Thogrul și străjerul

 

Odată, cînd, pe-o noapte furtunoasă,
Thogrul trecea pe lîng-un biet străjer
Și la văzut în bunda-i zdrențeroasă
Cum zgribura, învinețit de ger,
Îi zise, căci era milos din fire :
— Am să-ți trimit pe loc o haină groasă.
Zicînd așa, cu inima-mpăcată
Intră-n palatu-i plin de strălucire :
Acolo însă-i răsări în prag
Soția lui, făptură minunată,
Care-l primi zîmbind cu-atîta drag,
Încît uită făgăduiala dată
Precum uită și pe străjer și gerul.

Dar ia aminte tu ce-a zis străjerul :
A zis : — O, rege, tu m-ai dat uitării,
Căci ai dormit în raiul desfătării,
Ai dus-o noaptea într-un vis plăcut,
Ce-ți pasă noaptea mea cum a trecut !

Ce-i pasă caravanei care scapă
De-aceia ce-n nisip își află groapă !
Un blînd noroc te leagănă în somn,
Ai călăuză bună și ești domn,
Nu te oprește dealul, valea, nu.
La cei rămași gîndești vreodată tu ?...
De pe cămila-naltă cît un munte,
Simți tu ce-i valea grijilor mărunte ?
Voi, cari, sub cald poclit, trăiți ca-n cer,
Gîndiți la cei ce-n frig și foame pier.