Studii naționale (1840)

 

Toate națiile în decădere sau în stare încă necultă au avut și au hoți, pe care poeții și romancierii îi idealizează. Spania, Sicilia, Italia, Calabria sunt chiar astăzi cutreierate de bande înarmate, ce se țin la drumuri, viețuiesc în codri și sunt groaza călătorilor. Grecia a avut clefții săi, care sub pretext de a se răzbuna asupra turcilor, trăiau mai mult din jacurile făcute asupra creștinilor, și însă numele de cleft este sinonim cu numele de brav!

De unde vine această influență magnetică, pe care o simțim când se pomenește de acei oameni ieșiți din calea drepată? Pentru ce suntem dispuși a da simpatiile noastre acelor prigoniți de asprimea legilor? Ne place oare traiul lor zvânturat? Am vrea, ca dânșii, să dormim prin păduri cu capul rezemat de rădăcina unui stejar, cu mâna pe oțelele pistoalelor? Am vrea să stăm de pândă pe vârful unei stânci, să ne expunem zilele necontenit la trude, la pericole, la lupte? Ne încântă ideea unui om ce are curajul de a se revolta în contra societății întregi și a combate cu singurele lui mijloace, sau, în sfârșit, există în sufletul nostru un glas tainic, care îndeamnă a lua partea celui slab în contra celui mai tare?

Oricum să fie, popoarele au o admirare plină de dragoste pentru unii hoți și chiar un cult pentru vitejiile lor, căci tot curajul națiilor căzute se concentrează în acei oameni energici.

Unii din aceștia au fost împinși în calea hoției prin vreo nedreptate, de care ei au voit să-și răzbune; alții au fost conduși de spiritul lor neastâmpărat, de natura lor activă, alții de farmecul codrului, care îl atrage pe român cu o putere neînvinsă. Cine știe dacă, născându-se în alte timpuri, în alte locuri și în alte condiții, ei nu ar fi ajuns însemnați prin fapte mărețe!

Moldova are și ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor; și ea are eroii săi de drumul mare, ale cărora balade sunt cu drag cântate de popor, căci poporul vede în ei pe niște apărători meniți a restabili cumpăna dreptății.

Țara Muntenească (numită astfel în glumă, căci cea mai mare parte din ea nu este decât un șes) a avut asemenea hoți înfrățiți cu poporul. La anul 1830 a fost prins și executat în București unul din ei. Lume multă asista la acel crunt spectacol, iar când drama fu săvârșită pentru satisfacerea societății, un țăran se puse în genunchi lângă trupul mortului și începu a plânge amar.

— Ce ai? îl întrebară cei care-l înconjurară.

— Ce să am? Mă doare sufletul, căci acesta mi-a fost binefăcătorul meu.

— Cum? — Acum e o lună, îmi aram ogorul: unul din boi căzu mort de osteneală și de căldură!... Începui a-mi smulge părul de deznădăjduire, când omul ăsta, Dumnezeu să-i ierte păcatele, îmi zise: "Ține, sărmane, și nu te mai căina; cumpără-ți alt bou..." și îmi dete 12 galbeni, fără a aștepta măcar să-i mulțumesc.

Or fi vreo patruzeci de ani, de când o bandă de trei hoți vestiți domina Moldova; pe atunci nu exista poliție, și comunicațiile între ținuturi erau foarte grele, prin urmare acel triumvirat prăda țara în ziua mare fără grijă de poteri. El era compus de Bujor și de doi boieri din cele mai întâi familii!

Prinși, în sfârșit, de arnăuții hătmăniei, Bujor, mojicul, fu spânzurat, iar nobilii, privilegiați până-n momentul morții, fură descăpățânați în câmpul Copoului. Cu toate acestea cronica pretinde că doctorul Gall ar fi cumpărat scump capul lui Bujor, pentru ca să-l studieze, și că nu a dat nici o lețcaie pe tidvele boierești.

Acest Bujor și-a primblat vitejia prin Valahia, prin Bucovina și prin Basarabia, fără frică de cătane sau de cazaci, iar când se arăta în Moldova, poporul zicea:

S-a ivit Bujor în țară...

Pe ciocoi mi-i bagă-n fiară etc.

Și atunci boierii mergeau la drum cu câte doi-trei arnăuți plini de arme din cap până-n picioare. Cuconul A., ducându-se la Băcău cu nevasta d-sale, care dormea în trăsură, se văzu deodată oprit în mijlocul drumului. Bujor cu șase tovarăși îi aținea calea.

Arnăutul de pe capră vru să se posomorască, însă nu-i dete vreme unul din hoți, căci îl smuci de sus și-l culcă în țărână sub genunchiul său.

— Ce vreți? întrebă boierul.

— Ca să știi ce vrem, cucoane, află că eu sunt Bujor.

— Bujor?

— Bujor!

— Am înțeles, adăugi boierul. Iată punga, însă te rog să nu-mi treziți nevasta.

— N-ai grijă, noi nu speriem femeile... Câți galbeni ai cu d-ta?

— 150.

— Numai?

— Numai!

— Cu zimți?

— Împărătești.

— Prea bine... Mulțumesc... Unde mergi?

— La Bacău.

— Să spui ispravnicului închinăciuni din partea mea... Hai, încalecă, flăcău, și călătorie bună! Surugiul, de cuvânt, se azvârli pe cal; arnăutul se acăță pe capră cu sprâncenele posomorâte și boierul răsuflă mai ușor.

— Stați, răcni Bujor.

— Ce mai este? întrebă boierul îngrijit.

— M-am răzgândit, că poate să ai nevoie de parale la drum; iată zece galbeni de la mine.

Zicând acestea, Bujor aruncă galbenii în trăsură; caii plecară cu fuga, iar cucoana, trezindu-se și văzând monedele de aur împrăștiate pe perne, începu a râde întrebând dacă a căzut vreo ploaie cu bani, în vreme cât dormise.

— Dar! răspunse bărbatul ei; mi-au căzut din senin niște Bujori de galbenași.

Lăutarii țigani, ca vechii rapsozi, cântă poporului baladele sale strămoșești pe un ritm monoton și melancolic. Poporul le ascultă din copilărie până la adânci bătrânețe, fără a se sătura de ele, precum nu se satură de apa limpede a ivoarelor, căci poezia e pentru dânsul o apă răcoritoare, care îi îndulcește inima.

Care sunt însă autorii acelor balade? Poporul însuși, poporul întreg!... De aceea poezia lui cuprinde atâta frumusețe, care încântă și minunează auzul. Un singur om nu ar avea o comoară așa de bogată în imagini poetice, în idei mărețe, în simțiri duioase.

Câteodată se întâmplă ca hoții să fie și poeți; ei atunci își fac cântecul după plac și îl răspândesc în țară prin gurile lăutarilor. Ion Petrariul din ținutul Neamțului a compus însuși balada lui cu câtva timp înainte de a muri:

Cine trece lunca mare?

Ion Petrariul călare,

Cu celmaua despre soare...

Cu trei rânduri de pistoale... etc.

La anul 1834, o brișcă înhămată cu trei cai venea dinspre Siret către pădurea Strungii. În brișcă se vedea un om cărunt, dezbrăcat de surtuc și, cu toate acestea, aburit de căldura atmosferei; el era maiorul Bacinschi.

Maiorul Bacinschi a fost un tip în societatea noastră, însă un tip original și plăcut. Polon de naștere, el fusese de tânăr înrolat în oastea rusească, făcuse campaniile Franței și ale Italiei sub comanda lui Suvorov, și la 1834, după încheierea păcii între Turcia și Rusia, el se așeză la Moldova în calitate de staroste rus.

Câțiva ani mai în urmă maiorul fu numit șeful corpului pompierilor, pe care el îl organiză prea bine. Cine nu-și aduce aminte de maiorul Bacinschi alergând la foc, când călare pe calul său roib, când călare pe o saca, când în uniformă, când în halat, după cum îl apuca vremea. Adevărul este că pompierii noștri făceau minuni sub direcția lui.

Maiorul Bacinschi era un bon vivant și avea un bogat repertoriu de anecdote variate, pe care le povestea într-o limbă moldo-ruso-leșească de multă originalitate. Toți îl iubeau în societatea Iașilor și toți voiau să-l aibă la petrecerile lor, căci el aducea pretutindene acea veselie plăcută, ce izvorăște dintr-o inimă bună.

Ajungând în deal la Strungă, maiorul se opri puțin, ca să se răsufle caii, și privi cu mulțumire întinsa panoramă ce se desfășura sub ochii lui! Precrasnai! zise el după obiceiul său și, lăsând brișca pe deal, începu a coborî singur în vale cu pușca în mână. Păsările ciripeau în umbra copacilor; cimbrii răspândeau în aer un miros plăcut, însă soarele era nesuferit; maiorul se puse jos sub un tufar de măcieș, așteptând ca să vie trăsura. Deodată tufarul se deschise și dete drumul la vreo 12 indivizi, care înconjurară pe vechiul militar.

— Domnule! îi zise unul din ei, nu cumva se întâmplă să ai vreo pungă de prisos?

— Șto? întrebă maiorul.

— A! ești rus? No davai rubla, căpitane!

Maiorul înțelese și scoase din buzunar vro câțiva sorcoveți.

— Parcă ai și un ceasornic? observă hoțul... adu-l încoace... Nu-i vrun lucru... o ceapă... al meu e mai boieresc. Hoțul scoase din sân un breguet de aur.

— Vrei să schimbi cu mine? întrebă maiorul.

Hoții începură a râde, iar căpitanul lor zise:

— Ești maiorul Bacinschi, te cunosc eu de la Iași... ai scăpat de foc casa unui neam al meu din Păcurari. Na-ți o carboavă de drum.

— Dar cine ești d-ta?

— Eu sunt Ion Petrariul!

— A precrasnai! D-ta hoț, dar om cinstit. Banda aceasta de hoți fu prinsă peste câteva luni. Unul din ei primi să devie călău pentru ca să scape de moarte, însă el era țigan! Românul se face hoț, se face ispravnic, se face judecător, dar călău niciodată.