Novac și corbul
(Redirecționat de la Novac şi corbul)
Novac și corbul
poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri
I
[modifică]- Fost-a, cică, un Novac,
- Un Novac, Baba Novac,
- Un viteaz de-al lui Mihai[1]
- Ce sărea pe șapte cai
- De striga Craiova vai!
- El un fecioraș avea
- Și tot astfel îi zicea:
- „Fecioraș, Gruiuțul meu!
- Ascultă de ce-ți zic eu,
- Să nu cazi la vreun loc rău,
- La loc rău și mult departe
- În neagra străinătate.[2]
- Dacă sorții te-or purta
- Țările de-a vântura
- Și-n Stambul de a intra,
- Tu de asta nu uita:
- Vamă dreaptă să plătești,
- Armele să-ți oțelești,
- Hainele să-ți primenești
- Ca să pari un biet sărac,
- Să nu semeni a Novac,
- Că nu-i turcilor pe plac."
- Grue-n Țarigrad intra,
- Vamă dreaptă el nu da,
- De haine nu se schimba,
- Ci pe uliți se primbla
- Tot în haine novăcești
- Cum e drag ca să-l privești!
- Turcii toți cât îl zăreau,
- Între dânșii se grăiau:
- „Ista-i Gruia lui Novac,
- Lui Novac Cara-Iflac!"[3]
- Și pe loc ei s-adunau,
- Și de Grue s-aninau,
- Și cu Grue se luptau
- Și pe Grue mi-l legau
- Cu trei funii de mătasă,
- Din ele să nu mai iasă!
- Dar când Grue se-ntindea,
- Două funii se rupea,
- Numai una rămânea,
- Una lungă noduroasă,
- Cât un braț voinic de groasă!
- Turcii iute-l cuprindeau
- Și-ntr-un beci îl închideau,
- Lumea să n-o mai privească,
- Soare să nu mai zărească!
II
[modifică]- Grue zace la-nchisoare
- De trei ani lipsiți de soare
- Și prin gratii lung privește
- Cerul care strălucește
- Și de dânsul nu-ngrijește!
- Dor cumplit inima-i seacă,
- Plâns de jale mi-l îneacă,
- Când zărește despre soare
- Cârduri, cârduri de cocoare,
- Călătoare zburătoare
- Și de el nepăsătoare.
- Iată, mări, cum plângea
- Că departe, sus zărea
- Un corb negru, corbișor
- Ce zbura încetișor
- Și din aripi tot bătea
- Și cu jale croncănea.
- Iar Grue se amăra
- Și din gură-amar zicea:
- „Căci n-am durdă, pui de corb,
- Zilele să ți le sorb!
- Ce tot țipi și croncănești,
- Ori de mine te gătești?"
- Corbul se apropia,
- Pe fereastră se punea
- Și din pliscu-i răspundea:
- „Gruișor, drăguțul meu!
- Ce mă blestemi așa rău
- Când umblu de rândul tău?"
- „Alei! corbe, corbișor,
- De vrei tu să-mi faci pe dor,
- Ține inelușul meu
- Și du-l unde voiesc eu,
- În munții Catrinului,
- În pădurea Pinului
- La condacul lui Novac,
- Lui Novac, Baba-Novac.
- Și mă jur că de-oi scăpa,
- Pe tine te-oi adăpa
- Nu cu sânge păsăresc,
- Dar cu sânge păgânesc!"
- Corbul vesel croncănea,
- Inelul în plisc punea,
- Aripile-și întindea,
- Și pe cer el se zărea,
- Întâi ca un porumbaș,
- Apoi ca un lăstunaș,
- Apoi ca un bondăraș
- Și-n zare dacă-ajungea,
- El din zare se ștergea.
III
[modifică]- În munții Catrinului,
- În pădurea Pinului
- Odihnea Baba-Novac
- La umbra unui copac,
- Și prin vis el tot vedea
- Pe feciorul său Gruia.
- Iată-un corb că se ivea
- Și pe-o creangă se punea
- Chiar deasupra capului,
- Capului Novacului:
- Corbulețul ușurel
- Avea-n pliscu-i un inel
- Care jos cădea din el
- Chiar în barba lui Novac,
- Lui Novac, Baba-Novac.
- Adormitul se trezea,
- Și inelul cât vedea,
- Scotea haine novăcești,
- De punea călugărești,
- Scotea cuca de Novac[4]
- Și punea un comănac,
- Și-ncăleca voinicește,
- Și purcedea vulturește,
- Cu desagi, cu buzdugele
- Pline de mahmudele.[5]
- El mergea și iar mergea,
- În Țarigrad ajungea,
- La divan că se ducea
- Și din gură-așa zicea:
- „Auzit-am, auzit
- De-un voinic ce mi-ați robit,
- Iată-mă-s că am sosit
- Să vi-l plătesc îndoit".
- El desagii deșerta,
- Turcii toți năvală da,
- Și pe jos se tăvălea,
- Unul pe-altul se-mpingea.
- Iar Novac că alerga,
- Pe Grue mi-l dezlega,
- Un paloș în mână-i da
- Și din gură cuvânta:
- „Bate tu marginile,
- Eu să bat mijloacele,
- Că le știu soroacele."
- El tăia la turci, tăia
- Pân' ce bine ostenea,
- Apoi iute purcedea
- Amândoi de se ducea
- În codrii Catrinului,
- În pădurea Pinului,
- Unde corbii locuiesc
- Și ca frunza se-nmulțesc
- Și bine hălăduiesc!
- ↑ Printre generalii lui Mihai-vodă Viteazul s-a deosebit Baba-Novac, om credincios al Domnului, și care a avut o moarte glorioasă de martir, din ordinul lui Ciaki și al Senatului unguresc.
- ↑ Simțul de naționalitate și iubirea de patrie sunt așa de adânc întipărite în inimile românului, că pentru el străinătatea e neagră, fără lumină. Soarele nu-l încălzește pe pământ străin!
Românii sunt supuși tristei boli a nostalgiei, când se află desțărați. De aceea în armia austriacă unde sunt mulți feciori din Ardeal și din Bucovina, legea de pedeapsă în contra fugirii din oaste, e mult mai puțin aspră pentru români. Un cântec vechi zice:
- Roman în țara străină,
- Duce dorul și suspină.
- ↑ Turcii numesc pe români iflac, adică valac, însă pe acei din Valahia îi cheamă cara-iflac, români negri, și pe cei din Moldova ac-iflac, români albi.
- ↑ Cuca era un soi de coifură împodobită cu pene de struț, cu care domnii Moldovei și ai Valahiei erau încoronați când ei mergeau de se închinau sultanului ca să primească învestitura. Obiceiul era ca până a nu intra în sala de audiență a sultanului, arzodași, cel întâi ușer numit capusilar kiethudași să îmbrace pe domn cu caftan și muhzur-aga să-i puie pe cap cuca domnească. Mai erau însă și alte cuce mai mici pentru solaki.
- ↑ Monedă turcească de pe timpul lui sultan Mahmud.