Profeţie (Iosif)

— Tu, mamă, zici că visurile noastre
Ni le trimite Atoateştiutorul,
Că visu-i o fereastră fermecată
Prin care ne surîde viitorul.

Visai şi eu un vis, iubită mamă,
Un vis frumos... Mi-l lămureşti tu mie ?
Visai azi-noapte că-mi crescuse aripi,
Şi am zburat cu ele-n veşnicie !

— Copile, tu lumina vieţei mele !
Luceafăr blînd al sufletului meu !
Fii vesel, vesel, că-ţi făgăduieşte
Îndelungate zile Dumnezeu.

...Crescu băiatul — mare şi puternic :
Din pieptu-i tînăr izbucni deodată
Sălbateca văpaie-a tinereţii,
Ce-n inimă-i gemuse-ncătuşată.

El prinde harfa şi izbeşte-n strune,
Dus în extazul sfînt al inspirării :
Simţirea lui — măreţ vultur — pluteşte
În lumea largă pe-aripa cîntării.

Se-nalţă pîn’la porţile tăriei
Al cîntecului glas înaripat,
Desprinde stelele din cer să-ncununeze
Cu raze fruntea lui de inspirat.

Dar e venin a cîntecului miere ;
Cu fiecare cîntec smuls din strune
El pierde-o floare din cununa vieţii,
Şi înc-o zi din viaţa lui apune...

Se schimbă-n iad simţirea-i arzătoare ;
Se mistuie, dat flăcărilor pradă ;
Un singur ram din arborele vieţii,
Şi cea din urmă frunză stă să cadă.

Acolo, zace-acum pe patul morţii.
Copilul suferinţii... Biata mamă,
Nebună de durere, plînge-n hohot...
El, ca prin vis, aude cum blesteamă :

— Nu mi-l răpi din braţe, moarte hîdă,
Nu-mi stînge, moarte, steaua vieţii mele !
Ah, visul îi menise multe zile...
Ori visele, atunci, ne mint şi ele ? !

— Nu minte, mamă, visul, niciodată :
La groapă numai lutul mi-l petreci,
Dar numele poetului trăieşte,
Şi va trăi mereu — în veci de veci...