O noapte pe ruinele Târgoviștii

 

Soarele după dealuri mai strălucește încă,
Razele-i rubinoase vestesc al lui apus,
Și seara, pânditoare subt fiecare stâncă,
Cu-ncet și-ntinde umbra cutezătoare-n sus.

Muntele al său creștet și-nalță și privește
Linul cobor al zilei, tainicul ei sfințit,
Și raza cea din urmă pe fruntea lui izbește,
Ce mândră ține față cu cerul cel rușit.

Vântul de seară suflă și frunza-nfiorează,
Roua seninul varsă verdeața renviind;
Dealurile-n cunună câmpia-ncorunează
Și râul p-a lui cale șoptește șărpuind.

P-a dealului sprânceană, pe fruntea-i cea râpoasă,
O cetățuie veche, lăcaș religios,
Păstrează suvenirea d-o noapte sângeroasă
Ce mult s-asemănează cu sânu-mi cel noptos.

Astfel într-al meu suflet se nalț-a mea credință,
P-a patimilor râpă ca monument s-a pus
Și-mi ține șovăinda, clătita mea ființă
L-a vieții-mi viforoase prea liniștit apus.

Soarele-acum sfințește și noaptea naintează,
Cu-ncetu-și cârmuiește carul cel aburos;
Mii de lumini în preajmă-i, pe frunte-i schinteiază,
Ș-acuma își întinde vălul de abanos.

Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie,
Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc;
Sufletu-mi s-aripează și zboară în tărie,
Se scaldă în lumina eterului ceresc.

D-acolo se întoarce ș-în sânu-mi se așază -
Tăcere, întunerec în preajma mea domnesc!
Natura toată doarme, ființa-mi privighează
Dasupra pe ruine mormântul strămoșesc.

Un rece vânt se simte c-a morții răsuflare,
Pe piatra cea-nverzită șuieră trecător:
Ca viața se răvarsă o mută-nfiorare,
Pustiul se însuflă d-un duh încântător.

Tot este viu în preajmă-mi: frunza pe zid șoptește,
Iarba pe mușchi întreabă: "Aici cine m-a pus?'
Zidul ca o fantomă dasupră-mi se lățește,
Ca uriaș la spate-mi turnul se nalță-n sus.

La locul lor stau toate, ca moartea neclintite,
Gata să năvălească; umbrele mă-ncongiur,
Trec și retrec, se primblă asupră-mi pironite;
Pasări de noapte, cobe fâlfâie împrejur.
...............................................................................
Eu n-am venit, o, umbre, să turbur pacea noastră,
Ființa-mi rătăcită aleargă între voi;
Este ș-a mea odihnă sălășluirea voastră:
Eu sânt însumi o umbră împinsă de nevoi.

Sânt de al vostru sânge, brațu-mi nu se armează
D-acea armă slăvită ce voi ați mânuit;
Muza-mi a voastre fapte la umbră cercetează
Ș-a voastră pomenire pana-mi a consfințit.

Eu cânt în miezul nopții a voastre biruințe,
Eu pe mormântul vostru laure împletesc;
Izbânzi, fapte viteje, războinice dorințe
Recomandez eu lumei, l-ai voștri fii vestesc.

Câmpia îmi arată slăvitele războaie
Și câte biruințe pe dealuri s-au sărbat;
Râul în treacăt spune ca cât sânge șiroaie
În vremele trecute unda-i a purpurat.

Aci îmi stau de față eroii Rumâniei
Din Câmpulung, din Argeș, din Iaș, din București,
De la Traian și Negru, martiri ai vitejiei,
Până la împilarea trufiei strămoșești.

Ici glasul: Radu Negru! peste Carpați răsună;
Viteazu-și pune tronul în locul strămoșesc;
Orice rumân în preajmă-i subt steagu-i se adună
Ș-își apără pământul cu braț, duh rumânesc.

În capul unei armii Mircea viteaz răcnește,
Însuflă bărbăția rumânilor soldați;
A lui Murat trufie învingător smerește,
Și locul este slobod din Istru la Carpați.

Balcanul până-n poale-i văzu pe fiii Lunei
Bătuți, goniți, nemernici, scăpare a căta;
Dunărea este martur de prețul al cununei
Ce fiii Rumâniei știură a lua.

D-aici văz în Moldova toată slava romană
A renvia subt Ștefan și ai vechimii ani
Iarăși a se întoarce; a vitejiei hrană
Subt el îmbărbătează a-nvinge pe tirani.

P-a Neamțului cetate eu văz o eroină ,
Moldoveană în toate, spartană l-al său dor,
Certând nemernicia la moldovean streină,
Zicându-i ca să moară ori vie-nvingător.

Aci Mihai cel Mare deșteaptă bărbăția,
Steagurile destinse slobode fâlfâiesc;
Subt dânsele el cheamă pe toată Rumânia,
Și trâmbița răsună, vitejii se-nmulțesc.

Buzeștii comandează, tătarilor e spaimă,
Hanul l-a lor picioare mușcă țărâna jos
Calofirescul arde d-a lor vitează faimă,
Și brațul lui împumnă fierul și mai vânos.

De glasul cel războinic altarul se despică,
Din sânu-i vitejia e foc mistuitor.
Farcaș într-însul arde, sfânt crucea sa ridică:
E comandir de arme, păstor răzbunător.

Pașa cu barba lungă spre fugă comandează,
Fierosul Manaf pierde orice curaj barbar;
Arabul beat de sânge în lanț acum turbează;
E plin câmpul bătăii de cruntul ianicear.

Dunărea e mormântul taberii musulmane,
Crucea în triumf zboară, Hristos e răzbunat;
Rumânul este spaimă trufiei otomane:
Cel hotărât la cruce în veci a triumfat.

Preste Carpați acuma vulturul rumân zboară,
D-aicea spre Moldova își ia falnicul zbor:
Două capete are , cu patru ochi măsoară,
E-n toată Rumânia acum poruncitor.

.............................................................................

O, ziduri! rămășiță din slava strămoșască!
O, turn! de unde ochiul de mii de ori văzu
Biruința să zboare p-oștirea rumânească,
În muta voastră șoaptă câte-mi vorbiți acu!

Mușchiul acesta verde ce vremea-l grămădește,
Aste ierburi sălbatici ce în pustiuri cresc,
La inima gemândă sânt laure ce crește,
Deșteaptă bărbăția; din ochi robii vorbesc.

Vitejilor războinici! frunza când vă suspină
Și când astupat geme vântul pân boltituri,
Este al vostru nume ce ca o undă lină
Murmuie, se strecoară pân aste crăpături.

..............................................................................

Dar ce glas întrerupe astă tăcere sfântă!
E glasul cucuvaii ce plânge al său dor.
Asta este poetul? p-al vostru mormânt cântă
Acest fiu al pustiii?... O, glas preacobitor!

Ce-mi spui d-a noastră soartă? vaietul ce nu-ți tace?
Ca ce fel de restriște? ca ce fel de nevoi?
Corbul nu este vultur? ce nu mă lași în pace?
Plângi numai pentru tine, nu plânge pentru noi!

................................................................................

Fatala presimțire acum mă părăsește,
Dar vai! eu ca și tine sânt slab, neputincios;
Glasu-mi nu-mbărbătează, poate și el cobește,
Sau plânge slava veche, și plânge dureros.

Ss! Clopotul s-aude! E ceasul după urmă?
Îngerul pocăinții cu ast d-aramă glas
Cheamă la rugăciune pe rătăcita turmă.
Natura se deșteaptă, visurile mă las.

Rușaște răsăritul, muntele rubinează,
Îngânat pântre aburi dealurile verzesc;
Râul adapă câmpul ce roua însmăltează,
Răcoarea dă viață și stelile albesc.

Turme, cai, dobitoace la apă se coboară,
Clopote bat, se scutur, cu-al dimineții zvon;
La vâjâitul morii undele se-nfășoară,
Deschis e ochiul zilei acum pe orizon.