Plânsul lui Adam

 

Arcași îndemânateci, semeți, cu pași de lei,
Doi fulgeri smulși din noapte-mi erau copiii mei;
Și parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții,
C-un strigăt de izbândă, dând zbor nebun săgeții,
Și cum se pierd cu turma în zarea purpurie,
Făcând din largul lumii imensă-mpărăție...
Sau cum se-ntorc agale, zâmbind și mână-n mână,
Buni, fericiți ca mine, pe când eram țărână...
                      Iar Eva lăcrăma.
Dar nu-i iertat se vede norocul ce-am avut
Cuibau dureri ascunse în cel dintâi născut;
Iar jertfa lui, Prea-bune, n-ai vrut să o primești,
Vrând rătăcirea noastră mai greu s-o pedepsești...
Un gând de-aiurea ucigătorul gând
Și-n Cain, bunul Cain, pătrunse-ntunecat.
…S-a năruit cu blestem altarul fumegând
Și s-a târât o pânză de fum, în lung și-n lat,
Ca o imensă-aripă de vultur săgetat...
Iar de atunce, fumul crescu mereu, ș-a pus
Zid negru între mine și slava ta de sus
Azi, gândurile mele cu greu pot să le-adun,
Să le trimet la tine, Părinte vecinic bun;
Căci se întoarnă pururi, sbătute, risipite,
Ca fumul fără pace al jerfei neprimite...

Și cum aș vrea și astăzi, ca-n vremile senine,
Pe aripile rugii să mă ridic la tine:
Să-nving robia humii!...
Și cum aș vrea și astăzi, ca-n vremile senine,
Pe aripile rugii să mă ridic la tine:
Să-nving robia humii!...
Nu mi-ai dat Tu lumina și farmecele lumii?
Pământului meu tânăr nu-i dat nectarul sevei?
Și nu-mi pleci Tu auzul la graiul sfânt al Evei?
O rugă, da, un cântec ți se cuvine Ție...
Îl simt vibrând..., nimica nu poate să-l reție
Dar, când să pui într-însul îngenunchiata-mi viață,
Uit vorbele măririi și buzele mi-nghiață,
Căci geamătul lui Cain din noapte se desface
Și-mi risipește clipa de rugă și de pace.
E plânsul lui... Din noaptea cărărilor pierdute,
El inima-mi de tată o cheamă, să-l ajute;
Dar n-am puteri... și spada grădinilor divine
O simt cum se înfige fulgerătoare-n mine.
Tu-l vezi și-l dai uitării... Ce s-a făcut, Părinte,
Cu mila ta, podoaba puterii tale sfinte?

Nu-i moarte pentru Cain, nici alinare nu-i
Ce vrei să faci, Tu, Doamne, cu suferința lui?
O, dacă spre urzirea unei cerești podoabe
Îți trebuie durerea făpturii tale slabe,
Ridică de pe viață-i povara, că-i a mea,
Și pune-mi-o pe umeri, de vrei, cu mult mai grea;
Mi-aș duce-o fără murmur,
                      chiar de m-ar frânge-n cale,
Căci inima-mi cunoaște și darurile tale...
De-a fost păcat iubitul, mărire cui l-a scos,
El a făcut păcatul atâta de frumos:
Un farmec, o beție ce-n veci în tine-o porți
Pe clipa rătăcirii îndur și mii de morți...
Dar prea e crudă legea ca fiul să spășească:
De-a pururi, fără vină, greșala părintească...

...O, sfânt copil al Evei! Când noi te-am zămislit,
Era prin rai lumina, și flori, și ciripit,
Plutea o voluptate-n văzduhul primăverii
Miresmele grădinii părtașe-au fost căderii...
Să cadă însă plumbul osândei pe-amândoi,
Dar tu, de ce să suferi, copile, pentru noi,
De ce să-ți blestemi mama,
                      gemând prin râpi sihastre,
Tu, singura lumină a gândurilor noastre?

Găsi-vei tu vrodată liman nemângîierii
Să-i ierți pe-aceia care te-au hărăzit durerii?
Noi nu știam, copile, că tu ai să plătești

Cu chinuri clipa noastră de vrăji sărbătorești!
De-ar ști vrodată floarea de pom, din paradis,
Că-n fructul ei un vierme dușman va sta închis,
'Nainte ca să lege, s-ar scutura-n noroi
O, sfânt copil al Evei! îndură-te de noi...