Prieteșugul și amorul

Prieteșugul și amorul de Grigore Alexandrescu

Emiliei

Zici c-ai vrea prietenește
Să iubești, să fii iubită;
Zici c-amorul te-ngrozește,
Că e patimă cumplită;
Zici că este trecătoare
Flacăra-i cea arzătoare!
Și ce nu e trecător?
După vara cea bogată
Vine iarna-ntărâtată,
Bate vânt îngrozitor.
Trandafirul din grădină,
Înflorit de dimineață,
Zace veșted pe tulpină,
După ziua de viață.
Dar căci iarna și durerea
Sunt condiția vieții,
Trebuie să las plăcerea,
Bunurile tinereții?
Căci zâmbirea-ți grațioasă
Vremea o să ți-o răpească,
Trebuie, cât ești frumoasă,
Nimeni să nu te iubească?
Așa cum miroși o floare,
Care trece, care moare,
Care mâine n-o găsești?
Primăvara,-a ei zâmbire,
De ce-nvie-a ta simțire,
Iarna nu ți-o-nchipuiești?
O, ascultă-mă, dorită,
Scumpă, dragă Emilie!
O zi bună, fericită,
E o parte din vecie.
Vezi, plăcerile ușoare,
Împrejurul tău unite,
Dănțuiesc fără-ncetare,
De amor povățuite:
Te-mpresor cu mulțumire,
Fiecare ți se-nchină,
Și amorul cu mâhnire
Te privește și suspină.
Dă-le, dă-le ascultare;
Pentru tine adunate,
Poezii și proză
Sub colore de mirare,
Vor ști lumea să-ți arate.
Până n-ajungi timpul rece,
Bucură-te de natură:
Apoi când vremea va trece
Peste-a inimii căldură,
Când din hora încântată,
Ce viața ta cuprinde,
Cu o față întristată,
Grațiile s-ar desprinde
Când odată și-or lua zborul
Tinerețe, bucurie,
De-i pofti atunci amorul,
L-om numi o nebunie:
Îți voi fi prieten, frate,
Îți voi fi orice îți place,
Și de lume și de toate
Împreună ne-om desface.