Scrisori către Vasile Alecsandri/Băltărețu

Salt la: navigare, căutare


Scumpul meu amic,

După un lung șir de ani de invaziuni, răzmirițe și războaie, litfele streine, nemți, turci și muscali, cari se băteau mereu pe biata țară, se retrăseseră peste Dunăre, peste Carpați și peste Nistru. Împărații iscăliseră între dânșii la Passarovitz, la Kuciuk-Kainargic, la Șiștov, la Iași și la Beligrad tot felul de convențiuni și de tractate. Oltenia fusese luată de nemții cu coadă comandați de principele Eugeniu de Savoia ș-apoi dată înapoi Valahiei după biruințele turcilor asupra mareșalului Munich. Bucovina șterpelită, și Grigorie Ghica, domnul Moldovei, asasinat la Iași, Mavrogheni omorât la Rusciuc, Hangerliu descăpățânat la București și Pasvantoglu cu turcii rebeli alungat peste Dunăre. Boierii pribegi și surghiuniți, care luaseră parte unii cu turcii, alții cu nemții sau cu muscalii, se întorseseră unul câte unul din țara turcească sau din țara ungurească.

Ciumă și calicie! Spitalele și mănăstirile, pline de bolnavi și de cerșetori; românii țărani, rămași în sapă de lemn; codrii și drumurile, împănate de cete de hoți cari jefuiau și căzneau cât ieșea omul din streaja Bucureștilor afară.

Se călcase pe secolul al XIX-lea, și cerul politic, atât în Occident, cât și în Orient, era încărcat cu nori negri și groși, printre cari nimeni nu putea zări ce era să ne aducă veacul cel nou. Boierii, îngrijați de soarta țării, alergau unul de la altul, se adunau, se sfătuiau și nu mai știau la ce sfânt să se mai închine, că și nemții, și muscalii, dacă băteau pe turci, tot pe turta lor trăgeau spuza.

La cererea d-a se da țării domn pământean, pe bătrânul Părscoveanu, Poarta răspunsese trimițând pe un alt fanariot în locul lui Alexandru Moruz, pe Mihai Suțu.

În seara de Mucenici, boierii cei mai colțați erau adunați la sfat la banul Dumitrache Ghica, fratele lui Grigorie-vodă, asasinat pentru împotrivirea ce făcuse la darea Bucovinei.

Erau adunați la banul bătrânul, cum îi ziceau ca să-l deosebească de doi fii ai săi, Costache și Scarlat, cari amândoi ajunseseră tot bani mari și ei.

Curtea banului Ghica era cât o moșie de mare; începea din capătul despre apus al Podului Gârlei, devale de Zlătari, mergea în jos pe malul apei până în dreptul caselor Văcărescului, unde este astăzi casa lui Barbu Belu; d-acolo cotea spre Sfinții Apostoli, până unde sunt băile lui Mitraszewski, apuca la dreapta pe uliță înainte, tăia de-a curmezișul strada Mihai-Vodă, trecea gârla la cazarma pompierilor și apoi la vale prin Gorgani, cuprinzând toată mahalaua Domnița Nastasica, și se încheia cu ocolul la Podul Gârlei la Zlătari.

Dacă timpul distruge tot fără milă, cel puțin memoria vie se restaurează pe cât se poate! Norocită când izbutește a face să se vază cu ochii sufletului ceea ce nu mai esistă și nu se mai vede cu ochii din cap și când face să se auză cu gândul cuvintele care sunau la urechi!

Casele bătrânului Ghica și ale fiului său Scarlat se aflau amândouă în cuprinsul de mai sus; erau două namile de case, cu pridvoare, săli mari, tinzi și paratinzi, sagnasie, odăi mari de musafiri, sofragerie de iarnă și de vară, iatacuri și cămări, cu arcade și bolte învârtite, beciuri și pimnițe pe dedesubt; învelitoarea de șindrilă, mai naltă decât casa și cu streașina scoasă de jur împrejur de doi coți. D-a rândul, pe lângă zidul curții în șir, cuhnii, odăi de slugi și de logofeți, grajduri, șoproane, grădini de flori și de zarzavaturi, livezi de pomi roditori, fânărie și lemnărie. Acele două palaturi, unul în fața altuia, erau despărțite numai prin strada Mihai-Vodă și prin gârlă.

Casa banului bătrânul a trecut prin moștenire la fiul său cel d-al patrulea, banul Mihail, nenea-mare, cum îi ziceau, fiindcă era cel dintâi născut din căsătoria de a doua, și s-a restaurat de fiul său cel d-al cincilea, Alexandru-vodă Ghica, la anul 1834, când s-a suit acesta pe scaunul domniei. Acum este proprietatea județului și a devenit Palatul Prefecturei de Ilfov. Iar de casa de pe malul stâng, a banului Scarlat Ghica, care a trecut-o fiului său celui d-al treilea, Neculae, ginerele domniței Nastasichii Muruz, de unde s-a și dat numele mahalalei - casă mare cât o cazarmă - nici urmă nu se mai vede: a putrezit din temelie până în vârf din pricina deselor înecări ale Dâmboviței ș-a căzut bucățică cu bucățică în fărămături.

Mi-aduc aminte acolo o sală mare, zugrăvită pe pereți și tavan cu toți zeii Olimpului, de un pictor Kauffmann. În sala aceea, la zile mari și la aniversări, înfocatul Aristia, preceptorul copiilor, traducătorul Cântului întâi al Iliadei și autorul Stanțelor epice, cu câteva perdele de la ferestre, cu cearceafuri înnădite unele de altele, cu costume croite din rochii lepădate, punea în scenă câte o bucată de teatru în limba grecească: pe Orest, pe Fiii lui Brutus sau vreo idilă din Florian. Mătușă-mea Smărăndița Ghica se deosebise așa de mult în rolul Clitemnestrei, încât îi rămăsese numele. Aristia avea totdauna rolurile cele mari; el făcea pe Agamemnon, pe Cezar, pe Edip; rolurile mai mici erau ale lui Eugenie Prădescu, ale lui Manole Anghelescu, ale demoazelelor Iosefina și Cecilia Raymondi sau ale copiilor casei. Doamna Efrosina Bogdan făcea o încântătoare Estelă, când n-o podidea plânsul în scenă; frate-său Scarlat Ghica, fostul procuror general la Curtea de casație, era totdauna un mediocru Nemorin, iar colonelul Iancu Ghica, îmbrăcat numai cu aripi și cu tolbă cu săgeți, gândeai că era chiar fiul cel iubit al Afroditei.

Pe când s-au zidit acele case, Dâmbovița în București era o gârlă pe care nu fiecine o putea trece înot. Populațiunea capitalei era puțină, și apa curgea adâncă și curată; murdăriile aruncate mereu pe dânsa nu-i urcaseră fundul, ca la cea mai mică viitură de apă să treacă peste maluri și să înece orașul, cum se întâmpla de la o vreme încoa, mai în toți anii, până a nu se face derivațiunile din sus la Arcuda. Cine nu s-a plimbat până mai acum vreo zece-doisprezece ani cu luntrea prin mahalaua Izvorul, pe strada Brezoianu, prin Dudescu, pe la Antim și pe dinaintea bisericei Doamna Bălașa? Astăzi, grădina, curtea, paraclisul și casa banului Scarlat Ghica s-au împărțit în bucățele pătrate și numerotate, s-au tras printre dânsele strade și s-au clădit case și căscioare.

În sfaturile boierilor, numele eroului de la Marengo era de câtăva vreme foarte adesea pomenit; speranțele tuturor erau întoarse către Franța și către minunile ce se auzea că se petreceau acolo. Deși unii dintre boieri, ca Pană Filipescu, ca banul Costache Ghica și alții, se gândeau la ce era să zică de dânșii împăratul Alexandru al Rusiei sau împăratul Leopold al Austriei când or afla că au trimis soli la desculții de francezi, nimeni nu îndrăznea să iasă din vorba banului bătrânul și a fiului său Scarlat cu cumnații lui, Dudescu și Văcărescu, a spătarului Grigorie, fiul al treilea al banului Ghica, care a domnit mai în urmă, la 1822, a vornicului Scarlat Câmpineanu, a vornicului Știrbei, a logofătului Băleanu - cari, cu toții într-un gând, erau de părere să ducă păsurile țărei la cunoștința întâiului consul. Se credea chiar că generalul Bonaparte umbla să se suie pe scaunul Țarigradului, ca unul ce era viță de împărat din neamul Calomerilor Porfirogeneți, și că la Iafa îmbrățișase legea lui Mahomet numai și numai ca să-și facă mână bună la turci.

Boierii erau bogați, foarte bogați, dar averile lor erau în moșii, în scutelnici, poslujnici și țigani. Bani, argintării, șaluri și scule câte avuseseră le vândură și cheltuiră în băjenii. Niculae Dudescu, care știa bine franțuzește, se oferea să se ducă la Paris, să pledeze cauza țărei cu cheltuiala lui; dar, deși averea lui era colosală, însă nu era în stare să găsească nici o mie de lei bani bătuți. Ce bruma monetă mai rămăsese pe ici, pe colo d-abia ajungea ca să încropească haraciul către Poartă și, în strâmtoarea de bani în care se aflau, trimiseră să aducă pe Băltărețu.

Trecură două ore după sfințitul soarelui, și cerul era fără lună și fără stele, când o butcă - numai bronzuri și poleieli, dinainte, d-a dreapta și d-a stânga caprei vizitiului, cu două sirene aurite, cu coadele încolăcite și cu capetele când spre două mârțoage de cai cu hamurile legate cu sfoară, vizitiul cu cojoc peste cămașa lungă, și cu doi feciori dindărăt cu cauce pe cap - cobora la vale spre curtea banului Ghica, urmând la pas după un țigan desculț și zdrențuros, cu o masala mare pe spinare. Podelele jucau cu clapele unui clavir sub roatele butcei și aruncau în sus din hazna stropi de noroi apătos, care la lumina păcurei luminau parc-ar fi fost pietre scumpe. Acel straniu echipaj purta un fel de boier cu ceacșiri și cizme roșii, cu o giubea soioasă îmblănită cu nafe și în cap cu un ișlic în patru colțuri; degetele boierului erau pline de inele de rubin, de smaragd și de diamant. Era așteptat la sfatul boieresc, și de la dânsul depindea realizarea cugetărilor patriotice ale boierilor. El mânuia banii ce mai rămăseseră în țară; el avea daraveri cu Țarigradul și cu Beciul; iscălitura lui ajunsese să aibă trecere chiar și dincolo de Lipsca. Șoproanele lui și lăzile din pimniță gemeau de scule, șaluri și argintării, tot amaneturi de pe la boieri. Butca în care se zdruncina, adusă pentru o nuntă mare, nu-i fusese plătită și sta amanet în șopronul său; iar inelele din degete erau marfă de vânzare.

În curte la banul, aproape de scară, stau o mulțime de masalale înfipte în pământ, cu masalagiii roată pe lângă dânsele; vizitiii, plecați într-o rână pe capră, cu hățurile în mână, își petreceau vremea cu glume și păcălituri între dânșii; fiecare la rândul său povestea câte o batjocură, o trânteală sau o bătaie bună mâncată de la turci, de la nemți sau de la muscali, și făceau haz nespus - că așa e făcut românul, râde de toate și de toți, chiar de necazuri și de nenorociri.

Băltărețu, coborât din trăsură, suia greoi scara, ținut de subțiori de cei doi feciori. Scara da în pridvor, și pridvorul într-o sală mare, lungă, unde fumul de tutun din ciubucele ce slugile aprindeau și duceau în casă la boieri d-abia lăsa să se zărească o lumânare de său care ardea într-un felinar atârnat în tavan. În sală, acolo, lume de toată mâna, boieri mai mici, calemgii, coconași, ciocoi și slugi, fel de fel de ișlice.

P-atunci forma ișlicului nu era numai o fantazie, cum este astăzi cu pălăriile, mai nalte sau mai scurte în pereți, mai rotunde, mai gogonețe sau mai țuguiate, mai tari sau mai moi, după pofta fiecui: fiecare trebuia să poarte ișlicul după teapa lui.

Boierii cei tineri și eleganți și feciorii de boier mare purtau în cap un glob rotund de hărșie brumărie; mărimea acelui balon era aproape patru coți în circumferență și avea la unul din poli o gaură pe unde intra capul până dasupra sprincenelor și la celalalt pol un fund de postav de mărimea și forma unui cuib de rândunică, de unde boierul, plecându-și nițel gâtul la dreapta, putea să-și apuce ișlicul cu patru degete.

Boierii mai în vârstă purtau ișlic tot atât de umflat, dar sfera nu era întreagă, era tăiată neted orizontal, ceva mai sus de cercul cel mare, iar pe acel șes era întins un fund de postav. Ișlicul acesta se lua din cap cu ajutorul amânduror mânilor.

Calemgiii, ciocoiașii, slugile de dindărătul caleștilor boierești și negustorii cei mari purtau ișlic mic, de forma unui borcan întors cu gura în jos și de un diametru mult-mult de o jumătate de cot și dasupra o pernă mare în patru colțuri, umplută cu bumbac sau cu păr de cal.

Boierii cei mari se îmbrăcau cu ceacșiri roșii cu meși, papuci sau cizme galbene de meșină, cu botul ascuțit, întors în sus și fără toc; antiriile erau de ghermeșit, de citarie, calemcheriu, cutnie, selimie sau sevai; se încingeau la brâu cu șal de Indii; vara, fermeneaua scurtă, vara și iarna, scurteică îmblănită cu pacea de samur, singeap sau cacom; pe dasupra, giubea de postav sau, la sărbători, biniș. La alaiuri și la ceremonii, protipendada și veliții purtau pe cap gugiuman de samur cu fundul de postav roșu; vara, feregea, și iarna, contoș; baș-boierul purta hanger la brâu; boierii cei halea stau împrejurul domnului cu bastoane lungi în mână. Numai vodă cu beizadelele purtau fund alb la gugiuman. La zile mari, domnul îmbrăca cabanița, care era un fel de contoș cu ceaprazuri de fir și cu profiruri de samur. La alaiuri, boierii cei mari mergeau călări pe cai arăpești acoperiți cu harșa mare cusută cu fir.

Băltărețu, cum intră în sală, se duse drept la un boier bătrân, căruia toți îi ziceau 'arhon medelnicerul', și-l rugă să vestească banului sosirea sa.

Într-un colț, împrejurul unui mangal, lumea sta grămadă, ascultând cum se cârâiau unul pe altul trei inși așezați pe o laviță. Doi din ei își urmau glumele, fără să se turbure, mutând cu multă seriozitate bobii din țintarul săpat pe laviță; iar cel d-al treilea, cum îl văzu pe Băltărețu, îl salută cu un ton măreț și protector, zicându-i:

– Bine-ai venit, Ștefanache. Am primit scrisori de la frate-meu; te-a făcut baron.

Acel care anunța Băltărețului această știre înveselitoare era un om între două vârste, mai mult bătrân decât tânăr; gros la burtă, alb și rumen la față și cu mustățile rase; purta pantaloni de nanchin galben cu capac, băgați în cizme ungurești cu pinteni, jiletcă vărgată, frac cafeniu cu bumbi de metal cu pajură împărătească, cravată roșie de pambriu, în care îi intra bărbia cu totul, până la gură, lăsând să iasă d-o palmă două colțuri ascuțite de guler scrobit. Din buzunarele jiletcei atârnau d-o parte și de alta, zornăind, două lanțuri groase de chei și peceți mulțime. Era 'prințipul Zamfir', amicul intim și nedezlipit al banului Pană Filipescu. Odinioară bogasier cu prăvălia lângă Bărăție, iar acum fiu din flori al Mariei Terezii, și prin urmare frate vitreg cu Iosif și cu Leopold al Austriei. La moartea împăratului Iosif, după cum spunea chiar el, renunțase la tron și-l trecuse fratelui celui mai mic, Leopold, numai și numai de dragostea Filipescului, pe care nu se îndura să-l lase singur.

– Știi, Ștefanache, că de nu eram eu, prințipul Zamfir, o pățeai, puiule, cu Mavrogheni? Eu te-am scăpat!

La aceste cuvinte se scoală unul din jucătorii de țintar și-i zice cu vioiciune:

– Și gândești, măi ticălosule, că tu l-ai scăpat? Mavrogheni era pui de om, mă! Ala, când punea gheara pe câte unul, ca d-alde dumnealui, mă! îl juca în labe cum joacă pisica pe șoarece, mă! Ținea cu săracii, mă! așa să știi tu, mă! Pe boieri îi strângea de gât, mă! Numai ce-i auzeai: Miorc! ... ș-atâta le era, mă! Uite, în zilele lui, să vezi tu cerșetori pe ulițe, îi strânsese pe toți, mă! la spital la dânsul, și-i ținea pe bere și pe mâncare, mă! Mi-aduc aminte că într-o noapte era un frig, mă! de crăpa lemnele și pietrele, și i-a fost milă de săraci, mă! să nu degere; și a poruncit de le-a aprins zece mangale cu cărbuni ghiveci, mă! și până în ziuă nu mai sufla nici unul, mă! Și să zici tu că l-ai scăpat pe dumnealui? ... Ptuu! ... nu ți-e rușine obrazului, om bătrân, în toată firea! L-a scăpat Dumnezeu sfântul, mă! că e mai puternic, mă! ...

Acel care vorbea astfel era protejatul banului Ghica; era vestitul Manea Nebunul.

– Ai dreptate, Maneo! întrerupse Băltărețu, ai vorbit ca un om cu minte; m-a scăpat Dumnezeu și sfântul Spiridon, făcătorul de minuni.

– Nu sunt eu numai de florile mărului prințipul Zamfir; când te-i mai afla la strimtoare, vino de-mi spune mie, că te scap.

– Așa! vorba aia, știi, până la împăratul te trece sufletul ... zise celălalt jucător de țintar, care sta gânditor cu un bob în mână - un spân cu trei fire de barbă, slab și sfrejit, numai pielea și osul de dânsul, zbârcit și bondoc, mititel ca un copil, dar elegant la haine, încins cu taclit și purtând ceasornic cu lanț la brâu.

Acesta era Sgabercea, făt-frumos din curte de la Dudescu; el adăogă:

– Dar nu zici că eu era s-o paț și mai rău cu Mavrogheni! Cășunase pe mine; ba nu! că să-mi dea pe fie-sa și mai multe nu! ... Dar o luam eu p-aia?! Și începu să cânte de dor, oftând:

'Oh! Ilinco, mor!'

– Tăceți, din gură, nebunilor - zise un logofăt - să ne spuie conul Ștefan cum a fost când era să-l arunce Mavrogheni de sus din Turnul Colței.

– Așa e, nene Ștefane - întrebă un fecior de boier - că Mavrogheni era arap negru, cu buza d-o palmă și cu colții scoși afară ca de mistreț? Dumneata l-ai văzut d-aproape; se zice că avea o gură la ceafă, pe unde scotea oasele când înghițea mielul nemestecat.

– Nu e adevărat, coconașule, răspunse un logofăt bătrân; nu l-am văzut eu când trecea cu alai? Era om ca toți oamenii, atâta numai că avea dinții de oțel, uite, îi aducea saci cu rubiele și cu icosari, îi băga în gură, îi făcea praf cu dinții ș-apoi îi înghițea. Era scris pe mâni și pe picioare cu slove turcești pe sub piele, tipărite cu iarbă de pușcă, ca să nu se lipească glonțul de dânsul. Ce-a mai tras pașa de la Rusciuc până l-a omorât; numai cu iataganul i-a putut veni de hac!

– Ci lăsați să ne spuie nenea Ștefan cum a fost când era să-l arunce din clopotniță, repetă tânărul băiat.

Și Băltărețu începu povestirea:

– Era cam pe la Vinerea Mare, când mă pomenesc până în ziuă că mă cheamă vodă; zic îndată de-mi pune șaua pe cal și alerg la curte. Mavrogheni sta la fereastră; cum mă vede, se dă jos în capul scărei, sare ca o maimuță pe armăsar, parcă-l văz, bată-l Dumnezeu! cu poturi scurți până la genuchi, picioarele goale în iminei, mintean fără mâneci și legat la cap turcește. N-apucasem să mă dau dupe cal, și-mi zice: 'Vino după mine!' ș-o retează la fugă la deal, d-abia mă țineam de dânsul! ... Dodată văd că se oprește la Colțea, descalecă, intră în biserică, se închină la toate icoanele și, când să iasă, stă la ușă și mă întreabă răstit: 'Trimis-ai haraciul la Poartă?' Eu îi răspunsei: 'Da, măria-ta, dar n-am găsit mahmudele și am fost silit de am pus de a topit niște scule de aur și toată argintăria câte le aveam lăsate de unii și de alții amanet la mine, le-am făcut bulgări de aur și de argint și i-am trimis la Stavracolu ca să-i bată la tarapana cu tura de mahmudele și beșlici. Aștept din ceas în ceas să pice lipcanul cu țidula pașii de la Rusciuc.' 'Aferim! îmi zise, bătându-mă pe spate. Vino sus să mănânci cu mine.' Și-o ia la fugă pe scara clopotniței. Mă suiam după dânsul gâfâind, mă gândeam la cinstea cea mare la care am ajuns și la câștigul ce era să-mi aducă știrea când s-o duce vestea prin târg că am mâncat cu vodă la masă. Când ajunserăm sus de tot dasupra clopotului celui mare, de unde vezi omul jos numai cât o vrabie, deodată mă cheamă lângă dânsul la o ferestruie și-mi zice: 'Ia te uită de ici; mult e până jos?' 'Mult, măria-ta - îi răspunsei - d-ar cădea cineva d-aici, ar fi vai de el; nici praful nu s-ar alege de dânsul.' 'Știi c-am visat pe sfântul Nicolae azi-noapte?' îmi zice râzând. 'Ești bun la Dumnezeu, măria-ta, și d-aia a venit sfântul să te vază.' 'Așa cred și eu - îmi zise, uitându-se în ochii mei - dar nu știi că mi-a zis să te azvârl d-aicea jos.' Când am auzit așa, am înghețat; mi s-a tăiat picioarele și mi s-a muiat vinele, de era să cad, fără să mai m-arunce cineva. Știam că era în stare s-o facă, fiara! Când aud încetișor un glas că-mi zice la ureche: 'Zi-i că ai visat și tu pe sfântul Spiridon, ți-a cerut să-i aprinzi o făclie de cincizeci de pungi de bani și că, de te-o arunca după fereastra aia, mori și rămâne sfântul fără lumânare'. Acel care-mi șoptea aceste cuvinte era Sava Arnăutul. Repetai și eu vorbele lui ca papagalul, clănțănindu-mi dinții în gură de frică. 'Ei, dacă e așa - îmi zise atunci Mavrogheni - trimite pe Sava să-i cumpere făclia.' Muiai condeiul în călimările de la brâu, scrisei zarafului meu din hanul 'Sfântului Gheorghe', și peste o jumătate de ceas Sava se întoarse cu o lumânărică de trei parale; mi-o dete în mână, făcu cu ochiul lui vodă și ne deterăm jos binișor cu toții din turn. Eram mai mult mort decât viu. Cum am ajuns acasă, am căzut la așternut și am zăcut trei săptămâni de gălbinare.

– O sfecliseși, zise prințipul Zamfir.

– Ce o sfeclise, mă! n-auzi tu că era galben ca turta de ceară! Nu știi tu ce este gălbinarea, mă! fața morcovului, mă! întrerupse Manea, și Sgabercea adăogă:

– Zi mai bine ca galbenii olandezi; Mavrogheni îi trăgea suflețelul de sfoară.

– Toți boierii să moară, numai Manea și cu banul Ghica să trăiască, mă! strigă deodată Manea, bătând cu pumnul în laviță, și se sculă cântând cântecul lui favorit:

Zon, zon fivrilzon!

– Ci tacă-ți gura, nebunule - ripostă supărat prințipul Zamfir - nu ți-am spus d-o mie de ori că Filipescu e mai mare?

– Nebun ești tu, mă păcătosule! îi răspunse Manea. Ce adică, pentru că-mi zice Manea Nebunul!? Daî nu știi tu, mă! că-mi zice așa tocmai pentru că nu sunt nebun, mă! cum îți zice și ție prințipul Zamfir, tocmai pentru că nu ești prințip, mă! Banul Ghica să trăiască, mă! Soarele să-mi fie cu bine, iar luna s-o mănânce vârcolacii, mă! Mavrogheni ținea cu turcul, mă! De la turc belșug, iar de la neamț calicie; neamțul umblă tot cu Ucigă-l toaca în buzunar, mă! scoate foc și panglice pe nas, mă! Merge cu chinele la patalie călare pe porc, mă! Franțuzul, în zbor pe sus, ca pasărea, și englezul, ca rața pe apă, iar muscalul porcos, cu râtul d-un cot, mă! în toate alea își bagă botul. Voia la dumneata ca la banul Ghica! Nu știi tu, mă! că de n-ar fi nu s-ar povesti, mă!

– Ba tot Filipescu e mai mare! strigă indignat prințipul Zamfir, arătând pumnul, amenințare la care Manea răspunse cu o palmă de răsună sala și îndată se sculă cântând: 'Fivrelzon! fivrelzon!' Așa pronunța el pe românește cuvintele cântecului său favorit: 'Dansons la Carmagnole! vive le son! vive le son du canon!'

– Bre! daî ce mai palmă, neiculiță! Adormisem, și m-a deșteptat din somn; așa e, nea Maneo, c-ai crezut că era falca lui Mustafa-pașa? zise Sgabercea.

La cuvintele acestea, prințipul Zamfir, care se temea să nu întărâte mai rău pe Manea, începu a râde cu hohot, frecându-se pe obraz și zicând:

– Intri și tu în vorbă nepoftit, păianjene! Bine să-i fie lui Mustafa-pașa! Așa să pață dacă e turc! Să se facă și el creștin odată și să se isprăvească. O mâncă cât de bună Mustafa; ș-acu mă ustură. Dă spurcatul de nebun, nu se încurcă, parc-ar da într-un bou. Așa e dacă mănâncă numai lumânări de seu, ca ungurii; ș-aseară era cu o lumânare în gură; a înghițit-o cu feștilă cu tot.

– Mănânc lumânări, mă! răspunse Manea, ca să mă luminez pe dinăuntru, mă! Dar tu, care bei la vin ca o butie, ce-o fi în capul tău, întuneric beznă, mă! ca într-o pimniță oarbă, mă!

– Vino-ți în fire, omule! îi zise prințipul Zamfir, văzând că iar se întețește.

– În firele părului tău, mă! Să-ți mai încrețesc zulufii, că nu te-am jumulit de mult, mă! De la lăsata secului, de la masă de la Dudescu; ce! pesemne ți-ai uitat, mă?

Manea nu râdea niciodată. Umbla pe uliță strigând în gura mare: 'Toți boierii să moară, mă! numai Manea să rămâie, mă!' Dacă îi zicea cineva ceva, arunca cu pietre. Nu se temea de nimeni pe lume, decât de banul Ghica. Acolo în curte la banul se adăpostea, avea odaie, îmbrăcăminte și mâncare. Manea era milos și darnic; tot ce avea da la săraci; dacă-i da cineva o haină bună, un anteriu, o giubea blănită, el se ducea la croitor sau la cojocar și le schimba pe haine groase mitocănești, pe cari le împărțea la săraci, păstrând pentru dânsul pe cea mai proastă; uneori rămânea numai cu cămașa. Nimeni nu știa de unde era, nici de unde venise. Singurul său amic era Cloșcă vizitiul, care se zice că era rudă cu Cloșcă cel vestit în răscularea din Ardeal. Cloșcă vizitiul a murit cam pe la anul 1829, în curte la tată-meu, când ședeam în Gorgan, peste drum de cazarma pompierilor.

Când venea câteodată vorba cu el despre Manea, Cloșcă răspundea oftând: 'Bine că e ș-așa, după câte văzură ochii lui ...' și îndată schimba vorba, parc-ar fi fost un secret între ei doi. Manea era un om de mare probitate și discrețiune. Banul Ghica, când vrea să ajute pe vreun sărac, chema pe Manea, și lui îi încredința banii ce voia să trimită; știa că nu era om să se atingă de o lăscaie.

Pe când urmau glumele și palmele între cei trei nebuni, iată că vine medelnicerul din casă de la boieri și poftește pe Băltărețu. După ce-și întinse bine giubeaua la guler, apucă ișlicul de un colț al pernei, păși în cadență și intră respectuos în odaie la boieri, ploconindu-se în dreapta și în stânga, cu mâna la piept pe inimă. Banul îi arătă lângă ușă un sipet acoperit cu un covor și-i făcu semn să șază, iar vornicul Scarlat Câmpineanu, cel mai limbut din toți, începu a-i vorbi astfel:

– Nene Ștefane! acu te-ai făcut și dumneata rumân, că te-ai căsătorit cu o pământeancă; ai case și moșii în pământul românesc și trebuie să te doară inima și pe dumneata de țara asta, că vezi c-a îngenuncheat, nu o mai poate duce cu greutățile care au năpădit pe dânsa; numai biruri și angarale; n-a mai rămas bieților creștini nici cenușe în vatră; le-a murit vitele tot cărând la zaherele pe la serhaturi. Bir peste bir și lude peste lude; sferturile din patru le-a făcut douăsprezece pe an; oieritul de la patru parale l-a suit la douăzeci și cinci, bez ploconul; acu a mai adăogat văcărit și gostină; vinăriciul, douăzeci de parale de vadră; capanliii au tăiat nartul grâului la schelele Dunării pe șase lei chila și pe cinci parale ocaua de unt și de miere! Bătaie de joc nepomenită! fuge lumea peste Dunăre; s-au spart o mulțime de sate. După celealalte toate a început grecul să ne și omoare hoțește: vărul Alecu Văcărescu, rădicat noaptea de oamenii lui vodă, nu se știe nici până azi ce s-a făcut. Trebuie cu orice chip să scăpăm țara de necazurile ce au dat peste dânsa, să o cotorosim de lăcustele din Fanar, care nu se mai satură. Ne-am chibzuit în tot felul și iată ce-am hotărât: să se ducă vornicul Niculae Dudescu cu o hârtie din partea țării către Bonaparte. Dar uite! n-avem bani, și d-aia am trimis la dumneata, nene Ștefan, să ne înlesnești, să ne împrumuți, cu siguranță, se înțelege, cu amanet de moșii.

Băltărețu își pune bărbia în pumn, se gândește, tușește și răspunde:

– De! boieri dumneavoastră! cum știți că e mai bine, că acu dumneavoastră sunteți țara, cum se zice, pânea și cuțitul; le știți pe toate și de bine, și de rău. Noi suntem niște păcătoși, niște proști! Facem cum ne ziceți; dar unde să vă găsesc eu bani în ziua de astăzi, păcătosul de mine?! Că am să iau din toate părțile; stau cu sipeturile pline de amaneturi și de sineturi, și nimeni nu-mi plătește; că de! ce să zică cineva, nici n-au de unde. La vreo doi-trei armeni numai a rămas ceva parale; dar unde te poți apropia de ei? Săptămâna trecută, nu mai departe, am avut o trebuință de-mi crăpa buza de două sute de mahmudele și m-am împrumutat de la Manuc, zece la pungă pe lună (24 %); i-am dat, ce să fac? eram strâns de gât.

După multe rugăminte și făgăduieli de tot felul, că i se va înlesni luarea otcupului vămilor, al ocnelor ș-al poștelor, Băltărețu s-a înduplecat în sfârșit a împrumuta pe Dudescu cu 7/2 la pungă pe lună (18 %), primind amanet toate moșiile. La dobândă adăogând comisionul bancherilor și schimbul banilor cu Lipsca și cu Viena, împrumutul venea la 30 și la 40 % pe an.

Pe când ieșise cloșca pe cer, boierii intrau unul după altul în butcile lor, fiecare precedată de două masalale; Dudescu intră acasă, ca să-și facă pregătirile de drum.

Nu trecuseră trei ani de la acea seară, și averea cea mare a Dudescului, case și moșii, trecuse în mânile Băltărețului. Pe fiecare lună, acest cămătar îi scotea câte o moșie la mezat și, negăsindu-se concurenți, moșia rămânea pe seama lui, pe nimic; moșii cari dau astăzi cinci și șase mii de galbeni pe an, le-a luat Băltărețu de la mezat, la Cochii-Vechi, pe trei și patru mii de lei, galbenul valorând șapte lei.

Unde e astăzi averea Băltărețului? Nimeni nu știe.