Tendenţionismul şi tezismul în artă

De la Wikisource

Tendenţionismul şi tezismul în artă[1] de Constantin Dobrogeanu-Gherea

Mărturisesc, îmi pare bine şi îmi pare rău totodată de prilejul ce mi-a dat dl Roman, să vorbesc despre mine însumi. Îmi pare rău, pentru că voi fi nevoit să vorbesc despre persoana mea, lucru ce aş fi dorit să nu fac, îmi pare însă bine, pentru că astfel voi putea desluşi unele puncte din articolele mele.

Şi acuma trec la chestie. Dl Roman zice că nu se uneşte în totul cu mine în privinţa artei, însă e foarte departe de a lămuri în ce şi cum; e aşa de puţin desluşit, încât mărturisesc că n-am putut pricepe în totul ce vrea să spună d-sa. Chiar la începutul broşurii, d-sa arată deosebirea între noi astfel: ,,D-sa (adică eu) pune ideea socială pe planul întâi, iar arta pe al doilea. Aice ne deosebim... Literatura însă, şi în special poezia, după părerea noastră, trebuie să rămâie în primul loc economişti poeţi, ca şi poeţi economişti. Ce înţelege oare prin aceste fraze? Să fi înţelegând că e rău a scrie în versuri un tratat de economie politică? Dacă despre aceasta-i vorba, suntem de aceeaşi părere, şi aş dori mult să mi se arate unde şi când am spus eu asemenea prostie. Poate însă dl Roman e împotriva tendinţelor sociale exprimate în poezie? Aşa se pare; dar atunci de ce apără cu atâta foc pe Eminescu, umblând a dovedi că în poeziile lui are tendinţe liberale, progresiste? În cele câteva pagini unde e vorba despre mine dl Roman zice: ,,Greşeala dlui Gherea este că nu face deosebirea între util şi poetic, pe care o face H. Spencer..." Mai departe, dl Roman îmi ţine o lecţie despre faptul că poate să fie un lucru foarte folositor, fără a fi poetic. Am mai spus că niciodată nu mi-a trecut prin minte să amestec economia politică cu poezia; acum, pot să adaug că de mult ştiu aceasta, de mult, foarte de mult ştiu că unele funcţii fiziologice, care-s foarte folositoare, sunt totodată cu desăvârşire nepoetice. Mai departe. Dl Roman zice că legislaţia poate să fie foarte progresistă, dar nu poate să dea material poeziei, iar şi mai departe, aseamănă pe poet c-o albină care ne dă lucruri dulci, şi zice: ,,Ce ne pasă nouă de unde le ia?" Mai întâi, aceste fraze — ca şi toată partea în care dl Roman atinge teoriile estetice, cum e: legătura între idei în general şi în special între ideile sociale cu arta — sunt foarte puţin limpezi la dl Roman. Al doilea, d-sa nu m-a înţeles bine, cel puţin nu m-a înţeles cum aş dori să fiu înţeles. Poate că sunt şi eu de vină, de vreme ce nu m-au înţeles şi alţii, afară de dl Roman: se vede că n-am desluşit destul de bine părerile mele. Dar am şi eu o apărare: am scris încă prea puţin; nu numai că n-am spus ,,tot", după cum cu drept cuvânt zice dl Roman, dar am spus foarte puţin, şi ce-am spus n-am spus complet. Chestiile literare, estetice sunt aşa de încâlcite, aşa de complexe, încât e foarte firesc lucru să nu poţi să le lămureşti cu desăvârşire. Voi împlini această lipsă pe cât îmi va fi cu putinţă. Nu voi putea însă să dau toate lămuririle în acest articol; ce va mai rămânea, voi spune altă dată.

Iată, în câteva cuvinte, cam ce am scris eu până acuma în privinţa artei şi ce mi-a părut destul de desluşit.

Omul în general, deci şi artistul, e un product al împrejurărilor cosmice (mijlocul natural) pe de o parte, iar pe de alta al împrejurărilor sociale (mijlocul social). Toate manifestările spiritului omenesc în general, deci şi cele artistice, sunt condiţionate prin organizaţia fizică, nervoasă, sufletească a artistului. Însuşi artistul e format de către mijlocul natural şi social ce-l înconjoară. Toate producţiunile artistice (vorbim de artă, nu de mâzgălituri ori de falsificarea artei) se reduc, la urma urmei, la înrâurirea mijlocului natural şi a celui social. O impresie făcută de mijlocul natural, de pildă un răsărit de soare ori o idee socială, cum este iubirea de oameni sau iubirea către femeie, nu va ieşi de la poet întocmai cum a intrat. Impresia va găsi o sumă de impresii adunate, o sumă de idei, va găsi un sistem nervos deosebit, care la naşterea artistului cuprindea posibilitatea dezvoltării şi creării artistice. Creaţia artistului va fi un product al combinaţiilor acestor factori feluriţi, dar toţi aceşti factori — cum e grămădirea de impresii în sistemul nervos, adunarea de idei etc. — vin ori de la mijlocul natural, ori de la cel social. Deci, cum am zis, creaţiunea artistică, la urma urmei, este pricinuită de înrâurirea mijlocului natural şi social, şi mai ales acest din urmă are înrâurirea hotărâtoare, el e cel de căpetenie. Chateaubriand, pentru a ne da icoana măreaţă a naturii sălbatice, a trebuit să meargă în America şi să vadă acolo pe loc minunata vegetaţie, tocmai unde e mai sălbatică şi mai frumoasă. Descrierea fierbinte, înfocată, a naturii şi a iubirii în René, e efectul unui temperament nervos, fierbinte şi bolnăvicios totodată; ideile reacţionare ale scrierilor lui sunt pricinuite de revoluţia franceză care a desfiinţat nobilimea, a omorât pe fratele lui şi l-a surghiunit pe însuşi artistul. Ideile religioase-bigote, prin care se caracterizează, se datoresc educaţiei excesiv de religioase, aproape unei nebunii, care se observă la toţi membrii familiei Chateaubriand, o manie care a făcut pe sora lui să intre la mănăstire în floarea tinereţii; şi e de notat că pe sora aceasta o iubea el cu pasiune. Lirismul pesimist şi deznădăjduit al lui Leopardi se explică prin constituţia lui fizică peste măsură de bolnăvicioasă, pe de o parte, iar pe de alta prin un complex de influenţe sociale. Şi aşa-i întotdeauna. Dacă uneori nu putem găsi, în unele privinţe, o legătură de cauză între mijlocul social şi cel natural şi creaţiunea artistului, pricina poate fi că ştiinţa nu-i îndestul de dezvoltată în această privinţă; pricina poate fi a instrumentelor de cercetare, care în materie de artă şi de psihologie sunt încă puţin perfecte, şi în sfârşit vina poate fi a criticului care nu ştie a se folosi îndeajuns de ştiinţă şi de mijloacele de cercetare ce le are azi la îndemână. Dar că asemenea legături există e mai presus de îndoială. Artistul ne dă numai ceea ce primeşte şi nu poate să ne dea decât din ceea ce primeşte. În lanţul nesfârşit al cauzelor şi efectelor din universul nostru, cauza se schimbă cu efectul şi ceea ce a fost azi cauză, mâine e efect. Aşa şi cu arta. Efect al mijlocului social, ea la rândul ei lucrează asupra acestui mijloc. Pesimismul deznădăjduit şi bolnăvicios al lui Leopardi, care e productul (pe cât e vorba de cauze sociale) suferinţelor nenumărate ale societăţii, înrâureşte şi el asupra societăţii. Ideile reacţionare religioase ale lui Chateaubriand, datorite întâi şi întâi revoluţiei franceze, au avut înrâurire asupra revoluţiei, pe de o parte dând curaj reacţiunii monarhiste, pe de alta aprinzând curajul şi ura revoluţionarilor. Societatea sugerând anumite idei şi sentimente artistului, creaţiunea artistului, caracterizată prin idei şi sentimente sugerate de societate, va sugera societăţii, la rândul ei, idei şi sentimente în armonie cu cele primite.

Acestea sunt, în câteva cuvinte, tezele pozitive şi esenţiale care mi-au părut că ies lămurit din cele spuse de mine. Din aceste baze fundamentale iese tot ce am spus până acuma în privinţa teoretică literară. Asupra acestor câteva chestii fundamentale, cei care vor să mă critice trebuiau să-şi îndrepte privirea. Dacă ar dovedi că aceste premise sunt false, atunci, desigur, foarte multe din cele ce am zis sunt false; dacă însă se vor uni cu mine în privinţa acestor premise (şi cred că ar fi greu pentru cineva să nu se unească), atunci şi deducţiile mele sunt adevărate. Aceste toate sunt bineînţeles cu desăvârşire nepotrivite cu tezele esteticii vechi, cu tezele esteticii metafizice. După acea estetică, arta nu-i un product, ci un dar dumnezeiesc, un lucru supranatural, care stă deasupra şi în afara societăţii. Bineînţeles că o mulţime de fenomene, de fapte artistice sunt altfel explicate de o teorie, şi altfel de cealaltă, uneori în mod cu totul opus.

Dl Roman, după cum se vede, face parte, după credinţele sale literare, din şcoala modernă, însă, ca foarte mulţi alţii, nu şi-a explicat lămurit o mulţime de chestii literare, estetice, şi de aceea le explică tot metafizic. Cu alte cuvinte, deşi de şcoală nouă, tot amestecă credinţe şi consideraţii vechi.

Dreptatea ne sileşte să spunem că mai toţi literaţii noştri fac aşa. Plecând de la premisele fundamentale, înşirate în câteva cuvinte mai sus, putem foarte bine să luminăm acele câteva chestii foarte însemnate pe care le ridică dl Roman şi care, după d-sa, îl deosebesc de mine. Aşa e, de pildă, chestia folositorului în artă. Estetica metafizică se răscoală împotriva întrebuinţării cuvintelor folositor şi vătămător. ,,Folositor şi vătămător sunt cuvinte bune de întrebuinţat, când e vorba de tingiri ori de rachiu. Tingirea e folositoare şi rachiul vătămător: dar arta, un dar ceresc, arta, floarea şi podoaba vieţii, e prea sus pentru ca să fie întrebuinţate, şi faţă cu dânsa, vorbele noastre negustoreşti: folositoare ori vătămătoare", ziceau şi zic cu indignare vitejii apărători ai Madame feu l'esthétique [2] , după expresia scriitoarei Barbe Gendre.

Alţii, mai transigenţi, sunt gata să spuie că arta e folositoare, dar totuşi, şi după dânşii, ea rămâne o categorie metafizică, prin aceea că e numai folositoare. După ei, arta nu poate să fie decât folositoare, a-i zice vătămătoare ar fi o ocară. După noi, însă, e cu totul altmintrelea. Arta e un product, e o manifestare ca oricare alta a spiritului omenesc şi ca atare poate să fie ori folositoare, ori vătămătoare. Odată ce este exprimatoarea ideilor şi sentimentelor omeneşti, însuşirile ei atârnă de ideile şi sentimentele ce va exprima. Ea poate să exprime idei şi sentimente sănătoase, şi în acest caz e folositoare; poate să fie exprimatoare de idei şi sentimente rele, şi în acest caz e vătămătoare.[3]

Toţi cititorii noştri, fără excepţie, sunt desigur pe deplin convinşi că liberarea de sub jugul străin... e un lucru sfânt. Un poet care, în versuri înflăcărate, va pleda pentru această liberare, va face o lucrare poetică folositoare; dimpotrivă, un poet care va cânta robirea naţiunii, va face o creaţiune artistică vătămătoare.

Dacă dl Roman ar fi vrut să combată ideile mele în privinţa folositorului şi a artei, ar fi trebuit să arate că arta e mai-nainte de toate artă şi e neatârnată de însuşiri ca folositor şi nefolositor; dar nu să-mi spuie că sunt lucruri folositoare care nu-s poetice, ori să mă înveţe că matematicile şi poezia nu-s acelaşi lucru, ca şi cum eu aş fi zis vreodată o astfel de prostie.

Pentru acei care vor înţelege mai adânc premisele teoretice expuse mai sus, se va lămuri foarte bine şi chestia ideilor sociale în artă, ori mai bine chestia atât de mult discutată: ,,tendinţa în artă", ,,arta tendenţioasă". Această chestie a ajuns adevărata gogoriţă a esteticilor metafizici şi cu toate acestea nouă ne pare foarte lămurită. În adevăr, dacă o creaţiune artistică e rezultanta înrâuririi mijlocului natural şi social, dacă artistul ne dă ceea ce au pus în el mijlocul natural şi cel social, creaţiunea lui va exprima tendinţele mijlocului ce-l înconjoară; creaţiunea artistului va exprima, într-un fel ori în altul, tendinţele epocii în care trăieşte, ale societăţii în care trăieşte. Deci, artă fără tendinţă nici nu poate să fie. Artă fără tendinţe n-a existat, nu există şi nu va exista. Căci dacă arta va atinge viaţa socială, va exprima tendinţe sociale. Bineînţeles, o poezie ce descrie un asfinţit de soare nu exprimă tendinţele sociale ale unei epoci; dar noi nu prea cunoaştem poeţi mari care să se fi îndeletnicit numai cu descrieri de răsărituri şi de apusuri de soare. Poeţii mari, în toate timpurile şi la toate popoarele, au exprimat idei mari sociale, şi cu cât au fost mai mari, cu atâta mai deplin au exprimat ei tendinţele epocii şi ale poporului. Eschil, Homer, Sophocle, Dante, Leopardi, Byron, Shelley, Musset, Victor Hugo, Goethe etc. n-au fost oare geniali exprimatori ai tendinţelor sociale ale poporului lor, ale epocii lor?

E peste putinţă a face între idei şi tendinţe şi artă o deosebire atât de mare încât să zicem că ideile sociale au câmpul lor bine mărginit, iar arta de asemenea are pe al ei, după cum ne spune dl Roman (pag. 12). Ideile şi tendinţele sociale sunt chiar sângele cald şi hrănitor care nutreşte şi face vieţuitor organismul numit artă. A spune că ideile şi tendinţele sociale sunt ceva cu totul deosebit de artă este tot aşa cum ai zice că sângele e ceva cu totul străin de organismul omenesc.

Dar dacă arta în general şi poezia în special (despre poezie e mai ales vorba în scrierea dlui Roman) exprimă ideile şi tendinţele sociale, atunci se naşte întrebarea: care sunt anume tendinţele ce pot şi chiar trebuie să fie exprimate în artă, şi de nu cumva sunt unele idei şi tendinţe sociale, care nu merită deloc, care chiar din firea lor nu pot să fie exprimate în poezie? Aici e miezul chestiei. Cu ideile mari sociale introduse în poezie se repetă acelaşi lucru ca şi cu toate ideile mari. Cine nu ştie ce s-a întâmplat până acuma cu toate ideile mari religioase, filozofice, economico-sociale? La ivirea lor, ele sunt huiduite, luate în râs, clevetite din felurite pricini. Unii oameni, chiar inteligenţi, fac aceasta din interes, alţii o fac din nepricepere, alţii de frică: "Părinţii părinţilor noştri au crezut aşa, doar n-au fost ei mai proşti decât noi". De la început ideea nouă e sprijinită numai de câţiva oameni mai îndrăzneţi, care de multe ori plătesc asemenea îndrăzneală cu viaţa lor. Câte puţin însă ideea îşi face drum, adevărul câştigă teren, câte puţin ideea cea nouă ajunge şi ea idee ortodoxă, un stâlp al societăţii, pentru ca, rezemaţi de acest stâlp, cei interesaţi, nepricepuţi, fricoşi şi neputincioşi să strige iarăşi contra altei idei noi şi îndrăzneţe.

Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu ideile noii estetici, se întâmplă şi cu tendinţele sociale introduse în artă. Pe un poet mare, novator îndrăzneţ care arată admirabil o idee mare socială, pe un aşa poet îl întâmpină huiduielile şi strigările că el pângăreşte arta, că arta e ceva prea sus pentru ca să fie amestecată cu de ale vieţii, că pentru aceasta există jurisprudenţă, economie etc. După o vreme însă, oricare idee ajunge foarte poetică, îşi capătă dreptul de cetăţenie în poezie, se preface într-o armă împotriva tendinţelor şi ideilor noi. Când vitejii artei pentru artă, ai artei pure, ai artei care e mai presus de toate, şi mai înainte de toate artă, când aceşti viteji încep să strige în contra ideilor şi tendinţelor sociale introduse în artă, pretinzând că ea trebuie să rămâie cu totul în afară de lupta ideilor şi a tendinţelor sociale, ei nu ştiu ce vorbesc.

Adevărul este că ei nu-s, în general, împotriva ideilor şi tendinţelor sociale în poezie — aceste idei şi tendinţe fiind sângele cald al poeziei —, ci sunt împotriva unor anumite idei şi tendinţe. Dacă ei strigă împotriva tendinţelor sociale în general în poezie, apoi strigă fie din nepricepere, fie din interes. Când genialele versuri ale lui Shelley au căzut asupra Engliterei ca o lavă topită, chemând la viaţă pe cei dezmoşteniţi, ce strigăt de ură şi de turbare! Între alte clevetiri a fost şi aceea că versurile lui Shelley pângăresc arta prin introducerea unor idei care au alt câmp de luptă... Estetici curaţi s-au făcut mai ales acei ale căror privilegii au fost ameninţate prin acest potop de geniale şi înfocate versuri. A trebuit mai bine de-o jumătate de veac până ce critica să înceapă, în sfârşit, a mărturisi că Shelley e cel mai mare poet englez din veacul nostru, că e mai presus de Byron şi în unele privinţe ajunge pe Shakespeare [4] . Trebuie să spunem însă un adevăr, că în cuvintele antitendenţioşilor în privinţa poeziei se cuprinde şi o parte de adevăr, câtă vreme ei luptă în contra tezismului (pe dată vom vedea cum pricepem acest cuvânt), confundându-l cu tendinţa socială a artei.

De altă parte, şi apărătorii tendinţelor sociale în artă nu lămuresc destul deosebirea cea mare ce există între tendenţionism şi tezism. Voi stărui să explic aici pe scurt această deosebire. De la început însă, trebuie să mărturisesc că vorbele tezism şi tendenţionism le întrebuinţez arbitrar. În limba obişnuită, aceste vorbe sunt întrebuinţate chiar în acelaşi înţeles. Şi drept vorbind, n-aş dori deloc să introduc nici cuvinte noi, nici să iau un cuvânt într-un înţeles neobişnuit. Dar ce vreţi să fac? Am în capul meu două şiruri de idei bine deosebite, dar pe care publicul le amestecă, nu le distinge, încât pentru oricare din amândouă întrebuinţează, la întâmplare, ori vorba tendenţionism, ori tezism. Cum am spus, pentru mine aceste două serii sunt foarte deosebite, sunt deci nevoit să dau fiecăreia din ele o numire, fie chiar cu primejdia de a aduce oareşicare încurcătură în mintea cititorilor. De altmintrelea eu nu ţin la cuvinte, ţin numai să se facă bine deosebirea între aceste două serii de idei, şi dacă mi se vor da nume mai potrivite, le voi primi cu plăcere. Cu alt prilej voi lămuri, în toată întinderea ei, pe larg, deosebirea adâncă dintre tezism şi tendenţionism; aici voi spune numai câteva cuvinte, dar care, cred, vor fi destul de lămurite.

Una din trăsăturile caracteristice ale teziştilor este că ei cred că însuşirea artistică (aşa iese din vorbele lor) nu se deosebeşte de însuşirile intelectuale în general. În polemica lor împotriva metafizicilor, care socot arta ca ceva dumnezeiesc, supranatural, pentru a arăta că arta e o însuşire ca oricare alta, un rezultat al dezvoltării nervoase, teziştii au căzut în greşeala contrară (cum se întâmplă aşa de des în polemică), ajungând până la a spune
— lucru absurd — că însuşirea artistică nu se deosebeşte prin nimic de însuşirea de-a învăţa aritmetica. Astfel, ar urma că, după cum toţi oamenii (nu ţinem seamă de idioţi) pot să înveţe cele patru reguli, tot astfel toţi ar putea fi poeţi. Ei nu spun aceasta lămurit, dar aşa reiese negreşit dacă scoatem încheieri logice din cuvintele şi premisele lor. După noi însă, e cu totul altceva. Deşi noi considerăm însuşirea artistică nu drept ceva supranatural, ci ca un lucru foarte firesc, rezultat necesar al dezvoltării nervoase, totuşi această însuşire nervoasă, specială, o credem de un tip mai înalt. După cum toate rasele omeneşti sunt rase omeneşti, iar rasa albă e de un tip mai înalt; tot aşa un artist mare e om ca toţi oamenii, dar de un tip superior. Nu fiecare om poate să se facă poet, şi vorba că poeţii se nasc este un adevăr ce nu trebuie tăgăduit. Un poet mare, la naşterea lui, are un sistem nervos fin, de un tip mai înalt. Un căţel şi un copil la naştere sunt deopotrivă de proşti, însă copilul prinde putinţa de-a ajunge om; iar căţelul, fie pus în orice împrejurări, tot câine se face. Aşa este cu Stan şi Bran faţă cu Goethe. Goethe la naşterea sa cuprindea putinţa de a fi poet mare. Împrejurările vieţii, creşterea au hotărât direcţia poeziei lui, precum şi cuprinsul etc.; însă repetăm, Goethe la naşterea sa era un geniu, pe când Stan şi Bran, oricare ar fi împrejurările în care vor trăi, vor rămânea tot oameni de rând.

Dacă însuşirea artistică am voi să o comparăm cu însuşirea matematică, ar trebui să comparăm pe Goethe cu Leibnitz, Newton ori Euler. Goethe şi Newton au fost tipuri mai înalte ale dezvoltării omeneşti, dar unul într-o ramură şi altul în alta.

Această deosebire între noi şi tezişti va fi de ajuns pentru a face să fie pricepută deosebirea cea mare ce trebuie să fie între aprecierile noastre şi ale teziştilor. Pentru tezişti, un artist, poet de pildă, poate după o teză dată (de aceea îi numim tezişti) să scrie orice, azi o odă unui monarh, mâine o odă republicii; artistul e un meşteşugar, se aseamănă cu tâmplarul, care face azi un tron pentru rege, iar mâine poate face, pentru preşedintele rebublicii. În această privinţă teziştii, deşi pleacă de la un punct de vedere deosebit decât metafizicii, ajung la aceleaşi încheieri, fie din pricina că şi unii, şi alţii au temelie greşită, fie pentru că extremele se aseamănă. În adevăr, după metafizici, obiectivişti absoluţi în artă, după metafizicii care cred arta un dar dumnezeiesc, căzut din cer şi neatârnat de împrejurările materiale ale vieţii, artistul poet poate de asemenea azi să facă o odă minunată regelui, mâine un cântec revoluţionar. Plecând de la două puncte de vedere deosebite, dar amândouă greşite, metafizicii şi teziştii ajung unii şi alţii la aceeaşi încheiere greşită, că artistul poet e neatârnat de mijlocul ce-l înconjoară şi, după voinţă, poate să creeze în orice fel. Cititorii ştiu că, după părerea noastră, creaţiunea poetului e condiţionată negreşit de mijlocul natural şi de cel social.

Aceste câteva cuvinte le credem destule pentru a arăta deosebirea ce este între tezişti şi noi. Cele ce urmează vor lumina chestia şi mai bine. Când dl Roman ne învinuieşte că amestecăm economia politică şi poezia, apoi ne învinuieşte tocmai pentru că ne crede tezişti în înţelesul de mai sus, lucru de care să ne ferească Dumnezeu. Dar neavând dreptate în privinţa mea, are dreptate în general când se rosteşte împotriva tezismului. Când ne vorbeşte însă de neamestecarea ideilor sociale în artă, când vorbeşte de arta care trebuie să fie mai înainte de toate artă, atunci vorbeşte ca metafizic şi, în adevăr, cum am văzut, e mai aproape de tezişti decât suntem noi. Încurcătura se naşte de acolo că dl Roman nu ştie să deosebească tezismul de tendenţionism; se naşte şi de acolo că d-sa, deşi din şcoala literară modernă (lucru pe care îl constatăm cu multă plăcere), tot nu s-a lăsat de câteva păcate metafizice.

Dl Roman ridică, după cum am zis, mai multe chestii foarte însemnate din unele puncte de vedere, de ce deci nu m-aş folosi de acest prilej, pentru a-mi spune şi cuvântul meu? Cititorii -care s-au convins din cele spuse până aici că nu combatem pe dl Roman, ci căutăm a lumina câteva chestii literare, atât de încâlcite, din nefericire, — vor urma înainte acest articol, dândumi dreptate dacă o voi avea, arătându-mi că n-am dreptate dacă nu voi fi având. A mă lumina pe mine şi a lumina pe alţii, altă dorinţă n-am.

Dl Roman caracterizează direcţia literară de care mă ţin şi pe care aş dori s-o aibă literatura română. În privinţa caracterizării n-am avea nimica de zis, dacă unele cereri ale noastre nu le-ar fi priceput cam altfel decât am fi vroit. Aşa, d-sa ia cuvintele noastre parcă ar fi nişte reţete ce le dăm artei în genere, şi poeziei în special. După d-sa, eu cer poeziei să glorifice viitorul, cer să cânte pe femeia cetăţeană etc. E foarte adevărat, dacă vorbele mele ar fi luate într-un înţeles mai larg, şi nu tezist, cum pare că le-a luat dl Roman; e adevărat că am zis poeţilor: ,,Cântaţi în femeie, nu numai pe amantă, dar şi pe cetăţeană"; însă mai de demult, în articolul despre dl Maiorescu, am zis şi am răszis, am stăruit şi chiar am sfârşit acel articol, spunând poeţilor următoarele cuvinte: ,,Umpleţi-vă inima şi sufletul, oricât de largi ar fi ele, cu cele mai înalte sentimente şi idealuri, cu cea mai înaltă morală a veacului vostru — şi opere însemnate, educatoare şi moralizatoare veţi produce". Din tot ce am scris, nu din cutare ori cutare loc, urmează că noi nu dăm nici o reţetă ori teză după care cerem să scrie poeţii, ci dorim ca poetul să se pătrundă, până în cele mai mari adâncuri ale sufletului său, de o idee sau un sentiment mare, şi numai atunci să scrie. Pe un poet care e pătruns de o idee contrară cu ale noastre, negreşit nu l-am sfătui să scrie aşa cum near plăcea nouă. Dacă un poet talentat mi-ar face cinstea să mă întrebe despre ce să scrie, i-aş răspunde următoarele: ,,Zi, poete, aceea ce îţi arde sufletul, ce face inima ta să bată cu durere ori cu bucurie, ce îţi arde şi-ţi istoveşte creierii, ce te face să visezi cu ochii deschişi, ca astfel versul tău să sugereze în omenire aceleaşi sentimente şi gânduri, care te muncesc şi te istovesc; dar tocmai fiindcă sentimentele şi gândurile ce te muncesc, urile şi simpatiile tale vor fi aţâţate în cititorii tăi, caută de te pătrunde de cele mai înalte, de cele mai sublime idei şi sentimente ale veacului, ca astfel să fii nu numai poet mare, dar şi un mare cetăţean". Cred că e foarte departe de la aceste cuvinte până la teze şi reţete.

Al doilea punct, în care asemenea nu ne-a înţeles după cum am dorit, e următorul: dl Roman, luând cuvintele noastre drept reţete şi teze, crede că am opri pe poeţi să scrie altfel decât după câteva reţete pe care le-am dat noi. Dl Roman mustră pe poeţii Contemporanului de ce cântă iubirea pentru femeie şi nu cântă femeia cetăţeană, ,,după cum a zis dl Gherea"; aceasta, după dsa, e gravă contrazicere, mai ales pentru redacţie, care, alăturea cu articolele mele, tipăreşte poeziile lui Teodoru, unde se vorbeşte de iubire tot cum a vorbit şi Eminescu. După cum a înţeles dl Roman, ar urma că, dacă unui poet îi bate inima să i se rupă, îi zvâcnesc tâmplele, i se învârteşte capul din pricina iubirii, îi vine să plângă ori să râdă, îi vine să cadă la picioarele iubitei, să-i îmbrăţişeze genunchii, dacă îi vine să se piardă în ochii ei, să zbucnească într-un hohot de plâns ori dacă ar vrea să se arunce în braţele celui dintâi cunoscut şi să strige: ,,Cât sunt de fericit!" -după dl Roman, ar urma că noi nu dăm voie să se manifesteze în formă artistică aceste sentimente atât de omeneşti, adică ar urma să desfiinţăm pe toţi poeţii cei mari ai omenirii!! De unde a luat d-sa aceasta? Că va găsi câteva fraze pe care le-ar putea lua şi în acest înţeles, se poate; căci ce nu se poate dovedi scoţând fraze dintr-un articol? Dar din tot ce-am scris până acuma urmează cu totul altceva. Nu o dată am zis că toate sentimentele omeneşti au dreptul să fie exprimate prin artă. Mai mult decât atâta, din articolele mele urmează un lucru asupra căruia atragem mai ales luarea aminte, urmează că poetul exprimă în creaţiunea sa toată personalitatea sa, cu totalitatea sentimentelor sale şi că nu poate să exprime decât aceste sentimente. Fireşte, e vorba de poeţii adevăraţi. [5]

Din broşura dlui Roman, ar urma că eu am fost grozav de aspru şi chiar nedrept cu Eminescu. Pentru a lămuri această chestie, pentru a-mi arăta părerea despre Eminescu şi a-mi desluşi părerile arătate în articolele din urmă, voi face următoarea propunere. Să zicem că mult talentatul nostru poet Eminescu mi-ar fi propus să tipăresc scrierile lui în revistă. Crede oare dl Roman că n-aş fi tipărit mai toate poeziile lui Eminescu în Contemporanul? Ori crede că, tipărindu-le, aş fi fost în contrazicere cu credinţele mele? Greşeşte foarte mult d-sa dacă crede astfel. Declar că aş fi tipărit cu bucurie mare o parte din scrierile lui Eminescu, şi iată de ce: poeziile lui Eminescu exprimă un şir întreg de sentimente frumoase, omeneşti: blândeţea, bunătatea inimii, compătimire pentru cel împilat şi în special pentru nefericitul popor românesc, ,,sărac în ţară săracă". În privinţa iubirii către femeie, poeziile lui Eminescu exprimă admirabil o frumoasă şi puternică iubire erotică, adică un sentiment omenesc, biciuiesc legăturile negustoreşti între bărbat şi femeie, adică arată un sentiment progresist, mai ales într-o societate în care mare parte din căsătorii au cu totul altă pricină decât iubirea: zestrea femeii, lefile bărbatului, înrudirile aducătoare de hatâruri etc. Iată de ce aş fi tipărit cu bucurie mai toate poeziile lui Eminescu în care e vorba de iubirea către femeie. Şi tipărindu-le, aş fi pus alăturea o critică în care aş fi constatat talentul poetului, aş fi lăudat chipul cum exprimă iubirea erotică, dar totodată aş fi arătat că este un ideal de femeie mai înalt decât cel exprimat de poet, că poetul nostru a zugrăvit admirabil concepţia sentimentului de iubire pentru femeia amantă, însă n-a exprimat defel o concepţie mai înaltă: femeia cetăţeană.

Aş fi eu oare redactor neconsecvent? Se înţelege de altfel, că mi-aş da toate silinţele să trezesc în poet concepţia ce-o am eu, aş pune toată puterea ca să aţâţ în el acele sentimente ce le cred mai înalte şi, dacă aş fi reuşit, atunci cu înzecită bucurie i-aş fi tipărit poeziile, iar dacă nu, aş fi urmat cu tipărirea poeziilor lui frumoase şi, în unele privinţe, progresiste; iar sentimentele şi concepţiunile mele mai înalte despre femeie le-aş fi exprimat altfel, prin vreun chip care nu cere aptitudini atât de speciale, le-aş fi exprimat fie într-un articol critic, fie în articole sociologice, cum sunt ale dnei Sofia Nădejde. Cu totul altfel aş face dacă aş fi tezist. Aş găsi un om care ştie să facă bine versuri şi l-aş pune să facă atâtea şi atâtea sonete pe an asupra cutărei sau cutărei teze.

Ori să luăm de pildă pesimismul lui Eminescu. Limba obişnuită amestecă multe sub numele de pesimism.

Când un om, primind un şir întreg de crude lovituri, prigonit veşnic de soartă, cade istovit strigând: ,,Nu mai pot; mai bine moarte, decât aşa viaţă!" — aceasta se numeşte pesimism.

Când în luptă cu ticăloşiile vieţii, omul vede triumfând pe oamenii de rând şi pe idioţi, când vede călcate în picioare cele mai alese şi mai înalte însuşiri omeneşti şi scapă un strigăt de durere adâncă şi de descurajare: ,,Aşa a fost, aşa este, aşa va fi cât lumea!"
— aceasta se cheamă pesimism.

Când un om sub înrâurirea marii sale iubiri trădate, cade cu capul pe perină mototolind-o şi muşcând-o de durere, dând curs amărăciunii nesuferite ce i-a pricinuit trădarea, — asta se cheamă pesimism.

Când un om, care s-a împotrivit cu putere tuturor mişeliilor vede una mai mare apropiindu-se mai ameninţătoare decât celelalte, cu scop de a-l zdrobi, şi strigă: ,,Doamne, fă să treacă de la mine paharul acesta!" — asta se cheamă pesimism.

Când un om e ruinat sufleteşte printr-un complex de cauze, fie naturale, fie sociale, când a ajuns să vadă totul în negru; când din ştiinţă şi din generalizări filozofice el ajunge să tragă încheierea că răul este în faptul existării (în ,,Das Sein", ,,To be"); când idealul lui ajunge a fi nefiinţa; când găseşte că scopul cel mai înalt al fiinţei e nefiinţa — atunci acest om e pesimist şi, de astă dată, în înţelesul ştiinţific al cuvântului.

Eminescu n-a fost pesimist de cutare ori de cutare fel, mai degrabă le-a avut şi le-a exprimat pe toate.

După cum m-a priceput dl Roman, nici vorbă că n-aş fi putut să tipăresc în Contemporanul poeziile de acest fel ale lui Eminescu. Dar greşeşte foarte tare. Dacă pesimismul, în înţelesul descris mai sus, poate pricinui, în câtva, un sentiment de descurajare, apoi pe de altă parte pricinuieşte un şir de alte sentimente, cum este compătimirea pentru suferinţă, ura pentru oamenii de nimică, respectul pentru merit şi superioritate.

Cel din urmă fel de pesimism, în înţelesul ştiinţific, e mai serios. Dar şi aice, în înţelesul cum scrie Eminescu, pesimismul deşteaptă gândirea, deschide cugetării un orizont larg, este în sfârşit o protestare împotriva acestei burtăverzimi, care nu se îndoieşte de nimică, numai burta şi punga să-i fie pline. Eu aş fi tipărit, deci, mare parte din scrierile pesimiste ale lui Eminescu; fireşte însă că, alăturea cu dânsele, aş fi tipărit cu plăcere un articol ştiinţific prin care s-ar fi arătat că pesimismul, în înţelesul schopenhauerian, are înrâurire vătămătoare asupra energiei tinerimii, asupra căreia face impresie. Aş putea să lungesc şirul exemplelor, dar ca să nu iasă articolul prea mare, voi formula cugetarea mea în câteva cuvinte.

În creaţiunea poetului se oglindeşte poetul cu toate credinţele şi sentimentele sale. Viaţa sufletească a unui om e peste măsură de complexă, iar viaţa psihică (deci şi credinţele şi sentimentele) a unui poet, a unui artist, e mai complexă decât a altor oameni. Într-o creaţiune poetică se va oglindi o viaţă psihică complexă, un şir de credinţe şi mai ales un şir întreg de sentimente şi de combinaţii de sentimente. Bineînţeles că omul, nefiind o maşină făcută după cutare sau cutare regulă, pentru cutare sau cutare scop, toate sentimentele lui nu pot să corespundă unui ideal anumit. Fiecare om are păcatele lui, zice poporul, şi are dreptate. În creaţiunea poetului, din punctul de vedere al vreunui ideal hotărât, pot să apară sentimente şi credinţe mai mult ori mai puţin străine, ba chiar sentimente şi credinţe protivnice acestui ideal.

Între alte îndatoriri ale criticii, şi chiar una din cele mai de frunte, este analiza acestui şir de credinţe şi de sentimente şi critica lor din punctul de vedere al unui ideal, al idealului celui ce critică. E lucru de la sine înţeles că prin constatarea unei anumite credinţe ori unui anumit sentiment ce nu corespunde cu idealul criticului, nu vrea să zică nici că desfiinţăm poetul, nici că suntem împotriva lui, nici că nu poate fi publicată creaţiunea artistică în revista în care scrie criticul, în revista al cărei ideal e exprimat de către critic. Nu poate însemna aşa ceva, pentru că toţi oamenii au negreşit cutare ori cutare neajuns, dacă-i privim din punctul de vedere al unui anumit ideal.

Dar o obiecţie poate să ne fie făcută, şi anume una foarte serioasă. Din faptul că toţi oamenii şi deci toţi poeţii, ori cel puţin enorma majoritate a lor, au o parte bună şi o parte rea din punctul de vedere al unui anumit ideal, ar urma că într-o revistă s-ar putea publica creaţiunile tuturor poeţilor, numai să fie talentate; ar urma un fel de nepăsare morală faţă cu poeţii. Nu, asta nu urmează, şi dacă n-aş dori să fiu înţeles rău, apoi mai ales n-aş dori să fiu înţeles rău în această privinţă. Desigur, indiferentismul moral nu urmează din cuvintele mele. Dacă o lucrare poetică (în întregul ei fireşte, nu fiecare poezie luată în parte) exprimă toate sentimentele bune şi rele ale poetului, rămâne de văzut ce sentimente bune şi ce sentimente rele exprimă. Pot fi mai multe rele decât bune, poate să fie un singur sentiment rău asupra căruia stăruie poetul mai ales; în sfârşit, pot să fie şi alte consideraţii foarte legitime pentru a nu primi, pentru a respinge cutare sau cutare creaţiune poetică a cărei tipărire ar compromite credinţele şi direcţiunea unei reviste. Bineînţeles că o revistă redactată de un om religios nu va tipări şi nu trebuie să tipărească vreo poezie în care se înjură religia, deci îndreptată împotriva ideilor şi idealului care sunt scumpe redacţiei. Toate cazurile nu pot fi prevăzute şi înşirate. Astfel, eu n-aş putea publica niciodată partea în care unul din cei mai însemnaţi fii ce-a avut vreodată România e numit broască veninoasă, pocitură, şi alte epitete de acest soi. De asemenea, în alt gen, n-aş tipări Baia şi alte poezii ale lui Rollinat, pentru că sunt, în mare parte, produse de nevroză sexuală şi o asemenea nevroză tind să sugereze în cititori. Din cuvintele mele iese numai atâta, că nu este o măsură cu care s-ar putea să se cântărească producţiunile, pentru a şti care pot fi tipărite şi care nu; din cuvintele mele iese de asemenea, că în chestie de artă şi mai ales de artă care se îndeletniceşte cu viaţa omului, hotărârile simpliste ale dlui Roman nu pot să aibă loc; din cuvintele mele mai iese că, nefiind o măsură pentru a şti ce poate şi ce nu poate fi tipărit într-o revistă decât în împrejurări extreme (pornografie, insulte aduse principiilor revistei), tactul redacţiei joacă în acest caz rolul de căpetenie şi, fireşte, numai tact bun n-ar fi arătat redacţia Contemporanului dacă ar fi respins poeziile ce exprimă iubirea către femei, sub cuvânt că este un ideal mai înalt decât cel exprimat în ele; şi, în sfârşit, urmează, cred, destul de lămurit, că nu m-a înţeles bine dl Roman, când din cuvintele mele a vrut să facă o armă împotriva redacţiei şi direcţiei Contemporanului.

Încă puţine cuvinte vom spune dlui Roman şi vom mântui. În articolul meu despre Eminescu, am scos cât am putut la iveală însuşirile şi neajunsurile poetului. Între aceste din urmă, am stăruit asupra faptului că poetul are idealul său în trecut, în loc de a-l avea înainte. Nu — zice dl Roman — aceasta e o absurditate, o nedreptate; Eminescu n-a avut idealul său în trecut, ci a luat trecutul fiindcă-i dădea mai mult material poetic; nicăierea, zice dl Roman, poetul n-a însoţit trecutul de idealuri nepoetice. Idealul poetului e sublimul, frumosul şi, deci, ce ne pasă, dacă poetul ne descrie acest sublim şi frumos în trecut, numai frumos să fie; ce ne pasă din ce buruiene e strânsă mierea albinelor, bine că e dulce. Dacă iubirea cavalerului şi a damei din Scrisoarea IV e frumos descrisă, atunci tot păcatul lui Eminescu ar fi numai că, vorbind despre ei, a pus data 1400; de-ar fi spus că lucrul se petrece la 1900, atunci ar fi, după dl Gherea, perfect fondul scrisorii. Nu trebuie să cerem poetului ca să vadă trecutul prin prisma noastră. Cam acestea sunt argumentele ce înşiră dl Roman în patru pagini, pentru a protesta împotriva noastră, care am găsit un neajuns lui Eminescu în convingerile lui şi în idealizarea trecutului.

,,Nicăierea — zice dl Roman — poetul n-a însoţit trecutul de idealuri nepoetice". Netăgăduit este că aici e un merit al lui Eminescu, dar tot aici e şi un neajuns, pe care l-am arătat. În articolul despre Eminescu, îmi pare că am spus foarte desluşit părerea mea, dar fiindcă n-am fost înţeles, sunt nevoit a alerga la un mijloc care poate nu e potrivit din punctul de vedere al esteticii, dar e foarte potrivit când voim a lămuri bine un lucru şi, cum am spus, n-avem altă ambiţie. Vom lua deci o pildă, pentru că pildele vorbesc nu numai minţii, ci şi inimii. Aşa, să luăm provinciile noastre care-s sub stăpâniri străine... Să presupunem că românii din Transilvania sunt trataţi de o mie de ori mai rău decât sunt trataţi în adevăr, să presupunem că se poartă cu dânşii ca stăpânii de robi cu negrii, pe vremea robiei în America. Să mai zicem că un poet scrie o poemă în care, în versuri energice, spune că asemenea stare de lucruri e bună şi dreaptă. Poetul, un om curajos şi mândru, însă cu instincte sălbatice, cheamă pe magnaţii unguri la luptă spre a împila pe robii români, care-s născuţi spre a fi robi. Această poemă, oricât de frumoasă, de plastică, de energică ar fi ea, va fi însă o infamie şi nu cred să se găsească o singură revistă în ţară s-o tipărească. Fac însă a doua propunere. Să zicem că este un poet omenos, cu sentimente frumoase, un poet care iubeşte sincer poporul românesc, dar nu cunoaşte starea lucrurilor în Ungaria ori, mai bine, care e înconjurat de un cerc de oameni care au interes să se pară lucrurile altmintrelea de cum sunt; pe de altă parte, poetul nu vede lucrurile petrecându-se decăt prin prisma acestui cerc de oameni. Acest poet scrie o poemă în care relaţiile între unguri şi români se arată patriarhale, blânde, frumoase; ungurii împilatori sunt ca nişte părinţi care se îngrijesc de fericirea românilor-copii. Fiindcă, după presupunerea noastră, poetul e om bun, blând şi cu sentimente frumoase, apoi fireşte că în poemă se vor da pe faţă tot aceleaşi însuşiri. Presupunem că dl Roman a trebuit să facă o dare de seamă despre această poemă. Ce ar fi scris dl Roman? După ce ar fi citit şi înţeles poema, ar fi făcut, suntem încredinţaţi, cam aşa. Ar fi scos la iveală talentul poetului, plasticitatea formei, ar fi arătat sentimentele frumoase ce se dau pe faţă în lucrarea artistică, dar fireşte că ar fi adăugit: ,,Din nefericire, poetul ori nu cunoaşte deloc, n-a studiat starea nenorocită a românilor, ori a fost indus în greşeală de oameni interesaţi, şi de aceea ne dă cu totul alt tablou despre starea românilor şi despre relaţiile lor cu ungurii, de cum e în adevăr. Această greşeală e foarte mare, şi cu atât mai rea, cu cât vine foarte la îndemână duşmanilor noştri. Apăsând, nimicind pe români, ei ar voi să aibă totodată, în faţa lumii, nume de binefăcători ai lor, vor să-şi facă fală la alte naţii, şi astfel să poată sugruma poporul nostru fără grijă. Cel mai mare duşman n-ar fi putut să ne facă mai mult rău, şi cu cât talentul artistului e mai mare, cu atâta face mai mare întipărire în felul dorit de duşmanii noştri, cu atâta lucrarea lui e mai vătămătoare". Cam aşa ar fi scris dl Roman şi nu s-ar mai fi gândit la faptul că poetul vede lucrurile prin altă prismă decât economistul ori decât criticul.

Şi ce-am făcut eu altceva, decât ceea ce suntem încredinţaţi că ar fi făcut şi dl Roman în împrejurarea pomenită mai sus? Şi eu am arătat, bineînţeles, pe cât am putut, frumuseţea şi plasticitatea formei, o mulţime de sentimente frumoase care însufleţesc pe poet; dar am protestat împotriva idealizării unei stări de lucruri care numai idealizare nu merită. H. Taine, unul din cei mai mari istorici moderni şi care mai curând poate să fie acuzat de conservatorism decât de liberalism, zugrăveşte cu culori grozave viaţa din veacul de mijloc. După ce înşiră o mulţime de grozăvenii, iată concluzia la care ajunge: ,,Această despoiere şi aceste omoruri de slabi, acest negoţ de hoţii şi de ucideri între cei tari, această deprindere de a ocărî şi de a sugruma legea şi dreptatea, alcătuiesc aproape în tot veacul de mijloc obiceiurile feudale şi, după ce-am cântărit cu băgare de seamă bunătăţile şi fericirile acestei vremi lăudate, aflu că mi-ar plăcea tot atâta să trăiesc într-o pădure sau într-o potaie de lupi" [6].

Alt istoric, Scherr, ne descrie cu cele mai vii culori grozavele şi dobitoceştile relaţii de iubire în veacul de mijloc. Şi iată, eu care mi-am făcut o idee limpede despre aceste relaţii, citesc un poet romantic la care aceşti lupi feudali sunt zugrăviţi ca nişte viteji ,,fără frică şi fără pată", plini de înaltă morală, iar relaţiile de iubire apar ca nişte idile frumoase, şi în faţa acestei minciuni eu, criticul, să n-am drept a pomeni măcar că minciuna e minciună, să n-am drept nici să arăt răul ce aduce această idealizare, pe de o parte prin falsificarea faptelor istorice, pe de alta prin sugerarea de sentimente de respect şi iubire pentru o stare de lucruri ce merită numai ura; n-am drept să spun că din această falsificare de fapte istorice, din această sugerare de sentimente nepotrivite se pot folosi acele păsări de noapte care aşteaptă vreun chip, dacă nu pentru a întoarce carul progresului îndărăt, cel puţin pentru a-l opri pe loc, cât mai multă vreme!! Dl Roman găseşte că n-am drept să fac astfel şi susţine că-i ,,o absurditate!" Dar pentru ce? Poate dl Roman are idei istorico-culturale în privinţa veacului de mijloc? Atunci bineînţeles ar avea dreptate să ne combată. Nu, în privinţa aceasta d-sa e de acord cu noi. Dar iată pentru ce: ,,Numi pretinde mie, poet, să văd trecutul prin prisma d-tale de economist; nu pretinde albinei să facă studii prealabile de botanică, înainte de a începe să-şi strângă mierea". Iată concepţia metafizică a artei în toată goliciunea ei, în toată simplicitatea. Prisma poetului strămutată în afară de cunoştinţele omeneşti, poetul asemănat cu o albină care zboară de la o floare la alta pentru a strânge mierea! Goethe, pentru a scrie Iphigenia, a studiat ani întregi istoria culturală a Greciei; Flaubert, pentru a scrie Salambô, a studiat şase ani istoria Cartaginei şi, după dl Roman, rău a făcut. D-sa nu le cere asemenea jertfă, nu le cere ca ei, artişti, să vadă prin prisma istoriei. Iar dacă grecele, în drama lui Goethe, ar veni pe scenă cu turnură şi grecii cu frac, stând de vorbă la café chantant şi citind gazete, toate acestea n-ar fi nimica, numai frumos să fie descrişi, numai să fie miere, încolo, de unde a luat-o poetul, nu-i treaba noastră! Nu vede oare dl Roman, că nu concepţia mea e absurditate, ci a d-sale? Dl Roman citează următoarea frază a mea: ,,Depărtarea trecutului face să se poată şterge toate trăsăturile nepoetice". ,,Ei bine — zice dl Roman -dacă depărtarea face să dispară părţile nepoetice, lăsaţi pe poet să cânte ceea ce rămâne, ce-i pare că e poetic". Ba nu! Dacă poetul vrea să scrie ceva dintr-o epocă istorică, apoi trebuie s-o cunoască adânc, din punct de vedere istoric, economic şi cultural, ca să nu ne spuie minciuni; iar dacă n-o cunoaşte, atunci să vorbească despre ceea ce cunoaşte.

,,Dar o poemă care cuprinde greşeli istorice ori ne înfăţişează sub cu totul altă lumină o epocă istorică poate să fie însemnată din alte puncte de vedere." Foarte adevărat! Un critic, tăgăduind toate însuşirile unei poeme, numai pentru că va fi cuprinzând un neadevăr istoric, ar dovedi îngustime de vederi; dar şi un critic care, din pricina frumuseţilor formei, n-ar vedea minciuna fondului ar dovedi de asemenea o minte prea îngustă. De altmintrelea, această minciună îşi răzbună stricând întipărirea ce ar putea să ne facă forma. Întipărirea ce ne va face o poemă foarte frumos scrisă, dar în care grecele s-ar arăta cu turnură şi grecii fumând ţigări de Havana, va fi foarte stricată tocmai prin faptul minciunii istorice. Şi când în public se vor lăţi cunoştinţele istorice, economice şi culturale despre vârsta de mijloc, aşa ca fiecăruia să-i fie cunoscute limpede relaţiile sociale şi morale din acea epocă, atunci ideile romantice din acea vreme ne vor face tot aceeaşi întipărire ca şi nişte grece din Atena veche, cu turnură. Mai ciudat este că dl Roman, apărând dreptul minciunii în artă, crede că apără arta împotriva mea! Putem cu tot dreptul să-i înturnăm dlui Roman cuvintele d-sale: ,,Dacă venim însă la dl Eminescu, nedreptatea şi absurditatea e şi mai aparentă". Aceste cuvinte pe care ni le spune d-sa nouă, cu mai mult drept i le putem întoarce noi, pentru că, afară de toate celelalte, e şi nedrept cu Eminescu. Când am scris articolele mele despre genialul poet, înaintea mea plutea poetul aşa cum îl cunoaştem cu toţii, cel puţin în parte. Un om nervos, impresionabil, sărac, cinstit, cult, muncitor; un om care a câştigat cultura prin muncă, în sfârşit un om consecvent. Sub înrâurirea unui cerc de oameni şi-a format Eminescu convingerile sale sociale, filozofice, economice, istorico-culturale, politice şi, alcătuindu-şi aceste convingeri, el le-a rămas credincios toată viaţa lui. În conferinţele publice (Influenţa austriacă), în viaţa publică, în timpul cât a fost ziarist, ca redactor al Timpului, ca poet, în sfârşit, el a rămas consecvent cu principiile sale. Convingerile lui nu sunt ale noastre, ba în multe privinţe, ale noastre sunt cu desăvârşire protivnice celor ale lui; dar el credea sincer. Cu un asemenea om poţi să te lupţi cu toată energia, să-l ai duşman, dar nu poţi să nu-l stimezi, nu poţi să nu simţi că tot ce spune e strâns legat cu totalitatea convingerilor lui. Şi tocmai aşa l-am considerat eu. Pentru mine cutare poezie, cutare ori cutare vers chiar n-au fost nişte lucruri făcute din întâmplare, ci nişte produceri necesare, ,,bucăţi din inimă rupte", după vorba admirabilă a lui Vlahuţă, şi bucăţi din creieri rupte. Pentru noi, strofa ,,Şi cum vin cu drum de fier", din doina-i populară, nu-i ceva accidental, care ar fi putut şi lipsi, după noi, această strofă e strâns, organiceşte legată de toate convingerile, de toată viaţa poetului. Când zice: Şi cum vin cu drum de fier, Toate cântecele pier, Zboară pasările toate, De neagra străinătate, în aceste versuri se vede jalea şi plângerea poetului împotriva civilizaţiei străine care, introducându-se cu drumul de fier, dizolvă o stare întreagă de lucruri, de relaţii patriarhale, alungă poezia primitivă, alungă cântecele pentru a face loc unei stări de lucruri întemeiată pe ban, zgomotoasă şi nepoetică, după cum e şi zgomotul locomotivei. Noi suntem cu totul de altă părere în privinţa acestei poezii primitive şi patriarhale şi, cu toate protestările dlui Roman, nu vom înceta de a ne lupta împotriva acestei idealizări a unei stări de lucruri arhiticăloase şi care pentru poetul nostru se părea plină de cântul păsărilor. Dar nu-i vorba de noi, ci de Eminescu şi el aşa credea, aşa simţea şi aşa zicea. Aşa-i cu toate poeziile lui Eminescu. Nu-i ceva accidental când el în satira lui, în termeni nu tocmai poetici, dar foarte tari, ocărăşte pe reprezentanţii mişcării liberale şi mai ales pe C. A. Rosetti; nu-i ceva accidental când poetul gândeşte cu drag şi cu mândrie la vremea lui Mircea cel Mare, dându-ne-o ca ideal faţă cu vremea de azi; nu-i ceva accidental, în sfârşit, când Eminescu zugrăveşte cu culori vii şi idealiste iubirea de pe la 1400; toate acestea se ţin, sunt strâns legate de convingerile, de concepţiile politico-sociale ale poetului, sunt strâns legate de toată viaţa lui. Acela care ar fi zugrăvit iubirea ideală de la 1900, poetul acela ar fi avut alţi creieri, alt sistem nervos, alte convingeri, altă creştere, alt mijloc înconjurător, în sfârşit ar fi fost altul, şi nu Eminescu. Când am scris articolele mele despre dânsul şi am avut înaintea mea volumul lui de poezii, am privit acest volum ca productul, ca rezultatul unei vieţi întregi de gândire, de luptă, de suferinţă; acest product, pentru mine, are rădăcini adânci în inima şi creierii poetului, şi plecând de la acest product am vrut să mă strecor în inima şi creierii lui, pentru a vedea şi a pricepe rădăcinile, firele prin care se ţine creaţiunea artistică de poet, am vrut s-o pricep şi s-o explic la alţii. Am reuşit oare pe deplin? Desigur că nu. Şi chiar am declarat că în privinţa aceasta nici nu mi-am închipuit să reuşesc pe deplin. Reuşit-am măcar în parte? Nu ştiu, asta s-o judece cititorii, nu eu. Dar ceea ce ştiu este că am fost corect lucrând astfel. Am fost corect când am privit volumul de poezii nu ca o jucărie, ci ca rezultatul şi exprimarea unei vieţi întregi, am fost corect când am privit pe poet ca pe un om viu; am fost corect în sfârşit, fiindcă am vorbit de poetul-om. Şi în faţa acestei concepţii a mele: poetul-om, dl Roman pune concepţia sa: poetul-insectă! Poetul-fluture, poetul-albină, care zboară de la floare la floare pentru a strânge miere şi a ne desfăta! Iată cum pricepe dl Roman pe poet! Şi exemplul dlui Roman cu albina nu-i o scăpare din vedere, ci exprimă foarte bine ceea ce înţelege dl Roman prin poet. Şi în adevăr, dacă poetul nu pune în creaţiunea sa toată viaţa cu toate luptele, suferinţele, convingerile sale, dacă el caută peste tot numai frumosul, îl strânge şi îl aşterne pe hărtie pentru a ne desfăta, ce alta e atunci poetul dacă nu un fluture ori o albină ce zboară din floare în floare şi strânge miere? Nu-i vorbă, poeţifluturi de aceştia sunt destui în ţara românească: dar a spune aşa ceva despre Eminescu ar fi mare nedreptate. Şi ce e mai frumos, este că dl Roman, punând împotriva concepţiei mele de poet-om concepţia d-sale de poet-insectă, crede că-l apără pe Eminescu. Dacă Eminescu ar fi răspuns, desigur ar fi zis: ,,Scapă-mă, Doamne, de prieteni!" Cum că Eminescu ar fi zis astfel, nu încape îndoială.

[modifică] Note

1. ^ 

Sub acest titlu tipăresc aici o parte dintr-un articol mai mare, publicat în Contemporanul, sub titlul următor: Direcţiunea Contemporanului. Îl tipăresc,

pentru că paginile acestea îmi par că explică mai bine teoria literară cuprinsă în acest volum. Partea ce mai rămâne din articolul citat va intra în volumul al doilea. Articolul din Contemporanul a fost publicat ca răspuns la o broşură a dlui I. N. Roman.
[2] Răposata doamnă estetica (n. ed.).
[3] În această privinţă, vezi articolul meu Către dl Maiorescu.
[4] Vezi Swinburne în prefaţa dramei lui Shelley, Cenci.
[5] Rugăm pe cititori să nu uite că în acest articol vorbim despre poezie mai ales, şi mai mult de poezia lirică.
[6] Vezi Essais de critique et d'histoire (Eseuri de critică şi de istorie; n.ed.) p. 8-9.