Părintele Ermolachie Chisăliță

(Redirecționat de la Părintele Ermolachie Chisăliţă)
Sari la navigare Sari la căutare
Părintele Ermolachie Chisăliță
de Mihai Eminescu


Părintele era cam nalt de boiul [lui], nu-i vorbă, dar i se ședea, ca popă vezi Doamne. Trecea stânjenul și mai bine, umbla țapăn, din care cauză reaua omenire îi pusese numele: popa Melesteu. Avea părul și barba roșie și arăta mai mult a tălhar decât a popă, dar ce are a face? Cele mai ămari î merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost și bețiv. Tată-său fusese porcar la sat și, fiindcă băietul lui era leneș, rău și târziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi pe lângă toate astea îl mai chema și Ermolachie Chisăliță. Evangheliile le știa pe de rost, unde nu știa ce să zică, zicea Doamne miluiește! or[i] punea pe palamar să zic-un Tatăl nostru, iar el îl secunda cu gagagaga! Când popa se-ncurca rău și oamenii se-ntreba[u]: "Ci Doamne! oare ce-i fi zicând", palamarul răspundea categoric: "Tăceți, mă, nu vedeți că părintele cântă grecește?". Asta impunea. ― Foarte frumos îi ședea potcapul părintelui Ermolachie, cam pe ceafă, pentru că era larg, da-i ședea, nu glumă. Gândeai că-i un rus cu coadă. Când c itea, potcapu-i cădea peste ochi și popa suduia urât. În biserică, ne-n biserică, puțin îi păsa... "Dăă! nu cădea!... potcapul dracului!".

Cu totului deosebit în felul său, om cu duh și cu multă cunoștință de ale lumii, era dascălul Pintilie Buchilat. El era foarte moqué* p[e] popă pentru că-l suduia-n biserică așa cum nu se cuvine nici în crâșmă, afară de aceea el zicea că popa nu știe carte. Și popa, aceeași vorbă despre el ― și amândoi aveau drept. E drept că, pe lângă părintele, ce s-atinge de-ale trupului dascălul nu era nimică. Pune-ți pe genunchi o pălărie și vezi pe dascălul aievea. Dar de-nvățat, apoi să te pazească Dumnezeu. Pân-a nu sloveni vorba n-o citea, măcar să-l tai. Unde nu putea des [c]urca, apoi încurca de-i mergeau petecele. Câteodată Buchilat greșea la glasuri.

― Buchilat! striga popa din altar.

― Aud, părinte.

― Prochimen glas al șaptelea, futu-ți curu mă-tii!

― Eei! părinte! Apoi bine, se cade să mi te spurci în obrazul meu! Apoi zău nu se cade!

― Taci, că te rup, zicea părintele cu o apostolicească liniște.

Iară postul onorific de palamar îl ocupa onorabilul domn Nicodim Parpalac. Băiet cu multă ambiție, fecior de popă, cam prostuț, nu-i vorbă, da-ți știa Crezul pe de rost de, de, de... nu altceva. Altfel trăgea clopotele tot într-o dungă, de gândeai că arde satu, or[i] că s-o aprins pădurea, și căpătase și bătaie de la oameni pentru scandalul ce-l făcea... s-ar fi și lăsat bucuros de palamarie, da de colaci nu. În taină o putem comunica că-i plăcea și coliva; să-l fi văzut pe mândrul Nicodim umblând pe la prohoade și pe la pomene cu Basaltirea or[i] cu Vanghelia (așa-i zicea el) după părinte și luând acel aer de seriozitate și mândrie care-i ședea atât de bine, mai ales când era cu ciubote lungi. Era un spectacol de invidiat.

Dar ceea ce făcea ca părintele să fie idolul pădurarului, moș Iftimie Fedeleș, era glasul său, ca și care nu se mai pomenește ― de ferească Dumnezeu. Asta era și ideea văcarului din sat și acești doi oameni găsise într-adevăr un punct în care cugetările [lor], de altmintrelea eterogene, să fie aceleași.

― Hiu, mă, da groaznic mai urlă popa nostru, îl aud tocma-n pădure.

― Ie, răspundea cu sânge rece văcarul. La o utrenie i s-a și-nt âmplat popii o șotie cu glasul lui cel groaznic, ca și care nu i s-a mai întâmplat altui popă pe lume. El era-n altar. Lumânări subțiri și încovrigate de ceară galbenă ardeau cu mucuri mari lângă icoane și ceara curgea topită pe podele. Buchilat, fornăit, încurca-ntr-o carte, [cu] ochelari pe nas, nebăgând de samă că i s-aprinsese o mânecă de la anteriu. Puțea a ars, dar el gândea că miroase a tămâie. Nicodim, cu lăcata de la biserică-n mână, adormise într-o strană și cânta prin somn Doamne miluiește! Când tresărea pe trezite, începea mai tare, când adormea zicea tot mai încet. În fund, lângă pridvor, erau mai mulți oameni din curtea boierească care vorbeau încet între ei mai una, mai alta.

Popa mormăia încet în altar fără să se uite măcar pe carte. Cine avea să priceapăă?î. Deodată-ncepu mai tare:

― Gaga gagaga?

― Beh! s-auzi pe fereasta bisericii.

― Iacă dracul, mă! zic oamenii-n fundul bisericei ș-o tulesc la fugă. Nicodim, cum deschide ochii, miroase putoarea din anteriul lui Buchilat, gândește că s-a aprins biserica, urlă groaznic și fuge.

Buchilat dă peste sfeșnic, îl răstoarnă... Întuneric.

― Băh! pe fereastă, Nicodim urlă, Buchilat simte cum îl frige cineva de mână ș-o rupe de fugă.

Popa-i ia prin întuneric cojo[c]ul și-l încalță de spaimă. N-are vreme să bage de samă, ia poalele cojocului în cap și năvălesc spre ușă.

― În fereastă: Băh! Când dă să iasă pe ușă, Nicodim zice:

― Uite-l mă, uite-l, repede ușa-napoi ș-o închide cu lăcata.

― În fereastă: Beh! Popa scutura de ușă, oamenii țineau vârtos, ca să nu lese pe dracul să fugă...

― Vezi, mă! Trăsni-l-ar crucea lui Dumnezeu, Necurat, cum mi-o fript mâneca, zice cu spaimă Buchilat.

― D-apoi cum puțea în biserică, zice Nicodim, gândeai c-o dat cineva foc [la] biserică.

― Necuratul! Putoarea iadului!

― Chiu! popa-n biserică.

― Țineți, mă, nu lăsați ușa. În fereasta bisericii: Beh!

― Pintilie! mergi de trage clopotul, eu alerg la crâșmă să chem oameni!

― Aduceți păcură, mă, să dăm foc bisericii.

― Chiu! popa-n biserică. O, muză! învață-mă să cânt tragicul acestei scene, vedeți-l pe micul Buchilat sărind să ajungă funia de la clopot și trăgându-l tot în sărituri, vedeți pe boarul alarmând satul și trezindu-l cu toaca, ca la mănăstire. Popa urla în biserică de cădea tencuiala de pe pereți.

Și cine, o, muză, numește numele acele ilustre a acelora care, pentru ca să deie foc bisericii, se adunase în țintirimă?î Înainte merge cu o prăjină lungă viteazul Mitruță Buruiană. Lui îi urmează, cu parii, strașnicii și înțelepții Ftoma lui Culbeci și mărinimosul Toader Zurgal ău. Și pe cine mai zărește ochiul meu în strălucitele șiruri? Oare nu-i acela teribilul Dămian Cușmălungă? Și oare cine te întrece în fapte strălucite pre tine, de berbeci adunătorule Curcă? Și v-am văzut și pe voi pe calea măririi, pre tine, între toți isteții mai cu cap Văsălie Cotcodac, și pe tine, Neagule a lui Șolomon.

Iară asemenea unui chip nepieritor prin chipuri omenești și trecătoare, asemenea unui cârnațiu făcut cu gingășie între cartaboșii cei mari, strălucește un tânăr viteaz în întunecata mulțime. Tânăr plin de speranță, el salută cu entuziasm pericolul și fericita* victorie. El a numărat abia douăsprezece roze și în conformitate neglijeul său îi stă foarte frumos. Ciubotele lungi și largi ale tătâne-său îi dădeau un aspect eroic și plin de demnitate, cojocul spânzura până-n pământ și căciula semăna c-un stog de fân pe un cap de curcan. Dar oare la ce să trădăm dulcele său nume? Cine nu-l ghicește ― oare istoria nu-l va însemna pe paginile sale, dacă n-a avea altă treabă de făcut?... Așadar pourquoi?

― A! Zi! tu, zavistnicule, ai tras clopotul ca să vie oamenii să mă bată! Ei, stai, mări, las' că ți-oi da eu. Poc! Și zi, eu îs dracu, ai?!... Dă-i!... Ei las' că ți-oi da eu ție pe dracu. Poc!

Bietul Buchilat înțepenește sub loviturile popii, s-ar fi făcut covrig, da n-avea de unde, prea era scurt, numa' scădea* ca un dop de plută. Popa l-ar fi rupt bucăți dac-ar fi avut ce rupe, dar așa... unde lovea i se părea că nu dă-n nimica, așa de ne'nsemnat era sărmanul dascăl.

Am mai putea scrie un capitol [cu] subtitlul: Cum părintele Ermolachie a crezut a face îndestul onorii *, spre a releva fel și formă în care acest venerabil om a-ncercat a bate tot satul pentru necinstea făcută, fără ca satul s-o simtă. Mai întâi gândea să citească molitve și să cheme urgia dumnezeiască asupra satului. Dar i-a venit în minte de devreme că Domnul ar prefera să-și caute de treabă decât să-l asculte pe părintele. Despre neeficacitatea duioșiilor sale religioase era convins. Apoi chiar să se fi pus părintele Ermolachie pe aceea ca să citească blestemele sf. Vasile, oare-ar fi putută?î. El nu știa s-o citească.

Versurile părintelui Ermolachie:

LA UN PARPAGAI

Pasăre cu mândre glasuri
Nu ești tu de-a noastre nasuri.
Ci de nasuri boierești,
Parpagai, te potrivești.
Căci la preoțească casă
Nici tu popă, nici tu masă,
Ș-apoi eu nu-mi dau malaiul
Să-l mănânce parpagaiul.

Dedesupt, drept notiță:

Aceste stihuri, după cum le-am
izvodit eu, Ermolapie Pisăliță,
ierei, se cântă pe glas vosmai.