Norocul şi mintea

Să pricea odată Norocu-n cuvinte
Cu prealăudata şi-nţeleapta Minte,
Zicînd că el este ce pricinuieşte
Binele şi răul la cine voieşte.
Mintea zicea iară că : -Fără de mine
Nu să poate omul să aibă vrun bine;
Cînd sînt eu cu dînsul, d-ar avea şi rele,
Le trece-n răbdare, nu i să par grele.
Norocu-mprotivă-ncepe iar să zică,
Mintea, d-altă parte, nu să lasă mică,
Din vorbă în vorbă Norocul îndată
De necaz şi ciudă vru Mintea să bată.
Dacă văzu Mintea că nu să-nţelege
Ş-o s-ajungă treaba pînă la ciomege,
Zise : -O Noroace ! ce trebuie ceartă
S-avem ca nebunii şi vorbă deşartă ?
Noi un om s-alegem şi, intrînd într-însul,
Vrednicia-n faptă s-arătăm cu dînsul.
Aşadar d-această amîndoi voiră
Ş-un om să găsească să călătoriră.
Mergînd împreună, întîlnesc în cale
Un om păzind capre în jos pe o vale.
Văzîndu-l, Norocul stă în loc, vorbeşte :
-Să mergem departe ce ne trebuieşte?
Iată domnişorul care mă aşteaptă
Să-mi arăt cu dînsul vrednicia-n faptă.
Şi te uită numai că nu-n vreme lungă
Îl voi face însumi ş-împărat s-ajungă.
Şi zicînd aceasta, Norocul s-apucă
Cu mijloace-n stare pe cioban s-aducă,
Iar Mintea să trase, lăsînd pe Norocul,
Şi rămase prostul mai ca dobitocul.
Dobitocul însă, deşi nu vorbeşte,
Dar are în sine simţire fireşte,
Îşi cunoaşte slujba la care se pune,
Simte ş-înţelege stăpînul ce-i spune.
Iar omul, zic, care e lipsit de minte
Este ca o piatră ce de loc nu simte.
Aşadar ciobanul cu caprele sale
Mergînd mai-nainte pe această vale,
0 pivniţă vede, veche, darîmată,
Curgînd înaintea-i o apă curată,
Stă în loc, să uită, în păreri îi vine
Că aci să-şi facă colibă e bine.
Ş-începu să sape, vrînd cu el Norocul.
Să mai îndrepteze în pivniţă locul.
Săpînd dar, găseşte o lespedă rasă,
Lucrată în colţuri tocma ca o masă.
Hotărî îndată, nu lăsă de mîine,
Acum vru pe dînsa să mănînce pîine.
După ce cu caznă şi cu silă mare
0 scoase din locu-i, ca un ghigant tare,
S-a deşchis sup dînsa o gaură adîncă,
Ca de vro doi stînjeni şi mai ceva încă,
Care avînd scara ca de pivnicioară,
Pe trepte-nlăuntru pe loc cum coboară,
Vede, grijit bine, ce nu mai văzuse,
Şi patruzeci chiupuri frumos în rînd puse.
Ardică la toate capacele grele,
Să uită şi vede nişte pietricele,
Adică : într-unul era diamanturi,
Într-altul robinuri, ş-într-altul zmaranturi,
Cu un cuvînt toate era, cum am zice,
Pline cu tot felul de pietri antice.
L-aceste ciobanul ochii cum aruncăi
-Pfiu-îu! păcat, zise, de atîta muncă
Barem nici într-unul nu-i de băutură,
Măcar rachiu numai să-mi arunc în gură.
Apoi ia-n căciulă din mărgăritare
Ş-înşirînd ca-n aţă pe iarbă d-a mare,
Le puse la capre ca nişte mărgele
Şi, lăsînd comoara, a plecat cu ele.
lar Norocul care silinţa-şi pusese
Pe nebun să-l facă precum să prinsese,
Aduce îndată prin aceasta vale
Negustori să treacă cu marfă pe cale,
Ce venea atuncea c-o sută cămile.
Dintr-o depărtare d-o lună de zile,
Şi fiind cam seară, au vrut să rămîie
Aci cu ciobanu-mpreună l să mîie.
Aşa descărcară cămilele sale,
Dînd drumul să pască p-acea lungă vale.
Dup-aceea merse din negustori unul,
Vrînd ca să vorbească ceva cu nebunul.
Şi, vorbind cu dînsul, la capre zăreşte
Un osebit lucru, care cam luceşte.
Vine mai aproape, mărgăritar vede,
Îi pare că este, dar nu să încrede,
Aleargă îndată, domnului său spune,
Vine şi-el, priveşte ca la o minune.
După care-ncepe cu el să vorbească
Cam pe de departe, ca să-l ispitească,
Zicînd : ce sînt ale ? De unde le are ?
Şi întrebă dacă îi sînt de vînzare,
Iar nebunul zise : -Pietri de aceste
0 pivniţă plină aci-ntr-un loc este.
De-mi veţi da din ploscă să cinstesc o dată,
Eu vă duc la dînsa acuma îndată.
Văzînd negustorii că e prost în formă,
Nu caut mîncare, nu vor să mai doannă,
Preţuiesc comoara fără să o vază,
De părere bună nu putea să şează.
Dau să bea ciobanul, alerg la comoară,
Ajungînd cu toţii, într-însa coboară,
Ş-acea bogăţie dacă ei văzură
Fără socoteală şi peste măsură,
Avuta lor marfă pe loc lepădară
Şi d-acele pietri scumpe încărcară,
Alegînd ei numai cele mai frumoase,
Care socotiră că sînt mai preţioase.
Nici nu aşteptară să se lumineze,
Ci plecară-ndată să se depărteze,
Lăsînd pe ciobanul cu plosca în mînă
Şi privind la dînşii răzimat p-o rînă.
Iar Norocul care să necăjea tare
De a lui cu totul neghiobie mare,
Cînd domnul cu marfa puţin ochii-nchise,
Să arată-ndată în vis şi îi zise:
-Întoarce-te şi ia pe ciobanul cu tine.
Ce zic mă ascultă, că nu-ţi va fi bine,
Fiindcă această multă bogăţie
Prostului aceluia e dată, nu ţie.
Atunci negustorul opreşte chervanul,
Să întoarce-n grabă să ia pe ciobanul,
îi zice, îl roagă cu dînsul să vie,
Dar el de aceasta nici nu vrea sa ştie.
În zadar mult bine îi făgăduieşte,
El caprele sale nu le părăscşte.
Văzînd că cu bine nu-l poate supune,
ÎI ia cam cu sila şi cu-nşelădune,
Zicîndu-i că drumul dintr-un loc abate
Şi să nu greşască el să le arate.
Mergînd dar cu toţii într-o depărtare,
La prînz conăciră la un oraş mare,
Unde negustorul a croit îndată
Ciobaniului haine scumpe din bucată,
0 giubea frumoasă cu samur de moscă
(De putea mojicul ce e să cunoască!).
0 scurteică lungă cu oacom blănită
(Tocmă pel nerodul bine nimerită).
Anterii de stofă, cămăişi ca tulpanul
(De ştie ciobanul ce este şofranul).
Scumpă-mbrăcăminte îi făcu destulă,
Păpuci în picioare şi în cap căciiilă.
Apoi fiu de suflet dacă îl numeşte,
Apucă-l învaţă şi a sfătuieşte î
În ce chip în lume trebui să trăiasca,
Ce fel să se poarte şi cum să vorbească.
Îi da-nvăţătură în zilele toate,
Dar să-l mai doplească vedca ca nu poate,
Ca cînd oarecine ar lua başteanul
Să-l împodobească, să-i puie caftanul.
Deci d-acolo dacă să călătoriră,
La marginea mării în scurt timp sosiră.
Aci iar găsiră corabie gată
Ş-încărcînd avutul plecară îndată.
La Constandinopoli cum ei dezbărcară,
Şi vameşii iată, viind întrebară:
D-unde l-e venirea ? ce au de vînzare ?
Şi văzînd avutul, i-au coprins mirare.
Privesc în tăcere, din umeri ardică,
Şi în urma unul începu să zică :
-Domnule ! ascultă, eu nu sînt în stare
A-ţi preţui marfa ce-o ai de vînzare,
Nici mîna-mi pe dînsa îndrăznesc a pune,
Ci la împăratul mergînd îi voi spune,
Ca, viind el singur, să vază ce face
Şi s-o vămuiască după cum îi place.
Atunci negustorul o bătistă scoate
Şi puind într-însa din pietrile toate,
Zise către vameş : -De vreme ce este
Să mergi la-mpăratul, îi vei da ş-acesta
Vameşul îndată, tot cu alergatul
Ducîndu-se, zise către împăratul
-Slăvite stăpîne! azi veni pe mare
Marfă d-acest fel o corabie mare.
Văzînd împăratul pietrile acele
Ca care văzuse foarte puţintele,
Ocărî pe vameş, zicîndu-i: -Nebune !
Visuri d-ale tale ai venit a-mi spune ?
Tu nu-ţi eşti în fire, vorbeşti din beţie,
Să poate o asfel de marfă să vie ?
Şi mai vîrtos, cum zici, corabie plină,
Bine zice vorba: de nebun te-nchină !
Vameşul răspunse : -Slăvite-mpărate !
Lasă aste vorbe nencuviinţate
Şi scoală să mergem acum mai în grabă,
Să nu pierdem vreme la asfel de treabă.
Atunci împăratul, cu simţirea dusă,
Aleargă în grabă la corabia spusă,
Deşchide toţi sacii, precum i-a spus vede,
Şi abia atuncea ochiior săi crede.
Începu să-ntrebe: de unde veniră ?
Ş-asta bogăţie unde o găsiră ?
Negustorul zise : -Înălţimea-voastră !
America Nouă e patria noastră,
Neam de-mpărat sîntem, venim spre primblare,
Luînd docamdată aste spre vînzare,
Şi de să vor vinde cu bun preţ aceste,
S-aducem mai bune scoposul ne este.
Împăratul zise : -Dragul meu prieten !
Un asfel de lucru nu poate fi ieften,
Şi crez că nici sfertul d-a ta bogăţie
Nu să poate vinde l-a mea-mpărăţie. ...
Cu toate acestea, daţi-mi cît vă place,
Ş-în urmă, cu dînsa ce veţi vrea veţi face.
lar ei i-a dat voie, zicînd : -Nu ne cere,
Ci poftim alege singur pe plăcere.
Luînd împăratul şi, cînd vru să plece,
Pe lîngă ciobanul cu-ntîmplare trece.
Şi lungit îl vede unde-i era patul,
Făr-a băga-n seamă de loc pe-mpăratul.
Întrebîndu-i zise : -Dar acest ce are
De şade-n pat asfel lungit pe spinare ?
Răspunse îndată, zicînd negustorul:
-Acesta,-mpărate, îmi este feciorul,
Ci daţi iertăciune pentru c-aşa şade
Nedîndu-vă cinste după cum să cade,
Căci la noi el unde creşterea îşi are
Nu cunoaşte p-altul decît el mai mare.
Eu tot fiind iară în călătorie
Şi umblînd prin lume cu negustorie,
C-obiceiuri bune nu l-am putut creşte
Să se poartce-n lume precum trebuieşte.
Acu-ntîiaşi dată l-am luat cu mine,
Ca să-l port să vază cum e-n ţări streine
Ş-am nădejde bună, după a sa minte,
A-l învăţa toate d-acum înainte.
N-am vrut să-l las prea mult să înveţe carte,
Numai să dea cerul s-am de dînsul parte,
C-atît am în lume, după bogăţie,
Ca să moştenească a mea avuţie.
Pe cînd d-alde aste vorbea negustorul
Ş-işi lăuda asfel pe moştemtorul,
În gînd împăratul îşi făcu şi planul
Cum că d-a sa fiică este bun ciobanul
Că avea o fată foarte înţeleaptă
Şi ca ea frumoasă nu să putea altă.
Plecînd dar îndată, la palat să duse
Şi împărătesii despre toate spuse,
Îşi arătă încă gîndul său şi dorul
Pentru încuscrirea cea cu negustoiruL
Şi împărăteasa n-a fost mai cu minte,
A găsit cu cale aceste cuvinte,
Şi mai vîrtos zise că această treaba
Fără-ntîrziere să se facă-n grabă,
Ca nu cumva asta mare norocire
S-o soape din mînă cu vro preltmgire
Deci la prinz poftiră pe neguţătorul
Ca să-l ospeteze şi să-şi spuie dorul
Mînînd dar la masă cu toţi împreimă,
Păzi împăratul vremea cea mai bună,
Ş-începu îndată, după cuviinţă,
Scoposul să-şi spuie şi a sa voinţă.
lar neguţătorul, l-acea veselie,
-Bucuros, îi zise, poate şi aă fie,
Numai să am voie pînă mă voi duce
Să-ntreb de voieşte şi fiu-ml cel dulce.
Ş-în prînzul acesta după ce cinstiră
Pe neguţătorul şi îl omeniră,
Cînd vru să se ducă, îl petrec grămadă
Şi duce la mare cu mîndră paradă.
Aci cum soseşte, la fiul său spune
De va să se-nsoare şi să se cunune.
El, nerodul, fuse la vorba lui gată
Ca să se însoare, să ia aşa fată.
Deci dar negustorul, văzînd că voieşte
Şade lîngă dînsul şi îl sfătuieşte
Ce fel să se poarte către împăratul,
Cum cu a sa fiică, cum cu tot palatul.
Le zice o dată, iar le poftoreşte,
Din prinz pînă seară tot îl prociteşte.
lar el, bleojdind ochii cu buze deşchise
Asculta la toate ca la nişte vise;
Era lui acestea ca cînd pui să scrie
Pe deasupra apei vreo istorie.
Cu toate acestea, după cuviinţă,
Răspunsul să-l ducă făoea trebuinţă
Nîci nu se făcuse ziua încă bine
Şi de la-mpăratul văzură că vine
Cu aceeaşi cinste iară să-l "poftească,
Ca să bea cafeaua-n sala-mpărătească,
Şi vrînd-ne-vrînd merse la palat în grabă
Cu toată parada, ca un om de treabă.
Unde împăratul ca şi mai-naînte
ÎI priiimi iară cu pompoasă cinste,
Apoi şezînd zise către dînsu-ndată:
-E ! ce mai zici, cuscre ? că noi sîntem gata
Şi de vei vrea, încă bine o să-mi pară
Să săvîrşim nunta chiar şi astă-seară.
Văzînd negustorul că-'mpăratul are
Pentru acest lucru pornire prea mare,
Nu-i stătu-mprotivă, şi el zise iară :
-Fie, împărate, măcar ş-astă-seară.
Trimit dar la mire să-l aducă gloate,
Viind îl dezbracă de hainele toate,
Care era pline, peste tot pătate,
De noroi şi seuri de jos pîn' la spate;
Ca 'cel ce şezuse şi să tăvălise
Chiar ca dobitocul pe unde-i venise.
Aduc haine scumpe, îl îmbrac cu ele,
Îi pun şi în deşte galante inele.
lar cînd îl băgară şi văzu palatul,
Nici nu-şi plecă capul către împăratul,
Ci şuierînd numai sta în nemişcare,
Precum fac toţi proştii la vreo mirare.
Dar avutul care face între unii
Să se socotească înţelepţi nebunii,
Le închise ochii şi nici nu văzură
Lipsirea-i de minte cea peste măsură
Ci într-acea seară îi şi cununară
Şi, şezînd la masă, cu toţi ospătară.
După veselie şi scularea mesii,
Duseră pe mire-n iatacul miresii.
El în cap cu vinul şi lipsit de minte,
În loc să dea fetii cuvenita cinste,
Îi dă două palme şi trei pumni pe spate,
Gîndind c-o mîngîie aşa cînd o bate.
Iar mireasa, cării nu i să-ntîmplase
Aşa mîngîiere cu pumni şi palmi trase,
Începu cu ţipet a răsuna casa,
Cît sări-mpăratul şi împărăteasa.
Alerg într-un suflet şi intrînd îndată
Găsesc pe mireasa de tot leşinată.
Pe ginere-ntreabă : ce este pricina ?
Pentru ce o bate ? să-i arate vina.
El răspuns le dete, cu obrăznicie,
Nişte vorbe proaste ca din mojicie,
De care-mpăratul, năsprindu-se foarte,
A jurat că îl va pedepsi cu moarte,
Atîtă pe dînsul, cît şi p-al său tată,
Cum ş-a dat poruncă să-i închiză-ndata.
Dimineaţa dară după ce porneşte
Şi marfa lor toată o pecetluieşte,
P-amîndoi scoţîndu-i de la închisoare,
Legaţi îi trimise la spînzurătoare.
Cînd însă pe dinşii îi ducea la moarte,
Mintea, care este milostivă foarte,
Privind cu durere reaua lor osîndă,
Către Noroc zise cu vorbire blîndă :
-E ! vezi tu, Noroace, în ce fel de stare
Aduseşi p-acestia prin a ta purtare?
Unde sînt acuma laudele tale ?
Nu simţi ceva milă? nu-i priveşti cu jale?
Nu era mai bine să fi fost ciobanul
Într-a sa colibă unde sta, sirmanul,
Şi cu al său fluier umblînd p-acea vale
Să se veselească cu caprele sale?
Cum şi negustorul asemenea iară,
Decît acum asfel amîndoi să piară?
-0, soru-mea Minte! răspunse Norocul,
Mai mult ce poci face şi-eu cu dobitocul?
Dacă nu au creieri, aşa să le fie,
Că destul ciudă îmi este şi mie.
Iar Mintea îi zise: - Te ştiu eu, Noroace,
C-ai nemilostive şi rele mijloace,
Multe ori te bucuri, ca de nişte glume,
Să pierzi, să dărapeni pe oameni în lume.
Dar eu pe aceştia ce îi duc la moarte,
Nu-i las niciodată relei tale soarte.
Ci te uită numai a'cuma la mine
Şi vezi ce plătesc eu cînd sînt cu orcine!
Zicînd ea aceasta, îndată se duse
Ş-intrînd în ciobanul, în capu-i să puse.
Atuncea ciobanul să deşteaptă-ndată
Ca dîntr-un semn de vreme-ndelungată.
Ş-întortîndu-ţi ochii către cel maî mare,
Care îi ducea la locul de pierzare:
-Urîtule, zise, şi am făr' de lege!
Tu ai dat poruncă asfel să ne lege?
De unde ai voie ş-atîta-ndrăzneală
De-mpărătesc sînge să nu ai sfială?
Nu ştii că-mpăraţii şi a lor neam mare
Nu să osîndeşte la aşa pierzare?
De ar avea încă şi vină de moarte,
Tot e-a cinste neamul cel strălucit foarte,
Cît mai vîrtos unul fără de pricină,
Ce nu să cunoaşte c-a făcut vro vină.
Aveţi voi în ştire că pe urmă noastră
Vin oştiri milioane împrotivă voastră?
Dezleagă-ne, nu sta, gîdeo, spurcăciune,
Şi cazi în genuche, să-ţi dăm iertăciune.
Tremurînd, gelatul îi dezlegă-ndată
Şi ceru să-l ierte cu vorbă rugată.
Şi vestind aceasta pe loc la-mpăratul
A luat îndată poruncă gelatul:
Să nu săvîrşască hotărîea dată,
Ci să ae întoarcă cu dînşii îndată.
Carii cum veniră ş-au suit palatul,
S-a-ntrebat ciobanul de către-mpăratul:
- Fiul meu ! ne spune şi dreptul arată,
Nu te mai preface, dă-mi vorbă curată,
Eu taina-vă nu poci de loc înţelege,
Că este un lucru ce nu să alege.
- Cu vreme,-mpărate, ciobanul răspunse.
Ne vei înţelege tainele ascunse.
Iar deocamdată vă spun num-atîtă
C-aţi avut asupra-mi purtare urîtă.
Ieri mă cununarăţi cu o grabă mare
Ş-azi nejudecat m-ati trimis la pierzare.
Împăratul zise: - Da! fără-ndoială,
Eu cunosc prea bine c-am făcut greşală.
Dar şi înălţimea-ţi nu să cădea iară
Să te porţi cu fiica-mi aşa rău aseară.
- Negreşit, el zise, făcea trebuinţă
Să mă port cu dînsa după cuviinţă,
Dar e o vorbă foarte înţeleaptă,
Cum că "după cinste, cinste să aşteaptă".
Înălţimea-voastră, precum să cunoaşte,
Va-ţi purtat cu mine ca c-un om de obşte.
Precum mă ţinurăţi, aşa şi eu iară,
Ca c-o fată proastă m-am purtat aseară.
Şi ascultaţi numai să vă spui pricina,
Ca să vedeţi bine a cui este vina.
Aici cum vă ţineţi înălţimea-voastră,
Aşa şi noi sîntem în patria noastră.
Cînd doi împăraţi dar într-un loc s-adună,
Spuneţi, aşa-nsoară şi asfel cunună?
Nu să cădea nouă cel puţin o lună
Să fi ţinut nunta cu regulă bună?
Nu era cu cale l-astă veselie
Ca să se poftească ş-alţi domni mari să vie?
Am avut noi muzici? au fost luminaţii,
Cum e obiceiul să facă-mpăraţii ?
Unde s-au dat tunuri? Unde s-au dat focuri?
Und-a fost teatruri, comedii şi jocuri?
Unde vă e zestrea? Unde mi-aţi dat foaie?
Ce mi-aţi dat supt mînă ? la ce mi-aţi dat voie?
Cum dar socotirăţi persoanele noastre,
Aşa şi eu fiica înălţimei-voasstre,
D-o aveaţi pe dînsa-n dragoste fiieaiscă,
Urma ca să-i faceţi nuntă-mpărătească.
Ci rău vă purtarăţi chiar înşivă dară,
Şi eu de aceea făcui mai rău iară.
Atunci împăratul îl îmbrăţişază,
Cere iertăciune, din ochi lăcrămează,
Zicînd către dînsul aceste cuvinte :
-Eu, iubitul meu fiu, de azi înainte
Cu toat-a mea voie îţi dau tronul ţie,
Tu ocîrmuieşte a mea-mpărăţie.
Iată îţi dau schiptrul, stăpîneşte-n pace
Şi fă-ţi acum nunta după cum îţi place
După ce dar multe de bine-i urează,
Pe ciobanu-n locu-şi îl încoronează.