Tovarășii (Anghel)

Tovarășii de Dimitrie Anghel

Din romanul plănuit "Arca lui Noe"
Publicată în Ilustrațiuna română, II, nr. 11, nov. 1912. Apărută și în Minerva, III, 1074, 12 dec. 1911, p. 3, sub titlul "Doctorul, trăsura, vizitiul și caii".

Era odată un doctor, o trăsură veche, doi cai fără culoare hotărîtă și un vizitiu bătrîn... Zic așa, pentru că sunt anumite ființe pe care nu ți le poți închipui decît ca o pluralitate. Ei singuri nu există, pentru că cer o întregire, ei trebuie să se îngemăneze ca să poată fi, trebuie să-și întovărășească pe alții ca să fie siguri că sunt cineva.

Era deci un doctor, plus toate derivatele lui, și ei de douăzeci de ani stăpîneau un oraș.

La anumite ceasuri, se trezeau cu toții, privind prin opt ochi somnoroși lumina, tot atîtea fălci se deschideau formînd un uriaș căscat, diferite combustibile înghițeau fiecare și apoi ciudata mașină alcătuită se punea în mișcare. Cînd începuseră tovărășia asta nu erau ca astăzi; doctorul era brun, vizitiul blond, iar bidiviii suri, și uitam să spun că și adecvata trăsură la care erau înhămați cu toții, pe vremea ceea, era solidă, strălucitoare și juca ușoară și legănată pe cele mai flexibile arcuri ce se pot visa.

Și cum erau deosebiți la înfățișare, tot astfel erau și la suflet, cînd pentru întîia dată zveltul bici, cu șfichiul lui sonor de mătase, înflorit ca un canaf de spumă, vestise cetățenilor pașnicului oraș că le-a sosit un nou emul al lui Hipocrat.

Guraliv și vesel era cel ce ținea locul de cinste pe perinele moi ale trăsurei, ca unul ce nu avea încă nici un cadavru pe conștiință, nici un avort la pasivul lui, nici o epidemie rău combătută care să-i mustre cugetul. G vervă necurmată îl făcea în exuberanța lui tinerească să cugete la fiece pas cu bunăvoința despre oameni și despre lucruri.

Saluturi respectuoase de moștenitori nu-l întîmpinaseră încă, marșurile funebre ce întovărășesc de obicei răposații n-aveau de ce să-l turbure și cum neagra culoare a doliului era încă pentru el ca și orișice altă culoare, nu putea înțelege cum cel ce-i masca de-a pururi orizontul ca un paravan și din a cărui ființă nu vedea decît partea pe care o întoarce omul cînd e supărat, poate sta așa mut, filozof și nepăsător la nenumăratele aspecte ale vieții asupra cărora el îi atrăgea luare-aminte...

Blondul vizitiu din înălțimea lui găsea, se vede, însă, mai demnă de luare-aminte tovărășia celor ce-l precedau decît celui dindărătul lui. Era și firesc dealtfel să fie o legătură mai apropiată, căci, ca unul ce ținea hățurile în mînă, nu putea fi decît o prelungire o dobitoacelor...

Albele cvatrupede și ele aveau pe atunci o personalitate destul de fățișă, și greu se puneau la pas, neînțelegînd încă sfînta problemă a tovărășiei și nefiind destul de precoci, sau încercați, ca să știe că în unire stă puterea.

Erau simpatici oricum, așa, cu toții, și vechiul oraș cu căsuțele lui strînse, una lîngă alta, sub streșinele cărora se aciuiază atît de puține bucurii și așa de mari dureri, căuta să se deprindă parcă, zicîndu-și : Și noi am avut un ieri, am strălucit frumoase și nouă la soare, am găsi alăturea pe altele mai vechi decît noi, dar anii mulți, zăpezile și soarele ne-au prefăcut una și ne-au dat aproape aceeași față, streșinile noastre acum picură aceleași lacrimi și ferestrele deschise spre drum privesc aceeași viață...

Drumul printre ele, ca un rîu liniștit, curgea drept, cotea, se umplea de umbre pe unde-și întindeau pomii frunzarele deasupra zăplazelor, se lumina din nou mai încolo, se revărsa într-o piață și apoi își relua cursul în linii drepte sau zigzaguri, ca să ducă aceiași trecători o bucată de vreme, să-i schimbe la față apoi, să le îngreueze pasul, să-i ducă pînă la o poartă de unde nu se mai întoarce nimeni înapoi și să izvorască mereu alții...

Și pe cursul acesta au trecut și ei, doctorul, tăsura, vizitiul și caii ; s-au oprit azi aci, sub umbrarul unor pomi a adăstat trăsura, vioi a sunat un clopoțel, din ce în ce mai grăbit a înnegrit Hipocratul o rețetă, și rîul alb al drumului l-a oprit la altă casă, de unde l-a luat și l-a mînat aiurea spre alte dureri, ca să-l readucă iarăși de-a lungul zilelor și al anilor sub aceleași streșini ca să împrăștie o fărămitură de nădejde cu cîteva slove negre ori cu o vorbă îngăimată în pripă.

Suri fusese caii, brun stăpînul, blond vizitiul și chipeșă trăsura ; liniștitele case însă care-și aduceau aminte și aveau acuma aproape toate aceeași față priveau cu duioșie la pluralitatea aceasta ce începea și ea încet-încet să se identifice după atîta vreme. Grămadă curseseră anii, neagra estompă a morței îndoliase multe case, epidemii nenumărate dăruise moșteniri neașteptate, mii de rețete semnase acuma mîna celui ce acum douăzeci de ani nu-și pusese încă iscălitura sub nici un decret de moarte...

Ca o pacientă rău îngrijită ce nu mai are nici o nădejde de scăpare, gemea acum trăsura, pe arcurile ei obosite ; tăcut, îngîndurat și fără vervă, privea cel de pe perinile ce-și pierdea cîlții la paravanul viu ce-i acoperea orizontul de atîta vreme ; nepăsător și hursuz cel ce stăpînea poziția cea mai înaltă mîna bietele cvatrupede, care înțeleseseră, în sfîrșit, ce însemnează a merge în unire și de a-și mișca în cadență pasul...

Al lor era orașul de mult, precum și ei ai orașului. Din moarte și din viață se urzise trecutul, din mii și mii de rețete, pusese una peste alta, crescuse păturile zilelor, și casele aveau acum toate aceeași poveste, care începea așa :

Era odată un doctor, sau mai bine nu — era odată un doctor, o trăsură veche, doi cai și un vizitiu bătrîn... Cum fuseseră ei înainte nu-și mai aduceau aminte tihnitele case, dar atîta știau că acum albi erau caii, bătrîn vizitiul, nins de ani doctorul și că toți treceau înhămați la aceeași veche trăsură, asemuindu-se așa de bine, încît parcă făceau o singură și nedespărțită ființă cu opt ochi ce aveau să se stingă și ei într-o zi, sătuli de atîtea suferințe și nemernicii pe care le-au văzut cît au trăit.