Nu este-aşa?

Nu este-aşa că-n ciuda acelor proşti şi răi
Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie,
Vom fi arare mîndri şi buni în veci cu ei?

Nu este-aşa că-n tihnă şi plini de voioşie
Vom merge calea dreaptă ce steaua ne-o arată,
Nepăsători de cine ne vede ori ne ştie?

Răznite ca-ntr-o neagră pădure fermecată,
A noastre două inimi cînta-vor în iubire,
Cum cîntă noaptea două privighetori deodată.

Iar lumea, de-o fi bună cu noi, ori cu-ndîrjire,
Puţin o să ne pese. De-ar fi să ne sfîşie,
Nici dragoste, nici ură, nimic n-o să ne mire.

Legaţi de cea mai scumpă şi trainică frăţie,
Ca într-o za vrăjită noi vom păşi-n lumină,
Iar teamă de nimica atunci n-o să ne fie.