să mai înnopteze puțin... cincizeci de călărași cu armele și merindele trebuitoare au să plece peste trei zile la crâșma Șantei... ce chef!... ce chef!... câți oare se vor întoarce înapoi?... Ei nu puteau împărți miile pentru capul căpitanului, și eu nu dau trei parale pe capul lor... S-a făcut noapte... lună nu-i... de minune... să te văd, măi Șotrea!...

Atunci el băgă mâna într-un buzunar ascuns, scoase o barbă minciunoasă și și-o lipi pe sub fălci.

Iată-mă-s din tânăr, bătrân; ș-apoi cum știu eu să-mi încrucișez ochii și să-mi strâmb gura, nici dracul nu mă mai cunoaște.

Pe urmă își întoarse pe dos minteanul care avea două fețe.

Alt om, alte haine... De acuma la treabă, copile, și cu socoteală, cu chibzuință, să nu ne înecăm la mal, vorba ceea!

Astfel grăind cu sine, el scoase din tureatca ciobotei o cheie, o pilă și un clește.

Să vedem unde să lucrăm, se întrebă el, la ușă sau la fereastră?

El se gândi mult, observă mult și, în sfârșit, se hotărî pentru fereastră, care nu era mai naltă deasupra pământului decât de un stat de om. În câteva minute gratiile fură tăiate și, întocmai ca o șopârlă, hoțul lunecă de pe fereastră în josul zidului, se tupilă un moment în întuneric, și văzând că străjile sunt departe de dânsul, o luă la picior, zicând: Să ne vedem sănătoși, căpitane armașe!

Mai multe puști detunară în urma lui, însă plumbii atinseră streșinile caselor și vârfurile copacilor, iar el coti în dreapta și în stânga așa de bine, că i se pierdu urma cu desăvârșire.

În acelaș timp Stanciu răzeșul cu căruța și cu calul său mic și îndesat se întorcea în pas la Vaslui, însă pe un alt drum decât pe acela pe care venise, căci o îndoială îi rămăsese în suflet despre asemănarea ce i se păruse că există între bețivul de la ușa armașului și cerșitorul care venise cu dânsul; și cum mergea încetișor, el gândea felurite lucruri: la Șanta, la Codrean, la chipul de a-i prinde, apoi la bănișorii ce avea să-i capete, la o răzeșie frumoasă pe care-și pusese ochiul să o cumpere, când iată că, deodată... se văzu oprit în mijlocul drumului fără veste, și un glas sălbatic îi răcni în față:

— Cine vine?

— Om bun! Creștin pravoslavnic!...

— Dracul să te ieie... hai la căpitanul!...

— Pentru ce să merg la căpitanul? săracu de mine!... Poftim ceasornicul, poftim punga! numai lasă-mă în pace... viața mea n-are la ce să-ți fie bună.

— Vino după mine, fără vorbă lungă, c-acuș îți măsur spatele cu stratul puștii.

— Maică Precistă!... Maică Precistă!... în ce capcană am intrat?... Sfinți patruzeci de mucenici, scăpați-mă!...

Și bietul Stanciu se văita, de-i mergea gura la ureche.

Dar neavând chip de împotrivire, el se dete jos din căruță și urmă tremurând pe omul care-l oprise în drum. Începuse acum a se revărsa de ziuă. Un alt om, mustăcios, c-o sabie lungă aninată de șolduri, îi ieși în cale strigând aceleași cuvinte înfricoșate:

— Cine vine?

— Om bun, cu frica lui Dumnezeu... nu mă omorî, că am o casă de copii!

— Taci din gură, mișelule!... De unde vii?

— De la Iași.

— Unde mergi?

— La Vaslui.

— Mai întâlnit-ai pe cineva pe drum?

— Nu.

— Cum? n-ai auzit despre vreo pregătire de poteră?

— Ba da!... Ba nu!... Ia să-mi aduc aminte.

— Spune tot ce știi, că-ți scot măselile din gură.

— Mă rog, nu mă omorî!... Iaca spun tot... Am auzit, ba chiar știu cu încredințare, că o mare poteră de călărași se pregătește să vie asupra...

— Asupra cui?

— Asupra unui... asupra lui... asupra măriei-tale; și crede-mă ar fi bine să fugi de-aici cât mai curând, căci treaba se sluțește... De la Iași vin pozderie.

Un lung hohot de râs curmă vorbele lui Stanciu răzeșul.

— Cu cine crezi tu că vorbești?

— Cu căpitanul Codrean, răspunse bietul răzeș, care, de frică, se făcuse mic ca un șoarece.

— Mișelul a căpătat orbul găinilor, adause căpitanul, uită-te bine la mine, și vezi am eu chipul unui hoț.

— Ba nu!... Ba da!... știu și eu?

— Eu, păcătosule, sunt Dragomir, căpitanul de călărași din Vaslui, care slujește cârmuirii de douăzeci de ani; care mi-am muiat sabia în sângele a vreo doisprezece haiduci, și care merg acum să prind tocmai pe Codrean cu care tu mă asemăluiești.

— Maică Preacurată!... Maică Precistă!... răspunse răzeșul, făcându-și cruce și răsuflându-se din piept. De ce nu mi-ați spus aceasta de la început și m-ați lăsat să vărs sudorile morții? Apoi răzeșul istorisi lui Dragomir tot ce știa despre Șanta și Codrean, precum și toată convorbirea ce avusese cu armașul cel mare din Iași.

— Ce gândești acum să facem? întrebă Dragomir.

— Să-l călcăm la noapte chiar.

— De ce să nu așteptăm potera din Iași, ca să-l luăm între două focuri?

— Nu, pentru că până în trei zile, cine știe ce se poate întâmpla? Codrean are mirosul subțire, ș-apoi cerșitorul și bețivul nu-mi vin la socoteală. Cât pentru noaptea viitoare, el desigur nu se așteaptă la nimic; îl vom lua ca din oală.

— Bine zici.

— Ș-apoi de ce să împarți d-ta cinstea cu armașul?

— Ai dreptate.

— Cât despre răsplata bănească, adause vicleanul răzeș, ea va fi a mea, de vreme ce cinstea rămâne întreagă a d-tale, împreună cu cinurile de boierie ce-ți vor fi hărăzite drept mulțămită.

— Fie!

— Batem palma?

— Batem palma!

— A! Codrene, hoț blăstămat!... zise răzeșul frecându-și mânile cu o nespusă bucurie, se vede că ți-a fost scris să-mi cazi în laț cu trei zile mai înainte... Am să dau trei sărindare, dacă se va isprăvi lucrul cu bine. De acum, căpitane, dă poruncă oamenilor să descalece și să se odihnească colo în pădure, să nu-i vadă și să nu-i audă nimeni; căci iată se face ziuă și mâța cu clopot șoareci nu prinde. La noapte vom pleca tiptil, tiptil; n-avem decât două oare de drum până la crâșma Șantei; o să punem mâna pe el, vorba ceea când îi va fi lumea mai dragă. Sărmane Codrene!... Tu nu știi că ai a face cu Stanciu răzeșul!

III[modifică]

Într-o verde poiană, la poalele dealului Bordea, ce de atâtea ori a fost cutreierat de haiduci, se află și astăzi încă o casă veche sprjinită pe furci, care se numește Crâșma Șantei. Într-însa locuia odinioară o crâșmăreasă cu numele Șanta, a cărei frumuseță pereche nu avea. Zâmbetul ei era izvor de mângăiere, ochii ei, două bucurii, părul, haină de mătasă, sânul, taină de desfătări. Câți bogați treceau pe drumul mare se opreau în calea lor spre a vedea pe Șanta și o îndemnau să împartă cu dânșii averile: câți săraci veneau la crâșma ei, ca să-și potoale setea, se întorceau mai beți de chipul ei frumos decât de vinul din păhare; iar Șanta nu voia să părăsească crâșma din poiană, nici să se uite la vreunul din câți suspinau în dorul ei, căci iubea pe căpitanul Codrean. În toate nopțile Codrean se desfăta la pieptu-i în dulci și nespuse fericiri, ș-apoi păn-a nu se ivi zorile, lua iarăși calea codrului.

Într-o noapte el ședea culcat pe brațele ei, iar Șanta îi dezmierda părul. Buzele ei însă surâdeau și inima i se bătea așa de tare, că străbătea până în auzul lui Codrean.

— Ce ai, dragă? zise el.

— Sunt tristă, răspunse ea, căci am visat pe frate-meu Stanciu.

Codrean știa tot ce Stanciu urzise contrea sa, din spusele lui Șotrea care-l urmărise pănă la ușa armașului, dar nu știa despre potera din Vaslui care avea să sosească chiar în acea noapte.

— N-aibi grijă, draga mea, cât va fi Codrean pe picioare, nici un fir din părul tău nu se va clătina.

— Ferește-te de Stanciu, urmă ea, el e crescut în viclenie și inima lui e neagră ca un cuib de șărpi. De câte ori voi visa de dânsul e semn rău pentru mine.

— Dă-mi, dragă, o sărutare, ca să-ți întărești sufletul, și alungă spaimele ce te împresoară. Stanciu e departe de noi, dar aice aproape am sabia și pușca, două surori nedespărțite, și colo în marginea pădurii unsprezece frați dintre care cel mai mișel plătește cât o sută de răzeși.

Atunci Șanta, înseninându-și privirea, își plecă fața pe fața lui și buzele lor se atinseră într-un sărutat așa de dulce și așa de lung, încât inimile lor de fericire încetară parcă de a bate. Multă vreme ei stătură în această uimire, vârtej al minții, dulce uitare de sine; când, în sfârșit, Șanta, simțind lacrimile că-i înecau ochii, zise cu glas tremurător:

— De ce, dragul meu, suntem noi osândiți de soartă să nu întâlnim pretutindene decât ochi de ură și inimi dușmane... să nu înșirăm în viața noastră decât zile înnourate și nopți fără somn... să nu avem parte să călcăm iarba verde, fără a lăsa după pasul nostru urme viclene, menite a ne pierde. Oare dragostea noastră supără lumea, sau suntem noi mai răi decât oricine pe pământ?... Și ce puțin lucru near trebui nouă ca să fim deplin fericiți! Nimic, decât uitarea oamenilor pe care nime nu o vrea!... Dar nici atâta Dumnezeu nu se îndură să ne deie, el care singur a urzit dragostea noastră.

Și glasul Șantei, dulce ca un cântec, îmbăta auzul iubitului ei; dar, deodată, săgeți de foc s-aprinseră în ochii ei și ea urmă astfel:

— Ba nu... dragul meu!... nu... Dumnezeu știe ce face... fericirea n-o dau anii, ci minutele o dau... Iar dușmănia lumii ne întărește inima și ne sporește dragostea... Ascunși, prigoniți, în luptă necurmată, precum am fost, să fim și de acum înainte, căci așa ne vom iubi mai tare... Focul mai frumos strălucește în întuneric și, înădușit, el aduce cutremur...

Așa grăi Șanta, și mai grăi încă multe vorbe izvorâte din inima ei iubitoare, pănă când Codrean, răzemat cum era cu capul pe brațele ei, adormi înecat în fericirea lui. Iar Șanta rămase trează, neliniștită, cuprinsă de mii de griji, căci, deși împărtășea fericirea iubitului ei, dar se temea parcă să nu o piardă.

Miezul nopții sosi, oara spaimei, oara vedeniilor.

Atunci o cocoveică începu să cobească pe vârful casei.

Șanta simți un fior de gheață străbătându-i din tălpi și pănă-n creștet și fără voie smulse pumnarul de la brâul lui Codrean.

Inima i se bătea tare, ochii ei întrebau cu îngrijire întunericul, când iată că auzi la ușa din afară o mică ciocănitură ce părea a fi bătaie de om.

Ce să fie?... gândi ea... Oare să deschid ușa sau nu?... și de ce maș teme?... De câte ori nu vin oamenii să poposească la crâșma mea chiar la miezul nopții!... Atunci ea râdică încetișor capul lui Codrean de pe brațele ei, îl răzemă pe o perină, căci n-ar fi voit, cu prețul vieții, să-i tulbure liniștea somnului, și, intrând în tindă, deschise ușa.

Un chip de om se arătă în lumina candelei ce se revărsa dinlăuntrul casei... și inima Șantei sări din loc, recunoscând pe frate-său Stanciu.

— Bună seara, surioară!... Bucuroși de oaspeți? zise Stanciu cu zâmbetul cel mai nevinovat.

— Ce cauți la mine, Stanciule, acum în miez de noapte, tu care niciodată nu mi-ai călcat pragul la lumina soarelui?

— Caut, draga mea, un căpătăi pentru capul meu ostenit și ceva hrană pentru biata inimă, care de astăzi dimineață rabdă de foame.

— Stanciule, tu nu vii cu gând bun la mine, zise Șanta, străpungându-l cu privirea.

— Auzi vorbă!... un frate nu vine la soră-sa cu gând bun... mai ales când n-a văzut-o de-atâta vreme!

— E de mult, în adevăr, de când nu ne-am văzut, de când a murit tata; ți-aduci aminte atunci când era bolnav pe patul morții și tu, în loc de apă, i-ai dat... tu știi ce i-ai dat, Stanciule, căci îndată apoi i-ai moștenit averile.

— Șantă dragă, nu se cade să primești cu asemene vorbe pe un frate care vine așa de departe să te vadă. Lasă-mă să mă odihnesc puțin în casa ta, și-ți jur pe cei doisprezece apostoli că te voi încredința pe deplin despre nevinovăția mea; căci un dreptcredincios ca mine nu poate să săvârșească păcatul de care tu mă bănuiești.

— Stanciule, nu vei intra.

— Pentru ce?

— Pentru că, deși în noi curge acelaș sânge, dar ce ne desparte este ura și ce ne poate apropia este numai dorul ce tu hrănești în suflet de a-mi face rău. Nu vei intra, pentru că suflarea ta otrăvită mi-ar molipsi casa, pentru că părintele meu ar lăcrăma în mormânt văzând că găzduiesc pe ucigașul său. Frate, dacă ți-e dragă viața, fugi!...

Zicând aceste cuvinte, ea arătă lui Stanciu pumnarul de oțel ce ținea în mână; sângele ei fierbea și fruntea-i încrețită esprima neclintita hotărâre de a-l pedepsi cu moartea, dacă ar mai îndrăzni să facă un pas.

Șanta, astfel cum sta pe pragul ușei, aurită de lumina candelei, cu pumnarul în mână, cu ochii mari, deschiși, din care izvorau nu lumini, ci pară de foc, era înfricoșată de frumuseță și mânie. În acele momente ea părea mai mult decât o femeie; părea a fi îngerul blăstămului ce cade pe capul lui Stanciu.

Stanciu, înspăimântat, făcu un pas îndărăpt, părându-i-se că vede umbra părintelui său, dar, venindu-și iute în simțiri, zise cu glas mai îmbărbătat:

— Pe viul Dumnezeu, Șanta, tu mă ameninți!...

— Fugi! răspunse ea.

— Apoi, dacă ți-e așa povestea, surioară, să-ți arăt eu cum se primesc oamenii la gazdă... Copii, la mine!... Puneți mâna pe dânsa și pe oricine veți găsi înlăuntru. Să nu scape o muscă, auzitu-m-ați?... Iar voi înconjurați casa și stați gata cu puștile la umăr, căci hulubașul nu va voi să se deie cu una cu două, deși, nu are în ajutor decât pe hulubița lui.

N-apucase însă Stanciu să-și mântuie vorba, că pumnarul Șantei, strălucind ca un fulger în întuneric, se înfipse în pieptul lui Stanciu, care, lovit de moarte, căzu cu fața la pământ, scăldat în sângele ce-i gâlgâia din rană.

În acelaș moment, Codrean, trezit din somn de vuietul oamenilor ce năvăleau asupra Șantei, se aruncă ca un leu afară și, descărcând în grămadă pistoalele de la brâu și carabina cu două țevi, răsturnă patru poterași; apoi iute ca gândul el întoarse carabina cu stratul, cu cealaltă mână scoase sabia și începu să deie în dreapta și în stânga lovituri groaznice, întovărășite de moarte și care făceau deșert împrejurul lui; iar la urechile lui șuierau glonții deși ca grindina și nici unul nu-l nimerea, căci norocul și de astă dată îi ținea credință.

Vălmășagul era înfricoșat. Săbiile scăpărau în întuneric, trăsnetele puștilor răsunau pănă în inima codrilor, urletele poterașilor sămănau a urlete de fiară sălbatece ce se mănâncă între dânsele, iar în mijlocul lor, unde primejdia era mai mare, unde freamătul era mai asurzitor, Codrean fără frică de moarte se-nvârtea ca o vijelie.

Negreșit că e mai presus de puterea unui om de a se lupta singur cu o poteră întreagă și Codrean ar fi trebuit pănă în sfârșit să cadă jertfă voiniciei sale, dacă tovarășii săi, care erau așezați de pândă nu departe de drumul Iașului, auzind împușcăturile, n-ar fi alergat îndată în ajutorul său. Atunci biruința nu mai fu îndoielnică. Atăcați pe la spate fără veste, poterașii fură cuprinși de spaimă și într-o clipă toți câți mai rămăseseră în picioare o împunseră de fugă.

Urmele luptei fură îndată nimicite, trupurile îngropate, afară de unul singur... al Șantei, care, lovită de-un plumb drept în inimă, căzuse sărmana pe pragul ușei, voind parcă și moartă să apere pe iubitul ei.

Înșirați în noapte pe cărarea codrului, haiducii duceau pe brațe pe frumoasa Șanta, a cărei păr de mătasă spânzura pănă la pământ, iar lângă dânsa mergea Codrean în tăcere cu moartea în suflet, cu ochii uscați, căci tot ce iubise el în lume, tot ce-i încălzise inima și-i îmbucurase vedeniile într-o viață întunecată de griji și de primejdii fusese ea, care acum nu mai era. Casa ei rămase în urmă pustie, cu ușile deschise, cu ferestrele sparte, și împrejur, unde și unde, câte un strop de sânge mărturisea încă despre trădarea lui Stanciu și voinicia lui Codrean.

IV[modifică]

În sfârșit, soarele își arătă iarăș fața de raze la răsăritul înflăcărat și la sosirea lui totul reînvia, se mișca, strălucea, numai Șanta, frumoasa Șanta, cuprinsă de somnul cel vecinic, stătea în nemișcare cu fața întoarsă spre ceri și, cu toate aceste, întreaga fire părea că nu crede în moartea ei, într-atâta frumuseța are harul de a sămăna cu nemurirea; iar la capu-i tot atât de nemișcat, ca un al doilea mort, ședea căpitanul Codrean, privind-o cu ochi rătăciți și neînțelegând nimic. Haiducii, cu capetele descoperite dinaintea tainei morții, împărtășeau durerea căpitanului și mulți din ei își simțeau genele umede, lucru nemaipomenit încă în viața lor. Apoi ei săpară o groapă în mijlocul codrului pe piscul cel mai înalt, unde pământul era mai aproape de soare, și acolo așezară trupul Șantei, punându-i la cap o cruce de lemn.

Apoi căpitanul zise tovarășilor săi:

— Copiii mei... De astăzi înainte eu nu mai pot fi căpitanul vostru. Inima-mi e moartă și brațul fără putere. Mergeți unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veți fi decât cu mine, dar câteodată aduceți-vă aminte de căpitanul Codrean.

— Să trăiești, căpitane!... răspunseră haiducii, Dumnezeu să-ți trimită mângâiere și bărbăție în suflet!

Ei se împrăștiară în lumea mare, unii la plugărie, alții la voinicie, iar Codrean rămase singur lângă crucea de lemn și, uitându-se împrejur, i se păru că lumea întreagă nu are altă menire decât să jăluiască moartea iubitei sale.

Atunci el își sfărmă pușca de-un copac, aruncă pistoalele într-un fund de prăpăstie, rupse sabia pe genunchi și, sărutând crucea de la capul Șantei, plecă pe drumul Iașului, însărcinat cu povara durerii sale.

— Mă duc, zise el, să-mi dau viața domniei, căci nu mai am ce face cu dânsa.

Trei zile după aceea el se înfățișă înaintea domnului țării.

— Să trăiești, măria-ta!... zise el plecându-se pănă la pământ. Eu sunt Codrean căpitanul, pe a cărui cap ai pus preț aurul haznalei.

Domnul se-nfioră auzind aceste cuvinte.

— N-aibi grijă, măria-ta, sunt fără arme, am venit să-mi pun capul la picioarele măriei-tale și să-mi primesc pedeapsa pentru rălele ce-am făcut. Fă cu mine ce știi, căci m-am săturat de hoțit și de trăit.

Domnul porunci să-l închidă în temniță și adună boierii la sfat spre a chibzui asupra pedepsei ce i se cuvine.

Unii ziseră să-l spânzure, alții să-l înțape. Iar domnul, care știa taina lui Codrean, grăi astfel:

— Socotința domniei-mele este nici să-l spânzurăm, nici să-l ardem, nici să-l înțepăm, ci să-i deschidem ușile temniței și să-i dăm drumul.

Boierii, plini de mirare, se uitau unii la alții, fără a înțelege gândul domnului.

— Da!... adause acesta, moartea pentru dânsul este un bine, căci doar pentru aceasta datu-s-a prins în mânile noastre. Nu se cuvine să-l supunem pedepsei ce el însuși dorește, ci mai nimerit este să-l osândim să trăiască ca să-și poarte chinul din loc în loc ca o moarte de toate zilele; astfel pedeapsa lui va fi mai mare, iar noi nu vom călca sfatul bătrânilor care ne învață să nu tăiem capul celui ce se pleacă!

Ai dreptate, măria-ta, răspunseră boierii.

Porțile temniței se deschiseră în două lături și Codrean, alungat de la moarte ca un nevrednic, ieși trist, cu capul plecat, cu brațele încrucișate, înaintând încet pintre oamenii ce se fereau din calea lui.

El se urcă iarăși la codru, care singur părea a nu-l răspinge de la sânul său, și acolo, obosit, se puse pe-un trunchi de copac și stătu mult timp cu capul răzemat pe mâni într-o stare de amorțire, astfel că toate gândurile îl părăsiră, pănă și gândul Șantei.

Dar într-un târziu, deșteptându-se, el se uită împrejur și zări în albastra depărtare culmile munților. Atunci o rază de bucurie îi lumină fața, el își luă toiagul de drum, își puse traista pe umere și plecă.

De-atunci de numele lui Codrean nu s-a mai auzit prin țară.

V[modifică]

Treizeci de ani după aceste întâmplări, muri într-o peșteră din Munții Vrancii un bătrân sahastru pe care orfanii, văduvele și săracii nu conteneau de a-l jăli, căci treizeci de ani de-a rândul el fusese binefăcătorul lor. Acest sahastru, ajuns la adânci bătrânețe, avea barba până la genunchi și sprâncenele așa de lungi, încât le ridica cu cârja. El umbla totdeauna desculț și mijlocul lui era încins cu un curmei de tei. De unde venise și ce făcuse el mai înainte, nime nu știa, dar iarăș nime nu putea să numere binele ce el făcea în toate zilele.

De avea cineva vreo pricină cu megieșul său, la dânsul găsea judecata dreaptă, la care se supuneau amândoi; de avea vreun sfat de cerut, găsea vorbe înțelepte și priincioase; de avea vreun necaz, găsea mângăiere; de avea vreo boală, găsea buruiene de leac. De aceea toți locuitorii din munte îl priveau ca un sfânt. El se hrănea cu rădăcini, și capul său nu se odihnea decât pe piatra goală. În toate diminețele el se închina cu fața întoarsă spre răsărit, însă închinăciunea sa era scurtă și așa de fierbinte, că, după ce sfârșea, obrajii săi păreau că primesc colorile răsăritului. Două oare înainte de a muri, el spuse duhovnicului viața sa trecută, cum a hoțit, cum a iubit, s-a dat sigur în mâinile dreptății care l-a iertat, și această mărturisire îi ușură întratât inima, încât el primi moartea cu fericire, ca o iertare de la Dumnezeu. Mormântul său fu acoperit cu flori, și în toate diminețele locuitorii din munte se rugau pentru sufletul lui, zicând:

Dumnezeu să-l fericească pe lumea cealaltă, că mult bine ne-a făcut aice!

(Convorbiri literare, anul VIII, nr. 12, 1 martie 1875)