Ulalume

Ulalume de Edgar Allan Poe, traducere de Emil Gulian

Poemele lui Edgar Poe, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1938

Cerurile erau sure și aspre;
Frunzele erau crispate și seci —
Frunzele erau istovite și reci;
Era noapte în pierdutul Octombrie,
Al anului acela pierdut în veci;
Pe aproape de sumbrul lac Auber,
În inima cețoasei țări Weir —
Era jos lângă mlaștina Auber,
În pădurea gulzilor, Weir.

Odată, acolo, printr-o alee Titanică
De cipreși, rătăceam cu al meu Suflet —
De cipreși, cu Psyché, al meu Suflet.
Îmi era inima, pe-acea vreme, vulcanică,
Precum zgura care — se răstoarnă în gol
Precum lava care — fără tihnă în gol
Aruncă râuri de pucioasă la Yaanek
În extrema climă la pol —
Gemând se răstoarnă din Muntele Yaanek
În imperiile borealului pol.

Vorbele ne erau grave și sobre,
Gândurile erau paralizate și seci —
Amintirile erau trădătoare și reci —
Nu știam vai! că suntem în Octombrie,
Nu vedeam vai! a anului noapte —
(Rară — între — altele din veci!)
Nu ne-aminteam de sumbrul lac Auber —
(Nici că mai străbătusem negurosu-i mister) —
Nu ne-aminteam de un lac Auber,
Sau de pădurea gulzilor, Weir.

Și, cum noaptea plutea acum joasă
Și cadranele stelelor lămureau dimineața —
Cadranele stelelor arătau spre dimineață —
În fundul aleii o nebuloasă
Și delicvescentă lumină, căpăta viață,
Din boarea căreia, miraculoasă,
Cu îndoitu-i corn — se ivi — din ceață,
Stema de diamante a Astarteei,
Cu îndoitu-i corn — clară — din ceață.

Și spusei — «Decât Diana-i mai tandră:
Alunecă prin eter de suspine —
Se joacă în eter de suspine:
A văzut nezvântate lacrămile obrazului
De care viermele mereu se ține
Și-a venit peste — zodia Leului
Să ne arate drumul cerului —
Al Leteenei păci a cerului —
S-a ridicat — în ciuda Leului,
Să scânteieze peste noi strălucitorii ei ochi —
A trecut vizuina Leului
Cu dragoste în — luminoșii ei ochi».

Dar Psyche, ridicând al său deget,
Zise — «Vai! de stea îmi e teamă —
De strania-i paloare mi-e teamă: —
Haide să fugim fără preget!
O bănuiesc! — să zburăm! — îmi e teamă!».
Agonic vorbi, lăsând să-i cadă
Aripile, până se târâră în praf —
Dezolată hohoti, lăsând să-i cadă
Penele, până se muiară în praf —
Întristate se muiară în praf.

Răspunsei — «Totul nu-i decât vis
Să mai stăm în nestinsa lumină!
Îmbăiați în cristalina lumină!
Sibilina-i splendoare Speranță radiază
Și Frumusețe, pe bolta senină: —
Iat-o! — se înalță vibrând în noaptea senină!
Să credem, trebui să credem în strălucita ei rază
Și, siguri să fim: ne va arăta drumul drept —
Să credem, trebui să credem în lucitoarea ei rază
Care știe doar să ne-arate drum drept,
Când fâlfâe sus în Cerul cel drept».

Așa o împăcai pe Psyché, o sărutai,
Îi alungai groaza —
Lângă mine o luai;
La sfârșitul aleii ajungând fără veste
Ne opri poarta unui mormânt —
Poarta unui mormânt cu-o poveste;
Și spusei — «Ce e scris, dulce soră,
Pe lespedea grea a acestui mormânt?»
«E cavoul Ulalumei pierdute, —
Ulalume, — Ulalume, — un cuvânt!».

Se făcu inima-mi de cenușe, tristă,
Cum erau frunzele crispate și seci, —
Cum erau frunzele istovite și reci:
Și strigai — «Era tot în Octombrie
În chiar astă noapte din anul trecut,
Când aici am adus o povară de groază
Am adus o povară și un ultim sărut!
În această noapte unică-ntre toate,
Ce demon din nou pe aici m-a cerut?
Ah! cunosc, acum, sumbrul lac Auber
Din inima cețoasei țări zisă Weir —
Recunosc umeda mlaștină Auber —
Și pădurea gulzilor, Weir».

:1847.