Scriitori şi curente:Ţara de dincolo de negură

De la Wikisource

Ţara de dincolo de negură de Garabet Ibrăileanu (Scriitori şi curente)

Ţara de dincolo de negură e una din cărţile cele mai plăcute ale dlui Sadoveanu. Dacă mi s-ar cere să aleg cinci volume din cele patruzeci ale d-sale, negreşit că Ţara de dincolo de negură ar face parte din ele. "Cartea aceasta, îmi spunea deunăzi un prieten, e dintre acele pe care le ţii pe lângă tine, le citeşti cu delicii complicate, le închizi un moment ca să-ţi imaginezi mai bine ce-ai citit, aprinzi ţigara când simţi că vine un pasaj şi mai încântător -- nu ca să-l saluţi cu focuri de artificii, ci pentru că omul e nesăţios şi vrea fericiri complete."

În acest volum dl Sadoveanu a pus tot ceea ce are mai bun în bagajul său de fapte: natura, oameni ai naturii şi trecut. Şi toată perfecţia artei sale, ajunsă la maturitate.

Nu numai puşcaşii şi pescarii sunt oameni ai naturii, ci toate personajele sale, în ipostazul lor de vânători, chiar când sunt recrutate dintre intelectuali. Şi tot aşa nu numai oamenii vechi evocaţi în câteva bucăţi şi nu numai oamenii primitivi de subt munte şi din bălţile Dunării sunt din trecut, ci toţi vânătorii săi. Mai întâi, prin patriarhalismul îndeletnicirii lor şi în al doilea rând, prin ceea ce e ancestral în instinctul care-i duce prin munţi şi văi şi prin bălţile misterioase. Şi, în sfârşit, trecutul este evocat chiar şi de felul relaţiilor dintre vânători, cu camaraderia lor simplă, cu poveştile şi "minciunile" vânătoreşti -- în adunările lor prin case mobilate ca pe vremea dacilor -- cu "cuconu Nicu", cu pădurari ieşiţi de prin tainiţele codrilor şi cu acea egalitate dintre "cuconu Nicu" şi pădurar, datorită meşteşugului vânătoresc care, suprimând ierarhia socială, întoarce pe om la natură şi la primitivitate.

Domeniul favorit al dlui Sadoveanu e trecutul. Chiar şi din prezent, d-sa preferă trecutul, ceea ce poartă semnele şi caracterele trecutului. În alţi termeni, dl Sadoveanu este un epic prin excelenţă. Aceasta se vede şi în "compoziţia" sa, căci d-sa pune foarte rar acţiunea la timpul prezent. Dl Sadoveanu cultivă mai mult povestirea decât dramatizarea. (La aceasta contribuie şi lirismul său.)

Dar trecutul este atât de mult muza dlui Sadoveanu, încât d-sa nu se mulţumeşte cu impresia normală de trecut a vânătoriei şi a împrejurărilor ei. Trecând peste raportarea faptelor vânătoreşti actuale, dl Sadoveanu imaginează vremuri imemoriale şi misterioase. În Vânători de lupi în veacuri vechi dl Sadoveanu are viziunea unor vânători preistorici dintr-o rasă emigrată din Nord pe malurile Siretului. În Vânt dinspre Căliman dl Sadoveanu îşi satisface nostalgia trecutului, punând în scenă pe un ţăran care spune că a văzut zimbri pe muntele Căliman. (Imaginaţie? Autosugestie? Minciună pură? Impreciziunea aceasta e un merit al bucăţii.) Iar acest vânător fantast, povestind despre gazda lui de pe Căliman, un aborigen romanizat în a doua generaţie, evocă şi un altfel de trecut impresionant. Cu impreciziunea de care vorbeam mai sus şi fără să-şi ia nici o răspundere, dl Sadoveanu a putut să învie din morţi oameni şi fiinţe stinse de mult -- să-şi dea şi să ne dea fiorul trecutului formidabil, adus, halucinant, în prezent. Iar acest fior al trecutului este, el însuşi, numai un aspect al altui sentiment, al sentimentului dominant din opera sa, al sentimentului de mister. Cele mai frumoase descripţii de natură -- nu descripţii: cuvântul descripţie e sărac pentru poezia dlui Sadoveanu -- cele mai frumoase evocări de natură ale sale sunt misterioase.

Sentimentul acesta al misterului îl face pe dl Sadoveanu un atât de pasionat peregrin prin bălţile Dunării şi ale câmpiei. Viaţa imensă şi tainică din bălţi, unde asişti parcă la originea vieţii, şi viaţa tot atât de imensă şi de necunoscută a miriadelor de păsări migratoare care acopăr primăvara cerul întregului emisfer de nord în drumul lor spre mările singuratice, această viaţă pe lângă care cea cunoscută nu este nimic este evocată de dl Sadoveanu cu un sentiment adânc şi înfiorat.

Şi în bucăţile acestui volum -- ca şi în toată opera sa -- dl Sadoveanu a evocat aceeaşi viaţă a noastră, viaţă care nu se schimbă, ori se schimbă mai puţin, viaţa oamenilor legaţi de pământ şi de obiceiuri şi înfrăţiţi între ei prin pământ şi prin obiceiuri. Şi ne-a evocat mai ales natura noastră, căci peisajul dlui Sadoveanu este naţional. Şi toată natura noastră, câmpia, muntele, râul, balta; iarna şi vara; ziua şi noaptea. E un cântec de la început şi până la sfârşit, un cântec când triumfal, când melancolic. Am însemnat pe marginea cărţii unele pasagii, cu gândul să le transcriu pentru cititor. Dar la sfârşit, făcând calculul, am văzut că ar trebui să transcriu o bună parte din text -- şi doar însemnasem cu zgârcenie.

Dl Sadoveanu este un pictor şi un poet al naturii. Şi amândouă în acelaşi timp. Dar ceea ce e mai impresionant -- dacă se poate face disociaţia -- e poetul.

Dl Sadoveanu ne dă imagini picturale de natură, dar mai cu seamă îşi exprimă sensibilitatea, senzaţiile ce i le dă natura. Şi cu aceasta, ne trezeşte, ne lămureşte, ne exprimă la maximum şi sensibilitatea noastră în faţa naturii.

Din acest punct de vedere s-ar putea zice că e un psiholog, un "analist" al senzaţiilor noastre -- spre uzul nostru. Un descoperitor, şi pentru noi, al sensibilităţii noastre. Expresia sa strălucitoare ne dă senzaţia, chiar şi atunci când imaginea e picturală.

Eminescu ne-a dat imaginea naturii; ne-a dat natura transfigurată "eminescian"; ne-a dat natura ca o expresie a sufletului său; ne-a dat, mai rar, efuziunea sentimentelor lui pentru natură.

Hogaş ne-a dat imaginea naturii şi explozia sentimentelor pentru natură.

Dl Sadoveanu ne dă şi admirabile imagini de natură, şi natură sadovenizată, dar mai ales senzaţiile sale.

Ceea ce e mai frumos în Hogaş face concurenţă picturii. Ceea ce e mai frumos în dl Sadoveanu e mai intern decât să facă concurenţă numai picturii; e poezie pură.

Imaginea lui Hogaş e dubletul personal şi fastuos al lumii din afară. Senzaţia dlui Sadoveanu e contingenţa lumii externe cu lumea internă. E punctul unde se întâlnesc şi se contopesc cele două lumi. E o stare obiectivă şi foarte subiectivă totodată -- în comparaţie cu obiectivitatea imaginii şi cu subiectivitatea sentimentului --, pe cât se pot aplica aceşti termeni absoluţi la lucruri atât de relative.

În această particularitate ni se pare că stă originalitatea dlui Sadoveanu ca poet al naturii -- şi lirismul său obiectiv, noţiune contradictorie, dar pe care nu o poţi ocoli când vorbeşti de creaţia sa, noţiune pe care am ilustrat-o şi altădată, când nu era vorba de natură, ci de viaţa în genere.

Această contingenţă -- în senzaţie -- a naturii şi a sufletului este şi cauza acelui sentiment de comuniune cu natura din opera sa, care e calitatea cea mai eminentă a poeziei dlui Sadoveanu.

Această sensibilitate este, în definitiv, starea psihologică cea mai vie, fiindcă e cea mai fizică. Ea participă încă cu mult din acea "iritabilitate", care este faptul primar în ierarhia psihologică. Ea este antipodul cugetării reci reflexive. Este "viaţa" prin excelenţă. De la ea în sus, urmează tot mai multă diversificare, complicare, ajustare utilitară -- tot mai multă raţionalizare -- tot mai multă îmbătrânire a substanţei psihice. Încă o dată, senzaţia este "viaţa" prin excelenţă. (Frica de moarte este frica de lipsa de senzaţii.) De aceea senzaţia este atât de preţioasă în poezie. (Poezia engleză îşi datoreşte superioritatea ei şi acestui caracter.) Poezia este, în primul rând, ecoul unei sensibilităţi fragede într-un organism psihic superior: sensibilitatea ia act de univers, vibrând, sentimentul şi inteligenţa răspund, organizează.

Am impresia că pe omul acesta de complexiune atât de puternică natura l-a făcut anume în proporţii excepţionale, ca să aibă în el un puternic şi fin instrument de receptare, care să prindă cu delicatele lui antene sufleteşti tot ce cântă în natură frumuseţile creaţiei.

Cum am mai spus şi altădată: îmi permit să vorbesc despre Sadoveanu astfel, pentru că simt bine că nu e vorba de dl Sadoveanu cel de pe stradă, ci de altcineva. (Ca preotul în ipostazul de deţinător al darului -- deosebit de fiinţa comună care trăieşte ca toţi ceilalţi oameni.) Cred că acelaşi sentiment l-aş fi avut şi faţă de Eminescu, dacă aş fi trăit pe vremea lui. Poeţii au, în adevăr, un dar. Nu e nimic mistic în concepţia mea. E simpla constatare că în ei, mai ales în ei, şi mai ales în marii poeţi romantici, omul de toate zilele e cu totul altul decât celălalt din ceasurile rare, dacă voiţi -- întrebuinţând termenul foarte figurat! --, din ceasurile când e "posedat"... Ceea ce nu era, nu putea fi cazul lui Caragiale, care n-a fost poet în înţelesul acesta. Caragiale la cafenea... era un om extrem de inteligent, un observator de o luciditate crudă, un infailibil metteur en scene când trebuia, şi avea elocuţia, proprie, ca şi imitativă, exactă, definitivă. De aceea nenea Iancu şi I.L. Caragiale erau una şi aceeaşi fiinţă.