Ondina

L-al orelor zilei şirag râzător
Se-nşir cele negre şi mute
Ce poartă în suflet mistere de-amor
Pălite, sublime, tăcute
       Şi noaptea din nori
       Pe-aripi de fiori
Atinge uşoară, cu gândul,
       Pământul.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceaţă pustie şi rece,
Un june pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirei se-ntrece
       Şi calu-i turbat
       Zbura necurmat
Mânat ca de-a spaimelor zână
       Bătrână.

Pe aripi de munte şi stânci de asfalt
Castelul se nalţă, se-ncruntă
Şi creştetu-i negru şi creştetu-i nalt
De nouri şi ani se-ncăruntă,
       Dar astăzi e viu
       Şi-n ton auriu
Răsună din umbra cea mare
       Cântare.

În mii de lumine ferestrele ard,
Prin care se văd trecătoare,
Prin tactul cântărei sublime de bard,
Cum danţă la umbre uşoare,
       Cum danţă uşor
       Dulci vise de-amor,
Palatul părea în magie
       Aurie.

Ca cerbul ce s-alţă în creştet de stânci,
Urmat de săgeat-arzătoare,
E calul ce sare prăpastii adânci
În zboru-i puternic şi mare,
       Cu nara arzând,
       Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
       Şi-ajunge.

Iar junele sare uşor de pe el
Sub mantă-i purtând mandolină,
Cu inima plină de-amoru-i fidel,
Cu mintea de visure plină,
       De grile de fier
       Al meu cavaler
S-avântă cătând pe fereastă
       Şi-adastă:

Ca gânduri palide din ore dalbe
Zboară danţândele fiinţe albe,
Par aromatele suflete line
Duse de zefirii de prin grădine,
În coruri nimfele cântă la hore
Şi gem în lirele blânde, sonore,
Ascunse gândure de dor de ducă
Triste şi palide ca o nălucă,
Apoi în citere ele-ncordară
Şi plin şi limpede încet cântară
Glas a trecutului ce însenină
Mintea cea turbure de gânduri plină.

Pe râul dorului, mânat de vânture,
       Veni odat'
Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture,
       Lin-împărat.

Venit-a regele să calce văile
       Cătând o sor',
Eroi se-ninimă şi plâng femeile
       De-a lui amor.

El fură munţilor ecouri tinere,
       Cântul la dor,
Răpeşte buzelor naivei Vinere
       Vorba d-amor.

Pe munţi în negură, pe stânci de cremene,
       El a cătat
O albă vergină, să-i fie gemene
       Şi te-a aflat.

Tu eşti cântărilor sororă gemene,
       Sufletul lor,
Regele inimei trebui să-ţi semene
       Ca vis cu dor.

În tine vede-se că e în ceriure
       Un dumnezeu,
Purtând simetria şi-a ei misterure
       În gândul său.

Mână dar coardele unele-ntr-altele,
       Mână-le lin.
Căci ca în sufletu-ţi n-a găsit altele
       Regele Lin.

Cântă cu doliul, ce-l varsă belele
       Când plâng de-amor,
Să creadă lumile, să creadă stelele
       Că-i tactul lor.

Cum zboară îngerii din stele-n stele,
Barzii zbor, flutură printr-a lor bele;

   Din lungul horelor amestecate
   Barzii ridic a lor glasuri bărbate.
   Arpele-n cântece par că se sfarmă
   Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă.
   Muzica sferelor: Serafi adoară
   Inima lumilor ce-o încongioară,
   Dictând în cântece de fericire
   Stelelor tactul lor să le inspire.
   Şi cum colorile ce se îmbină
   Naşte a soarelui albă lumină,
   Astfel prin vocile răsunătoare
   Curge-astă mistică, dulce cântare:

       Ondină,
       Cu ochi de dulce lumină,
       Cu bucle ce-nvăluie-n aur
       Tezaur!

       Idee,
       Pierdută-ntr-o palidă fee
       Din planul Genezei, ce-aleargă
       Nentreagă!

       Să-nvii vii
       Şi stânca de care râd timpii
       Şi tot ce mai e-n nesimţire
       În fire?

       Vin' dară,
       Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară,
       Şi sufletu-ţi, blândă magie
       Ce-nvie.

       Să cânte
       Ce secoli tăcu înainte,
       Şi-a munţilor creştete-nalte
       Să salte.

Şi din amestecul de vise dalbe,
Dintre danţândele fiinţe albe,
Iese cum cântecul dintre suspine
Regina albelor nopţii regine.
Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furişează.
Pe-o liră gingaşă şi argintie
Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie
Şi cum din zilele poetici, june,
A idealului iese minune,
Astfel prin notele lirei de-amor
Glasul ei tremură, dulce uşor:

Liră spartă-n stânca lume,
Suflet stins, muiat în nor,
Plâns amar luat de glume,
Adevărul vrăjitor,

   E fiinţa-mi tremurândă
   Care trece-n infinit,
   Ca un fulger fără ţintă,
   Ca un cap fără zenit.

   Şi din chinuri ce mă-neacă,
   Eu sorb mirul cel curat,
   Cum o lebădă se pleacă
   Bând din lacul îngheţat.

   Şi cu moartea cea adâncă
   Am schimbat al vieţei gând,
   Am fost vultur pe o stâncă,
   Sunt o cruce pe-un mormânt.

   Care-i scopul vieţii mele,
   Întreb sufletu-mpietrit?
   Ochiu-i stins, buzele mele
   De dureri a-nvineţit.

   Crucea-mi pare gânditoare,
   Parcă arde-a vieţii-mi tort
   Şi prin neguri mormântare
   Privesc faţa mea de mort.

   Dar atunci când albe zâne
   S-or privi-n sufletul meu,
   A! Gândiţi, gândiţi la mine
   Că am fost în lume eu.

Un murmur feeric dezmiardă doios
A salei tăcere senină,
Prin bolta ferestrei, arcată pompos,
S-aude vibrând mandolină,
       Ş-un eco uşor,
       Setos de amor,
Se-neacă-ntr-a mandolei strune
       Nebune.

Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Îl pierde în coardele sale.
       Vărsându-l cu dor,
       Plângând râzător,
El cântă cu buze de miere
       Durere:

,,De ce nu-s o floare uscată de vânt
Şi pală ca fruntea pe moarte,
Ce mila o pierde prin cruci de mormânt
Cu miros strivit, fără soarte,
       C-atunci m-ai lua,
       La mine-ai căta
Gândindă, cum e trecătoare
       O floare.

Dar eu nu-s, copilă, decât un amor
Ce arde-n o inimă jună,
Un glas de pe buze aprinse de dor,
O minte pustie, nebună
       Şi dulce descânt
       Pe coarde de-argint,
Când palida mea nebunie
       Învie.

Dar am o câmpie ce undoie-n flori,
Câmpia speranţelor mele.
Acolo te-aşteaptă râzândele zori,
Pletindu-ţi coroană de stele.
       S-aduci prin amor
       De viaţă fior,
În câmpul speranţelor vină,
       Ondină!"