Sari la conținut
Bine ați venit la Wikisource! Dacă doriți să contribuiți vă invităm să vă înregistrați, iar dacă aveți nelămuriri adresați-vă Scriptoriului.
Am dori să știm părerea dvs. privind pagina noastră. Vă puteți exprima opinia în cadrul Cărții de oaspeți!

Ucigașul fără voie

(Redirecționat de la Ucigaşul fără voie)
Ucigașul fără voie
de Grigore Alexandrescu
3626Ucigașul fără voieGrigore Alexandrescu


O temniță-adâncă îmi e locuința:
Prin dese, prin negre zăbrele de fier
O rază pierdută îmi spune ființa
Cerescului soare, seninului cer.

Și frigul mă-ngheață; e umed pământul;
De ziduri, de lanțuri eu sunt ocolit:
Aici suferința așteaptă mormântul,
Căci legile lumii așa au voit.

Adus ca o crudă, sălbatică fiară,
L-a temniței poartă nădejdea-am lăsat,
Și simt chinuire atât mai amară,
Cu cât a mea soartă eu n-am meritat.

O noapte fatală! o noapte cumplită!
Pe patu-mi de trudă dormeam obosit:
Era despre ziuă: soția-mi iubită
Ședea lângă mine... un vis, vis cumplit!

Văzui: în bătrâne păduri depărtate
Părea că mă aflu; eram călător;
Dar calea pierdusem; pe ramuri uscate
Cânta cucuveaua cu glas cobitor.

Copacii în preajmă-mi părea că-nviază:
Din toată tulpina un geamăt ieșea:
Flămândă, cumplită, vedeam că-mi urmează
O ceată turbată de lupi, ce urla.

Și eu fugeam iute, fugeam cu grăbire,
Dar locul sub mine de sânge-nchegat
Silințe-mi zadarnici punea-mpotrivire;
De-o rece sudoare eram inundat.

Sufla un vânt iute, și luna-ngrozită
În spațiuri veșnici trecea alergând,
Cu stinsele-i raze, cu fața-i pălită
Întinse pustiuri abia luminând.

Apoi deodată în nori se ascunse,
Și lipsa ei dete cumplitul semnal:
În spasma nespusă ce-atunci mă pătrunse,
Văzui trecând moartea pe palidu-i cal.

Schelet de-altă lume, cu forme cumplite,
Rânjind, către mine privea neclintit:
În mâna-i uscată, în unghi ascuțite
Ținea o femeie... din capu-i zdrobit,

Mușca câteodată, mușca cu turbare,
Și creieri, și oase din gura-i cădea:
Uimit rămăsesem: la orice mișcare
Părea că ea rupe din inima mea.

Dar ceata de fiare o văz... mă sosește...
Fierbintea-i suflare acum o simții...
Mă plec, cat, și mâna-mi grea piatră-ntâlnește,
Curaj desnădejdea îmi dă, și... izbii...

Un țipăt s-aude... eu sar în picioare,
Din somnu-mi de groază atunci deșteptat.
Soția-mi lipsită de-a vieții suflare
Zăcea... capu-i tânăr era sfărâmat!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De-atunci zile multe și nopți osândite
Pe fruntea-mi trecură! eu nici am simțit
A lor osebire; vedenii cumplite
Și țipătu-acela în veci m-a-nsoțit.

Răsună el seara, l-auz dimineața,
Precum în minutul prin crimă-nsemnat;
Și eu trăiesc încă! trăiesc, căci viața,
Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat.

Aici aștept vremea și ziua dorită
Să văz dacă dreptul ceresc împărat
Privește la fapta-mi, ce este cumplită
Sau numai la cuget, ce este curat.

Note

[modifică]
Sujetul acestei poezii este o întâmplare adevărată. Osânditul socotesc că trăiește încă, și nu e mai mult de patru ani de când s-a judecat pricina la tribunaluri, unde el, mărturisind fapta, căuta a se dezvinovăți prin povestirea nenorocosului vis. Dar judecătorii, temându-se ca nu cumva îndurarea către acesta să însufle și altora dorința de a visa, au aplicat pravila care nu cuprinde nimic despre vise. Căci pravila criminală, după cum știm, e încă nedesăvârșită (n. a.).