Poetul (Coșbuc)

 

Sunt suflet în sufletul neamului meu
Și-i cânt bucuria și-amarul—
În ranele tale durutul sunt, eu,
Și-otrava deodată cu tine o beu
Când soarta-ți întinde paharul.
Și-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Răbda-vom pironul aceleiași cruci
Unindu-ne steagul și lanul,
Și-altarul speranței oriunde-o să-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inimă-n inima neamului meu
Și-i cânt și iubirea, și ura—
Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu,
Voința ni-e una, că-i una mereu
În toate-ale noastre măsura.
Izvor ești și ținta a totul ce cânt—
Iar dacă vrodat-aș grăi vrun cuvânt
Cum nu-ți glăsuiește scriptura,
Ai fulgere-n cer, tu cel mare și sfânt,
Și-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus
Par altora lucruri deșarte.
Dar știe acel ce compasul și-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viață și-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-ești în suflet, și-n suflet ți-s eu.
Și secolii-nchid-ori deschidă cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ți-voi, tu, neamule-al meu.
De-a pururi, nerupta sa parte!