Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade

De la Wikisource

Poezia românească în epoca lui Asachi şi Eliade de Paul Zarifopol

Simţul nostru literar actual ne face să gustăm unele versuri din Psaltirea lui Dosoftei nu numai în savoarea lor de trecut depărtat; ci găsim în ele şi o frumuseţe directă: arhaismul lor e în acord cu sentimentul nostru viu al trecutului.

Din contră: poezia de la sfârşitul veacului XVIII şi începutul veacului trecut, de la Văcăreşti prin Cârlova şi Hrisoverghi, până la Asachi şi Eliade Rădulescu, ne insuflă, în definitiv, o atitudine dezaprobatoare. Pentru gustul cititorului de astăzi, acele încercări poetice sunt valori mai mult său mai puţin degradate, şi nu simplu învechite. În mare parte, acea poezie ne apare, cum atât de exact spune dl profesor Densusianu despre Văcăreşti ca poezie lăutărească. În adevăr pentru noi acea literatură a căzut în bună parte la nivel suburban. În ea noi nu aflăm parfum de arhaism, ci aer de semicultură.

Însă, desigur, au rămas din acea epocă versuri în care se învederează o poezie nouă, o poezie în continuitate vie cu poezia de astăzi.

În asemenea margini putem recunoaşte în acea literatură începuturile poeziei noastre moderne.

E greu, ori e de-a dreptul imposibil, a justifica în întregime, pentru vreunul din poeţii de pe atunci, calificativul de primul poet român modern; însă versuri se găsesc, desigur, la acei scriitori, versuri pe care le putem numi întâile versuri româneşti moderne.

Dacă ar fi să pomenesc o bucată întreagă care să o putem aşeza pe cea dintâi foaie a poeziei româneşti moderne, aş numi balada Andrei Popa a lui Alecsandri:

Cine trece-n Valea-Seacă

Cu hangerul fără teacă

Şi cu pieptul dezvelit?

Andrei-Popa cel vestit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Zi şi noapte de călare

Trage bir din drumul mare,

Şi din ţară peste tot

Fug neferii cât ce pot...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Andrei fuge făr de-o mână,

Prinde murgul la fântână,

Dă pieptiş, sare pe şa

Şi din gură zice aşa:

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În 19 strofe, datate din 1843, de la Ocna, tonul şi ritmul popular ni se arată pentru întâia oară asimilate de un poet artist, cu un gust deplin sigur de sine afară doar de acel:

Ura! Vulturul în nori

Răcni falnic de trei ori din strofa finală, ce pare rătăcit acolo din vreun marş patriotic cum se obişnuiau pe atunci, şi unde ne şi întâmpină, neapărat, epitetul falnic, acel trocheu pompos, de genul pe care francezii îl numesc pompier, epitet ajuns apoi inevitabil la Alecsandri şi la alţii; un adevărat recvizit nenorocit din acele care fac modă şi durează în desăvârşită banalizare. Altminteri, Andrei Popa este o bucată ce poate fi pomenită ca prim monument al poeziei române de sine stătătoare.

Pentru a reprezenta viu distanţa istorică între generaţiile de poeţi problema generaţiilor preocupă cu drept cuvânt mult astăzi pe istoricii literari pentru a ne da seama de caracterul unei adevărate inovaţii artistice şi a clarifica tot relieful baladei citate din Alecsandri, să ne amintim de poeziile lui Conachi. Conachi scrie până pe la 1848, iar Andrei Popa a lui Alecsandri este din 1843; însă Conachi, până la urmă, nu iese din stihurile lui către Catinci, Casandre, Marghioale, din Logodna Prohiriţei, din:

Ah! ochişorii vii

Cam negri căprii sau

Ah! nurule împărate al podoabelor fireşti, sau încă:

Doi ochi porţi

Ce fac morţi

Ca nişte gelaţi

Şi arunci

Tot în munci

Pre amorezaţi.

La Conachi, diversitatea ritmului e variaţie pur superficială.

Întru nimic ea nu corespunde diversităţii tonului interior al bucăţii. Versul de 15 silabe, cu mersul său potrivit pentru povestire sau pentru apostrofa solemnă, Conachi îl întrebuinţează indiferent, ca să jelească moartea prietenului Basilică Balş, ca şi pentru a cânta uşurel, de ex.: Iubitul şi Urâtul:

Într-o zi de primăvară umblând pe câmp, Aglaé

Văzu din năstav Amoriul culegând flori lângă ié sau a interpela pe Dumnezeu sfântul, precum urmează:

Ce putere, Doamne sfinte, ai sădit în ochii verzi!

Cu acest boier cărturar rămânem până la sfârşit în poezia tabietlie, care se explică prin scripca şi oftatul lăutarului.

Pentru a lămuri prin contrast ceea ce aminteam la început, că de versul lui Dosoftei ne simţim, pe unele locuri, literariceşte aproape, citez câteva din versurile lungi de 16 silabe din psaltirea bătrânului mitropolit:

Blagoslovi-voi pre Domnul, toată vremea şi-n tot ceasul,

Laudă lui este-n rostu-mi să-i cânt cât îmi poate glasul.

...Veniţi aproape de dânsul, şi să vă luaţi lumină

Ca să fie faţa voastră luminoasă şi senină.

Este evident că pentru înţelegerea şi simţul literar al cititorulul de astăzi, ceea ce se poate numi poezie biblică ni se arată deplin integrată în aceste versuri ale lui Dosoftei.

Esteticeşte, ele ne sunt perfect actuale. Nici prin vocabular, nici prin ritm, nici prin ideaţie ele n-au suferit, de atunci şi până azi, nici o devaluare. Însă iată numaidecât, pentru a face cât mai palpabilă, înainte de orice analiză, în ce fel de degradări literare ni se prezintă originile poeziei române celei noi, iată câteva din aşa-numitele versuri biblice (tot din psaltire) de ale lui Eliade Rădulescu:

Dreapta ta, Doamne, se glorifică în fortitudine,

Dreapta ta, Doamne, înfrânge inamicul.

Trimis-ai spiritul tău, Doamne,

Şi marea îi acoperi,

Ca plumbul apuseră în apele vehemenţi.

Într-adevăr, ce o fi vrut să însemne Eliade Rădulescu prin cuvântul a într-aduce nu-mi dau bine seama:

Într-aduce, o Potente,

Împlântă pe dânşii,

În muntele eredităţii tale

În locul, preparat locuinţei tale, o Eterne,

În sanctuarul, Doamne, edificat de mâinile tale.

Aceste versuri, Eliade Rădulescu le dă ca mostră şi model în cursul său de poezie, după ce polemizează contra limbii neromâneşti a gâscănarilor adică a limbii cu slavonisme şi grecisme şi recomandă limba Văcăreştilor, care prin rime regulate (prin rime, Eliade Rădulescu înţelege aci versuri) se exprimă ca să priceapă toţi şi să placă tuturor.

Înainte de a arăta, prin exemple, înfăţişarea originilor poeziei româneşti celei noi, epocă pe care am intitulat-o cu numele lui Asachi şi Eliade Rădulescu, trebuie să pomenesc doi versificatori: pe boierul Alexandru Beldiman şi pe cărturarul Budai-Deleanu, autorul poemei eroicomice Ţiganiada. Amândoi aceştia beneficiază, prin sinceritatea scrisului lor, de aceeaşi situaţie faţă de conştiinţa literară actuală ca şi vechiul Dosoftei.

Stângăciile acestor doi nu sunt dizgraţioase; Beldiman nu visează a fi literat inovator, iar Budai-Deleanu e un cărturar de bună calitate, şi încercarea lui de a obişnui precum însuşi spune a obişnui şi întru limba românească aceeaşi poezie, mai ridicată şi subţire cum se află la alte neamuri nu cade niciodată în prostească imitaţie.

Din Budai-Deleanu şi din Beldiman se pot cita versuri în care îşi află glas, original pentru întâia oară, verva satirică în poezia noastră. La Budai-Deleanu cu o muzicalitate surprinzătoare, la Beldiman cu o violenţă de limbaj superb familiară, ne întâmpină, întâia oară, pe româneşte, invectiva în formă artistică.

Budai-Deleanu apostrofează astfel pe românul ajuns, din vânjos ce era pe vremea lui Ţepeş-vodă, slăbănog cu totul, în faţa străinilor în a căror mână încăpuse:

Venetici flămânzi de prin ostroave,

Greculeţi din Anadol, din Pera,

Ţi-au răpit venituri, cu hrisoave;

Tu le zici: Arhonda, kalimera!

Şi te închini cu multă plecăciune

Crezându-le toate ce vor spune...

Beldiman însă îi ia, pe fiecare după nume, cum îi cunoştea din ochi sau din auzite, şi-i înseamnă cu epitete ce sună din plin a neaoşă lovitură:

Între ei mai era încă un curbet posomorât,

Un Levidis Nikulaki, suflet scârnav şi urât,

Celălalt e Floreşteanul, viclean ademenitor,

Ipocrit de cei de frunte şi de ţări vânturător...

...Şi Romandi pârcălabul, un giugea, un om pocit;

O stârpitură grecească, ieşit dintr-un vas clocit.

Insistent atrag atenţiunea asupra frumuseţii emistihului: Şi de ţări vânturător, cu inversiunea lui plină de arhaică savoare şi cu superba lui amploare ritmică; şi tot aşa asupra cuvintelor pierdute astăzi: curbet şi giugea; curbet înseamnă pe turceşte: camarad de pederastie, iar giugea înseamnă pitic amândouă elemente a căror moarte e cu totul regretabilă, atât pentru sonoritatea cât şi pentru funcţiunea lor lexicală.

Urmând a aminti scriitorii aceia în care, precum am amintit la început, o poezie nouă apare, trebuie să amintesc pe Iancu Văcărescu, ultimul din celebra formaţie de poeţi.

În treacăt, pomenim că acest Văcărescu a scris şi sonete Eliade Rădulescu notează în cursul său de poezie generală că nu cunoaşte decât 3 sonete în limba română, şi anume de Iancu Văcărescu şi acest amănunt ne arată clar că, în acest membru al familiei, ne găsim în faţa unei generaţii literare cu totul nouă.

Interesant e, de asemenea, că la acest poet întâlnim, în poezia Caleidoscopul, strofa Luceafărului lui Eminescu:

...Câte dureri pricinuieşti,

Ce lacrimi de-ntristare

La toţi: ce mult nenoroceşti

Prin mica-ţi depărtare.

Iar iubitoare-aievea-n vis

Voind a fi în viaţă,

Ca liliacul cel închis

Albul câştigă faţă.

Dar duhul tău eu socotesc

Că i-ar da mii de feţe,

Prin acei ochi ce mult vorbesc;

Şi poate mult să-nveţe.

Şi-albu-ţi arată-n adevăr

Acum pe neaşteptate

Cadre de raze cum răsar

Din doru-ţi, minunate.

În câte chipuri gându-ţi schimbi,

Oricăt vei fi departe

Oriunde stai, unde te plimbi

Fă-n gându-ţi să am parte.

Asemenea găsim în Iancu Văcărescu strofa din Pajul Cupidon şi alte bucăţi ale lui Eminescu. De exemplu:

N-am să scap, în piept port dorul

Peste ape, peste munţi;

Văd că peste mări amorul

Când o vrea îşi face punţi.

În 1829, Iancu Văcărescu scrie un Marş pentru oastea naţională atunci înfiinţată:

Slava strămoşilor vestiţi

În cale vă aşteaptă,

La rând, românilor, ieşiţi!

Mergeţi pe calea dreaptă!

Îl amintim aici mai cu deosebire pentru a semnala o ciudăţenie a istoriei noastre literare.

Acest marş al lui Iancu Văcărescu, atât de bine susţinut în ton bărbătesc şi în ce priveşte accentul, ca şi în vocabular, ar fi de ajuns, credem, pentru cine vrea numaidecât să fixeze un prim poet român modern, un poet care, cum spune un admirator absolut al lui Cârlova, sparge formulele unei tradiţii, ar fi de ajuns, zicem, ca să-i acordăm lui Iancu Văcărescu acest loc. Dar şi prin alte versuri ale sale, acest poet se arată că a trecut departe peste cântecele lăutăreşti şi improvizaţiile anacreontice, peste poezia uşoară, sentimentală şi senzuală.

Este ciudată, în adevăr, insistenţa de a vedea tocmai în Cârlova pe acel inovator, în Cârlova care în Marşul său către oastea română, scris în 1831, doi ani dar după al lui Văcărescu, scrie, de exemplu:

Acea armă ruginită şi ascunsă în mormânt

Braţurile să-nfierbânte; iasă iarăşi pe pământ

Tinerimea s-o-ncunune

Cu izbânde foarte bune,

Pe ea facă jurământ.

Întreaga bucată, ţinută în această moleşită formulă de aluat necopt, e o manifestare izbitoare de obtuzitate poetică, şi ca înţeles şi ca muzicalitate. Aceeaşi moleşeală, aceeaşi statornică fadoare ne întâmpină peste tot, în cele câteva pagini ale tristului Cârlova. Cârlova scrie (în Ruinele Târgoviştei):

Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,

Când ochiul vă priveşte în liniştit minut...

sau (în Păstorul întristat):

P-acea plăcută vreme, în astă tristă vale...

sau (tot în aceeaşi bucată):

Încet, încet şi luna, vremelnică stăpână,

Se urcă pe orizont câmpiile albind,

Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină

Îşi caută de cale adesea mulţumind.

Mai trebuie să amintesc didactismul deplorabil din Rugăciunea, care ar fi fost să fie un fel de elegie patriotică?

A ta putere nemărginită

În veci urmează a fi pornită

Spre uşurinţă şi spre folos.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Vântul îi suflă tot neplăcere

Norii îi plouă nemângâiere

De flori nu gustă plăcut miros.

Cârlova a avut o soartă jalnică şi a fost un tânăr plin de inimă.

Dar este evident în dauna isloriei literare a face din el un inovator şi un spărgător de tradiţii, cum scrie un editor al poeziilor sale.

Dacă, din epoca considerată ca acea a începuturilor unei poezii noi, a fost un scriitor din care nu e aproape nimic de pomenit în istoria literară, desigur acela e Cârlova. În adevăr, deloc nu e de ajuns tema patriotică şi tema melancolică, pentru a ne îndreptăţi să datăm epoci artistice; nicidecum lipsa sau raritatea relativă a grecismelor şi slavonismelor nu e motiv pentru a fixa date de istorie propriu-zisă literară, ci numai de istorie a limbii literare.

Un caracter de ordin exterior istoriei literare, şi totuşi nu indiferent pentru mersul ei, e, cum cred, calitatea socială a celor doi autori ale căror nume le-am legat pentru intitularea unei epoci. Asachi şi Eliade Rădulescu nu sunt boieri; sunt ca să întrebuinţăm terminologie apuseană, care la noi nu se putea aplica pe atunci cu aproximaţie, sunt mici burghezi şi oameni de şcoală, ca atare ei nu erau simpli amatori de literatură în ceasurile slobode, sunt scriitori cu ambiţie propriu-zis literară.

Asachi a avut parte de o cultură şi variată şi sistematică. Lui Eliade Rădulescu i-a rămas până la urmă un aer de semicultură: cei 10 ani de exil şi rătăciri prin ţări străine par să nu fi avut nici un efect asupra lui în această privinţă. Agitaţiile lui linguistice ni-l fixează ca incurabil dascăl ce nu parvine a-şi forma deplin simţul literar. Încă din 1859, anul întoarcerii sale din exil, lui Eliade Rădulescu i se zice, în ziare, celebrul nostru literator ilustru autor al Mihaidei în sfârşit şi mai cu seamă, i se zice: ilustru fundator al literaturii române.

A determina fundatori de literatură este o veche naivitate şcolărească, ce dispare, cum cred, până şi din manualele elementare.

Eliade a fost un foarte energic animator al vieţii intelectuale, un pedagog prin excelenţă folositor literaturii. Era unul din acei ce au darul de a contribui puternic la formarea unui public şi aceasta, desigur, nu e capitol neglijabil în istoria literară.

Am văzut cum Eliade Rădulescu înţelege a face poezie biblică pe româneşte. Adaug aici un exemplu din versurile pe care el le-a numit Sapphice:

Bariothronă, immortal Aphrodită,

Fiia lui Joe, deh! lasu-mă ţie.

Nu mă condamna-n doruri, nu în chinuri

Pradă urgiei.

......................................

Mi adoarme chinul, propiţie divă,

Ruga-mi ascultă, şi fă să răsuflu;

Fii aliata-mi!

Desigur, lipsa de gust, implicată deopotrivă în orice estetică de dascăl ca şi în orice timp de nesiguranţă literară, a fost păcatul cel mare al lui Eliade-Rădulescu şi al lui Asachi.

Rădulescu a suferit poate mai greu decât Asachi de acest păcat, din pricina nenorocitelor sale ambiţii de a fabrica limbă literară Eliade a cedat întru aceasta sistemei ardelene. Pe Asachi l-a scăpat de asemenea rătăciri, mai rău decât ciudate, un simţ al vorbei vii, mult mai solid, simţ care se pare a fi fost totdeauna mai energic în societatea moldovenească.

Să nu uităm însă că zelul literar şi patriotismul, ardoarea de a contribui să dea patriei o literatură l-au adus pe Eliade până acolo ca să scrie două bucăţi care, aproape întregi, stau în continuitate cu poezia nouă Zburătorul şi O noapte pe ruinele Târgoviştei. Multcitatele versuri din Zburătorul sunt aceste:

Încep a luci stele, rând una câte una,

Şi focuri în tot satul încep a se vedea;

Târzie astă-seară răsare acum luna,

Şi cobe, câteodată, tot cade câte o stea.

Tăcere este totul şi nemişcare plină,

Un cântec sau descântec pe lume s-a lăsat;

Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină

Şi apele dorm duse, şi morile au stat.

Versuri ca cele de mai sus sau ca aceste două din O noapte pe ruinele Târgoviştei:

Şi seara gânditoare sub fiecare stâncă

Şi-ntinde a sale umbre cutezătoare- n sus ne obligă să uităm că în aceste bucăţi se mai găsesc încă groaznice pedantisme ca belică ardoare, eroică valoare, debila mea fiinţă.

Descrierea serii în sat din Zburătorul anticipează cu deplină demnitate peisajele lui Coşbuc. Necontestat îmi pare că în cazul lui Eliade ni se prezintă un exemplu eminent ce ne arată cum un literat plin de zel reuşeşte a fi câteva ceasuri în viaţa lui poet adevărat, numai prin silitoare şi entuziastă exercitare scriitoricească.

Lui Asachi nu i-au reuşit decât sporadic versuri interesante ca element muzical şi ca imagine, dar nici o singură bucată poetică întreagă.

Munţi de unde peste unde, Marea unind cu Orizonu sau

A lui Joe certătorul fulgere tunătoare sau

Fundul volburei adânce, peste-a apelor câmpie sau şi mai eminescianul vers:

Aşa mintea vânturată de ideile deşarte.

Asemenea versuri sunt întâmplări, probabil; întâmplările acestea anunţă, dacă nu capacităţile deosebite muzicale şi vizuale ale lui Asachi, posibilităţi ale limbii noastre, care târziu numai s-au dezvelit în toată strălucirea geniului artistic al lui Eminescu.

N-a fost poet nici Asachi; cum n-a fost poet nici Eliade; a fost însă, ca şi acesta, un superior animator literar, şi versurile sale în afară de acelea în felul celor citate cuprindeau în ele, pentru scriitorii ce aveau să vie, un puternic îndemn de a se cultiva prin studiul poeziei străine. În prefaţa la poeziile lui Hrisoverghi, Kogălniceanu condamnă, sumar, poezia lui Asachi, ca simplă imitaţie de forme străine pentru abuz de mitologie.

Judecata lui Kogălniceanu e nedreaptă astăzi; pe atunci ea era o polemică folositoare. Însă chiar de la Kogălniceanu, apare în critica noastră eroarea de a considera numaidecât ca poet nou pe acei ce începeau, cum foarte simptomatic scrie Kogălniceanu, a scrie după gustul naţional!

---