O biografie, în sfârşit

De la Wikisource

O biografie, în sfârşit de Paul Zarifopol

G. Călinescu: Viaţa lui Mihai Eminescu

De câţiva ani biografia e înnămolită în o situaţie delicată.

Oamenilor cu spirit delicat, adică, ea li se arată în primejdie de a deveni o specie literară inferioară. Cu puterea deosebită pe care le-o dă momentul de faţă, romanul prost şi melodrama felurit deghizată au tras biografia în jos, spre treapta şi teapa lor grosolan falsă şi de gust mitocănos.

Fusese lungă vreme modă serioasă printre literaţi şi artişti, chiar de bună calitate, să dispreţuiască batjocoritor pe erudiţi şi metoda lor în întregime; acum, în zilele noastre, acest dispreţ a fost pedepsit, ironic, prin invazia biografiilor romanţate. Pare, orişicum, că a pregăti meticulos un memoriu pentru a fixa data naşterii unui om considerabil, zămislirea unei opere, vicisitudinile unui capitol sau ale unei strofe este o întrebuinţare mai demnă a puterilor mintale, mai isteaţă, şi în care e loc şi pentru bunul-gust, pentru tactul şi fineţea istorică, decât a petici discursuri sau scrisori, a îngăla dialoguri de dragoste pe seama poeţilor, artiştilor sau personajelor politice considerabile.

Erudiţii au fost constant recuzaţi pentru lipsă de congenialitate şi de simţ artistic; şi cei mai nespălaţi dintre diletanţi s-au năpustit la această formulă de descalificare a învăţaţilor, răcorindu-şi astfel inima de acrelile neputinţei lor esenţiale. Spre umilirea şi luminarea, nu a diletanţilor, incurabili şi neglijabili, ci a literaţilor şi artiştilor autentici, însă orbiţi tocmai pentru că sunt şi ei tipuri adânc specializate, s-a înfiinţat, ca o dinadins batjocură, camlota parodistică a biografiei romanţate, cu genialitatea ei de cafenea, cu fantezia din topor şi toate celelalte simulacre de talent care constituie pe scribul de calitate joasă. 0 masă europeană căzută până la un nivel intelectual şi estetic american a format terenul unde a putut germina şi înflori acest product de piaţă şi caricatural al spiritului istoric.

Orice om care socoteşte divagaţia drept infirmitate şi respinge orice metodă vulgar avocăţească, înţelege că nici un fel de interpretare, psihologică, estetică ori filozofică, nu poate avea loc înainte de a se fi dus până la capăt cunoaşterea amănunţită, subtilă şi elementară a obiectului. Pe artist, deprins cu viziuni totale şi ca unul ce nu ia seama la elaborările care preced acele viziuni şi le fac posibile, lesne îl supără procedările învăţatului, care, tocmai, sunt desfaceri şi preparări conştiente ale complexelor realităţii. Lesne vede artistul în procedarea erudită o profanare stupidă. Iar eruditului, neapărat, i se întâmplă să ajungă a nu mai vedea decât hârtia şi slova, şi el consideră ca reproducere întocmai a realităţii ceea ce, inevitabil, implică multă construcţie mintală; eruditul se imaginează adică mai perfect eunuc decât poate fi în adevăr. Netăgăduit, adeseori erudiţii au o foarte neroadă idee despre obiectivitate.

În zorul practicii, oamenii care fac muncă spirituală nu iau seama că orice cunoaştere se compune din percepere şi interpretare. Astfel cearta şi dispreţul dintre erudiţi şi artişti se mişcă împrejurul unei neînţelegeri tipice. Calea cea mai sigură de împăcare ne-o arată constatarea că, îndeobşte, cerinţele diverse ale spiritului nu pot fi satisfăcute întreg decât prin colaborare; rar nimereşte natura să închidă, în pielea unuia şi aceluiaşi individ, un artist şi un învăţat. Când se întâmplă aceasta, ne găsim în faţa unei armonii excepţional preţioase: ni se oferă, în un asemenea spirit cu posibilităţi atât de diverse, un aparat de deosebită delicateţe întru cunoaşterea lumii. Înţelegeam mai sus, sub numele de învăţat, capacitatea de a observa realităţi şi a verifica observaţii; sub numele de artist, talentul de a le interpreta.

Acei care, împreună cu mine, simt că biografia este acum în criză de declasare, au astăzi prilej de rafinată satisfacţie: o carte românească ce ne vorbeşte despre Eminescu şi care este o faptă eminentă pentru realizarea biografiei ca atare.

Norocoasă superb este întâlnirea, în acelaşi om, a tinereţii cu virtuozitatea rutinată. Fizionomia istoricului literar G. Călinescu înviorează neaşteptat aspectul studiilor istoric-estetice în ţara noastră. Tânărul de care vorbesc ni se arată cercetător şi interpret cu înzestrări excepţionale.

Viaţa lui Eminescu este un caz ales de cercetare şi de reconstruire, laolaltă un material, ca dinadins, pentru a stimula vocaţia de o rară desăvârşire a istoricului Călinescu. Discuţia informaţiilor este scrupulos erudită; reconstituirea istorică o înalţă, cu pătrundere de artist, un spirit care nu face un pas fără controlul delicat, precis, de izvoare.

Cum era de aşteptat, mahalaua literaţilor şi semiliteraţilor a îmbâcsit amintirea lui Eminescu, nu numai cu interpretări vulgar şi strâmb pioase, ci şi cu elementare neadevăruri. Aspru şi ager a răzăluit dl Călinescu aceste necurăţenii; şi, în marginile mărturiilor minuţios judecate, ne povesteşte faptele şi întâmplările, sigure sau probabile, care au alcătuit viaţa lui Eminescu. Iar din încheierile pe care le impun faptele închipuie, cu o imaginaţie de rară exactitate, portretul intelectual şi moral al omului. Liberă de răceala seacă a învăţatului ca şi de fierbinţeala copilăroasă a apologetului, istorisirea e minunat de vie şi minunat de prudentă.

Rămân, cred, definitiv înlăturate naivele scheme ale criticilor socialişti ca şi explicările extrem idealiste, cum am zice, ale lui Maiorescu. În general preţioasă şi nouă îmi pare evaluarea lui Maiorescu, în această atât de îngrijită scriere: egal de drept ni se arată felul oarecum abuziv de a proteja, pe care criticul îl aplică poetului, dar şi speciala, aproape unica, înţelegere a superior cultivatului Maiorescu pentru gânditorul Eminescu. De Maiorescu singur, Eminescu nu avea nevoie să se apere cu ironic amabila formulă: Asta-i o teorie care-i greu de înţeles cu care s-a scuturat de antiliterarul şi antifilozoficul Panu şi de ceilalţi.

0 întrupare de rare daruri: contemplativ şi activ; nesupus, cu o pornire supranormală, constrângerilor superficiale şi practice; fantast şi tumultuos, punctual şi scrupulos; fanatic şi deplin liber în inteligenţă şi în gust, boala singură, ca o diabolică perfidie, l-a oprit de a culmina astfel, încât faima lui să răsune şi puterea lui să lucreze mult peste marginile ţării sale. Boala, poate, l-a şi restrâns mai mult în contemplare: Poveşti sunt toate pe lumea asta. Ce s-a pierdut în el a fost prea mare. Un torso omenesc, de o nesfârşită melancolie.

Nu e totdeauna atât de logică istoria, încât unei aşa minuni de om să-i trimită în urmă un vrednic povestitor. Această Viaţă a lui Mihai Eminescu îmi pare, în spirit cercetător şi învăţătură, în pătrundere artistică şi talent literar, una din cele mai reuşite cărţi româneşti.