Viața lui A. Hrisoverghi

(Redirecționat de la Viaţa lui A. Hrisoverghi)
Salt la: navigare, căutare
Viața lui A. Hrisoverghi
de Mihail Kogălniceanu


Alexandru Hrisoverghi ca și Andrei Chénier, modelul său, murind nu lăsase decât un nume făgăduit slavei: în viață, talentul său nu fusese cunoscut decât prin o singură odă: Ruinele cetății Neamțul. Puțini prieteni știau că poetul mai avea și alte compuneri; dar, nefiind date la lumină, ele rămăseseră străine la cea mai mare parte a publicului. După moartea lui, familia sa, încurcată în proțesuri, nu putu să se îndeletnicească cu tipărirea scrierilor rămase; de-abia acum șase ani după ce l-am pierdut, frate-său cel mai mic, dl Manolachi Hrisoverghi, a găsit vreme să împlinească dorința obștească prin publicarea acestei ediții, care cuprinde toate operele poetului, atât cele originale cât și cele traduse. Recunoștința tuturor iubitorilor de poezie națională îi este dinainte câșigată. Această colecție este mică. Puține bucăți pot găsi har înaintea unei aspre critici; dar trebuie gândit cât de scurtă a fost și viața autorului și cât de puțin împrejurările, nenorocirile și durerile l-au lăsat slobod, pentru ca să poată cultiva poezia, pe care el o iubea atâta! Spre a-l dezvinovăți de lenevire, să ne fie, dar, iertat de a da o idee repede despre viața sa. A. Hrisoverghi s-a născut în lași, la 27 februarie l8ll; el era al doilea născut din patru fii ai vornicului Neculai Hrisoverghi, ce se trăgea din o familie veche, venită de mai multe veacuri din Constantinopol în Moldavia și care figură în lista ce ne dă domnul Dimitrie Cantemir de familiile boierești ale țării noastre, cele mai cunoscute din vremea sa. Hrisoverghi nu se mândrea nicidecum de această deșartă noblețe; el avea destul merit personal, fără să aibă trebuință și de cel de la părinți. El trăia tocmai într-o vreme când în toate zilele i se înfățișau pilde că virtutea și meritul pot fi și fără strămoși. Armiile rusești, care cuprindeau destui bărbați mari suiți așa de sus din așa de jos, fiind în Moldavia, rupseseră vălul prejudecăților care ne ascundeau civilizația Europei și ne puseseră în contact cu ideile drepte și liberale ale Apusului. Atunce aristocrația primi cea întâi lovire, și astăzi nu mai suntem departe de pieirea ei cu totul. În adevăr, înțeleptul principiu, adoptat de către Reglement, și după care fieștecare moldovan poate să ocupe slujbe publice și apoi să primească și ranguri răsplătitoare, trebuie neapărat să sporească din zi în zi numărul boierilor; o aristocrație însă care tot urmează a se înmulți va sfârși negreșit a se amesteca și a face una cu norodul. Pe de altă parte, aristocrația până acum a putut ținea, pentru că păstra asupra celor mici superioritatea banilor, a puterii și a educației, care toate astăzi încep a se răspândi și în celelalte stări. Așadar, trecerea bogățiilor, și prin urmare și a puterii, de la cei puțini la cei mulți, de la cei mari la cei mici, împrăștierea în clasele mai de jos a luminilor și a ideilor, care până deunăzi erau monopolul numai al boierilor celor mari, toate aceste reforme ne vestesc în puțin ziua frumoasă când aristocrația nașterii va pieri, făcând loc aristocrației meritului, singura aristocrație ce de acum va mai fi putincioasă. Și această revoluție pacinică, fără sânge și cu totul în folosul omenirii și al regenerației lumii, o vor săvârși-o vaporul și tipariul, propoveduitorii cei mai puternici ai civilizației. Tipariul va omorî prejudecățile, va împrăștia în norod luminile și științele morale, politice și sociale, iar vaporul, oborând depărtările, va amesteca oamenii din toate țările și din toate stările, le va împărtăși ideile nouă, va da în mâna obștiei descoperirile geniului și, prin urmare, va nivela toate clasele societății.

Educația lui A. Hrisoverghi fu nenorocirea, cum zice un biograf al lui [1]. La 1818, când era de-abia de șapte ani, pierdu pe tată-său. Patru ani în urmă, la 1821, trebui să lase cu familia sa locurile unde văzuse ziua și să fugă în Basarabia, pentru că atunce izbucnise Eteria în patria sa. Moldovenii, deprinși la jug prin o tiranie de mai mult de un veac și amestecând în aceeași ură pe prigonitorii lor și pe eteriști, nu vrură să se pătrundă de adevărul că planul lui Rigas, afară de slobozenia Greciei, cuprindea și dezrobirea tuturor popoarelor creștine din Turcia; ei, dar, fură surzi la chemarea de frăție ce li se făcu și se ținură departe de această revoluție, pe care nu o credeau că ar fi pentru naționalitatea lor. De nu către patrie, dar negreșit către Poartă, ei rămaseră credincioși; însă oștile turcești, intrând în principat, nu făcură deosebire între vinovați și nevinovați și bieții locuitori, părăsiți de acei ce ar fi trebuit să stea să-i apere în primejdie, plătiră cu viața și cu averea lor o prea mare credință către sultan. Însă măcar că românii nu știură a se folosi de prilej, totuși Eteria, în rezultatele sale, le fu folositoare; îi deprinse iarăși cu cuvântul leuqera slobozenie pe care-l uitaseră de mai mult de un veac; și mavroforii le dădură pildă cum trebuie să moară pentru patrie. Revoluției, dar, de la 1821 îi suntem datori cu cel întâi impuls ce am primit spre a ne îndrepta în căile patriotismului și a civilizației! În vremea acea plină de nenorociri pentru biata patria noastră, tânărul Hrisoverghi începu a lua cele întâi principii de limba grecească veche, de la un dascăl din Chișinău, anume Constantin. Învățătura sa fu superficială; dar aceasta nu fu din vina sa, ci din lipsa așăzământurilor de instrucție, ce se simțea atunce în Moldavia. Domnii fanarioți, deși într-un duh străin naționalității românești, tot făcură mult pentru luminarea poporului; Mavrocordații, Ghiculeștii, Ipsilanții, Muruzeștii, Călimăheștii, Suțeștii întemeiară în Iași și mai în toate târgurile ținutale școli domnești, din care au ieșit mai mulți bărbați însemnați pe vremea lor, ce figură cu cinste în istoria și în literatura noastră. Dar toate acele izvoare de luminare pieriră la 1821, cu cel de pe urmă domn fanariot, Mihail Suțul; și, până la 1828, Moldavia fu cu totul lipsită de școli, căci de-abia în cel de pe urmă an al domniei sale loan Sturza vv. se îngriji a restatornici Jimnaziul Vasilian, în Trei-Ierarhi. În toată acea vreme, învățătura se da sau în pansioane private, sau cu ceasul, de niște oameni care cei mai mulți nici nu fuseseră pregătiți pentru nobila sarcină de a fi luminătorii junimii; numai nevoia îi silise a fi profesori și a arăta niște cunoștințe ce ei singuri nu înțelegeau. Toată instrucția pentru tineri se mărginea atunce întru a-și bate capul vro zece ani cu limba grecească, fără în sfârșit a o putea înțelege încă, și pentru a învăța a vorbi franțuzește. Asemene obiceiul de a-și desăvârși educația în țările luminate a Europei nu se primise încă de către tineri. Hrisoverghi, dar, se folosi numai de îndemânările ce găsi în patria sa și urmă și el metodul primit atunce obștește de toți dascălii. După ce doi ani întregi învăță t© 'Aljbhton, t© 'OtÄhcon, și tÖn 'ApoqŇhn tĘn paidĘn, la 1824 se întoarse din Basarabia în patria sa, în care liniștea se așezase în sfârșit. Ajungând în lași, familia sa îl puse la anul următor în pansionul grecesc al părintelui singhel, care, cu al lui Kiriac, era cele de căpetenii izvoare de învățătură pe atunce. În acel pansion, tânărul nostru poet urmă metodul obicinuit, adică trei ani întregi învăță gramatica toĐ Ppa EÎumou și tălmăci de rost din âEllhni în pl fabulele lui Esop, cuvântul Sfântului Vasile pentru post, Nepio dilogoi toĐ LouianoĐ cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur pentru închinăciune, âHrwdian©V, Epistolariul lui Sinesie și ceva din QouuddhV. Rămășița cursului de învățături era DhmosqnhV, SojÄlhV, EÎripdhV și "OmhroV ; de aceștii, Hrisoverghi nu se folosi, pentru că la 1827, ieșind de la părintele singhel, intră în pansionul lui Muton, francez, om destul de învățat pentru atunce, care, predându-i principiile limbii franceze, îl puse în stare de a citi cărțile moderne și folositoare scrise în această limbă și de a putea, prin mijlocirea lor, câștiga ceva idei despre geografie, istorie, literatură și poezie moderne, care în pansioanele grecești nici nu se pomeneau. La 1829, după ce învăță destul de bine limba și literatura franceză, Hrisoverghi lăsă pansionul lui Muton și mai luă acasă câtăva vreme lecții de la Franguli, unul din cei mai buni profesori greci de pe atunce și care se deosebea prin un metod simplu și rațional de ceilalți dascăli. Acesta îl făcu cunoscut cu frumusețile literaturii clasice a elinilor, și prin citirea lui Euripidie, Sofocle și Omer dezveli în el duhul poeziei. Franguli fu cel de pe urmă profesor al lui. Hrisoverghi se apropia acum de douăzeci de ani; vremea îi venise ca să lase îndeletnicirile adolescentului și să intre în luptele bărbatului.

Familia sa era cu totul încurcată în proțesuri, de la moartea părintelui său. Într-o așa fragedă vârstă, el fu, dar, silit să caute interesurile casei care-l chema, fu silit să se lupte, cum zice dl Negruzzi, cu cursele șicanei și cu nedreptățile oamenilor; să bată la ușa celor mari el care nu știa ce este lingușirea și minciuna ca să poată dobândi dreptățile sale.

În anul 1830, se publică porunca înformării oștirii naționale, sub nume de strajă pământească. Entuziasmul care se ațâță atunce nu se poate astăzi descrie. Din toate părțile, din toate stările, junimea alergă la arme, pe care moldovenii uitaseră de a le purta de mai mult de un veac. A. Hrisoverghi era tânăr și poet; în formarea miliției el vedea o eră nouă pentru țara sa; și ar fi fost el vrednic să cânte patria, dacă n-ar fi îmbrățișat tot ce putea contribui la regenerația ei? Măcar că nevoile familiei sale cereau toată vremea sa, totuși el fu unul din cei întâi care încinse sabia în cavaleria Moldaviei. Dar, în puțin, iluziile sale se pierdură: miliția nu putea să-i deie slava ce dorea și aștepta. Tot ca Andrei Chénier, el se făcuse oștean și, tot ca și dânsul, el se dezgustă de viața monotonă a ofițerilor în vreme de pace; pe de altă parte, nevoile casei sale îl chemau numaidecât; căci, afară de supărările judecăților, într-această vreme pierduse doi frați și el rămase acum singurul sprijin a maică-sa și a unui frate încă mic în vrâstă. Așadar, la sfârșitul anului 1832, el reintră în viața privată, urmat de părerile de rău ale șefilor și tovarășilor săi, de care era prețuit și iubit. În noua sa poziție, Hrisoverghi întrebuință cea mai mare parte a vremii sale în dezbaterea nesfârșitelor proțesuri a familiei, iar ceasurile slobode le petrecea în îndeplinirea studiilor, care, cum am zis, îi erau superficiale. Închipuirea sa cea vie cerea impresii vii; aceste le avu în citirea romanticilor francezi și mai cu deosebire în Andrei Chénier, în a căruia viață găsea atâte asemănări cu însuși a sa viață; scrierile acestor autori dezveliră în el încă mai mult simțăciunea adâncă ce o avea din fire și pe care acum o arătă în prieteșug și amor tocmai în vrâsta când în vine circulează foc în loc de sânge, când tot porul răsuflă energie și putere, când tot gândul în cap este cinste și slavă, el era silit să trăiască în nelucrare, nevăzând nici în arme, nici în vreo altă carieră slava de care era beat, sau macăr chipul de a se face folositor patriei sale. Se dedu, dar, cultului sexului frumos; și așa amorul, simtiment care are atâta analogie cu poezia, îi stăpâni toate mișcările inimii. Însă boala, care în sfârșit îl și coborî fără vreme în mormânt, începuse de pe atunce a i se arăta amenințătoare; era dintâi niște colici cumplite. Doctorii îi sfătuiră mișcarea și aerul curat. Această împrejurare și o speculație ce vroia să facă cu boi îl îndemnară, la august 1833, să întreprindă o călătorie în Turcia, până la Adrianopol. Viața patriarhală a bulgarilor, obiceiurile lor atât de deosebite de ale altor nații mai civilizate și prin urmare mai prozaice, priveliștea măreață a Balcanilor plini încă de suvenirele biruințelor rusești, toată acea natură primitivă lăsă în memoria lui întipăriri neșterse și deșteptă în el geniul poetic.

După întoarcerea sa în Moldova, publică, în 1834, cea întâi compunere a sa: Oda ruinelor Cetății Neamțu. Această odă avu o înrâurire ce rareori poezia capătă în țara noastră. Locuitorii din Neamț, negândind nici la respectul ce tot omul trebuie să aibă pentru antichitățile patriei, nici la strigările ce vandalismul stârnește orișiunde se află bărbați ce-și iubesc slava strămoșească, ci povățuiți numai de un mârșav interes, se sileau care din care să șteargă de pe fața pământului cetatea lui Ștefan, și, cu pietrele scoase, să ridice zidiri în târgul lor. Între toți, unul, anume Beli-Bou, se deosebea prin furia sa cea dărâmătoare; acesta, numai din pietrele trase din zidurile pe care odată se înfățișasă Elena, ridică un ratoș întreg, cel mai mare din Neamț. Hrisoverghi, auzind de această nelegiuire, exaltat de o sfântă ură asupra barbarilor ce necinsteau numele de român, într-o singură noapte compuse frumoasa odă în care strigă: O, fraților moldoveni, bătrâni, tineri, de-a valmă, Veacurilor viitoare nu gândiți că-i să dați samă? Și puteți cu sânge rece privi ace dărâmare? Nu opriți barbara faptă, nu nălțați toti o strigare?

.................................................................


Iară voi care păcatul nu vă sumețiți a-l face, Ci patimii vă-nchinați, cugetul poate vă tace? Lăcomia de voi însuși și de a voastră avere Bucure-se, aibă parte, stăpâneasc-o în putere, Iar blestemul cu-a sa mână în firea toată să săpe A voastre nume urâte! ș. c... Entuziasmul ce aceste frumoase și energice versuri ațâțară fu obștesc. Las' că ocârmuirea de-ndată, aspru, opri barbara faptă, cum zice poetul, dar tot publicul se simți electrizat. Literatura, în Moldova, pe atunce de-abia incepuse a renvia, dar slabă, neînsemnată și alcătuită numai din proaste traducții sau imitații și mai rele încă de originaluri străine; poezia era mai mult în formă, în cuvinte, decât în idei. Mitologia părăginită, afectația și conțetele italienești erau de modă; la fieștecare rând a compunerilor din vremea aceea nu găsești decât muze și iar muze, Apolon, Orfeos, Belona, când Mars, când Aris, Aheron, Dafnis, Tirsis și toți zeii din Olimp și Tartar. Toate acele compuneri erau ode imitate, versuri anacreontice, imne, fabule și mai ales sonete, felul de poezie favorit al Orfeilor care ne asurzeau urechile pe atunce. În Țara Românească poezia avea mai multă nervă și începuse a se îndrepta după gustul național; multe bucăți de o adevărată poezie se și publicară de Văcărești, Eliad, Cârlova; cele întâi cercări a lui Alexandrescu ieșiseră asemene de sub tipar și vesteau românilor un mare poet. Dar, din nenorocire, scrierile lor sau nu pătrunseseră încă în Moldavia, sau erau cunoscute numai de un mic număr de cititori; Milcovul este o stavilă destul de mare, care încă astăzi oprește sau cel puțin întârzie sloboda trecere a rodurilor duhului din o țară în alta. Publicul nostru, dar, nu cunoștea decât pe autorii moldoveni, care, din pricina mediocrității lor, lăsau pe cititor rece, căci nu aveau nimică cu ce să-l intereseze. Cu atâta mai mare fu senzația produsă de Hrisoverghi prin ideile sale drepte și patriotice, prin versurile sale câteodată aspre și nesupuse regulilor versificației, dar totdeauna energice, firești, uimitoare, pline de o grație deosebită în mai multe locuri și toate scrise intr-un ton simplu și lesne de înțeles. Negreșit că poetul nostru, îndemnat prin via îmbrățoșare ce primi cea întâi a sa compunere, ar fi urmat în cariera trasă lui de către geniu și s-ar fi silit sa câștige slava literară la care-i era dat să ajungă; dar un amor viu, mare, vecinic, de vreme ce se sfârși numai cu viața sa, veni de-l răpi ocupațiilor sale. El era tânăr, frumos, avea tot ce poate plăcea unei femei, socotea că avea încă multe zile de trăit; toate aceste îi pot sluji de dezvinovățire, pentru că conteni de a lucra pentru public; și dacă mai fu poet, dacă mai luă condeiul în mână, aceasta o făcu numai pentru ca să slăvească pe aceea care-i realizase toate voluptățile ce visase în nopțile sale de tânăr. Viața noastră este atât de scurtă, atât de monotonă, atât de plină de supărări și de necazuri, încât, când ni se înfățișază un minut de fericire, ar fi o nebunie pentru noi dacă l-am lăsa să treacă, fără să ne bucurăm de dânsul. Inima lui Hrisoverghi era plină de iluzii, precum sufletul îi era plin de poezie; și precum el era adevărat poet, asemene era și adevărat simțitor. Când el iubea, iubea din toate puterile sufletului, și lumea pentru dânsul se mărginea în amoreza sa. Amorul nou ce simți fu mai ales hotărâtor pentru dânsul; această plăcută și misterioasă legătură avu o prea mare înrâurire asupra vieții sale ca să o putem trece sub tăcere, fără însă a o dezveli mai mult decât ne iartă cuviința. Era o femeie tânără, frumoasă, cu o închipuire vie, ce-și păstrase încă toate iluziile copilăriei sale și care, tremurând la cuvintele de foc ale tânărului poet, îi răspunsese: iubește-mă, fii norocit; fă-ți un nume strălucit între oameni, ca să mă acoperi și pe mine cu slava ta. Hrisoverghi află idealul eroinelor ce văzuse în Byron, Dumas și în atâția romancieri; el ciștigă un suflet ca să-i înțeleagă sufletul, o inimă pentru inima sa, o stea pentru orizonul său. El uită, dar, tot, slavă, cinstiri, viitor, ca să trăiască numai pentru iubita sa. De aceea, mai în toate poeziile ce pe atunce a compus sau a tradus, el nu-ți arată decât starea inimii sale; îl vezi când vesel, pentru că-i fericit atunce chipul ei îl vede în cristalul pârăului, numele ei îl aude în murmura naturii, glasul ei în adierea zefirului; când trist, pentru că ceasul întâlnirii întârzie a veni; când deznădăjduit, blestemând cerul și pământul, pentru că o prepune necredincioasă; îi hotărât să fugă, să o lase, îi pare rău că a jertfit pentru dânsa pân' și slava ce ar fi putut s-o câștige, se căiește de zilele ce a pierdut; și strigă: Nici o zi din ale mele vrun suvenir n-au lăsat; Numele meu încă este sub umbră acufundat. Și, după puțin, uită tot și își aduce numai aminte de fericirea ce a gustat, se întoarce iarăsi la picioarele ei, mai blând, mai supus decât totdeauna, zicându-i: Te iubesc, s-au sfârșit toate; dragostea margini nu are; Te iubesc îi rugăciunea ce înalț către altare! Negreșit, bătrânii, filozofii sau acei care n-au simțit fericirea de a fi iubit de o femeie ce-ți vorbește și simțurilor și inimii vor zice că amorul nu trebuie să înjosească pe om, că poetul, a cărui menire este de a iubi numai idealitatea, nu trebuie să-și piardă vremea întru o dragoste simțuală și că numai oamenii de rând îngenunchează înaintea unei femei. La aceste, mulți între care și eu sunt de o altă socotință; ei zic că nimică nu poate în lume îndemna la fapte mari, înseta pentru slavă, deștepta geniul, mai mult decât femeia, ființa cea mai poetică; și când n-am numi decât pe Petrarca, Dante, Tasso, a căror capodopere le-au fost insuflate prin amor, încă am dezvinovăți pe Hrisoverghi că s-a dedat unei fericiri pentru care noi, tinerii, în vremile monotone și triste în care trăim, n-ar trebui să-l mustrăm, ci încă să-l pizmuim. Dar, precât poezia sporește încântările amorului, tot atât și amorul deșteaptă gustul poeziei. Hrisoverghi, mulțumit de fericirea sa, era dator publicului, sieși, să nu-și adoarmă geniul într-o vinovată trândăvie, ci să se silească a agonisi slava ce o iubea ca un adevărat poet. Luă, dar, iarăși condeiul; și așa compuse Oda pentru venirea î. s. domnului stăpânitor în care cea întâi strofă mai ales este minunată —, bucățile originale O viță de păr, Ei și traducțiile Lampa cu Adaosul făcut de dânsul, Neera, Mina, care toate vădesc senzațiile inimii sale, și mai ales drama lui Alexandru Dumas, Antoni, în care el vedea, ca într-o oglindă, toate desfătările, toate tulburările șî îndoielile, toate nălucirile și deznădăjduirile amorului, ce el singur le simțea. Negreșit că talentul său s-ar fi dezvelit, s-ar fi copt, cu cât ar fi înaintit în vrârstă; negreșit că reputația sa din zi în zi s-ar fi întemeiat pe adevărate titluri; dar slujba în care intră și boala de care am vorbit, arătându-i-se iarași, nu-l lăsară multă vreme slobod, ca să-și urmeze îndeletnicirile poetice de care se apucase de nou.

După venirea î. s. domnului stăpânitor din Constantinopol, bucurându-se cu toți moldovenii pentru așezarea unui guvern național și pentru existența politică închezășluită țării prin numirea unui domn pământean, A. Hrisoverghi se hotărî a intra de nou în slujbele statului. La 16 august 1834, el îmbrățoșă iarăși cariera militară, ca lieutenant și adiotant al hatmanului, și tot în același an, la 24 decembrie, înălțimea-sa îl numi domnesc adiotant. În acest de pe urmă post, el câștigă în curând încrederea prințului, fu orânduit în mai multe însărcinări importante și, pentru bunele sale slujbe, la 1 ianuarie 1836 fu numit căpitan.

Dar boala care-l rodea înlăuntru nu-l lăsă să-și urmeze cariera. Zdravăna sa constituție luptase mai multă vreme împotriva răului; însă el se grăbea să trăiască și de aceea nu știa ce este paza și dieta. El era înșelat prin puterea sporitoare a duhului său; și așa nu-și cunoscu starea decât când nu mai era chip de a o îndrepta. În luna lui februarie 1836, la un bal măscuit, dat de curtea Iașilor, tocmai la acela în care o damă însemnată zicea lui Hrisoverghi, îmbrăcat într-un bogat costum de templier: "Ești frumos ca un soare"
— la acel bal, el avu nenorocire să răcească tare și nu se păzi. A doua zi, pe o vreme viscoloasă, se duse la Pribești, întru o comisie la care era rânduit: după câteva zile se întoarse de acolo rău cu totul și de atunce nu mai văzu zi bună. Boala se complică și doftorii singuri nu mai fură în stare de a o cunoaște; neputându-i folosi, îl sfătuiră să caute ajutor străin. La 2 iunie 1836 el se porni cu frate-său la Viena; doftorii de acolo îl trimiseră la băile de Ișel. Cura aceasta, asemene, nu-i prii, și așa, tot în același an, în octom brie, se întoarse în Moldova, mai slab încă decât se dusese și numai cu micul folos ce poate aduce un aer curat și un trai departe de intrigile și de tulburările lumii. Puțin după sosirea sa în Iași, pică la pat, din care nu se mai sculă decât ca să meargă la groapă. Boala se făcu mai amenințătoare decât totdeauna; puterea trupească era pierdută și, văzându-l în acea ticăloasă stare, nimene n-ar fi putut crede că avea dinaintea sa unul din cei mai frumoși tineri din Moldova; el ajunsese a fi numai umbra sa. Moartea sa fu precedată de luni de nedormire și de dureri, în care însă își păstrase toată agerimea duhului și toată veselia caracterului. Dimpotrivă, cu cât puterile trupești îi scădeau, cu atâta facultățile intelectuale îi sporeau; numai dacă avea vreun minut de odihnă, îndată lua condeiul sau dicta altuia; și așa, slab, bolnav, la două degete de moarte, compuse câteva fragmente de poezie, ce sunt adevărate scântei de geniu. Dar suferințele din zi în zi se înmulțeau, și așa, în 9 martie 1837, pe la patru ceasuri de dimineață, își dădu sufletul, fără agonie, dar cu căință că murea tânăr, plin de viitor și că nu putuse adeveri nădejdile ce compatrioții puseseră în el. Cu câteva ceasuri înaintea morții el făcuse aceste versuri: Gata a lăsa viața, plâng, suspin nemângăiat, A tristelor mele zile nădejdea s-a-mprăștiat. C-o privire tânjitoare mi-e drag a mă mai uita La fericirile lumii ce nu le-am putut gusta. A. Hrisoverghi, întovărășit la locașul său de pe urmă de frații cei de arme și de toată tinerimea, s-a îngropat lângă tată-său, în biserica Sf. Neculai de la Deal. Tocmai după moartea sa, la autopsia ce i se făcu, doftorii cunoscură că boala-i fusese oftica la măduva spinării sau, cum se zice cu terminul tehnic, tabes dorsalis. Așa muri, de-abia de 26 ani, acest tânăr favorit al muzelor, ridicat prea devreme veacului, pe care negreșit că, venind într-o vârstă mai coaptă, l-ar fi îmbogățit și strălucit cu producțiile geniului său. El era de o talie naltă, bine proporționată; figura sa smolită era frumoasă și bărbătească; fizionomia sa atât de expresivă, încât, dacă o vedea cineva o dată, nu o mai putea uita; înfățișarea sa era slobodă și plăcută. Însușirile inimii nu-i erau în nimică mai jos decât ale trupului. Patria o iubea mai mult decât viața; ideile sale erau liberale și potrivite cu veacul; prejudecățile nu l-au avut niciodată de partizan. Sufetul său era îndurător și deschis la toate întipăririle nobile; și pentru prietenii săi el era de miere, cum zice un proverb românesc. Părerile noastre de rău că l-am pierdut cu atâta trebuie să fie mai mari, cu cât vedem în ce lipsă se află patria noastră de bărbați cu însușirile lui.

Nu ne rămâne acum decât a arunca o mică ochire asupra acestei ediții, ce cuprinde toate scrierile lui A. Hrisoverghi, afară de traducția dramei Antoni, care, în același an după moartea lui, s-a publicat la București, în tipografia lui Eliad. Cele mai multe din bucățile poetice ce se cuprind în această colecție nu sunt decât niște eschise, niște cercări neîndeplinite; după opinia noastră, Fragmentele sunt cele mai vrednice de însemnat; multe din aceste sunt adevărate țanduri de pietre scumpe. Autorul singur cunoștea greșelile și neîndeplinirile lucrărilor sale; pe bucățelele de hârtie împrăștiate, pe care el le scrisese, se văd în mai multe locuri versuri subliniate, cuvinte șterse, semne de îndoială. Negreșit că criticii vor găsi ades ideea rău înfățișată, noima neînțeleasă, expresiile nu prea alese, rima rău păzită. Noi singuri mărturisim că privim aceste poezii nu ca modeluri de perfecție, ci numai ca o dovadă că tânărul avea geniu și ca o probă de ce ar fi putut face, dacă nu l-ar fi răpit moartea așa de timpuriu, căci, înainte de toate, trebuie gândit că ele n-au petrecut din cariera omenească decât vârsta patimilor. Iar acelora care, fără a lua samă la împrejurări, s-ar sili a arăta numai greșelile lui Hrisoverghi, le vom zice tot acele cuvinte ce și biograful lui Andrei Chénier le adresează criticilor poetului francez, mort asemene în floarea tinereții: "Dacă vroiți de la dânsul o corecție absolută, duceți-vă de-l cereți mormântului, care s-a închis asupra lui la vâstă de douăzeci și șase de ani. Iar până atunce, nu pretindeți de la rodul timpuriu picat înainte de a se coace, prin lovirea fulgerului, dulceața poamelor de toamnă!"


[1] Precuvântarea dlui C. Negruzzi la Antoni, dramă tradusă de A. Hrisoverghi, București, tipografia lui Eliad, 1837.