Notițe risipite
Exigențe grele
Sunt trei feluri de produceri intelectuale: unele mai presus, altele mai prejos de orice critică, iar altele la nivelul criticei. Se-nțelege că vorbim nu despre părerile pe cari un autor le emite. Acestea pot fi admisibile sau nu, onorabile sau detestabile, generoase sau infame, puțin importă; e vorba de felul cum ele sunt așternute, de puterea concepției și de înălțarea de spirit a autorului.
Vecinic ideile și principiile lui Machiavelli vor fi denunțate de unii ca infame; cât lumea, însă, nu va-ndrăzni cineva să critice opera marelui om ca putere de concepție, ca operă de spirit. În felurite opuscule, în nenumărate cuvântări, mulți mărunței, curtizani ai naivității mulțimii, vor detesta principiile și părerile lui; nici prin gând, însă, nu va cuteza vreunul să-i aprețuiască sau să-i desprețuiască opera ca atare; iar acești curtizani, marii și mărunțeii doritori de a stăpâni, începând cu Frederic cel Mare și isprăvind cu cel din urmă agent electoral de mahala, nu vor lipsi, mai ales ei, conștient ori instinctiv, să urmeze cu scumpătate lapidarele povețe ale ilustrului florentin, pe cari le ponigresc pe față, urmând și-n aceasta tot o povață a lui.
Cine oare, nefiind de-a dreptul caraghioz, va cuteza să spună că celebrul secretar, în afară de tendențele și părerile lui, nu ne-a lăsat un cap'd'operă incomparabilă? Iată o lucrare mai presus de orice critică — o lucrare așa-numită clasică. Exemple altele ar fi de prisos, cred eu; o întreagă listă a producerilor geniale nu ne-ar duce mai departe; ba chiar ar fi neplăcut să fac, după vechile calapoade încă la modă, paradă ridiculă de erudițiune într-o simplă noțită literară.
La al doilea fel de produceri intelectuale, ca și la cel dintâi, importă puțin părerile, principiile sau tendențele autorului. Pot fi foarte generoase; pot fi așa de morale și de umane, încât autorul să meargă drept în rai, căci le-a debitat numai; dacă opera ca atare, în afară de ele, nu e decât o platitudine incomparabilă, atunci autorul fără-ndoială e un om mai presus de orice laudă, dar desigur opera stă mai prejos de orice critică.
De al treilea fel sunt producerile comparabile si, deci, criticabile. Acestea sunt ca animalele inferioare, asupra cărora este permisă vivisecțiunea în interesul științei, mai înalt decât orice morală și milă. Autorii acestor produceri sunt gânditori puțin mai rasăriți din mulțimea cu care a umplut Dumnezeu lumea. Ei, cu un chip mai deosebit și mai interesant, pot să spună adevăruri mărunte, fărămituri de adevăruri mari, și fac astfel omenirii, incapabile să priceapă de-a dreptul un geniu, serviciul de tâlmaci.
În comerțul intelectual al speței, ei se-nsărcinează să joace între marii cugetători și publicul cel mare rolul micilor debitanți stabili sau ambulanți, după capitălașul lor, după tarabă sau tolbă — carte, cărticică, revistă, gazetă șcl. Se-nțelege că la micul debitant marfa este mai mult sau mai puțin trezită, câteodată mai bine păstrată, adesea cam stricată, dar totuși e o marfa destul de bună pentru mușteriul care la izvorul cel mare al bogăției nu putea ajunge, și care poate găsi aci la-ndemână. A! dar nu! mușteriul este cu atât mai exigent și mai caprițios cu cât e mai puțin deprins la gustul lucrului. Întrebați pe orice biet lipscan: o să vă spună daca pe cea mai pretențioasă aristocrată bătrână n-o împacă mai ușor decât pe o tânără mahalagioaică ageamie.
Acesta este rolul teribil al mușteriului mic: să torturezepe micul debitant... Și să vezi critică de amănunte! atât mai multă autoritate cu cât mai puțină pricepere, atât mai multă imperturbabilitate cu cât mai puțină siguranță. Mușteriii vor: unul să fie lucrul colea mai așa, altul, din contra, dincoace mai aminterea; pentru unii sunt prisoase tocmai acolo unde alții constată lipsuri; calități se par unuia defectele ce izbesc pe altul, și de-a-ndăratele. În fine, câți mușterii, atâtea capete și tot atâtea, firește, pretenții și exigențe. Ba mai mult: unuia și aceluiași singur azi îi place așa, mâine aminterea, și-n fiecare zi altfel.
Se-nțelege că într-un târg cu obiceiuri statornice de pe vremuri, cu tradițiuni de autoritate, cu deprinderi de gust dezvoltat încet-încet și normal, acest fenomen, cu toată diversitatea capetelor, va fi mai puțin bătător la ochi decât într-un târg de curând ridicat, cum sunt cele americane și altele. Aci au năvălit și năvălesc pe apucate strânsură și adunătură, fără egală deprindere de gust, fără continuitate și unitate de tradiție și de nevoi publice, și care schimbă, la fiecare câțiva ani, și moravuri, și legi, și deprinderi, și costume, ca și unele spețe inferioare care leapădă la zăstimpuri pielea din vârful botului până-n sfârcul coadii.
În târgul de vremi statornicit, micul debitant știe ce marfă caută, știe ce trebuie mușteriului cunoscut și credincios: ba îi merge chiar înaintea nevoilor; chiar i le provoacă, cunoscându-i firea și gustul. Dar într-un târg improvizat, în vecinic provizorat, Dumnezeu mai știe cum să multumești pe mușterii. Dai primitivului în pielea goală o bună flanelă, vânătorului preistoric o pușcă și porcarului mărgăritare: o fi bună marfa dumitale, dar mușteriii îi găsesc cusururi, deoarece... nu le trebuie. Primitivului nu-i trebuie căldură pe spinare și pe pântece, pielea lui e-nvățată cu de toate; el are nevoie de zorzoane poleite, să și le pună-n capul nețesălat; vânătorului îi trebuie un tomahawk, iar porcarului porumb pentru vitele de-acasă... Dar ia să nu bagi de seamă la vertiginosul mers al progresului! ia poftim de le dă a doua zi aceea ce ai văzut că le trebuia ieri. Aș! primitivul vrea acum cămăși de mătase, vânătorul o carabină ghintuită cu repetiție și porcarul briliante.
Ce puțini sunt aceia cari, înțelegând ce le trebuie, știu ce marfă să ceară și sunt în stare s-o prețuiască! Și nu mă-ndoiesc că dintre acei puțini ești și dumneata, cititorule.
Amatorul și artistul
Am cunoscut o damă din societate care avea multă pasiune pentru arte. Făcea versuri corecte și adesea foarte convenabile — poezioare juvenile de cadru mic, uneori destul de curățele. În același timp era pianistă, și nu tocmai mediocră— descifra sigur și fraza cu gust și pricepere; cultiva totodată cu asiduitate desenul și pictura — desina fin și mai ales zugrăvea cu succes flori și păsărele: liliacul alb și vânăt și rânduricile erau subiectele de predilecțiune. La urmă, lua lecțiuni de sculptură și, după spusele profesorului, avea multă dispoziție — în câteva luni modela busturi după natură.
Poezie, muzică, pictură și sculptură — patru arte, cu un egal succes, ca Michel Angelo.
Nu sunt un lingușitor; n-aș fi niciodată-n stare să acord aplauze unei producțiuni de artă dacă ea nu mi le poate smulge.
Aplauzele nemeritate în conștiința noastră mi s-au părut totdeuna cea mai detestabilă și mai revoltătoare minciună.
Mărturisesc însă că la fiece nouă producție pe care mi-o arăta dama aceea, cerându-mi părerea „sinceră", se petrecea în mine o ciudată mișcare. Producțiile ei erau prea rele ca să pot avea despre ele o părere bună, și prea bune ca să am o părere rea. Aveau multe calități manifeste, pe cari nu le-aș fi putut tăgădui; dar le lipsea o calitate pe care nu o puteam defini, calitatea indispensabilă — nu erau lucrări de artă.
Atunci, foarte perplex, căutam un mijloc să scap de damă, și de conștiința mea, și iată ce găseam:
„Doamna mea, pentru un amator, lucrarea d-tale este minunată, și cunosc destui artiști de la noi cari ar câștiga mult în stima mea dacă ar semna o asemenea operă."
În multe rânduri scăpasem astfel. Dormeam acum liniștit pe formula mea, pe care o credeam suficientă, când, într-o zi, dama îmi prezintă ultima ei operă: un cuib de rândurici sub o strașină, în momentul când părinții, acățați de marginea cuibului, dau de mâncare puilor lacomi cu ciocurile căscate.
Eram poate rău dispus, nu știu; destul că astă dată m-au izbit mai întâi părțile rele. Era și nu era un cuib de rândurici.
În arta cofetăriei se produc din spumă de zahăr colorat figurine de un efect surprinzător: fructe, flori, păsări, miei șcl. Ați văzut pe ouăle roșii de la Paști scena întreagă a învierii. Ei! nu știu cum, cuibul de rândurici al amicei mi s-a părut zugrăvit după o lucrare de zahăr de la geamul unei cofetării. Cuibul din natură trecuse prin două prisme până s-ajungă la mine — întâi prin a cofetarului și apoi prin a pictorului.
Dar asta nu va să zică nicidecum că lucrarea era lipsită cu totul de calități; dinpotrivă. Am privit-o mult — peste putință să reprezinte cineva mai bine un cuib de rândurici de zahăr. Ce fidelitate de tonuri particulare artei cofetăriei! ce rigiditate specifică de candel! ce strălucire transparentă de acadea! In fine, o execuție minunată ca atare. Aceste bune calități mă hotărâră să-mi dau părerea sinceră.
„Doamna mea, pentru un amator..." Dar dama mă-ntrerupse:
– Mă rog, ce-nțelegi d-ta prin amator?
– Prin amator?... prin amator?... știu eu?
– Ce diferență e între amator și artist? Te rog să-mi spui numaidecât. D-ta ești un om care nu întrebuimezi cuvinte în deșert. Ce înțelegi prin amator și ce prin artist?
Încolțit astfel, a trebuit să mă execut; și fiindcă n-aveam nimic precis de răspuns, am recurs la metoda aforismelor fantaziste. M-am prefăcut că mă gândesc adânc si, cu tonul celei mai sigure teorii, am început:
– Amatorul lucrează de plăcere morală, si ce produce îi face totdeuna plăcere — artistul lucrează de nevoie intelectuală, și foarte rar îi place ce face. Și e natural să fie așa.
Amarorul nu cere să-și exprime în opera lui toată gândirea și simțirea: în orice producție, el își vede covârșită intenția. El vede că a exprimat mai mult decât a voit, a reușit, prin urmare, peste măsura dorinței.
Artistul, din contra, în nici o lucrare nu-și poate vedea intenția întreagă acoperită, pentru că el vrea să-și comunice toată gândirea și simțirea.
Într-un cuvânt, artistul vrea să comunice tot și obține puțin, pe când amatorul vede că obține mai mult decât voia.
Amatorul lucrează prin inteligență; artistul — prin apucătură. Pe artist îl stăpânește apucătura, amatorul își stăpânește priceperea. În fine, artistul este un om fără voință, adică un om incomplet, pe câtă vreme amatorul este un om cu voință, adică întreg.
– Nu înțeleg aforismele d-tale, mă întrerupse dama.
– Doamnă, dacă vrei să-ți spun drept, nici eu nu le-nțeleg. Dar d-ta ești de vină — îmi ceri să-ți răspunz la niște întrebări din cale-afară de dificile.
Ce diferență este între un amator și un artist? e greu de spus; dar desigur e ușor să-i deosebești din chiar lucrările lor. Ceea ce pot spune eu cu siguranță (și privii încă o dată cu un zâmbet dulce cuibul de zahar) e că rânduricile d-tale pentru un amator sunt minunate, și cunosc destui artiști de la noi cari ar câștiga mult în stima mea dacă ar semna o așa operă.
Saloanele noastre
Ca toți aceia cari nu se pricep mult la artă, dar cari o iubesc și mai ales simt în pieptul lor bătând o inimă de român, le-am vizitat amândouă saloanele noastre.
Cititorul să nu s-aștepte cumva la o dare de searnă amănunțită asupra acestot exibițiuni de artă, cari, trebuie să mărturisesc, au covârșit puterea mea de judecată. Am văzut amândouă saloanele și sunt încă amețit de impresia adâncă ce mi-au lăsat-o: o așa ciudată oboseală, o așa discordare nespusă n-am mai simțit de când am vizitat galeria din Florenza — tot astfel pe munte simți amețeală deopotrivă și la urcuș spre vârfuri, și la coborâș spre poale; aceeași clătinare, aceeași pierdere stranie te coprinde și aplecându-ți privirile spre valea întunecoasă, ca și ridicându-le spre bolta albastră.
Adâncimea ne afectează ca și înălțimea. Peste putință de spus ce am văzut, și-n orice caz de necrezut chiar dacă aș spune.
Cele două saloane, copii ai aceleiași patrii, în luptă fratricidă, sunt așezate față-n față pe strada Franklin. Ele-și îndreptează unul altuia cu multă bravură sulițele a mai multor perechi de steaguri tricolore: războiul civil este deschis. Sunt deopotrivă de puternice amândouă facțiunile, și astfel nu se poate ști cu siguranță care din două va birui până la urmă. Deși egal de înzestrate, fiecare se bucură de deosebite calități specifice.
Așa, de exemplu, salonul oficial de la Ateneu are mai multă încăpere și nu plătește chirie, pe câtă vreme al independenților plătește chirie și are o încăpere foarte strâmtă. Asta ne amintește pe departe vorba înțeleptului care-și făcuse o locuință din cale-afară neîncăpătoare; un cunoscut observându-i asta, înțeleptul i-a răspuns: „De ar da zeii să fie plină de prietini!" în cazul nostru, prietinii ar fi zugrăviți: sunt lucrări de artă celebre cari pot încăpea și într-un buzunar; - pentru a arăta halul în care poate ajunge o artă, nu e nevoie numaidecât de o hală.
Dar, deși așa de strâmt, salonul independenților are în luptă o armă tăioasă și înveninată — ridiculul e și el un venin — este caricatura foarte reușită a prezidentului de peste drum, o ternă cu multe variațiuni, care de care mai picante. Se zice că asta afectează destul de adânc pe venerabilul cap al școalei clasice.
Da; însă independenții nu știu ca oficialii să facă onorurile casei lor, precum știe să le facă dincolo tânărul și simpaticul meu amic Juan Alpar (Iancu Paraschivescu), supranumit, cu drept cuvânt, Rafael al peizajului. Nici unul de la independenți nu se pricepe să explice ca Alpar vizitatorilor conținutul și înțelesul tablourilor, explicație așa de indispensabilă în toate artele, mai ales în pictură, și mai cu seamă la nud si la portret, unde privitorul trebuie să fie prealabil cât se poate de mai bine informat și lămurit, atât asupra vârstei persoanei zugrăvite, cât și asupra sexului celui ce a zugrăvit-o.
Ei! un Alpar lipsește la disidenți.
Da; dar, în schimb, la aceștia se poate vedea portretul doamnei CDa; dar la Ateneu mai este și o altă distracție pentru public: sunt niște zugravi proști — străini, probabil — nu dintre „artiștii noștri în viață", cari lucrează decorațiunile emiciclului adaos de curând la vechea clădire. Călare pe schelele lor spânzurate pe sus, în bluzele lor pestrițate de stropi de toate nuanțele posibile și imposibile, ei lucrează cu multă îndemânare și cu mult gust, și, lucrând migălos, cântă vesele cântece. Mai ales vocea aceluia ce poleia alaltăieri capitelul de stuc al unei coloane de simili-marmor de la galeria superioară are un timbru bărbătesc, clar și foarte simpatic. Am plecat ochii în jos și, coprins deodată de un sentiment de dor îndepărtat pentru Florenza, l-am ascultat cu deosebită plăcere. Tot așa am auzit odată pe un zidar cântând, pe când astupa niște crăpături în Galeria Pitti. Acesta de la Ateneu, e drept, mai are în favoarea sa și rezonanța excelentă a emiciclului — cu toate calculele-i pozitive, se-ntâmplă și unui arhitect să greșească.
Da; însă, în schimb, la independenții din față „Fumatul nu este oprit"; și, în vremea noastră democratică, asta e mult pentru un salon.
Iată deosebirile fundamentale între cele două saloane inimice. Afară de aceasta, amândouă seamănă, așa că nu știm dacă la anul, continuând animozitatea între cele două școale, nu ne-om pomeni că una, în necazul celeilalte, își așează de-a-ndoasele pânzele - adică de-a-ndoasele nu pânzele, ci așezarea... în sfârșit, m-am încurcat; nu vreau să zic nici așezarea, căci, cu explicațiunile lui Alpar, ar trece poate și asta — de-a-ndoasele nu pânzele, ci saloanele: independenții să-și așeze pânzele în Ateneu, iar clasicii, peste drum; da, decât publicul... — el n-ar trebui să știe nimic de asta.
Treceam odată prin tunelurile dintre Comarnic și Sinaia, și, firește, în vagon, fiecare n-a lipsit să spună cât de mari sunt prin străinătate tunelurile cari au fost avut onoarea să fie trecute de dânsul. Eu eram la descripția celebrului St.-Gothard, și vream, cu date pozitive ale lui Baedeker, să minunez pe o cocoană cu care stam foarte aproape: „Doamna mea, astea sunt tuneluri? să vezi la St. Gothard: trei sferturi de poștă! o jumătate de ceas umbli pe sub pământ! Închipuiește-ți!" Doamna îmi aruncă un zâmbet indicibil de inteligență; iar un bătrân patriot, încântat de progresele României, mă întrerupse: „Ia nu mai tot lăudați pe străini; pentru o țară mică cum e a noastră e deja destul de frumos și astea câte le avem!"
Oricum, avem două saloane: pentru o țară mică cum e a noastra e deja destul de frumos!
În palatul Ateneului sunt deschise astăzi două expozițiuni de pictură — de o parte, mai mulți tineri artiști, de alta, unul singur, d. Simonidi.
E un mare curaj să se expună cineva când merge in corpore, cu atât mai mare, în cazul artistic de față, cu cât in corpore poți trece neluat în seamă; dar, desigur, culmea curajului o atingi când te expui singur, și acesta este marele merit al d-lui Simonidi.
Dar curajul în artă ne poate adesea ori duce prea departe -de exemplu, la o revoltă fățișe contra desenului. Iată un Mitridate al cărui cap este de două ori mai mare decât ar trebui să fie. Asta nu face nimic, de vreme ce avem, la treptele pe cari și-a daț sfârșitul strălucitul rex ponticus, o sclavă de două ori mai mică decât impuneau exigențele planului întâi.
O mână prea lungă; da, dar e compensată de un picior prea scurt... Armonia — asta este marele secret al artei.
Ș-apoi culorile! trebuie să ținem seamă de culori.
Este un fel de vânăt, un vânăt care spune multe, un vânăt care domină în totul, un vânăt fundamental, un vânăt care este un gând - o idee!
O damă e cuprinsă de amor — se face vânătă la față; un soare apune vânăt ca un vis poetic; sau, ca o inspirație, răsare... iar vânăt. Apol, soldați vineți, ape vinete, trandafiri vineți, sfinte, pisici, scaune, săbii - toate vinete.
Iată ce ar putea inspira celor de dincolo o invidie vânătă, dacă ei n-ar înota, în mijlocul und grădini pline de flori și de fructe, într-un verde plin de speranță.
Intrând în salon, ești răpit, ca român, de un farmec nedescriptibil, și, fără voie, apucat de un dor vag al crângurilor și muscelelor patriei, al acelor locuri pitorești, începi să fredonezi oltenește: „verde, verde și iar verde!"
Aci nu mai e vânăt, e verde: apele verzi, damele vera, casele verzi și fructele verzi — e o teribilă strepezeală de dinți!
În mijlocul acestor verdețuri, stă culcată într-o poză foarte intima o driadă de marmură — o bucată destul de meșteșugit tăiată a lui St. Marceaux, un sculptor francez, 1893. Driada e foarte bine — chiar prea bine — hrănită; ea are cârnuri foarte prea bogate, și, culcată cu spatele foarte prea sus, își ascunde obrazul cu mâinile în iarbă: face bine; goală cum e, are unde roși chiar dacă-și ascunde fața.
Dar — o execuție onestă. O privire singură e de-ajuns ochiului deprins ca să se repause de atâta verdeață: căldura, ce lipsește-n crângurile verzi, se poate obține de la o marmoră albă.
E un moment de repaus binefăcător în mijlocul vertiginoasei calătorii prin atâtea și atâtea peizajuri de uscat și de mare... și e știut că răul de mare e un simptom alarmant tocmai pe uscat.
Nu consiliez pe nimeni să stea multă vreme într-un salon unde verdele stăpânește cu atâta tiranie; poate ieși peste un ceas cu sufletul coclit.
Și — pentru un suflet — cocleala este de mii de ori mai pernicioasă decât pentru stomac.
Luați, de exemplu, un individ și dați-i să mănânce bucate coclite: simptomele alarmante încep îndată — dar lapte, mult lapte poate să-l reîntoarcă la hotărâri mai bune pentru familia sa. Dar, ia să vedem pe omul al cărui suflet a fost odată saturat ca al meu de cocleală: acela e un om pierdut — nici un antidot nu-l mai poate readuce la stima artei naționale.
Și asta este foarte rău; pentru că e curios lucru cu școalele de pictură. Școlile italiene, de exemplu, și germane, cea olandeză, cea spaniolă n-au nevoie deloc de stimă; tot asemenea și școala franceză. Ei! iată o excepție, onorabilă desigur, - și trebuie să fim mândri de aceasta, — școala română.
Școala română, mai independentă decât toate celelalte, rupe cu tradiția și vine, — verde, galbenă sau vânătă, indiferent de coloare — să ne spună hotărât:
Arta română e mai presus de mijloacele vechi; ea renunță, în secolul nostru de libertate, la mijloacele tiranice; ea nu voiește să se impună — ea are nevoie, mare nevoie de stimă... Stimă — iată ce dorește arta română.
A venit, crez și eu, momentul, în fine, ca românii noștri să arate că pot avea stimă pentru artă precum totdeuna au arătat că au artă pentru stimă.
Să fim români! să nu uităm deci niciodată a cânta, fiind vorba de arta română: verde, verde si iar verde... chiar când e vânăt.
De două ori am avut imprudența să vizitez saloanele artiștilor în viață, fără să mă pricep, după cum mi-au afirmat dânșii, câtuși de puțin la artă. Dar imprudența mea nu s-a mărginit numai la atâta: am mers mai departe — mi-am spus părerea, neautorizată, asupra unor opere pe cari nu le știam gusta.
De exemplu, mie mi se părea straniu lucru să văz o capră verde și o orfană albastră. Ei! n-aveam dreptate, mă grăbesc a mărturisi. Sunt capre și mai verzi și martire și mai albastre decât acele pe cari le-am admirat anii trecuți. Afară de asta, precum am aflat acum, în urmă, „despre colori" nu se discută. Colorile sunt o simplă închipuire a ochilor noștri; colorile nu există în natură, există numai și numai în ochii noștri. Atunci, dacă nu există în natură, pentru ce o orfană n-ar fi tot așa de ușor albastră precum poate fi blondă sau brună? pentru ce o capră să nu poată fi și verde dacă poate fi roaibă?
Am fost apoi rătăcit și în altă privință. Mi se părea ciudat cum un gâde, care se află la patru pași depărtare de victimă, o poate apuca cu o mână sigură de ceafă; fiindcă, până atuncea, știam că astfel de tours de force numai un copil de țâță, și încă numai în vârstă de trei-patru luni, îndrăznește să-ncerce. În adevăr, un copil întinde mâna-i nevinovată să apuce o jucărie sau orice alt obiect ce-l interesează, situate la o distanță absurdă.
Până aici, ați crede că aveam dreptate. Ei bine, nu. După explicația artiștilor noștri, am văzut că eram în mare greșală: ceea ce nu poate face un copil nevinovat o poate face crudul călău, cu mâna lui așa de lungă, încât ar inspira invidie celui mai strașnic casier.
Astăzi sunt pe calea adevărată; explicațiunile mi-au arătat-o.
Hotărât, salonul din anul acesta dovedește că pictura română a intrat într-o fază nouă, o fază pe care aș putea-o numi faza decenței.
Oricine a iubit pictura fără să o înțeleagă - iubirea n-are nevoie de înțeles — știe abuzul pe care această artă, când se numește mai ales profană, l-a făcut de nuditate. Nuditatea a fost odinioară o boală în artă. Se punea cel mai mare preț pe un corp gol. Tot fastul decorativ, cum arhitectură, drapare, fundal rustic șcl., rămânea pe a doua și a treia treaptă: acela era mare, care zugrăvea un corp omenesc gol, gol de tot! Ce lipsă de decență!
Apoi pictura sacră chiar dânsa aluneca adesea pe calea abuzului. Așa găseai pe Iov, pe Sf. Sebastian și pe Mântuitorul, goi, goi de tot! E drept însă că la dânșii carnea era stoarsă de toată zeama păcateior. Dar totuși, pictura sacră, deși renunța bucuros mai totdeauna la nudități, abuza de mâni și de picioare goale. Fiecare sfânt sau sfântă, până și îngerii, cari n-au sex, își arătau fără jenă amândouă mânile și amândouă picioarele.
Ei! iată progresul nostru!
Noi, chiar nudități dacă zugrăvim, suntem decenți: mâini și picioare goale nu se văd - știm să le disimulăm, să le acoperim cu discreție. La pictura noastră poți vedea tot, însă numai până la glezne. Mâini sau picioare goale? Nu ne permite decența. Ba ceva mai mult: nici mâini în mănuși; d-abia, din când în când, câte un picior — încălțat.
Afară de asta, e așa de ciudată o mână! și e așa de curios un picior! Cele cinci degete sunt așa de complexe, și au niște mișcări, încât ar îngreuna priceperea liniilor largi ale corpului și ar întuneca expresia figurii.
Vedeți cât de decentă este femeia care stă goală, culcată pe sofa, jucându-se cu un măr luminos, care seamănă cu o franzelă și care-i întunecă cu desăvârșire mâna dreaptă, pe când cea stângă stă ascunsă sub căpătâi! Dar nu e numai decentă, e și cuminte. Deși are, după toată aparența, o sănătate înfloritoare, deși este în prada unei extreme îndoieli sufletești, dacă trebuie sau nu să guste din „mărul oprit", ea n-a uitat să-și acopere picioarele, ca să nu răcească. Hotărât, iată o persoană care nu o să aibă indigestie daca ar mânca cât de multe mere oprite, dar care n-ar îndrăzni niciodată să încerce cura lui Kneipp, deși ar avea nevoie de o cură: foarte tânără, e manifest amenințată de obezitate.
Solicitudine de stat
[modifică]D. Haret, ministrul instrucțiunii publice, a trimis către mai mulți amatori de literatură și de artă o circulară prin care-i roagă să-și dea părerea lor asupra unei nouă organizațiuni a Teatrelor și a Conservatoarelor de muzică și declamațiune; căci, cu orgamzația actuală, aceste instituțiuni nu mai pot merge.
Intențiunea d-lui ministru e cât se poate de lăudabilă. Nu știu anume la ce persoane s-a adresat d-sa, dar îmi place să presupun că între toate acele, firește, nu este nici una care să nu priceapă perfect de ce e vorba, sau care să fie interesată personal în afacerile Teatrelor sau ale Conservatoarelor. Desigur, sunt la noi mulți, foarte mulți oameni competenți în materie, cari, cu concursul luminilor lor, pot alcătui o organizație sau chiar mai multe.
Tot așa de sigur e că Teatrele și Conservatoarele noastre nu sufer de lipsă de talente, ci numai și numai de lipsă de organizare, căci, firește, daca ar fi lipsit numai talentele și organizarea ar fi fost, instituțiile acestea ar fi mers perfect, și astfel d. ministru, dacă ar fi observat, lucru puțin probabil, că lipsesc talentele, ar fi făcut către iubitorii de artă o circulară prin care să le ceară părerea nu asupra chestiunii reorganizării, ci asupra chestiunii: cum vom putea avea talente.
Da; după cum spune Sfânta Scriptură: „Amin! amin! grăiesc vouă, nici un fir de păr din capul vostru nu se va clinti fără voia mea", asemenea și statul nostru ne spune că toate se vor întâmpla în societatea românească numai și numai prin voia lui. El ne va clădi case și sate model; el ne va da bani cu împrumut; el ne va învăța carte; ne va pune să ne închinăm; ne va țesăla vitele; ceva mai mult, el ne va amuza, și tot el ne va da și organizații și talente artistice.
Trebuia deci și Teatrele și Conservatoarele, — cari în toată lumea au ajuns la culmea dezvoltării fără să fi avut nici o relație cu statul, ci s-au născut și au crescut de sine-le, potrivit nevoilor și aptitudinilor sociale — să se întocmească la noi ca instituțiuni de stat, și, fiindcă statul e liberal, ele au fost întocmite pe baza celei mai largi liberalități. Așa, statul învață gratis pe orice fetică să cânte valsuri, polci și pas-de-quatre la piano; învață gratis pe oricine să cânte Stela confidente din gură, din vioară, din trâmbiță, din ocarină ori xilofon; învață gratis pe orice domnișoară sau domnișor să reciteze anecdotele lui Speranță și Pe o stâncă neagră a lui Bolintineanu — toate acestea fără condiții de sex, de vârstă și de naționalitate, aibă mai mult sau mai deloc talent tinerii sau tinerele cărora le deschizi într-un mod așa de generos porțile școlii. Dar liberalitatea statului merge și mai departe: e o sistemă consacrată ca măcar jumătate din publicul care intră la teatru să intre gratis.
Dacă nici cu atâta solicitudine din partea statului nu s-ar dezvolta cultul și gustul artelor, atuncea ar trebui desigur să desperăm de viitorul lor în România.
Actualul ministru, mai zelos decât predecesorii săi, nu se mulțumește cu organizația actuală a Teatrelor și Conservatoarelor; d-sa vrea să meargă și mai departe și îmi face onoarea a cere în această privință și sfatul meu. I-l voi da cu toată dezinteresarea. Iată-l:
Organizarea actuală a Teatrelor și Conservatoarelor nu este rea, este numai incompletă; trebuie deci completată, și asta e foarte ușor când are cineva atâta bunăvoință ca d. Haret și ca mine.
Propun deci ca nu numai să se mânție actuala organizare a societăților dramatice subvenționate, cari au dat atâtea frumoase roade, dar încă statul să decreteze pentru sine monopolul tuturor spectacolelor fie de orice natură, precum: teatru de proză, de muzică, concerte, exerciții gimnastice, ecuestre etc.
Contrabanda să fie aspru pedepsită.
În fiecare comună urbană se va organiza câte o societate dramatică, muzicală, gimnastică, ecuestră etc., care va primi de la comună și de la stat câte o bună subvențiune.
Administrația societății o va face un comitet de trei persoane, compus din primarul local, în persoană sau prin delegațiune, și, în caz de dizolvare a consiliului comunal, din președintele comisiei interimare; din un profesor cu titlu definitiv de la școala locală de grad superior, tras la sorți dintre colegii săi pe un period de trei ani (cel ce a funcționat o dată nu poate lua parte la tragerea la sorți pentru periodul următor) și din cel mai în vârstă dintre preoții locali (în orașele de reședință județeană, protopopul va trece în acest loc onorific, indiferent de vârstă).
Pe lângă acest comitet, guvernul va numi tot din localitate un comisar al său, ales de preferință dintre oamenii de litere, mai ales dintre autorii dramatici.
Pentru a face o pepinieră de talente, cari să fie totdeauna gata a ocupa locurile vacante de societari în societățile deja constituite și în cele ce se consrituiesc acum, se vor înființa, afară de Conservatoarele actuale, încă altele cinci deocamdată, și anume, câte unul: la Craiova, la Ploiești, la Focșani, la Galați și la Botoșani.
Toate cele șapte Conservatoare vor purta titlul: „Conservatorul național de muzică, declamațiune, gimnastică, ecuitațiune etc." în consecință, cu înmulțirea titlurilor acestor școli, se vor adăoga, la Conservatoarele deja existente, catedrele cari lipsesc, și pe modelul acesta complet se vor organiza și cele cinci din nou înființate.
Pentru a da un avânt mai mare acestor instituțiuni școlare de stat și pentru a încuraja tinerimea de ambe sexe, indiferent de naționalitate, să-și dezvolte talentele pe calea artistică și să renunțe odată la pornirea funcționarismului, se va acorda fiecărui elev din Conservator câte o bursă.
Deoarece până acum s-a dovedit în dese rânduri că, cu condițiunea de a nu lăsa să intre gratuit în teatre decât numai jumătatea publicului, n-am izbutit să avem totdeauna săli pline, de-acum încolo gratuitatea locurilor va putea merge pănă la două treimi și, la nevoie, chiar până la trei sferturi. Și, pentru ca să fie controlul mai strict, servidul casei Teatrelor îl vor face de acuma doi casieri: unul pentru biletele de vânzare și celălalt pentru biletele gratuite.
Toate acestea, se înțelege, în principiu; rămâne ca o comisiune să facă, pe baza aceasta, proiectul de lege amănunțit asupra organizării Teatrelor si Conservatoarelor din Regatul Român.
Dacă se ocupă statul de progresul artelor române, încai să se cunoască!
Ofensă gravă
[modifică]Un străin a cutezat zilele acestea să insulte România în mod sângeros, lovind-o în tot ce are mai scump, în profesorii ei de muzică, și, prin urmare, în muzica ei. Acest străin, un neamț, dr. Emil Kolberg din Viena, a trimes către „Berliner Signale" o corespondență despre starea muzicală a României — corespondență în care tăgăduiește cu sfruntare priceperea și gustul publicului român în privința muzicii și denunță Conservatorul nostru din Bucuresti, acest templu-metropolă al Euterpei, Thaliei și Melpomenei naționale române, ca o instituțiune lipsită cu desăvârșire de seriozitate.
Cititorul va judeca după câteva rânduri, pe cari le voi reproduce din acea corespondență, până unde a putut merge cutezarea acelui neamț. Vorbind de Conservatorul nostru, zice:
„Acest institut muzical de educație ar fi îndestulător pentru modesta dezvoltare a diletantismului celui mai modest. în lumea străină nu s-a prea pomenit de artiști români cari să fi învățat arta în patria lor...
Elevii din clasele superioare au în mijlocie agilitatea și pătrunderea începătorilor noștri de astăzi."
Vorbind despre producțiile muzicale publice la noi, iată ce zice:
„Prin cafenele numai și pe la așa-numitele serate se aud clavicimbalurile maltratate într-un chip revoltător, și mai totdeauna în ritmuri de dans...
Localul de concert e sala Ateneului, unde, pe lângă unii artiști mari din străinătate, rătăciți prin România, concertează și muzicanți negri, cerșetori muzicali și alți proletari artistici, cari oferă pe bani scumpi plăceri ieftine."
Străinul apoi susține că artiștii adevărați mari, cari desprețuiesc reclama, nu pot avea sorți de succes față cu publicul român; dar că, în schimb, a obținut un imens succes Le Bataillon de dames — optzeci de femei în fuste scurte și despoiate într-un chip nerușinat, cari au dovedit, numaidecât după prima reprezentație, că sunt bune pour les chambres séparées cu cuconașii și cu mecenații artei române.
A!... Trebuie să mărturisesc că aici străinul a atins culmea infamiei. Și dacă ar fi măcar câtuși de puțin adevărate câte le spune! Pentru ca cititorul să vadă insanitatea absurdă a infamiei acestui străin, dau aici următorul proces-verbal:
„Subsemnații profesori de muzică de la Conservator și particulari, în urma unui articol injurios apărut în «Berliner Signale» no. 12 din 18 iunie st.n. 1897 la adresa corpului profesoral al Conservatorului Național din Bucureșri, precum și la adresa culturală a întregii țări, întrunindu-se astăzi, 10/22 iunie 1897, în localul «Societății presei», am luat următoarele rezoluțiuni:
Autorizăm pe d-l C.M. Cordoneanu să întrebe:
- Dacă redacțiunea sus-numitei reviste își ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg.
- Cari sunt persoanele cari dau tonul în muzică și cu cari d-sa a făcut cunoștință cât a stat în București?
- Să intervie pe lângă Presa română (de urgență) ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă."
(Urmează semnăturele)
Onoare lor! Onoare acelora cari știu să ia o așa bravă atitudine în fața ofensei grave aduse patriei și dreptului lor! Însă, deși foarte turburat de indignarea ce mi-a produs-o mie însumi infamia străinului, aș avea ceva de zis în privința moțiunii d-lor profesori; turburarea mea nu mă va împiedica să fiu metodic. Voi examina dar cele trei puncte ale moțiunii.
Asupra punctului întâi:
Dacă Redacția sus-numitei reviste își ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg? Zic eu: Redacția sus-numitei reviste ori își va lua, ori nu-și va lua acea răspundere. Din această dilemă nu poate ieși redacția sus-numitei reviste. Prin urmare, trebuie să ne preparăm serios pentru fiecare din cele două singure eventualități posibile, din cari ori una, ori alta este inevitabilă. Căci, în relațiuni internaționale, mai presus de toate, se cere prevedere și prudență. Să presupunem dar că sus-numita revistă nu-și ia răspunderea. Atunci, ce putem face? Să presupunem iarăși că-și ia răspunderea. Trebuie să ne întrebăm asemenea: atunci ce e de făcut?
Eu crez, și mi se pare că am dreptate, că în ambele cazuri nu ne rămâne decât să luăm act de răspunsul sus-numitei reviste și să rupem orice relațiuni cu dânsa, considerând-o că nu mai merită să aibă nici o stimă din partea noastră. Dar mi se va răspunde:
– Ei și? Ce-i pasă unei reviste muzicale din Berlin de stima dv.?
Răspunz:
– Dacă se respectă câtuși de puțin, trebuie numaidecât să-i pese. În toate, în politică, în literatură, și mai ales în arte, stima oamenilor onești face mai mult decât își închipuie un oarecare dr. Emil Kolberg - mai mult decât orice merit.
Trec la punctul al doilea:
Cari sunt persoanele cari dau tonul în muzică și cu cari d-sa (numitul doctor) a făcut cunoștință cât a stat în București?
Eu gândesc că întrebarea asta, în partea ei a doua, e cel puțin indiscretă. Cât stă un artist într-un oraș străin, călătorind pentru petrecere, intră în cunoștință cu fel de fel de persoane cari n-au a face deloc cu muzica. Prin urmare, putem să dispensăm pe neamțul de a ne spune toate persoanele cu cari a făcut cunoștintă cât a stat în București. De ce nu-l putem dispensa, însă, este de răspunsul care trebuie să ni-l dea la întrebarea: „Cari sunt persoanele cari dau tonul în muzică?" Dar și aci eu mă tem că infamul calomniator are să scape foarte ușor, mai ales că întrebarea e pusă de niște specialiști; străinul e în stare să ne răspunză zâmbind:
– Cum, dv. nu cunoașteți cine dă tonul în muzică? Dar e foarte simplu: îl dă compozitorul, însemnându-l foarte precis la începutul bucății, imediat după cheie. Când nu pune nici un semn - și asta într-un singur caz din douăzeci și patru — chiar atunci însemnează precis că a vrut să însemneze pe C dur, cum zicem noi, germanii, sau pe do major, cum ziceți dv., latinii. Atât ar mai trebui să mă întrebați, și cine dă măsura în muzică. Atunci v-aș răspunde: tot compozitorul, și tot la începutul bucății, imediat după însemnarea tonului. Prin urmare, ne-am înțeles... La începutul fiecărei bucăți, compozitorul dă întâi cheia, apoi tonul și pe urmă măsura.
Care va să zică, și cu această întrebare nu-l putem înfunda pe acel străin, care și-a permis etc.
Să trecem dar la punctul al treilea al moțiunii:
D. Cordoneanu să intervie pe lângă presa română de urgență, ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.
Acest punct mi se pare de prisos, dacă nu chiar mâhnitor. Dar când, oare, presa noastră a avut nevoie de intervenția cuiva pentru a releva insultele aduse națiunii de către străini? Când, oare, presa română n-a fost la înalțimea ei, mai ales fiind vorba de artele naționale și îndeosebi de muzică? Nu! Fie siguri profesorii noștri că vom ști să ne facem datoria. Da! vom proceda con brio, însă fără precipitare, păstrând tactul și măsura. Vom dezvolta LEICHT-motivul nostru în toate tonurile. Vom face un zgomot asurzitor și mereu crescendo, până ce vom atrage atențiunea publicului european asupra operei numitului dr. Kolberg, probând că această operă e un complet fiasco. Reputația muzicală a României va fi, trebuie să fie, reabilitată. Vom arăta numele marilor artiști europeni, începând cu Tamberlic (care nu e alt decât Toma Birlic, țigan român din Botoșani) și sfârșind cu tânărul prima-violină de la „Kaiserliche-Koenigliches Hofopernhaus" din Viena, d. Rosé (care nu e alt decât un evreu român din Iași), și pe cari i-a produs numai și numai școala noastră națională de muzică. Vom arăta câte orchestre permanente cu solide tradițiuni avem în țară. Vom face statistica tutulor pianurilor de la noi, atât de bine acordate, încât nu mai trebuiesc acordate deloc. Vom arăta cu certificate din partea tutulor magazinelor de „Musicalia" imensa deosebire între consumul producțiilor clasice și al bucăților familiare, ca, de ex., polci (Kreuz-oder-Schnell), valsuri, pas-de-quatre, romanțe, canțonete, Gigerl-Marsch, Tararabumdere etc. Vom dovedi ceva mai mult; vom dovedi cu acte oficiale că o primadonă națională poate căpăta la noi, dacă reușește într-un concurs, un contract sigur pe trei, chiar pe patru luni, fiind plătită adeseori până la cinci, șase, chiar până la șapte sute de lei pe lună! Vom dovedi, în fine, că aceeași primadonă, pe aceeași scenă, în fața aceluiași public, va cânta cu același succes pe Ernestina din Choufleuri, pe Valentina din Hughenoții, pe Eleonora din Trovatore, pe Margareta din Faust și pe Czipra din Zigeuner-Baron...
Cu aceasta crez că-l vom înfunda pe d. dr. Kolberg. Să mai îndrăznească a vorbi neamțul de inferioritatea României în privința muzicii și instituțiilor de educație muzicală!
Obligativitatea opiniilor
[modifică]Aseară m-am întors acasă târziu, zdrobit, cu mintea zdruncinată și cu sufletul turburat. Căzusem, victimă a lăcomiei, într-o cursă. Mă întâlnisem după amiazi cu un prieten, care-mi propuse să mă ia la masă. N-aveam poftă de societate și am respins politicos invitațiunea. Dar infamul mă știa că sunt o bestie lacomă de lucruri delicate, mi-a arătat, cu rafinerie infernală, o strălucitoare perspectivă — stridii, icre moi, un mușchi de căprioară împănat, un Cotnar original, mai știu eu ce...
Era peste putință să rezist până la sfârșit, și am cedat numaidecât.
Am plătit scump slăbiciunea mea...
Stridiile au fost minunate, icrele moi delicioase, asemenea și vânatul, brânza, fructele, Cotnarul și cafeaua. Dar...
Dar eram mulți la masă. Îndată ce-am trecut de primul pahar după stridii, s-a încins între meseni o discuțiune „de omni re scibili et de..." Am auzit trei ceasuri atâtea și așa opiniuni despre artă, mai ales despre artă! că, intrând în casă, am dat un picior strașnic cânelui meu, care mă întâmpina după obicei gudurându-se. Îmi pare rău — dar trebuia să lovesc, aveam nevoie să maltratez material pe cineva.
Cânele s-a mâhnit, firește, însă i-a trecut curând și a venit iar să se gudure lângă mine, ca și cum ar fi vrut să-mi spună că nu înțelege pentru ce l-am pedepsit.
Atunci, scrâșnind enervat din dinți, l-am apucat cu amândouă mânile strâns de urechi, i-am atras capul între genunchii mei și, privindu-l drept în ochi, i-am debitat pe nerăsuflate următoarele:
Câne! știi tu, în imbecilitatea ta, ce este libertatea opiniunilor? De atâtea mii de ani îmi ești prieten credincios... toate te-am putut învăța, toate — te-am învățat să joci domino și șah; dar încă nu te-am putut face să înțelegi aceste mari cuvinte: libertatea opiniunilor! Totuși, n-am desperat: am să mai încerc înc-o dată. Ascultă bine.
Libertatea opiniunilor este principiul cel mare, pe care, după atâtea lupte de veacuri, l-a instaurat omenirea ca fundament al vieții sale sociale. Acestui principiu sfânt datorim în cea mai mare parte bunul trai particular și liniștea publică.
A-mi spune părerea este dreptul cel mai sacru ce-l am eu, individ gânditor, în mijlocul semenilor mei. Omul este regele creațiunii: acest suveran este gelos de coroana lui, care e gândirea, și tot atâta de sceptrul lui, care este expresia. Dar, ca toate principiile sacre, și principiul acesta nu-i scutit de o bubuliță — mică, ce-i drept, însă nu tocmai atât de mică încât să treacă neluată în seamă.
Regele creațiunii, reușind să-și recapete sceptrul, și l-a exercitat cu atât de adâncă convingere de la o vreme, încât a ajuns să crează că dreptul lui îi este chiar o datorie. De unde, mai-nainte, orice rege al creațiunii, afară de rare excepții de bravură, trebuia să-și ascunză bine coroana sub căciulă și să-și înghită sceptrul, astăzi toți regii creațiunii se cred datori a-și purta fățiș coroana în cele mai mărunte împrejurări ale vieții private și publice și a face continuu semne de suveranitate cu sceptrul lor. Căci — orice clipă de abdicare ar fi un act de extremă lașitate, și unui rege nu-i e permis să fie nici o clipă laș.
De la optsprezece ani, el își ia coroana — are o opinie! — și sceptrul — are dreptul să și-o exprime! Respect opiniunilor libere! libertate completă expresiunii oricărei opiniuni! Ba, se întâmplă cazuri frecuente, în cari părinții să moară când moștenitorul n-are încă nici optsprezece ani. Atunci, ce să facă el? să renunțe la titlul de suveran?... Peste poate! E dator să continue, deși încă atât de fraged, dinastia.
Privește tu, câne, străvechi prieten și totdauna credincios supus al regilor creațiunii, privește imensul lor carnaval, vasta lor mascaradă. Iată-i, fiecare cu coroana și sceptrul său, dacă nu de aur și de pietre scumpe, măcar de lemn și ciobulețe de sticlă colorată, dacă nu nici atât, măcar de carton și peticele de hârtie văpsită. Între ei, nici unul mai mare: toți egal de suverani!
Vezi ce splendid cortej și ce larmă haotică, în care nu se mai distinge nici o figură și nici un glas, în care nu poți ști cine merită să fie salutat de tine cu o respectuoasă mișcare din coadă, sau lătrat ca un caraghios!
În afară de acest imens concurs de suveranități, puțini sunt acei regi ai creațiunii cari să-și amintească un moment că suveranul nu e robul coroanei și că nu e deloc în primejdie a se arăta mai imbecil renunțând cuminte la sceptru decât purtându-l cu ostentație bufonă; că ar fi în orice caz mai puțin ridiculă, și prin urmare mai demnă, o lasă abdicare decât exercitarea tenace a unei deplorabil covârșitoare suveranități.
Să merg și eu la mascarada regilor creațiunii? Nu, câne! mai bine stau acasă.
În pădurea atâtor scepturi suverane, tot n-are să se ridice al meu mai sus. Suveranitatea mea, la care renunț față cu imensa concurență, mi-o confirm îndeajuns privind drept în fundul ochilor tăi galbeni și inteligenți. Simț o deosebită voluptate a domniei mele să te stăpânesc, uitându-mă în ochi-ți, în adâncul cărora văd bine că dacă botul tău ar avea grai, tu poate n-ai juca rolul cel mai trist în mascarada regilor creațiunii.
Nu, câne! eu mă închin principiului sacru al libertății opiniunilor, dar în ruptul capului nu pot admite obligativitatea lor.
Mergi de te culcă sub pat!...
I-am dat încă un picior, și ne-am culcat, fiecare la locul său.