Păstorul întristat
Un păstor tânăr, frumos la față,
Plin de mâhnire cu glas duios
Cânta din fluier jos pă verdeață,
Sub umbră deasă de pom stufos.
De multe versuri spuse cu jale
Uimite toate sta împrejur:
Râul oprise apa din cale,
Vântul tăcuse din lin murmur.
Cât colo turme de oi frumoase
Se răspândise pe livejuni
Și ascultându-l iarba uitase,
Pătrunse toate de mila lui.
Câinele numai mai cu durere
Stând lângă dânsul căta în jos
Și ca s-aducă lui mângâiere,
Glas câteodată scotea milos.
Eho, ce zace de om departe,
Îl auzise din loc ascuns;
Și cu suspinuri de greutate
La toată vorba îi da răspuns.
Viu lângă dânsul, pătruns de milă
Și cu blândețe îl întrebai:
„Tinere, spune-mi, nu-ți fie silă,
Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai?
Viața voastră necazuri n-are:
E simplă, lină, fără dureri,
Și-n toată lumea nici o suflare
Ca voi nu gustă multe plăceri.
Vouă natura vă este dată;
Câmpii și codrii voă zâmbesc;
Vânturi și râuri voă arată
Cum curg de dulce, cum răcoresc.
Soarele încă voă răvarsă
Lumină dulce, tot cu senin,
Și cerul iarăși mila își varsă
Spre fericire voă deplin.”
El cu suspinuri atunci răspunse:
„Frate, se poate vrun muritor
Oricât să n-aibă dureri ascunse,
Fie pe scaun, fie păstor?
Orice viață supusă zace
Sub patimi grele mult mai puțin!
Soarta nu lasă un om în pace
Cu mulțumire a fi deplin.
Precum nu-nceată de vânt suflarea
Nici către crânguri, nici pe câmpii;
Așa nu-nceată nici tulburarea
De multe patimi către cei vii.
Adevăr, slavă, cinste, putere
Sau bogăție eu nu doresc.
Acestea toate drept o părere,
Drept nălucire le socotesc.
Dar mai puternic, greu a supune
Orice simțire, simț pe amor,
El, izvor dulce de-ntristăciune,
Lesne aprinde foc tutulor.
Iubesc prea dulce o păstoriță
Cu chip prea dulce, prea drăgălaș!
Pentru ea numai simț neputință,
Pentru ea numai sunt pătimaș.
De lângă mine ea când lipsește,
Natura n-are nimic frumos;
Sufletul tare mi se mâhnește,
Orice privire e de prisos.
Și drept aceea a tânguire
Fac să răsune fluierul meu
Lăsând și turma în năpustire,
Vărsând și lacrimi din ochi mereu.”