Stejarul din Borzești

(Redirecționat de la Stejarul din Borzeşti)
Salt la: navigare, căutare
Stejarul din Borzești[1]
de Nicolae Gane
Publicată în Convorbiri literare, anul XV, nr. 10, 1 ianuarie 1882.


A fost odată un timp, pe când Molna și Prutul nu făceau hotar între trei țări surori, pe când bourul moldovenesc era singur stăpân pe-o țară largă, îndemănatică, locuită de-un popor ager și drept pământean. De pe atunci, deci, și pănă-n zilele noastre, rămas-a vorba din tată-n fiu cum că un joc de copii se încinsese odinioară pe șesul Trotușului, nu departe de satul Borzești, sub un soare frumos de primăvară. În două taberi era despărțită ceata copiilor: una înfățișa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghie, un copilandru cu plete negre și cu ochii de mure, iute și neastâmpărat ca Trotușul ce se prăvale de la munți; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ștefan, un copilandru cu plete blonde, cu ochii albaștri, gânditori, și cu inimă cutezătoare. Cel dintăi era fiu de țăran, cel de al doilea fiu de domn.

Ei însă se jucau la un loc pe iarba verde, în răcoarea aerului, sub stăpânirea dreaptă a soarelui de primăvară.

Și ambele taberi, înarmate pănă-n dinți cu puști de soc, cu săbii de șindilă, cu suliți de trestii, se băteau amarnic între ele, de clocoteau văile Trotușului și se spăriau toți graurii din tufărișuri. Iar comandanții, călări pe fugari aprigi de nuiele, alergau când la aripa dreaptă, când la aripa stângă a oștirilor înșirate, și-și îmbărbătau soldații la luptă.

A ținut cât a ținut bătălia nehotărâtă, dar, în sfârșit, copilul cel cu ochi albaștri gânditori, care avea darul de a se război moștenit de la tatăl-său, învinse pe tătari, prinse pe hanul lor, pe neastâmpăratul Gheorghie, și-l legă de-un stejar bătrân, martur de cea întăi izbândă a viitorului domn.

Apoi toți hatmanii și căpitanii lui Ștefan se adunară împrejurul stejarului și prinseră să judece pe hanul tătăresc, unii pentru vreo minge furată, alții pentru vreo cetate de hârtie dărămată, tot fapte răle ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecați în jos, își aștepta osânda, abia stăpânindu-se de râs.

În sfârșit, Ștefan, după ce ascultă părerea mai-marilor oștirii sale, zise cu sprâncenele încrețite:

   —  Porunca domniei-sale este să-l spânzurați de creanga cea de sus, ca să fie de pildă și altor neamuri!

Apoi nenorocitul han fu legat cu frânghie de subsuoară și ridicat pe creangă în sus în salvele puștilor de soc și în strigătele de bucurie a oștenilor învingători. Joc nebunatic, copilăresc, la care soarele, în măreția lui, se uita zâmbind, el care văzuse multe altele pe coaja noastră pământească!

· · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · ·

Dar, o Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele Trotușului de sus în jos?... Un vifor se stârnește de puterea căruia se leagănă în aer micul han tătăresc, și pământul prinde să se clatine și să sune parcă s-ar fi răsturnat stâncile cele mari de la obârșiile Trotușului. Iar în timp ce Ștefan și întreaga lui oștire stăteau nedumeriți de vuietul ce se apropia, în timp ce micul Gheorghie în brațele văzduhului se gândea la cei ce-s spânzurați aievea, deodată se văzu o ceată nenumărată de adevărați tătari venind în goana mare a cailor spre dânșii și-atunci... vai!... toți copiii, cuprinși de groază, apucară la fugă care-ncotro, uitând pe micul Gheorghie, care atârnat de creanga stejarului, zâmbea încă în nevinovăția lui, neștiutor de urgia ce-l amenința. Da! el zâmbea încă... dar atotvăzătorul soare încetă de a zâmbi, căci în acel moment o sută de săgeți, o sută de suliți se înfipseră în trupul lui. Ceriul se posomorî, frunzele și crengile copacului, pătate de sânge copilăresc, se clătinară înfiorate.

Treizeci de ani au trecut după această întâmplare, și micul Ștefan, schimbând sabia de lemn pe paloșul de oțel, se urcă de pe treaptă pe treaptă pe scara lumii, pănă ce ajunse să fie numit la Direptate domn țării Moldovei, înscăunat și miruit de mitropolitul Teoctist. Astfel, făcându-se însuși țiitor peste toată țara, începu viața grea și anevoioasă, tot în războaie și osteneli[2], căci țara, fiind bogată, largă și îndemănatică, deștepta setea tuturor vecinilor. Dar cu cât nevoile veneau mai grele peste dânsul, cu atât inimoșia lui creștea; și a voit Dumnezeu ca el să meargă din biruință în biruință, și numele lui să se mărească tot mai mult, încât să răzbătă peste hotarele Moldovei, departe în lumea apuseană și să răzbată prin pătura veacurilor pănă la noi. Iar el, domn drept credincios și pământean, de fiecare biruință înălța câte o biserică spre mărturie nepieritoare de trăinicia neamului nostru și de bunătatea lui Dumnezeu. Mulți ani domni Ștefan-vodă cel Mare în care timp așeză cu nestrămutare temelia stăpânirii noastre asupra câmpiilor Dunărei, pecetluind și sfințind această stăpânire cu sângele vărsat. Dar tot nu era liniștit. Un gând îndărătnic îl urmărea din copilărie, gândul micului Gheorghie, ucis de tătari; și oriunde s-ar fi dus, orice-ar fi făcut, chipul cel oacheș și drăgălaș i se înfățișa necontenit, cerându-i parcă răzbunare.

Iată că într-una din zile i se aduce veste că o mulțime de oaste tătărască a năvălit în țară peste apa Nistrului, pustiind pământul, răpind cârdurile de vite, dând foc satelor și girezilor de pâne, robind femeile și copiii.

Iute Ștefan își întocmi oastea și le ieși înainte la satul Lipinți. O! de astă dată, nu mai era ca acum treizeci de ani, pe șesul Trotușului, la stejarul din Borzești; era o adevărată bătălie cu tătarii. Ștefan cel blond cu ochii albaștri gânditori, călărea, nu ca atunci pe o nuia de alun, ci un cal aprig de soi moldovenesc[3] și alerga ca un fulger la toate punctele de bătaie, vârându-se unde primejdia era mai mare.

Și-n loc de săbii de lemn, se-ncrucișau acum săbii de fier, și-n loc de puști de soc, detunau tunuri de schijă, încât se-nnegrea văzduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Pănă-n ceri se înălța răsunetul restriștei de pe pământ; iar tătărimea, cuprinsă din două părți, se măcina și se mistuia ca pleava într-un vârtej de două furtuni ce se ciocnesc. Roș era soarele sus ca în timp de grea cumpănă, roș era pământul jos de sângele ce gâlgăia. Dar sufletul bătăliei, acel ce vedea și stăpânea toate era chipul blond al lui Ștefan, care se arăta pretutindene ca o icoană de îmbărbătare, dând inimă oștenilor lui și făcându-i să meargă la biruință sigură.

Și, în adevăr, sigură și desăvârșită a fost biruința moldovenilor, căci n-apucase a asfinți soarele și întreaga urdie tătărească a fost sfărâmată și robită, prinzându-se pe însuși șeful lor, fiul hanului tătăresc de peste Volga.

Iar Ștefan a dat laudă lui Dumnezeu și a trimis sol de bucurie soției Evdochia, sora țarului Simeon.

Apoi nu trecu mult timp după aceasta și auzind bătrânul han de peste Volga despre nimicirea oștirii sale la Lipinți trimise lui Ștefan soli încărcați cu odoare pentru răscumpărarea fiului său din robie, iar Ștefan răspunse solilor că-i va da drumul dacă se vor învoi la aceasta mai-marii oștirilor lui, care au a fi adunați și întrebați pe malul Trotușului la satul Borzeștii.

Era o zi frumoasă, o adevărată zi de primăvară, ziua în care Ștefan își adună hatmanii și căpitanii pe malul Trotușului sub bătrânul stejar unde micul Gheorghie fusese ucis de tătari.

Trist părea acum copacul și gârbovit atât de povara celor treizeci de ani trecuți peste creștetul lui, cum și de amintirea dureroasă a faptului ce l-a însângerat. De altfel, nimic nu era schimbat; acelaș câmp verde înflorit, aceleași ape iuți și neastâmpărate ale Trotușului, care curg fără repaos pe așternutul lor de prund, acelaș soare dulce și zâmbitor care a dezmierdat odinioară jocul cel nebunatic de copii. De acelaș stejar sta acum legat un adevărat tătar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, și roată împrejurul lui erau mai marii oștirilor lui Ștefan: hatmanul Arbore, hatmanul Șendrea, aprodul Purice, logofătul Tăutu, vornicul Boldur și alți mulți oșteni și oameni de frunte; iar în mijlocul lor, drept în fața tătarului, sta însuși Ștefan, copilandrul de odinioară peste capul căruia de asemenea trecuseră cei treizeci de ani ce au gârbovit stejarul, însă din mlădița de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri întinse de la munți și pănă la mare, la umbra cărora se adăpostea un popor întreg de plugari și de oșteni. Iar mai la o parte stăteau solii lui Mengli Gherei cu darurile de peste Volga.

   —  Voi, hatmani și căpitani! zise Ștefan, încrețind din sprincene; v-am adunat aice ca să dau în judecata voastră pe fiul hanului tătăresc, și să hotărâți voi înșivă de i se cuvine iertare sau pedeapsă. Sunt acum treizeci de ani, eram mic și mă jucam sub acest stejar bătrân c-un copil Gheorghie din Borzești, când deodată năvăli fără veste asupra noastră Mengli Gherei, hanul tătarilor de peste Volga, cu o urdie nenumărată, și ucise fără milă pe nevinovatul Gheorghie. Iată că acum, cu ajutorul vostru și a lui Dumnezeu, fiul aceluiaș han a căzut prins în mânile noastre, după ce și el ne-a călcat țara fără dreptate, a ars mulțime de holde și sate, a ucis mulțime de femei și de copii. Părintele său ne trimite soli și daruri pentru răscumpărarea lui. Las la voia și înțelepciunea voastră să hotărâți ce i se cuvine!

Atunci toate frunțile se posomorâră, toți ochii se pironiră asupra tătarului, care în acel moment avu neauzita obrăznicie să scuipe asupra moldovenilor făcându-i câni; iar bătrânul hatman Arbore zise următoarele:

   —  Măria-ta!... N-am avea ce face cu viața acestui tătar ce ne batjocorește, căci țara s-a adăpat cu îndestul sânge păgânesc, și sângele unuia mai mult n-ar spori întru nimic roada pământului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tătăresc, și măria-ta, care te lupți de atâția ani pentru întemerea neamului nostru, ești dator să faci dintr-însul pildă, ca să meargă vestea peste cele patru hotare ale țării, cum că oricine samănă moarte pe pământul nostru, moarte culege!

Atunci toți într-un glas strigară: La moarte, la moarte!... Iar Ștefan, întorcându-se cătră solii lui Mengli Gherei, le zise:

   —  Duceți-vă cu daruri, cu tot la stăpânul vostru și spuneți-i: că atât de mult s-a scumpit capul fiului său prin sângele creștinesc ce-a vărsat, încât el nu are îndestulă avere să-l poată răscumpăra. Iar dacă vrea să-l întâlnească în locul unde s-a dus, atunci să se încumăteze să ne calce hotarele!

Apoi, după ordinul lui, fiul vestitului han tătăresc Mengli Gherei de peste Volga, stăpânul Crimeei și al Ucrainei, spaima polonilor și a moscoviților, fu ridicat în sus cu mânile legate la spate și spânzurat de aceeași creangă de care se legăna odinioară micul Gheorghie, când fu străpuns de săgețile tătărești; ș-atunci surlele, trâmbițele și darabanele îi făcură cinstea cea de pe urmă, și o salvă puternică de sinețe, împrăștiind vestea morții lui, făcură să salte apele Trotușului.

Iar Ștefan, judecând că bătrânul stejar și-a îndeplinit menirea, deoarece frunzele și ramurile lui cu sânge au fost spălate, a poruncit să i se dea foc, și-n locu-i a zidit, în amintirea tovarășului său din copilărie, o biserică cu hramul Sfântului Gheorghie.

De atunci și pănă azi multe s-au întâmplat, căci patru sute de ani trecut-au peste țară, întovărășiți de voi și nevoi, dar încă și astăzi, când merg călătorii să viziteze biserica cea neagră din Borzești, simt o tainică strângere de inimă, aducându-și aminte că pe acele lespezi de piatră a călcat odinioară piciorul lui Ștefan, care a fost sufletul de viață, cheagul neamului românesc, și astăzi încă ochii lor parcă văd răsărind din întunecimea bolților marea lui umbră care de acum va pluti peste noi în adânca viitorime ca un spirit proteguitor.



  1. Subiectul acestei novele mi-a fost istorisit de poetul V. Alecsandri, proprietarul moșiei Borzești (n. a.).
  2. Letopisețul Ureche (n. a).
  3. Proverb persienesc: Nimic mai frumos decât un tânăr persan călare pe un cal moldovan (n. a).