Stefan cel tânăr și doamnă-sa

 

Ștefan stă la masă, zi de sărbătoare.
Doamna lângă dânsul șade gânditoare.
Genele-i noroase caută pe jos,
Iar pe mână-i pleacă capul ei frumos.

Umbrele durerii coper-a sa față,
Cum pe cerul splendid trece-un nor de ceață.

— „Astăzi, zice domnul, zece mii ucig.
Ordinele-s date... Furcile se-nfig!"
Doamna se-nfioară, fruntea-i se-numbrește.
În profunde gânduri mintea-i rătăcește.
— „Cât de dulce vinul râde-n cupa mea!
Doamne, pentru tine, tu cu mine bea!"

Domnul ia paharul și cu doamna-nchină.
Cupele răsună; fruntea lor lumină.
— „Doamne, multe rele faci p-acest pământ,
Multe prăzi și-ucideri fără de cuvânt..."
Zice. Domnu-aruncă cupa p-a sa față.
Sângele pe frunte-i râură și-ngheață.
Doamna-și șterge roua și cătând la cer
— „Astăzi orice crime printr-o crimă pier!
Doamne! roagă cerul... Ești înveninat!"
Domnul sub durere-i cade săgetat.
Tremură, pălește... Viața-i mai apune
Și zdrobit de doru-i aste vorbe spune
— Chiar pe soțu-ți tânăr ai înveninat!"
— „Zece mii, de moarte, moartea-ți a scăpat!"